PUTEREA ASCUNSĂ A CREIERULUI

PUTEREA ASCUNSĂ A CREIERULUI

Din experiențele de până acum pot spune că oamenii care învaţă să-şi controleze experienţele interioare sunt capabili să îşi îmbunățească calitatea vieţii.

Cum ar fi dacă aţi putea să utilizaţi doar 10% din degetele dvs., cu alte cuvinte un singur deget? Totul ar fi extrem de complicat, de la ridicarea unui creion şi până la răsucirea unui buton. V-aţi simţi probabil extrem de frustrat şi aţi renunţa. Oamenii folosesc în mod obişnuit doar 10% din capacitatea unuia dintre cele mai importante organe ale corpului: creierul. Nu-si fac totusi multe probleme. Restul de 90% rămâne în general nefolosit, deşi este disponibil. Dar asta probabil ati mai auzit.

Pentru a ne folosi în mod cât mai eficient mintea, primul pas îl constituie utilizarea ambelor emisfere cerebrale în mod egal. În mod natural, emisfera stângă coordonează activităţile logice şi este responsabilă de aşa-numita gândire din aproape în aproape, în timp ce emisfera dreaptă este centrată pe sentimente, fantezie, imagini mentale şi intuiţie. Profesorul de psihologie Don Schuster de la Universitatea din Iowa afirmă că : „Atunci când ambele emisfere sunt implicate în procesul învăţării, acesta devine uşor şi rapid.“

Ciclul de funcţionare a emisferelor cerebrale

În revista internaţională de oto-neuro-oftalmologie, doctorul român I.N. Riga publica în premieră, în 1957, un studiu despre alternanţa perioadelor active ale emisferelor cerebrale.

Neurosavantul David Shannahoff-Khalsa de la Institutul de Ştiinţe Biologice din Salk a realizat studii encefalografice analizând comparativ activitatea emisferelor cerebrale stângă şi dreaptă. El a descoperit o succesiune a dominanţei uneia sau alteia dintre emisfere, într-un ritm ondulatoriu, de val. Timpul mediu al unui ciclu complet, de la emisfera dreaptă la cea stângă şi înapoi la cea dreaptă, aşa cum a descoperit el, este de aproximativ 120 minute.

Potrivit cercetărilor sale, nu numai emisferele cerebrale, dar şi partea mai activă a corpului s-a dovedit a-şi schimba dominanta. Astfel, la fiecare 90-120 de minute, se realizează un ciclu complet în care este mai activă, mai plină de forţă şi susţinută energetic mai întâi jumătatea stângă a corpului, apoi urmând să devină activă pentru un interval identic jumătatea dreaptă a corpului.

Sinergia cerebrală amplifică posibilităţile creatoare

Aspectul cel mai important din punct de vedere practic în privinţa dominanţei emisferei cerebrale este de a crea o stare de echilibru şi armonie a acestor emisfere. S-a descoperit că în timpul fiecărui ciclu de schimbare a emisferei dominante există o perioadă în care activitatea cerebrală devine echilibrată între ambele emisfere. Cercetările ne sugerează faptul că acesta este momentul de maximă creativitate şi eficienţă. Două creiere sunt mai bune decât unul singur. Cele două emisfere sunt complementare şi, atunci când lucrează împreună, produc apariţia fenomenului de sinergie. Filozoful şi inventatorul Buckminster Fuler defineşte astfel sinergia: „Comportament al întregului sistem, impredictibil prin comportamentele observate separat ale oricăreia dintre părţile componente ale sistemului.“ Indiferent că suntem într-o perioadă de vârf a undei vieţii ultradiene (a ciclului zilnic de odihnă-somn), fie că trecem printr-o perioadă de vale, de odihnă profundă şi recuperare, suntem la nivelul nostru optim atunci când cele două emisfere acţionează împreună, sinergic.

Pentru a trăi stări spirituale, yoghinii nu au aşteptat confirmările ştiinţei

Această stare zero, de neutralitate, de vid sau de perfectă egalitate se regăseşte şi în filozofia yoghină, fiind descrisă drept condiţie de plecare pentru atingerea unor înalte experienţe spirituale. De altfel, aceste ritmuri sunt studiate într-o formă foarte secretă de Yoga, numită Svara Yoga.

Este clar că un creier în care ambele emisfere funcţionează în sincronicitate, armonie şi unitate, este o cheie către stările de vârf şi către performanţele umane neobişnuite. Acelaşi lucru este adevărat şi poate fi înţeles chiar mai uşor atunci când este vorba despre echilibrul fizic între cele două părţi, stânga-dreapta, ale corpului. Această stare de perfect echilibru fizico-mental ne poate permite cu adevărat salturi evolutive dincolo de graniţe pe care umanitatea le consideră astăzi, în mod eronat, ca fiind imposibil de depăşit.

Modelul holografic al creierului

Chiar dacă ideea folosirii numai a 10% din capacitatea cerebrală este argumentată de studii ale neurofiziologiei şi dă mari speranţe celor care urmăresc optimizarea minţii umane, noi vom merge chiar mai în profunzime. În definitiv, a memora de 10 ori mai bine sau a fi de 10 ori mai inteligent, chiar dacă ar însemna foarte mult, ar reprezenta totuşi o limită de netrecut. În realitate, nu trebuie să privim funcţionarea minţii într-un mod mecanic, gândind că se va dezvolta în viitor de 10 ori mai mult, aşa cum un calculator personal Pentium este de câteva ori mai rapid decât unul 386. Cercetători de renume, cum ar fi fiziologul Karl Pribram, împreună cu fizicianul David Bohm au propus un model holografic al funcţionării creierului şi memoriei. Într-o asemenea viziune, posibilităţile minţii umane devin, aşa cum se afirmă de altfel şi în tradiţia spirituală orientală, practic infinite.

Creierul uman funcţionează precum un computer: există dispozitive de ieşire (informaţiile de la simţurile noastre), sisteme de codificare (categorisiri şi evaluări cognitive ale percepţiilor noastre bazate pe experienţele anterioare) şi o unitate centrală de procesare. De asemenea, există o sursă de energie (motivaţia) care selectează anumite informaţii pentru procesare şi ignoră datele considerate irelevante. Dispozitivele de ieşire repartizează datele atât în conştientul, cât şi în subconştientul sistemelor memoriei de lungă durată. Dacă informaţiile sunt codificate imperfect sau dacă nu sunt foarte importante pentru funcţionarea organismului, ele tind să fie uitate sau sunt chiar şterse de alte noi informaţii. Chiar dacă informaţiile sunt înmagazinate în creier, ele sunt aproape irecuperabile dacă nu sunt în mod adecvat conectate la o cale de acces. De exemplu, fără nici un ajutor exterior, încercaţi să vă aduceţi aminte cu cine aţi luat prânzul cu trei săptămâni în urmă. Pentru majoritatea oamenilor, această temă nu este uşoară, cu toate că memoria lor există.

Amintiţi-vă un examen în care v-aţi blocat din cauza stresului, dificultatea cu care încercaţi să adormiţi atunci când ciclul dumneavoastră de somn a fost întrerupt, sau imposibilitatea citirii unui text atunci când sunteţi obosit. Toate aceste activităţi necesită anumite niveluri de activare ale creierului pentru a fi realizate eficient. „Întreruperile” în funcţionarea normală a creierului ne pot afecta procesele cognitive, emoţiile, atitudinile, şi astfel influenţează întregul nostru comportament. Devine astfel imperios necesară dobândirea capacităţii de a determina la voinţă starea creierului ce este optimă pentru acţiunea pe care dorim să o realizăm, prin controlul asupra undelor cerebrale.

Ce sunt undele cerebrale?

În esenţă, creierul nostru este un procesor de informaţie neurochimic care emite semnale electrice. În mod obişnuit, aceste unde nu pot fi sesizate. Cu excepţia clarvăzătorilor şi telepaţilor, tiparele undelor cerebrale sunt imposibil de detectat fără ajutorul unui amplificator special, numit electrocefalograf sau EEG, aparat care surprinde şi înregistrează schimbările de voltaj pe care le emană creierul nostru. Au fost identificate următoarele categorii de unde cerebrale, caracteristice anumitor activităţi şi stări interioare.

Prima categorie este cea a undelor beta, de amplitudine redusă şi frecvenţă ridicată, de 30-14 cicluri pe secundă (Hz). Aceste unde apar în timpul activităţilor mentale intense: calcule, analize logice liniare, etc.

A doua categorie, cea a undelor alfa, caracterizată de o amplitudine mai mare (13-9 Hz), este specifică reveriei (visatului cu ochii deschişi), stărilor de profundă relaxare conştientă şi activităţilor atletice uşor ritmice.

Al treilea tipar este cel al undelor theta, pulsaţii mai neregulate, cuprinse între 8-4 Hz. Aceste unde sunt asociate cu imaginarea inconştientă, cu creativitatea, cu starea imediat precedentă somnului.

În cazul undelor delta, pulsaţiile sunt între 3 şi 1 Hz. În această limită de profundă relaxare, imaginile şi visele dispar, iar fiinţa intră într-o stare de somn reconfortant. Aceste unde au fost identificate în encefalogramele realizate asupra unor persoane care realizau meditaţii.

În mod evident, controlul stărilor mentale subiective (caracteristice diferitelor tipuri de unde cerebrale) este extrem de util în optimizarea activităţilor care necesită tipuri specifice de relaxare sau concentrare.

Când are loc procesul de învăţare?

Oamenii de ştiinţă au constatat că învăţarea şi creşterea inteligenţei nu au loc în stările obişnuite, normale, tipice, zilnice ale conştiinţei, atunci când creierul produce unde beta. Dimpotrivă, fluctuaţiile ample ale creierului au loc atunci când suntem în stare de conştiinţă caracteristică răspunsului de relaxare, în stări de meditaţie, de transă, de deschidere mentală în care se realizează asociaţii libere (stări caracterizate de undele theta). O astfel de stare a trăit probabil Arhimede în timp ce visa cu ochii deschişi în cada de baie. Cu alte cuvinte, suntem mult mai capabili să învăţăm şi să ne îmbunătăţim modelele cerebrale atunci când ne aflăm în stări “neobişnuite” de conştiinţă.

Contrar teoriei general acceptate că învăţarea apare prin practică şi repetiţie, concluzia pe care oamenii de ştiinţă au acceptat-o recent este acea că procesul de învăţare este condiţionat de starea de relaxare a creierului, caracterizat de undele theta. Educatorii, psihologii şi alţi oameni de ştiinţă în domeniul neuroştiinţei explorează acum numeroase tehnici care amplifică abilitatea de a învăţa atât a copiilor, cât şi a adulţilor, prin folosirea imaginilor, a creativităţii, prin meditaţie, training autogen, respiraţie ritmică, cântat, povestit, dans, muzică şi relaxare.

Studiile realizate în acest sens au demonstrat că toate aceste modalităţi pot conduce la creşteri spectaculoase ale capacităţii de acumulare a informaţiilor şi de reamintire a lor. Astfel de tehnici conduc la schimbări ale structurii şi chimiei creierului şi a comportamentului uman, prin mărirea amplitudinii undelor cerebrale şi prin modificarea frecvenţei acestora.

Voi descrie în continuare câteva din cele mai importante studii ce oferă documentaţie privind efectele benefice ale amplificării fluctuaţiilor creierului.

Focalizarea

Psihologul Eugene Gendlin de la Universitatea din Chicago a creat o tehnică mentală pe care a numit-o “focalizare” (“focusing”), care permite practicanţilor să atingă noi profunzimi interioare ce conduc către spectaculoase şi benefice schimbări comportamentale. Este, cu alte cuvinte, o tehnică de învăţare în care se urmăreşte să se obţină o “percepere” a problemei printr-o serie de paşi focalizatori care distrag atenţia de la mediul exterior şi amplifică puterea de a sesiza stările emoţionale. Astfel, se ajunge la un punct în care se experimentează o “schimbare”, o experienţă marcată de o eliberare bruscă de tensiune, un sentiment de profundă relaxare fizică, o senzaţie că problema sau sentimentul neclar a fost în sfârşit înţeles.

Oferim un exemplu foarte simplu: pleci de acasă şi curând ai senzaţia că ai uitat ceva. Te “focalizezi” urmărind să identifici problema: ai uitat gazul deschis? apa curgând? fierul de călcat în priză? În fiecare caz ştii că nu acela este răspunsul corect deoarece nu resimţi nici o uşurare. În final, răspunsul corect este însoţit de o “schimbare”, un sentiment de înţelegere, de eliberare a tensiunii şi chiar o senzaţie de bine fizic. Este, cu alte cuvinte, acel “Aha!” eliberator.

Curios în legătură cu ce se petrece în creierul oamenilor care experimentează această “schimbare”, cercetătorul Norman Don a făcut o analiză pe calculator a peste 8432 înregistrări EEG (EEG sau electroencefalograma înregistrează frecvenţa dominantă a creierului). El a descoperit că imediat ce subiecţii înregistrează o asemenea “schimbare”, undele alfa şi theta se modifică. În fiecare caz, înţelegerile sunt precedate de perioade de vârf ale undelor alfa dominante (10 cicli pe secundă) şi a subarmonicelor sale (5 şi 2.5 cicli). Perioadele opuse – atunci când persoana este focalizată în căutarea răspunsului corect, simţindu-se “prinsă” sau “blocată” – ritmul alfa şi subarmonicelor sale sunt în colaps. Această schimbare indică “reorganizarea la un nivel mai înalt de integrare” a creierului şi reprezintă acea trecere de la starea de conflict la cea de claritate în care structura disipativă a creierului, fiind modificată de fluctuaţiile undelor alfa şi theta (de vârf), ajunge pe un nivel mai înalt.

Gândirea creatoare

Într-un studiu asupra învăţării efectuat la Universitatea din Texas, profesorul de chimie Thomas Taylor a monitorizat EEG-urile studenţilor în procesul numit de el “gândire sintetizatoare”, adică în timp ce ei rezolvau probleme cu ajutorul informaţiilor pe care tocmai le acumulaseră, sintetizându-le într-un mod original şi creativ. “Un EEG înregistrat în timpul momentului în care un dificil concept tehnic dintr-o dată a devenit plin de sens pentru subiect ilustrează o abruptă schimbare în modelul undelor cerebrale ce au loc în scara theta” afirmă Taylor. Cu alte cuvinte, dacă vom reuşi să ne aducem la voinţă creierul în starea theta, vom reuşi să trecem cu succes şi fără bătăi de cap examenele cele mai dificile.

Sincronizarea creierului

Oamenii de ştiinţă care au realizat studii pe practicanţi ai meditaţiei au descoperit că în aceste stări modificate de conştiinţă se obţine o luciditate profundă şi o claritate mentală intensă, caracterizate de sincronizarea undelor emise de cele două emisfere ale creierului – care în mod obişnuit generează unde de amplitudini şi frecvenţe variate.

Relaţia dintre modelele ondulatorii ale celor două emisfere este deosebit de importantă în procesul dezvoltării noastre mentale. Este posibil să existe două modele vibratorii identice care nu sunt sincronizate; ca atunci când amplitudinea maximă a unei unde corespunde momentului de amplitudine minimă al celeilalte unde. Într-un astfel de caz, cele două frecvenţe se anulează reciproc, şi amplitudinea totală scade foarte mult. Atunci când momentele de amplitudine maximă ale celor două unde coincid, ele se combină şi cele două unde vor produce împreună o undă de două ori mai înaltă decât cea existentă la început. Astfel emisferele cerebrale operează sincron şi amplitudinea undelor cerebrale din întregul cortex creşte foarte mult. Aceasta determină puternice fluctuaţii energetice în întregul creier, existând în acele momente posibilitatea unei potenţiale reorganizări mentale într-o ordine mai înaltă.

Dr. Lester Fehni, director al Institului de cercetare în domeniul biofeedback-ului din Princeton, a realizat numeroase studii asupra relaţiei dintre activitatea undelor cerebrale şi comportamentul uman. În urma acestor studii, el afirmă faptul că sincronizarea emisferelor cerebrale “determină o identificare cu experienţa respectivă, o focalizare mentală excepţională. Apare o tendinţă de a te simţi din ce în ce mai unificat cu experienţa, devii însăşi acea experienţă. În plus, puterea de conştientizare se măreşte foarte mult, astfel încât pot fi incluse mult mai multe experienţe în acelaşi timp. Are loc o integrare senzorială a întregului creier, este ca şi cum ai deveni mai puţin calculat şi ai acţiona mai mult intuitiv.” afirmă dr. Fehni.

Una dintre atracţiile sesiunilor de comunicări din acest domeniu o reprezintă demonstraţiile în care oamenii pot învăţa să-şi focalizeze atenţia prin sincronizarea activităţii EEG a ambelor emisfere, utilizând echipamentul de biofeedback. Cercetătorul în acest domeniu Jean Millay a arătat că după o focalizare intensă ce acompaniază sincronizarea creierului, subiecţii au adesea flash-uri ale intuiţiei sau impulsuri creatoare. Iată ce afirma el: “În loc să măsurăm cât de deştepţi sunt studenţii, poate că ar trebui să-i învăţăm cum să-şi focalizeze atenţia, învăţându-i cum să-şi sincronizeze creierele. În mod clar, oamenii care pot învăţa să-şi sincronizeze undele cerebrale la voinţă îşi pot creşte enorm potenţialul mental pentru învăţare şi dezvoltare”.

Un alt studiu semnificativ în această direcţie a fost realizat de profesori din şcolile publice din Tacoma. Aceşti profesori, sub conducerea psihologului Devon Edrington, au utilizat un dispozitiv numit “Henri-Sync” care foloseşte unde sonore în fază sau frecvenţe specifice desemnate să creeze sincronizarea undelor cerebrale. Ei au constatat că studenţii care au studiat şi au dat teste în timp ce înregistrările (casetele) de sincronizare cerebrală funcţionau au obţinut rezultate semnificativ mai bune decât studenţii cărora li s-a predat acelaşi material de către aceeaşi profesori fără beneficiile înregistrărilor de sincronizare emisferică.

Supraînvăţarea

Un număr de tehnici combinând relaxarea profundă cu influxul informaţional pentru a se obţine o învăţare rapidă a stârnit un interes considerabil în ultimii ani, între acestea înscriindu-se şi “sugestopedia” psihiatrului bulgar Georgi Lozanov. Sute de şcoli şi universităţi de pe tot globul au adoptat metoda lui Lozanov de învăţare rapidă şi multe cercetări au confirmat faptul că această tehnică poate determina uluitoare creşteri ale capacităţii de a absorbi, procesa, stoca, manipula şi rechema informaţii. Lozanov şi alţi cercetători au descoperit, de exemplu, că utilizând tehnica sa, studenţii pot să înveţe cu uşurinţă 500 de cuvinte noi pe zi (grupuri selecţionate mergeau chiar până la 3000 de cuvinte noi pe zi), doar în câteva ore de învăţare. În majoritatea cursurilor de limbi străine, 100 de cuvinte noi pe zi sunt considerate un rezultat excelent, şi studenţii acestor cursuri uită rapid multe din cuvintele noi învăţate. Studenţii lui Lozanov, pe de altă parte, au o rată de reţinere de 88% după şase luni. Relatări despre astfel de capacităţi de supraînvăţare au sosit de la institutele Lozanov în toată lumea şi nu există nici un dubiu în privinţa faptului că această metodă intensifică funcţionarea creierului.

Elementele esenţiale ale tehnicii lui Lozanov sunt relaxarea profundă combinată cu sincronizarea ritmurilor cerebrale. După o relaxare profundă a întregului corp, se începe audierea unei muzici puternic ritmate, dar liniştită, cum ar fi muzica unor compozitori ai stilului baroc, (de exemplu Vivaldi, Teleman, Handel şi Bach), care are un ritm de aproximativ 60 de bătăi/minut. Acest ritm sincronizează şi stabilizează pulsul şi ritmul respiraţiei. Psihologii au descoperit că simpla ascultare a acestei muzici nu numai că produce o încetinire a ratei bătăilor inimii şi a respiraţiei, dar de asemenea determină scăderea presiunii sanguine; iar în creier devin dominante undele alfa de amplitudine joasă şi frecvenţă coborâtă. Pentru a amplifica sincronizarea corp-creier, subiecţii sunt instruiţi să respire ritmic. Apoi materialul de învăţat este prezentat de un instructor, într-un ritm sincronizat cu respiraţia lor.

Mecanismele de supradinamizare a creierului ce funcţionează în tehnicile lui Lozanov, ca de altfel şi în alte metode de supraînvăţare, sunt bazate pe ideea lui Prigogine a fluctuaţiilor extreme de energie ce conduc un sistem către o nouă ordine, mai coerentă, mai intrinsec interconectată. Sincronizarea creier-corp produce fluctuaţii energetice ale creierului, foarte asemănător modului în care mii de oameni mărşăluind pe un pod pot determina intrarea în vibraţie şi chiar ruperea acelui pod: variatele elemente ale creierului sunt destabilizate, capabile să părăsească vechile modele şi programe, deschizându-se să primească noi informaţii şi reorganizându-se într-un mod nou. În această stare de “perfecţionare” produsă de sincronizarea corp-creier, pot fi asimilate mari cantităţi de informaţie.

Învăţarea crepusculară (în zorii zilei)

Expertul în domeniul biofeedback-ului Thomas Budzynski de la Centrul Medical al Universităţii din Colorado a făcut cercetări ample asupra efectelor sugestiei şi învăţării atunci când creierul se află în starea theta (undele theta având 3-7 cicli/s au o amplitudine mai mare şi o frecvenţă mai joasă decât undele alfa, aceasta indicând existenţa unor fluctuaţii energetice mai mari în creier). În general, creierul nostru produce predominant unde alfa doar în acele perioade de timp cuprinse între starea de veghe şi cea de somn. Butzynski a pus la punct un echipament de biofeedback care percepe momentul când utilizatorul a intrat în starea teta şi doar atunci derulează materialul care trebuie învăţăt. Butzynski afirmă dspre metoda sa: “Profităm de faptul că starea cuprinsă între veghe şi somn are aceste proprietăţi de acceptare necritică a materialului verbal, sau a aproape oricărui material pe care îl poate procesa. În astfel de stări “modificate” de conştiinţă o mulţime de lucruri se fac foarte repede”.

Ca şi în cazul tehnicii de focalizare a lui Gendlin şi a sincronizării cerebrale a lui Lozanov, creierul, privit ca o structură disipativă, are o capacitate foarte mare de a se reorganiza aproape instantaneu.

Memoria perfectă

Mulţi oameni de ştiinţă consideră că o mare parte din informaţiile pe care le vedem, auzim sau percepem (inclusiv fenomenele care sunt în mod inconştient procesate de creierul nostru şi nu intră niciodată în sfera noastră conştientă) sunt permanent depozitate în creier, gata de a fi rechemate instantaneu. Au existat întotdeauna oameni care au dovedit incredibile puteri de memorare, fiind capabili, de exemplu, să memoreze lungi liste de cuvinte fără sens şi apoi să şi le amintească perfect 50 de ani mai târziu.

Într-o serie de studii, cercetătorul canadian Dr. Wilder Penfield, de la Universitatea McGill, a stimulat creierul diferiţilor subiecţi prin curenţi electrici slabi. Întrucât creierul însuşi nu are receptori ai durerii, Penfield a reuşit să stimuleze diverse zone cerebrale în timp ce subiectul era conştient şi era întrebat ce sentimente sau reacţii îi sunt evocate. Ei au descris o mare varietate de percepţii uluitoare, evocarea instantanee a unor evenimente trecute ca şi cum ar fi fost atunci trăite. Atunci când electrodul era deplasat uşor, erau evocate experienţe total diferite. Penfield afirma: “Fiecare subiect a povestit înregistrări cuvânt cu cuvânt ale unor conversaţii de mult uitate, cântece, glume, petreceri de aniversare din copilărie – lucruri care s-au spus cândva, o singură dată în întreaga lor viaţă – toate perfect înregistrate.” El a concluzionat că fiecare experienţă este înregistrată permanent în creier.

Dr. Lozanov este de acord, susţinând că tehnicile sale nu declanşează o “supramemorie” anormală, ci pur şi simplu facilitează amintirea: cu toţii avem depozitat undeva în creier aproape tot ce am experimentat vreodată sau am învăţat, singura problemă fiind aceea de a recupera acest material. “În anumite condiţii speciale, fiinţa umană îşi reaminteşte o cantitate colosală de informaţii, numărul de nasturi de la un costum, treptele unei scări, ochiurile de la un geam, paşii până la staţia de autobuz. Aceste “percepţii neştiute” ne arată faptul că subconştientul are o putere uluitoare.”

Există un secret al geniului?

Ce are în plus un geniu faţă de o persoană obişnuită? Sunt oare geniile atât de diferite de noi? Fiecare dintre noi poate învăţa să îşi antreneze mintea pentru a ajunge la performanţe deosebite. Fiecare dintre noi poate învăţa să îşi depăşească inhibiţiile şi să trezească numeroase capacităţi excepţionale ascunse în propriul subconştient, capacităţi ce au la bază dezvoltarea anumitor aptitudini: memorie, perspicacitate, coeficient de inteligenţă, capacitate de asimilare.

Aparente contradicţii

Rareori fiinţele geniale sunt recunoscute şi se afirmă astfel în tinereţe. Mulţi sunt chiar etichetaţi ca “dificili”, “înceţi”, sau chiar “înapoiaţi”. Renumitul matematician Poincaré a obţinut în copilărie rezultate atât de slabe la testul Binet (de măsurare a inteligenţei), încât a fost calificat drept “debil mintal”. Thomas Edison, ale cărui 1093 de invenţii au stabilit un record unic în lume şi au schimbat viaţa omenirii, a fost un elev extraordinar de slab. În timpul copilăriei, Albert Einstein era considerat de părinţi drept un copil cu deficienţe, din cauza dislexiei, boală care îi provoca mari greutăţi la scris şi la citit. Mai târziu, Einstein a fost exmatriculat din liceu, şi a picat şi examenul de admitere la facultate. După ce, în cele din urmă, şi-a luat diploma, nu a reuşit să obţină nici un fel recomandare de la profesorii săi. Obligat să accepte, la 25 de ani, o slujbă într-un birou elveţian, Einstein părea destinat să ducă o viaţă mediocră.

Dar, în cel de-al 26-lea an al vieţii sale, Einstein a făcut ceva la care nimeni nu se aştepta. A publicat teoria relativităţii, care conţinea faimoasa formulă E=mc2, în vara anului 1905. ªaisprezece ani mai târziu avea să câştige premiul Nobel şi să devină o celebritate internaţională. Chiar şi astăzi, la 45 de ani de la moartea sa, ochii săi luminoşi, mustaţa deasă şi părul argintiu constituie imaginea standard a “geniului”, sinonim cu inteligenţa supra-umană.

Doctorul Thomas Harvey era patologul de serviciu de la spitalul Princeton, când a murit Einstein, în 1955. El a făcut autopsia lui Einstein şi, fără a cere permisiunea familiei, s-a hotărât să păstreze creierul acestuia. Timp de 40 de ani, Harvey a studiat minuţios fiecare circumvoluţiune a creierului la microscop, şi a oferit părţi din el şi altor cercetători. Scopul său? Să descopere secretul geniului lui Einstein.

Harvey nu a găsit nici un semn care să arate că există vreo diferenţă între un creier obişnuit şi cel al lui Einstein, dar una din colegele sale a reuşit în cele din urmă. După ce a examinat mai multe secţiuni ale creierului, în anii ’80, Marian Diamond, o cercetătoare în neurologie de la Universitatea California din Berkeley, a făcut o descoperire uimitoare ce avea să revoluţioneze concepţia despre învăţare şi despre genii.

Creierul creşte prin învăţare!

Majoritatea oamenilor consideră că geniile se nasc astfel şi nu devin astfel. Dar Diamond şi-a dedicat cariera creării unor genii în laborator. Într-un experiment deja celebru, Diamond a pus un grup de şobolani într-un mediu foarte stimulativ, amenajat cu leagăne, scări, roţi, lumini şi tot felul de jucării. Un alt grup de şobolani a fost închis în cuşti goale. Cei care au trăit în mediul cu un număr mare de stimuli, nu numai că au supravieţuit până la surprinzătoarea vârstă de 3 ani (echivalentul a 90 ani omeneşti), dar creierul lor a crescut, dezvoltând noi conexiuni între celulele nervoase sub formă de dendrite şi axoni (structuri fusiforme care transmit semnale electrice de la o celulă nervoasă la alta). Şobolanii care au trăit în cuştile goale nu s-au dezvoltat foarte mult şi au murit repede. Creierele lor nu aveau decât câteva conexiuni neuronice.

În 1911, dr. Santiago Ramon Y Cajal, părintele neuroanatomiei, descoperise că numărul de interconexiuni între neuroni (sinapse) este un semn al geniului, şi că acestea sunt mult mai importante în determinarea puterii creierul decât numărul de neuroni în sine. Experimentul dr. Diamond a arătat că – cel puţin în cazul şobolanilor – mecanismul fizic al geniului poate fi creat prin exerciţiu mental.

Oare se aplică acest principiu şi oamenilor? Diamond a încercat să afle acest lucru. Ea a obţinut o porţiune din creierul lui Einstein şi l-a examinat. Aşa cum se aşteptase, a descoperit un număr ridicat de celule gliale în lobul parietal stâng, un fel de formaţiune neurologică pe care a descris-o ca pe “o zonă de asociaţie pentru alte zone de asociaţii ale creierului.” Celulele gliale acţionează ca un liant care menţine la un loc celulele nervoase şi ajută la transmiterea semnalelor electrochimice dintre neuroni. Diamond se aşteptase la o asemenea descoperire, pentru că observase concentraţii ridicate de celule gliale şi în cazul şobolanilor. Prezenţa lor în creierul lui Einstein a sugerat că avusese un loc un proces similar de dezvoltare.

Spre deosebire de neuroni – care nu se mai refac şi al căror număr nu mai poate creşte în timpul vieţii – celulele gliale, axonii, dendritele se pot înmulţi de-a lungul vieţii, în funcţie de modul în care ne folosim creierul. Descoperirea lui Marian Diamond sugerează că, pe măsură ce învăţăm mai mult, cu atât apar mai multe conexiuni. Este valabilă şi situaţia reciprocă: atunci când ne oprim din învăţat şi mintea noastră stagnează, aceste conexiuni slăbesc şi cu timpul dispar.

Cortexul este sediul aşa-numitelor „funcţii superioare”. Aceste funcţii includ învăţarea de orice tip, memoria şi amintirea secvenţelor evenimentelor ce au avut loc în trecut, stăpânirea programelor de elaborarea a acţiunilor musculare voluntare, începând cu încheierea şireturilor până la a interpreta o piesă muzicală; înţelegerea vorbirii; creativitatea şi aprecierea tuturor formelor de artă, şi, bineînţeles, toate senzaţiile percepţiilor conştiente.

Cheia longevităţii cerebrale

Studiile cercetătorilor americani demonstrează că într-un mediu suficient de bogat în schimbări, stimulări şi complexitate, creşterea şi îmbogăţirea calitativă a cortexului cerebral poate continua şi în timpul vieţii adulte. Astfel, se poate presupune că, fiind supus unor experienţe adecvate, inteligenţa, creativitatea şi mărimea creierului, vor continua să crească, chiar şi la o vârstă înaintată.

De asemenea, este semnificativ faptul că partea din creier afectată de mediul îmbogăţit este cortexul (scoarţa cerebrală), care creşte nu numai în mărime absolută, dar şi ca proporţie raportată la restul creierului. În timp ce şobolanii au un raport scăzut cortex / subcortex, la fiinţele umane 83% din greutatea totală a creierului uman se află în scoarţa cerebrală. Astfel, este evident faptul că efectele mediului îmbogăţit (comparativ cu lipsa de stimulare) asupra creierului uman ar putea avea efecte mult mai profunde asupra oamenilor decât cele apărute în experienţele cu animale. Atât timp cât viaţa umană este puternic influenţată de funcţiile superioare ale creierului, îmbunătăţirea capacităţilor mentale şi creşterea corticală substanţială are un impact imens asupra conştiinţei şi evoluţiei umane.

Concluzii

Atunci când raportăm rezultatele acestor cercetări la creierul uman, care este mai evoluat şi mai puternic decât cel animal, este evident faptul că oamenii care sunt expuşi la medii îmbogăţite (adică cei ale căror creiere sunt stimulate şi supuse unor schimbări adecvate) vor experimenta schimbări în formă, mărime şi structură ale cortexului. Aceste schimbări vor determina îmbunătăţirea funcţiilor corticale, respectiv creşterea inteligenţei, a creativităţii, a memoriei, etc. Chiar şi scurte expuneri la stimulare pot produce aceste schimbări, cu alte cuvinte chiar scurte perioade de intensă stimulare cerebrală pot determina creşterea complexităţii cerebrale la oamenii de toate vârstele.

Implicaţiile sunt clare: este foarte posibil să devenim noi înşine geniali şi să îi ajutăm pe ceilalţi să devină astfel, folosind exerciţii mentale stimulative sau chiar aparate create special în acest scop (cum ar fi, de exemplu, Mind Sinergy, Brain Machine), proiectate de oamenii de ştiinţă pentru a expune cortexul uman la stimuli şi experienţe noi, provocatoare, care oferă creierului posibilitatea de a se antrena prin el însuşi, prin autotransformare şi autoînvăţare.

Câteva metode de antrenament cerebral

Omul este o fiinţă potenţial perfectă, dar care nu îşi foloseşte la maxim posibilităţile sale, aşa cum fac celelalte fiinţe vii de pe această planetă, fiecare pe nivelul ei. Oare de ce? Pentru că omul nu mai ştie cum să se „conecteze” la sursa lui energetică ca celelalte creaturi sau pentru că nu vrea aceasta? Indiferent de motivul neglijării capacităţilor creierului, trebuie să ştim că dacă nu le vom folosi, le vom pierde, fiind cunoscut faptul că oamenii obişnuiţi pierd peste 100.000 de celule nervoase zilnic datorită nefolosirii lor sau folosirii greşite. Cu cât o persoană îşi neglijează potenţialul cerebral, cu atât acesta devine mai slab. De aceea nu trebuie să ne mire frecvenţa ridicată a unor boli cum ar fi Alzheimer, demenţa, senilitatea, Parkinson şi alte afecţiuni nervoase. Din această perspectivă, uitarea ca rezultat al pierderii memoriei se produce gradat, pe măsură ce fiinţa umană uită de sine, se pierde pe sine, uită de legătura sa cu Dumnezeu, cu întregul univers, prin şirul neîntrerupt al identificărilor parţiale limitate şi condiţionante ale egoului său cu ceea ce acesta desemnează ca fiind real.

Putem alege să ne folosim integral potenţialul cerebral şi astfel să ne îmbunătăţim foarte mult calitatea vieţii. De ce să suferim de pierderi de memorie, când putem deveni adevăraţi magicieni ai acesteia? De ce să dăm înapoi în faţa unei probleme simple, când putem fi genii pline de creativitate? În loc să fim insensibili la senzaţii, putem fi mult mai vii, cu adevărat conştienţi de mediul senzorial înconjurător. În loc să fim „blocaţi“ în situaţii emoţionale nefericite întreaga viaţă, putem învăţa să trăim în deplină armonie cu toate fiinţele care ne înconjoară!

În viaţă, lucrurile sunt atât de dificile cât credem noi că sunt. Indiferent de înzestrările cu care ne-am născut, alegerile pe care le facem determină evenimentele care vor urma. Cu cât ne folosim mai mult corpul şi mintea în scopul dezvoltării noastre interioare, cu atât vom deveni mai capabili de a distinge ceea ce este real de ceea ce este ireal. De asemenea, transformarea şi dezvoltarea spirituală continuă ne ajută să accedem la stări de conştiinţă mai elevate.

Metode practice

Mulţi oameni sunt atât de prinşi în rutina cotidiană şi în comportamente stereotipe încât nici nu pot observa şansele şi oportunităţile care pot apărea în jurul lor. Pentru a începe procesul de stimulare completă a creierului, vă propunem să realizaţi pentru o anumită perioadă de timp şapte metode de antrenament cerebral, fiecare dinamizând o anumită zonă a creierului. De exemplu, vă puteţi propune să le realizaţi cât mai conştient timp de o săptămână, notând zilnic observaţiile într-un jurnal. Apoi, efectele fiind clare, nimic nu vă va împiedica să le realizaţi pentru perioade mult mai lungi de timp.

1. Folosiţi-vă corpul în moduri pe care nu le-aţi mai realizat până în acest moment. De exemplu, pieptănaţi-vă, spălaţi-vă pe dinţi, amestecaţi mâncarea sau faceţi alte activităţi simple cu cealaltă mână decât cu cea cu care le realizaţi de obicei. Închideţi ochii şi „simţiţi“ drumul pe care îl aveţi de parcurs printr-o cameră. Deveniţi conştienţi de sunetele şi mirosurile care vă înconjoară. De asemenea, folosiţi piciorul pentru a deschide o uşă sau pentru a ridica un lucru de pe jos, sau citiţi o pagină dintr-o carte pe care o ţineţi invers.

2. Atunci când aveţi tendinţa de a critica pe cineva, adresaţi-i un compliment! Anulaţi-vă pentru câteva momente prejudecăţile despre ea, priviţi-o pur şi simplu ca pe o persoană care are doar alte puncte de vedere decât dumneavoastră.

3. Aruncaţi o privire scurtă, dar atentă în frigider, apoi închideţi uşa şi enumeraţi alimentele pe care le-aţi văzut. Faceţi acelaşi lucru cu o cameră, un tablou sau cu imaginea pe care o vedeţi de la fereastră.

4. Timp de 5 minute zilnic, puneţi-vă în locul altcuiva şi priviţi anumite acţiuni sau transformări din perspectiva lui, încercaţi să îl simţiţi. Eliminaţi părerile preconcepute despre acea persoană. Imaginaţi-vă că sunteţi un actor care interpretează un rol şi urmăriţi să aveţi acelaşi comportament, aceleaşi deprinderi, să îi intuiţi stările şi sentimentele.

5. Respiraţi 10 minute pe zi cât mai conştient, dirijând energia respiraţiei în zona capului.

6. La fiecare oră fixă, amintiţi-vă ce aţi făcut în ultimele 60 de minute. Acest exerciţiu, care durează doar câteva secunde, vă poate ajută să deveniţi mult mai atenţi. La sfârşitul zilei, faceţi de asemenea o sinteză rapidă a evenimentelor de peste zi. Golurile de memorie arată momentele în care aţi fost inconştienţi de acţiunile pe care le-aţi făcut. Un exerciţiu mai avansat constă în a rememora ziua pornind în sens invers, de la momentul prezent către momentul în care ne-am trezit.

7. Pentru a dezvolta flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbare, faceţi ceva diferit în fiecare zi. De exemplu, cumpăraţi alimentele de la un alt magazin, alegeţi un alt drum ca să vă întoarceţi acasă, pregătiţi o prăjitură fără a avea o ocazie specială, practicaţi un sport nou, faceţi cunoştinţă cu un vecin. Realizarea aceloraşi acţiuni la fel în fiecare zi conduce la o adevărată „moarte“ a creierului. Stimularea diversă este una dintre cheile dezvoltării cerebrale.

Ambidextria

Aceasta este capacitatea de a ne folosi cu aceeaşi uşurinţă ambele mâini în diverse acţiuni, şi chiar ambele picioare. Grecii încurajau şi urmăreau să dezvolte această capacitate datorită motivului logic că în sport era mai avantajos să fie folosite la fel amândouă mâinile. Prin combinarea modului fenician de a scrie (de la dreapta a stânga) cu sistemul lor (de la stânga la dreapta), grecii au inventat un nou sistem de scriere şi citire, numit boustrophedon, în care rândurile erau scrise alternativ, unul de la stânga la dreapta, următorul de la dreapta la stânga. Astfel, prin mişcarea alternativă a ochilor înainte şi înapoi, citirea era mult mai rapidă şi mai eficientă. Pentru a cânta la anumite instrumente muzicale sunt necesare amândouă mâinile.

Oamenii stângaci şi cei care îşi folosesc ambele mâini (care sunt ambidextri) prezintă o mărire cu 11 % a corpului calos (formaţiunea nervoasă care uneşte cele două emisfere cerebrale) decât cei dreptaci. Studiul creierului lui Einstein a evidenţiat o reţea cu mult mai bogată de capilare sanguine în cortex decât la un creier obişnuit, şi un număr mult mai mare de celule gliale (care au rolul de a favoriza transportul informaţiei nervoase prin neuroni). Este evident faptul că, cu cât ne folosim şi ne antrenăm creierul, acesta creşte în mărime.

Iată câteva exerciţii care determină zonele mai puţin folosite ale creierului să crească şi să se dezvolte. Pentru a putea să ne folosim la fel ambele mâini, cheia fundamentală este practica perseverentă şi constantă.

– Dacă sunteţi dreptaci, folosiţi în mod conştient, mai mult decât de obicei, mâna stângă pentru a realiza diverse acţiuni: pentru a turna un pahar de lapte, a azvârli o minge, pentru a da cu banul, pentru a bate un cui, pentru a tăia pâinea sau a amesteca în cana de ceai, pentru a desface o sticlă, etc. Realizaţi acţiunile automate în care sunteţi obişnuiţi să folosiţi o mână, cu mâna cealaltă, cum ar fi descuierea uşii, pieptănatul, spălatul pe dinţi, apucarea obiectelor, etc. Atunci când vă încălţaţi, puneţi prima oară celălalt picior în pantof; puneţi-vă ceasul la cealaltă mână.

– Amestecaţi simultan în două căni de ceai, în acelaşi sens sau în sensuri diferite. Aruncaţi şi prindeţi două mingi simultan cu ambele mâini. Aruncaţi cu cele două mâini două cocoloaşe de hârtie în acelaşi coş: cu o mână de sus în jos, cu cealaltă de jos în sus. Aruncaţi două săgeţi în acelaşi panou simultan, cu ambele mâini. Scrieţi simultan cu ambele mâini, desenaţi un fluture, o vază sau o figură geometrică folosind amândouă mâinile.

Oricare ar fi exerciţiile pe care le realizaţi, menţineţi constantă practica până când veţi obţine aceeaşi îndemânare în folosirea ambelor mâini.

Deoarece înotul este o activitate ambidextră, învăţarea copiilor care suferă de dislexie (afecţiune cerebrală care constă în incapacitatea de a citi datorată nerecunoaşterii simbolurilor grafice) să înoate deseori îi ajute să citească şi să scrie normal, deoarece această activitate echilibrează emisferele cerebrale.

Folosirea ambelor mâini cu aceeaşi dexteritate conferă, în afară de mărirea fiziologică a creierului, o mai echilibrată integrare şi sincronizare a emisferelor cerebrale. Studiile au demonstrat că oamenii ambidextri sunt mai independenţi emoţional, mai hotărâţi. Mai adaptabili la noile situaţii şi mai capabili să rezolve situaţiile dificile fără a abandona.

Iată câteva exemple:

– Michelangelo şi Leonardo da Vinci puteau picta cu ambele mâini, alternativ.

– Artistul englez Sir Edwin Henry Landseer (1802-1873) putea picta simultan cu ambele mâini – capul unui cal cu o mână, iar cu cealaltă – capul unui cerb. El a învăţat-o să picteze şi să graveze pe Regina Victoria (care era stângace).

– Richard Fleming, Alberst Einstein şi Nicola Tesla erau de asemenea ambidextri.

– Cel de al 20-lea preşedinte al Statelor Unite, James Garfield, în afară de faptul că putea scrie la fel de bine cu ambele mâini, putea să scrie simultan în limba greacă cu mâna stângă, şi în limba latină cu mâna dreaptă!

– În anul 1922, Harrz Kahne şi-a demonstrat dexteritatea mentală realizând simultan câteva operaţii: în timp ce cu o mână scria cuvintele în oglindă, cu cealaltă scria cuvinte în ordinea inversă a literelor.

MINTEA – FACTOR FUNDAMENTAL ÎN PROCESUL VINDECĂRII

MINTEA – FACTOR FUNDAMENTAL ÎN PROCESUL VINDECĂRII

Cum ar fi să putem învăţa în câteva ore întreaga materie pentru un examen? Cum ar fi lumea pentru noi dacă am reuşi ca în câteva minute să scăpăm de vechi fobii, timidităţi sau de fricile fără motiv? Ce forţă ne-ar putea ajuta să ne vindecăm “peste noapte” şi să avem o existenţă în care reuşita să fie o constantă în toate planurile vieţii noastre? Departe de a fi vorba de o idee utopică sau de imaginaţia unui creator de literatură science-fiction, cercetările recente confirmă tot mai adesea că atingerea unei astfel de reuşite excepţionale depinde numai de capacitatea noastră de a ne folosi de un instrument cu care am fost înzestraţi încă de la naştere: MINTEA.

Reuşită şi putere

Aceste două cuvinte pot să trezească o anumită emoţie în cei mai mulţi dintre oameni. Cu greu am putea găsi pe cineva care să nu îşi dorească reuşita socială, profesională sau redobândirea sănătăţii perfecte, sau care să nu aspire să fie “asemenea celor care au reuşit în viaţă”. A reuşi este întotdeauna o dovadă a puterii. Nu este vorba aici neapărat de putere fizică şi nici de o putere a banilor. Este vorba mai mult de un cumul de forţe, în primul rând interioare, care i-au propulsat întotdeauna pe cei ce până astăzi fac obiectul admiraţiei multor oameni: sfinţi, genii strălucite, conducători legendari ai unor popoare, mari inventatori sau cei care au învins prin voinţa lor boli cumplite cum sunt cancerul sau scleroza multiplă. Dar toţi aceşti oameni care au reuşit, într-un fel sau altul, să atingă o anumită stare de împlinire, sunt mai dotaţi, mai puternici, mai speciali prin înzestrările lor native decât ceilalţi?

Una dintre cheile fundamentale ale reuşitei tuturor acestora constă în capacitatea lor de a-şi elibera puterea tainică a minţii, eliminând în primul rând toţi acei factori care o fac să funcţioneze condiţionat şi anemic şi antrenând-o apoi, ca pe un instrument docil, pentru a servi cu adevărat scopurilor lor. Pentru a putea face însă aceasta, pentru fiecare dintre noi primul pas este acela de a înţelege câteva din mecanismele de funcţionare a minţii şi mai apoi de a le folosi “la comandă”.

Să ne controlăm propria minte

A folosi mintea ca pe un instrument poate părea o idee inedită şi nouă pentru mulţi dintre cititori, deşi ea este cunoscută încă din antichitate. Şi, ca în cazul oricărui instrument pe care îl utilizăm (fie că este vorba de o simplă maşinărie sau cel mai complex computer), eficienţa noastră în acţiune depinde fără îndoială de abilitatea noastră şi de cunoaşterea posibilităţilor pe care ni le oferă.

Chiar dacă pare şocant, se poate spune că mulţi dintre noi suntem încă, din punctul de vedere al utilizării capacităţilor noastre mentale, asemenea unor copii care folosesc un Cd-player performant sau ultimul tip de calculator pentru a sparge nuci sau a bate un cui… Această afirmaţie nu mai pare însă atât de şocantă în lumina rezultatelor obţinute de către cei care prin autoeducare reuşesc să depăşească acele patru procente în care creierul este utilizat în mod obişnuit. Pentru a înţelege însă mai bine cu ce forţă avem de-a face în privinţa minţii, să analizăm câteva dintre datele oferite de surse ştiinţifice, în mai multe cazuri ce denotă impactul aproape imediat pe care mintea îl generează asupra sănătăţii organismului şi asupra întregii noastre fiziologii…

Cazuri şi studii uimitoare

1. Iată un prim astfel de experiment, bulversant prin implicaţiile pe care le are chiar şi pentru cercetătorii ce au participat la realizarea lui:

Dr. Huggins şi echipa sa de cercetători au prelevat o mică cantitate de salivă de la un om care tocmai trăise o foarte intensă stare de mânie. Analizând compoziţia salivei, ei au depistat câteva componente extrem de toxice, asemănătoare într-o mare măsură veninului şerpilor. Aceste experimente şocante au fost realizate în mai multe rânduri, rezultatele fiind mereu aproape identice. Cercetătorii au continuat experimentul injectând o astfel de doză de “salivă nocivă” unor şoareci folosiţi pentru studiile de laborator. Rezultatul a fost decesul rapid al acestora…

Este cunoscut faptul că stările emoţionale intense generează în cel care le trăieşte modificări de natură nervoasă şi hormonală, însă puţini dintre noi ne-am pus poate problema acestei reacţii rapide şi profunde a corpului la ceea ce gândim sau simţim. Fiecare gând sau sentiment pe care îl trăim generează un efect precis asupra reacţiilor chimice din corpul nostru, la nivelul sistemului nervos, al diferitelor glande, în anumite organe şi zone corporale. Dacă emoţiile negative foarte puternice au un efect atât de puternic asupra altor fiinţe vii, oare cum ne perturbă ele propria noastră stare de sănătate? Este evident că repercursiunile sunt considerabile, mai ales prin menţinerea sau repetarea unor astfel de trăiri (legătura între stările negative şi apariţia bolilor este analizată la ora actuală cu o destul de mare acurateţe de către o mai nouă ramură a medicinii moderne – medicina psihosomatică, care face corelaţii precise între stările negative menţinute şi tipurile de boli).

Totodată, trăirea unor stări pozitive, intens binefăcătoare, generează un efect regenerant şi hrănitor asupra întregii fiinţe, determinând eliberarea aşa-numiţilor “hormoni ai fericirii” (endorfinele) cu efecte vindecătoare, analgezice, relaxante şi euforizante…

La ora actuală nu mai există nici o îndoială asupra acestei legături reciproce dintre minte şi trup. Întrebarea care rămâne însă este ce putere au emoţiile şi gândurile noastre şi cât de repede, cu ce intensitate pot să modifice ele starea organismului?

2. Un alt studiu, realizat de renumitul psiholog american Daniel Goleman, poate fi revelator în ceea ce priveşte puterea minţii de a pătrunde şi modifica activitatea intimă a corpului:

Între numeroşii săi pacienţi s-a aflat la un moment dat un băieţel, pe nume Timmy, care se confrunta cu o tulburare psihică cunoscută ca sindromul personalităţilor multiple. Acest băiat experimenta 11 personalităţi distincte. Una dintre aceste personalităţi cu care el se identifica era alergică la sucul de portocale. Consumul chiar şi a unei mici cantităţi de suc de portocale îi provoca în foarte scurt timp apariţia unei erupţii (urticarie) pe întregul corp. Elementul surprinzător este că dacă Timmy (personalitatea principală) consumă suc de portocale, nu apare absolut nici un efect neplăcut. Cu toate acestea, dacă Timmy consumă suc de portocale şi ulterior personalitatea alergică preia controlul asupra corpului, câtă vreme digestia sucului nu s-a încheiat, urticaria se dezvoltă din nou cu rapiditate. Pe de altă parte, în cazul în care urticaria a apărut, dar personalitatea principală (Timmy) îşi reintră în drepturi, fenomenul eruptiv la nivelul pielii dispare în foarte scurt timp.

Tot în cazul acestui tip de tulburare (sindromul personalităţilor multiple), pacienţii se confruntă cu fenomene tulburătoare pentru un observator, fenomene ce revelează într-o mare măsură puterea excepţională a minţii şi psihicului asupra corpului. Există foarte multe mărturii de acest gen ale unor pacienţi care experimentează stări psihologice în mod radical diferite, de la o personalitate la alta, dar şi răspunsuri fiziologice caracteristice şi chiar boli diferite în funcţie de personalitatea care este activă la un moment dat.

De exemplu, una dintre personalităţi se confruntă cu diabet, iar o alta nu. Atunci când personalitatea afectată de diabet preia “conducerea”, întreaga chimie a corpului reflectă existenţa acestei boli grave. Imediat ce o altă personalitate, care nu are conştiinţa acestei boli preia controlul asupra corpului, toate simptomele dispar în câteva minute, investigaţiile medicale arătând că nu există nici un semn al existenţei unei boli de tipul diabetului.

Iată astfel că, în acelaşi trup, pot să apară modificări fiziologice marcante şi foarte rapide, în condiţiile în care se modifică atitudinile, sentimentele şi credinţele.

Un profil emoţional caracterizat de anumite tipuri de emoţii şi gânduri poate să genereze boala, în timp ce un altul poate să reprezinte o condiţie ideală a sănătăţii. Aceste date oferite în urma observării atente a pacienţilor suferind de sindromul personalităţilor multiple arată cu claritate modificările foarte ample care se produc în corp atunci când se modifică foarte rapid şi radical anumite structuri psiho-emoţionale profunde ale fiinţei respective, într-un mod necontrolat şi patologic. Cu toate acestea fiecare dintre noi avem posibilitatea să trecem gradat de la o situaţie de sănătate fizică şi lăuntrică defavorabilă către o stare psihică şi un sistem de convingeri şi aspiraţii interioare care să determine în timp o schimbare radicală în bine în fiziologia noastră.

3. După mai mulţi ani de studii, profesorul Shlomo Brezntz, psiholog la Universitatea din Ierusalim, a arătat că emoţii ca vinovăţia, sentimentul eşecului, mâhnirea, resentimentele şi mânia generează efecte profund perturbatoare asupra imunităţii organismului. El a dovedit faptul că aşteptările, speranţele şi gândurile noastre pozitive au efecte opuse, comparativ cu cele negative, asupra nivelului din sânge al hormonilor cu rol important în activarea şi funcţionarea sistemului imunitar. În viziunea lui, nu este deloc exclus ca cei care se confruntă cu probleme ale sistemului imunitar să întreţină în fiinţa lor astfel de aşteptări negative, cel puţin la nivel subconştient. Totodată, el remarca în cazul pacienţilor săi faptul că activarea stărilor psihice opuse poate duce la îmbunătăţirea funcţiei imunitare. Astfel, bucuria, puterea de a ierta, sentimentul reuşitei şi al succesului, dragostea, ar putea reprezenta remedii de o mare eficienţă în tratarea acestui tip de tulburări la nivel imunitar.

4.În conformitate cu statisticile realizate de psihologii americani, alte cercetări medicale afirmă că fiinţele depresive sunt de două ori mai expuse la riscul de a face cancer decât cei care manifestă o stare naturală de optimism. De asemenea, în cazul persoanelor care se confruntă cu cancerul, studii ale medicinii psihosomatice au recunoscut o componentă psihică legată de stările de durere şi depresie, precum şi a cea atitudine de “a ţine în tine” sentimentele nocive fără a le putea transforma M.R. Jensen, medic şi cercetător american, a descoperit faptul că femeile care au o personalitate reprimată, care trăiesc cu o mare intensitate sentimente de disperare, care nu pot să îşi controleze furia, frica şi alte emoţii negative, prezintă un risc mult mai mare de a avea cancer la sân. Atât el, cât şi alţi medici specialişti au remarcat adesea în cazul femeilor care se confruntă cu cancerul de sân persistenţa unei stări de tensiune în zona pieptului, un gen de greutate apăsătoare ce nu poate fi eliminată cu uşurinţă şi care le dă femeilor respective sentimentul că reţin în interior o tensiune emoţională negativă.

Această stare nocivă poate fi diminuată şi eliminată prin metode adecvate de vizualizare mentală creatoare, prin refacerea încrederii în forţele proprii şi amplificarea puterii de exprimare emoţională. Astfel de modificări în starea emoţională, corelate cu tratamentul adecvat, au generat efecte cu adevărat miraculoase şi chiar revenirea deplină în urma unei astfel de boli grave.

5. Un studiu realizat de Colegiul medical „Albert Einstein“ a surprins faptul că în 31 din 33 de cazuri ale unor copii afectaţi de leucemie, a existat o pierdere majoră, cu implicaţii emoţionale profunde sau o schimbare traumatizantă în decursul ultimilor doi ani anteriori apariţiei acestei cumplite boli.

În toate cazurile de cancer analizate de către medici din perspectiva psihosomatică s-a remarcat o foarte serioasă amprentă emoţională negativă, fie că ea provine din traume ale copilăriei reactivate ulterior, fie că apare ca urmare a despărţirilor, divorţurilor, pierderii fiinţelor apropriate, sau a unei reprimări de lungă durată a emoţiilor. Şi nu este deloc surprinzător să constatăm aceasta în cazul oamenilor, de vreme ce fenomenul poate să apară chiar şi în lumea animală.

6. Într-un experiment realizat cu şoareci de laborator, s-a constatat că la cei care erau despărţiţi în mod prematur de mama lor riscul apariţiei cancerului era considerabil mai ridicat. De asemenea, cercetătorii au putut remarca faptul că variind nivelul de stres la care şoarecii erau supuşi, rata apariţiei cancerului putea fi determinată într-un mod controlat într-un interval extrem de larg, cuprins între 7% şi 92%!

A învăţa să controlăm noi înşine nivelul de stres din fiinţa noastră este prin urmare o condiţie stringent necesară pentru menţinerea unei excelente stări de sănătate şi fericire.



Mintea în luptă cu boala

Renumitul terapeut şi specialist în medicină ayurvedică, dr. Deepak Chopra afirma în una dintre lucrările sale: “Noi suntem singurele creaturi de pe pământ care ne putem modifica starea organismului şi aspectele biologice prin ceea ce gândim şi simţim.”

Ideea este următoarea: schimbându-ne modul de a gândi putem să eliminăm complet boala!

Acest lucru este cu putinţă prin îndeplinirea câtorva condiţii. Modul eronat de comportament, întreţinerea constantă a unor obiceiuri, gânduri şi emoţii nocive determină în organismul nostru modificări organice care, cel mai adesea, depăşesc posibilitatea unei reveniri la normal prin mijloace de natură strict psiho-emoţională (bineînţeles CU EXCEPŢIA situaţiei în care suntem înzestraţi cu o minte excepţional de puternică şi cu o putere de concentrare mentală exemplară). Cel mai frecvent fenomen fiziologic care apare este încărcarea organismului cu o serie întreagă de substanţe nocive, depozitate în diferite organe sau ţesuturi, expresie fidelă a stării noastre de “încărcare” emoţională şi mentală. Într-o astfel de situaţie PUTEM REUŞI să eliminăm în mod eficient o stare de boală dacă ţinem cont de doi factori:

1. Să apelăm la modalităţile naturale de eliminare a acumulărilor nocive şi a impregnărilor negative de la nivelul celulelor şi diferitelor organe prin tratamente naturale şi

2. Să ne modificăm în sens benefic modul de a simţi şi a gândi.

În astfel de condiţii nu este nici o îndoială că vom reuşi să eliminăm bolile cu care ne confruntăm sau, în situaţiile foarte grave, cel puţin să ne îmbunătăţim considerabil starea de sănătate.


Cum dobândim puterea minţii

Iată în continuare câteva recomandări simple pentru a înţelege felul în care putem elibera puterea ascunsă a minţii pentru a o folosi în sensul vindecării sau în sensul obţinerii oricărui aspect bun pe care îl dorim.

– Cu cât mintea este mai mult impresionată în mod necontrolat de către simţuri, cu atât puterea ei este mai înlănţuită. Diferite vicii de genul alcoolismului sau fumatului, dar şi “pasiunea” excesivă pentru dulciuri, incapacitatea de a ne desprinde la voinţă din faţa televizorului timp de mai multe ore în şir, ca şi o pasiune sexuală necontrolată, sunt tot atâtea moduri de disipare şi pierdere a energiei noastre mentale.

– Întreţinerea în minte, pentru lungi perioade de timp, a unor gânduri generatoare de tulburare: de la simple supărări sau mâhniri, la situaţii care ne-au revoltat, agasat, stresat sau comprimat lăuntric face ca ea (mintea) să “funcţioneze” pe un nivel extrem de redus, fiind asemenea unui vultur căruia îi legăm un bolovan greu de picior. Nu putem de la început să eliminăm toate perturbările, dar este important să le soluţionăm rapid, într-o manieră justă, care să nu ne mai preocupe mintea ulterior. Soluţiile parţiale sau false doar vor amâna exteriorizarea tensiunii interioare, ţinând în continuare mintea încorsetată de acea problemă.

– Atunci când soluţionarea unor probleme este foarte dificilă datorită complexităţii situaţiei, să încercăm să analizăm aceeaşi conjunctură “cu inima”, să căutăm să simţim lucrurile dintr-o perspectivă sufletească profundă, încărcată de afectivitate.

– Să nu amânăm şi să nu (ne) păcălim/minţim atât în ceea ce priveşte deciziile lăuntrice, cât şi acţiunile exterioare. Respectarea acestor doi factori simpli presupune capacitatea de a reacţiona foarte prompt. Este o metodă ideală de limpezire a minţii şi de activare a unei magistrale rapide de comunicare între minte, psihic şi corp. O astfel de atitudine va face ca gândurile noastre benefice să capete o putere mai mare şi să poată influenţa în bine starea organismului într-un timp record.

– Atunci când ne confruntăm cu temeri sau frici, să căutăm să deosebim cu claritate gândurile şi proiecţiile ce provin din imaginaţie de situaţia concretă, privită “la rece”. Mai mult de 70% dintre stările de tensiune interioară nocivă îşi au sursa într-o imaginaţie necontrolată şi în proiecţii de genul “ce rău urmează să-mi fie…”.

– La oamenii obişnuiţi, voinţa este tributară imaginaţiei, astfel că fricile sau temerile, proiecţiile fantastice cu privire la nereuşită sau eşec reprezintă factori puternic inhibitori pentru capacitatea noastră de a acţiona. Este prin urmare stringent necesar să ne amplificăm voinţa.

– Mintea este legată foarte strâns de corp şi de psihic. Bolile, starea de îngreunare sau intoxicare lentă a corpului, viciile sunt factori care tulbură puterea minţii şi o fac să devină superficială şi foarte mult limitată în capacitatea ei de a acţiona. Pe de altă parte însă, mintea care este hrănită de afectivitate şi are o orientare superioară – prin rugăciune, concentrare, meditaţie – se poate sustrage stării fizice de moment şi o poate gradat domina. Întotdeauna în ierarhia fiinţei noastre, mintea se situează deasupra trupului şi îl controlează, cu condiţia să o purificăm, să o menţinem clară şi puternică. Chiar şi în cele mai grave cazuri de boală, mintea, purificată şi clarificată ajunge să se orienteze către realităţile profunde şi să trezească la rândul ei puterile ascunse ale sufletului, trecând astfel dincolo de limitările materiei şi apropiindu-se de descoperirea naturii esenţiale a fiinţei izvorâtă din Dumnezeu.

Bolile nu vor putea fi eradicate sau vindecate prin metodele materialiste actuale, pentru simplul motiv că originea acestor suferinţe nu este pur fizică. Boala este, în esenţă, un rezultat al conflictului dintre suflet şi minte şi nu va putea fi vreodată eliminată în mod definitiv decât în condiţiile realizării unui efort mental şi spiritual adecvat.” Dr. Edward Bach, creatorul renumitelor esenţe florale Bach

INTELIGENTA EMOTIONALA

INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ

Inteligenţa emoţională constă în capacitatea de a ne automotiva să facem un anumit lucru şi să-l realizăm în pofida greutăţilor de tot felul, în abilitatea de a controla impulsurile şi de a ne putea detaşa de recompense, de a păstra o minte limpede şi clară, netulburată de emoţii şi sentimente fără a le reprima pe acestea din urmă.

Ce înţelegem prin inteligenţă?

Aparent este simplu să evaluăm înzestrarea noastră intelectuală printr-un test de determinare a IQ-ului (Intelligence Quotient = coeficient de inteligenţă). Studiile făcute timp de mai mult de un deceniu în acest domeniu ne asigură că cei care au un IQ mare au acces la slujbe mai bine plătite spre deosebire de cei care au un IQ mic. Inteligenţa academică (determinată de testele IQ) este deosebit de importantă în educaţia unui tânăr. Cât timp acesta se află pe băncile şcolii, inteligenţa academică este măsura reuşitei. Însă odată ce pregătirea teoretică a luat sfârşit, pus faţă în faţă cu vâltoarea vieţii, tânărul este de multe ori bulversat. Criteriile competenţei cu care s-a obişnuit nu mai sunt suficiente pentru a-l ajuta să reuşească. De ce? Capacitatea de memorare, abilitatea de a stabili conexiuni, perspicacitatea… nu sunt singurele criterii în funcţie de care putem evalua dacă o persoană va reuşi în viaţă sau nu. Lumea în care trăim este o lume atât a intelectului, cât şi a emoţiilor. Mintea şi sufletul, iată doi poli fundamentali ai fiinţei noastre. Adesea, emoţiile sunt mai importante decât intelectul odată ce pregătirea profesională a luat sfârşit, pentru că emoţiile ne determină într-o mare măsură comportamentul, deciziile, alegerile, ne fac simpatici sau antipatici, ne determină starea de spirit, şi nu în ultimul rând sănătatea. De aceea, psihologii au introdus un nou concept: inteligenţa emoţională.

Inteligenţa emoţională ne ajută să reuşim în relaţiile pe care le avem, în modul de a reacţiona în diferite situaţii. Cele două tipuri de inteligenţă nu se influenţează neapărat reciproc: se cunosc destule cazuri de personalităţi ale ştiinţei care au căzut în patimi grave, sau de oameni foarte inteligenţi care sunt aproape lipsiţi de sentimente…

Care sunt caracteristicile inteligenţei emoţionale?

1. Capacitatea de a recunoaşte sentimentele atunci când le trăim în primul rând, şi apoi la semenii noştri constituie baza inteligenţei emoţionale. Atunci când nu suntem capabili de a identifica aceste sentimente, ele ne pot subjuga mai uşor. Există multe persoane care nu sunt capabile să spună ceea ce simt. Şi chiar mai mult, acestea sunt incapabile de a şti ce se petrece cu ele din punct de vedere emoţional. Pentru aceste persoane frustrarea, neliniştea, mânia, îngrijorarea sau anxietatea sunt cam acelaşi lucru.

În societatea actuală vedem cu uşurinţă nenumărate exemple ale acestui fapt. Rata mare a divorţurilor este datorată în special lipsei de comunicare generată parţial de incapacitatea de a recunoaşte anumite sentimente atât la propria persoană, cât şi la cel de lângă noi. Există chiar dicţionare care “traduc” termenii utilizaţi de către soţi în anumite conjuncturi. Ne punem întrebarea firească de ce este nevoie de astfel de dicţionare pentru a ne explica sentimentele? Oare nu este mai uşor să învăţăm să traducem singuri aceste sentimente şi să le exprimăm simplu?

Aborigenii din Australia au o convieţuire socială excepţională. În triburile lor nu există niciodată crime, furturi, certuri gălăgioase. Ei sunt o comunitate de oameni dotaţi cu un înalt grad de inteligenţă emoţională – pentru ei empatia, telepatia sunt fenomene obişnuite. Un antropolog australian care le-a studiat modul de viaţă, trăind printre ei timp de un an, a fost uimit să remarce faptul că atunci când bărbaţii se întorceau de la vânătoare, femeile aveau deja pusă pe foc exact cantitatea de apă şi ingredientele specifice pentru a pregăti exact animalul pe care-l vânaseră ei. Întrebaţi fiind de unde au ştiut, acestea au zâmbit spunând că este ceva obişnuit să comunice fără cuvinte cu soţii lor. Adus în “civilizaţie”, unul dintre aborigeni a întrebat la ce foloseşte cutia “în care se introduce o monedă şi apoi vorbeşti cu un băţ”. Când i s-a explicat ce este un telefon, el a râs şi a spus că ei nu au nevoie de astfel de aparate pentru comunica ceva.

Un alt aspect uimitor în aceeaşi comunitate ţine de educaţia copiilor. Aceasta se face cu multă iubire şi acceptare, şi adesea o privire este suficientă pentru a-i corecta pe cei mici. Copii nu sunt niciodată certaţi sau bătuţi, ci li se educă de mici capacitatea de a se pune permanent în locul celuilalt şi de a înţelege. De aceea copii nu ajung să fie prea alintaţi sau obraznici.

Aplicaţie practică

O modalitate foarte simplă de a ne clarifica sentimentele şi stările în general, identificând emoţiile pe care le simţim, este următoarea:

În momentele de emoţie intensă să ne “oprim”- ca şi când cineva ne-ar spune “Stop!” şi să ne întrebăm cu sinceritatea unui copil: “Ce simt eu acum?” Primul răspuns va fi vag, derutant, adesea însoţit de o anumită nervozitate sau ni se poate părea chiar ridicol. Continuăm cu răbdare să ne întrebăm, reformulând răspunsul până când vom obţine un răspuns complet. Această întrebare este bine să ne-o adresăm în mai multe momente ale zilei. Putem să ne scriem pe oglindă sau pe frigider un mic bilet de genul: “Ce simt acum?” Această întrebare ne ajută să “ieşim” din noi şi să ne observăm cu atenţie, să ne detaşăm de incidentele mărunte ale vieţii şi să ne putem vedea cu alţi ochi – mai obiectivi, mai lucizi, mai înţelegători.

2. Managementul emoţiilor sau, mai simplu spus, gradul în care controlăm emoţiile este măsura în care ne integrăm armonios în societate. Acesta este deseori şi măsura sănătăţii noastre fizice şi psihice. Controlul emoţional este indicele maturităţii. Un sugar îşi manifestă necenzurat, aşa cum poate, toate emoţiile: foame, frică, nelinişte, angoasă…etc. Pe măsură ce ne maturizăm, învăţăm cum să controlăm aceste impulsuri, cum să le exprimăm, gradul în care le exprimăm. Iată ce spune Aristotel despre furie: “A te înfuria este uşor pentru oricine, dar a te înfuria pe cine trebuie, cât trebuie, când trebuie, pentru ce trebuie şi cum trebuie nu este deloc uşor.”

Un cercetător de la o universitate americană a făcut un experiment cu o grupă de copii de 4 ani. A pus pe o masă mai multe bomboane şi le-a spus copiilor că pot lua atunci o bomboană sau dacă mai aşteaptă câteva minute vor primi două bomboane. Unii copii au făcut tot felul de giumbuşlucuri pentru a se putea abţine să nu mănânce bomboana imediat, alţii dimpotrivă, nu au mai avut răbdare. La terminarea liceului, aceşti copii au fost din nou monitorizaţi. Cei care avuseseră răbdare aveau în medie un punctaj cu 200 de puncte mai mult decât colegii lor mai grăbiţi! Managementul emoţiilor este important pentru a reuşi să ne eliberăm de anxietate, mânie, depresie şi a ne păstra un echilibru emoţional sănătos.

3. Automotivarea. Persoanele care îşi stabilesc un scop precis şi reuşesc să-şi controleze emoţiile şi sentimentele, să treacă peste frustrări şi să rămână focalizate asupra scopului propus, reuşesc în viaţă cel mai bine. Motivaţiile diferă de la o persoană la alta:

  • motivaţia de a trăi poate determina o fiinţă să se angajeze într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu o boală şi să facă eforturi uimitoare (de exemplu să ţină post complet timp de 40 de zile, doar cu apă) şi să reuşească, atunci când nimeni nu credea că este posibil
  • la alte fiinţe, o motivaţie foarte intensă este dorinţa senzuală – de exemplu, în dorinţa de a fi cu fiinţa iubită, unele femei se transformă “peste noapte”; chipul şi corpul lor capătă strălucire, în ele se manifestă, aparent din senin, o putere gigantică de acţiune, totul fiind impulsionat de nesfârşita dorinţă de a fi cu iubitul ei;
  • o altă categorie de motivaţii apare la persoanele la care domină simţul onoarei şi respectul de sine – este vorba de fiinţele care renasc, cum se spune, din propria cenuşă pentru a dovedi celor din jur şi lor în primul rând, că în ele există ceva mai puternic, mai strălucitor decât orice slăbiciune umană. Un exemplu în acest sens este cel al lui Pete Strudwick care, deşi s-a născut fără mâini şi fără picioare, a reuşit să alerge 43.000 de km!
  • în fine, există şi fiinţe la care iubirea este mai presus de orice, purtându-le parcă pe aripi spre realizări excepţionale. În acest caz, multe din transformările (adesea miraculoase) se produc dintr-un nesfârşit elan de a dărui într-o formă sau alta iubire, de a se implica activ în acţiuni caritabile.
  • o categorie cu totul aparte este aceea a persoanelor care au o orientare intuitivă foarte puternică spre ceea ce este firesc, armonios, frumos, transformarea lor în sens benefic fiind cel mai adesea spontană şi aparent fără prea mari eforturi. Din această categorie fac parte inventatorii, oamenii de ştiinţă, vindecătorii care au intuiţia unei idei pe care o simt adevărată şi valabilă şi se dedică trup şi suflet studierii şi punerii în practică a acelei inspiraţii.
  • Mai rar apare motivaţia spirituală. Impulsul de a fi un adevărat Om, de a descoperi scânteia de divinitate din propria fiinţă este profund înrădăcinat în fiecare dintre noi, dar numai anumiţi oameni sunt suficient de mult motivaţi de acest impuls divin transformator

4. Abilitatea de a avea relaţii frumoase cu ceilalţi oameni

Această calitate se bazează în primul rând pe capacitatea de a empatiza cu cei din jur, de a fi receptivi la nevoile lor, de a le veni în întâmpinare. De exemplu, se ştie că arta conversaţiei este deţinută în primul rând de către cei care ştiu să asculte!

O altă calitate esenţială este capacitatea de a-ţi cunoaşte şi exprima propriile sentimente. Această artă de a şti când, cum, faţă de cine şi cum să reacţionăm poartă numele de tact. Tactul este calitatea esenţială în relaţiile sociale şi se bazează pe un anumit simţ bun interior care, de exemplu, ne ghidează şi ne “spune” să nu reacţionăm plini de voie bună şi veselie în compania unei persoane care tocmai a suferit un şoc emoţional.

Tot din arta de a stabili relaţii armonioase face parte abilitatea de a crea şi coordona grupuri de oameni, de a negocia în anumite situaţii de criză, etc. Aceasta este, pe scurt, arta de a trăi împreună cu ceilalţi.

Cele două tipuri de inteligenţă – cea academică (IQ) şi cea emoţională (EQ)- nu se află în relaţie de adversitate sau opoziţie, ci mai degrabă se completează, şi pot fi amplificate şi chiar “antrenate” prin metode specifice. În acest sens, cercetările în domeniul inteligenţei emoţionale aduc mari speranţe în ceea ce priveşte transformarea sistemului educaţional. Se urmăreşte pregătirea copiilor nu doar pentru o meserie anume, ci pregătirea lor pentru viaţă.

INIMA DA TONUL

INIMA DĂ TONUL

Când neurochirurgul Candece Pert a descoperit că receptorii informaţionali transportă peptide (numite şi “moleculele emoţiilor”) în tot corpul şi nu numai la nivelul creierului, ea a determinat o adevărată revoluţie ştiinţifică. Studiile ei au arătat că emoţiile există în corpul uman la orice nivel, sub forma moleculelor care transportă o frecvenţă vibraţională specifică, care transpun informaţia mentală şi într-o realitate fizică. Iar inima este cea care “traduce” şi transferă informaţia ca energie în mişcare („e-motie”) în fiecare celulă. Aceşti mesageri biochimici emoţionali sunt componentele “limbajului muzical”, care guvernează funcţionarea sistemelor imunologic, gastrointestinal, neurologic şi endocrin. Dar inima este recunoscută ca dirijor al acestei “simfonii“ interne.

Ulterior, dr. Pert a observat că stresul corelat unei anumite boli poate fi privit ca un exces de informaţie – “o stare în care ansamblul minte/ corp este copleşit de informaţii neprocesate sub forma traumelor ascunse sau emoţii refulate astfel încât la un moment dat este scurtcircuitat şi nu mai poate asigura fluxul liber al informaţiei, adesea lucrând în contradictoriu.”

Cu alte cuvinte, lungimile de undă ale sistemelor corpului interferează între ele în mod distructiv, o stare care poate fi depăşită prin crearea undei de coerenţă inimă / creier şi prin menţinerea şi amplificarea emoţiilor pozitive în scopul reechilibrării ansamblului corp/minte.

În momentul în care trăim stări de compasiune, bunătate sufletească şi alte stări afective, inima, care este centrul corpului şi sursa informaţiei vibraţionale sufleteşti, “cântă” în armonie cu creierul, creând o experienţă în cascadă care eliberează trasee info-energetice blocate, elimină frecvenţele discordante (boli care determină discordanţa celulară) şi amplifică frecvenţa interioară a corpului. Această creştere a armonicii informaţionale produce un scut protector de rezonanţă benefică în jurul fiecărei celule, ajutând celulele să reziste în faţa “invadatorilor” şi eliminând toxinele. Celulele lipsite de această energie binefăcătoare pozitivă se îmbolnăvesc. Sistemele lipsite de energia afectivă încep să cedeze şi, în timp, atacă alte sisteme.

Un studiu publicat în Jurnalul de Medicină Psihosomatică, realizat la universitatea Yale pe 159 de pacienţi supuşi unei angiografii (analiză care evidenţiază blocajele în arterele coronare) a evidenţiat faptul că cei care se simt în mod constant iubiţi şi susţinuţi au în mod evident mai puţine blocaje vasculare. Acest factor singular (starea de iubire) este privit că fiind mult mai important decât fondul genetic, fumatul, nivelul ridicat al colesterolului şi alţi factori standard.

Într-un alt studiu, 10.000 de bărbaţi căsătoriţi, care prezentau un ridicat nivel al factorilor de risc (a căror tendinţă de a avea angină era de 20 de ori mai mare decât media în următorii 5 ani) au fost întrebaţi dacă soţiile lor îşi manifestă dragostea faţă de ei. Cei care au răspuns “da” la această întrebare au avut mult mai puţine incidente legate de această boală în următorii 5 ani. În plus, studiile ulterioare au demonstrat că printre bărbaţii care prezentau un nivel scăzut al factorilor de risc de contactare a anginei, dar care nu se simţeau iubiţi, cazurile de angină au fost mult peste medie.

Comunicarea invizibilă a inimilor – dovezi ştiinţifice

Prin lucrarea sa “Codul Inimii”, dr. Paul Pearsall apare ca fiind unul dintre cei mai curajoşi promotori ai teoriilor de vindecare a inimii. Experienţa sa îndelungată cu pacienţii supuşi transplantului de inimă, precum şi propria sa boală în timpul căreia a experimentat extraordinare şi salvatoare conexiuni minte-inimă, l-au determinat să studieze procesele energetice subtile ale inimii.

Pe lângă numeroasele efecte binefăcătoare emoţionale şi fizice pe care le produce coerenţa cardiacă, este de asemenea cunoscut faptul că inimile comunică direct cu alte inimi, în mod măsurabil ştiinţific, la distanţe considerabile. Dr. Joan Borysenko, un remarcabil neurochirurg care a studiat influenţa rugăciunii asupra corpului afirma: “Adevărata stare de vindecare este starea de iubire necondiţionată. Aceasta apare atunci când întregul organism uman se află în stare de echilibru.”

Studiile arată în mod clar că putem primi energie de la alte inimi, chiar la distanţe mari. În plus, analiza modalităţilor de vindecare energetică (Reiki, Chi Gong şi masajul bioenergetic) cu ajutorul unui dispozitiv sensibil (squid) au arătat că amplificarea frecvenţei electromagnetice (determinată de fluxul informaţiei energetice de la o inimă la alta, prin forţa intenţiei conştiente) are numeroase efecte de vindecare: reducerea durerii, creşterea răspunsului imunitar, vindecarea mai rapidă, reducerea stresului şi a anxietăţii, folosirea mai eficientă a unei cantităţi mai mici de medicamente.

Să punem inimă în viaţa noastră!

Sistemul informaţional energetic al inimii poate fi privit ca fiind centrul conştiinţei noastre din care corpul fizic este creat şi recreat cu fiecare bătaie a inimii, prin interacţiunea armonioasă (“muzicală”) dintre inimă şi creier. Alegerile energetice pe care le facem (coerenţă = sănătate, intimitate, pace interioară / / incoerenţă = boală, izolare) influenţează fluxul energiei. Corpul nostru cunoaşte fiecare gând care ne apare în minte. De fapt, este mai corect să spunem că, literalmente, corpul nostru este influenţat de frecvenţa energiilor specifice gândurilor noastre, de aceea o îndelungată menţinere a unor stări mentale negative produce frecvenţe energetice incoerente sau distructive care împiedică manifestarea capacităţilor naturale de vindecare a corpului şi determină apariţia bolii. Boala apare mai întâi datorită stărilor negative ale minţii.

În cazurile extrem de grave, dincolo de preocupările legate de tratamentul concret al bolii, este mai importantă trăirea unei stări de pace lăuntrică şi a unui nivel mai profund de comunicare cu ceilalţi, stare care apare datorită coerenţei cardiace. Într-un creier aflat în profundă armonie cu inima, deciziile sunt luate într-o stare de totală împlinire interioară. Cine ar alege o supravieţuire mecanică în locul unei vieţi pline de relaţii care ne împlinesc afectiv? În “Codul inimii”, dr. Pearsall rezuma acest lucru astfel: “… chiar dacă creierul este suficient de inteligent să ne menţină în viaţă, în acest nou mileniu, am vrea noi să trăim într-o lume în care ne-am simţi tot mai închişi, ostili, egoişti, temători şi singuri? (…) Trebuie să punem mai multă inimă în viaţa noastră învăţând-o să liniştească creierul neliniştit şi plin de pasiune, astfel încât să se supună codului blând al inimii şi să înţeleagă că ea nu împlineşte doar o funcţie evolutivă biologică, ci mai mult, este un instrument pentru exprimarea liberă a sufletului”.

Este uşor să creăm şi să menţinem coerenţa cardiacă, atât în propria noastră fiinţă, cât şi în ceilalţi. Este necesar doar să ne întoarcem conştiinţa către inimă şi să evocăm stări în care am trăit sentimente de iubire, compasiune, acceptare şi împlinire sufletească. De aici putem lăsa mintea să îşi folosească puterea de decizie, fiind ajutată de inteligenţa inimii.

Să pătrundem în profunzimea inimii noastre şi să punem inimă în tot ceea ce facem. Ideea fundamentală a oricărei tradiţii spirituale de pe această planetă este dăruirea plină de iubire pentru ceilalţi. Acesta nu este doar un cod spiritual, este chiar codul inimii noastre, care ne cheamă să ne topim în oceanul infinit a iubirii şi să ne amintim cine suntem noi cu adevărat.



Naturismul între ştiinţă şi mister

„Limbajul muzical” al corpului

Când neorochirurgul Candece Pert a descoperit că receptorii informaţionali transportă peptide (numite şi “moleculele emoţiilor”) în tot corpul şi nu numai la nivelul creierului, ea a determinat o adevărată revoluţie ştiinţifică. Studiile ei au arătat că emoţiile există în corpul uman la orice nivel, sub forma moleculelor care transportă o frecvenţă vibraţională specifică, care transpun informaţia mentală şi într-o realitate fizică. Iar inima este cea care “traduce” şi transferă informaţia ca energie în mişcare („e-motie”) în fiecare celulă. Aceşti mesageri biochimici emoţionali sunt componentele “limbajului muzical”, care guvernează funcţionarea sistemelor imunologic, gastrointestinal, neurologic şi endocrin. Dar inima este recunoscută ca dirijor al acestei “simfonii“ interne.

Ulterior, dr. Pert a observat că stresul corelat unei anumite boli poate fi privit ca un exces de informaţie – “o stare în care ansamblul minte/ corp este copleşit de informaţii neprocesate sub forma traumelor ascunse sau emoţii refulate astfel încât la un moment dat este scurtcircuitat şi nu mai poate asigura fluxul liber al informaţiei, adesea lucrând în contradictoriu.”

Cu alte cuvinte, lungimile de undă ale sistemelor corpului interferează între ele în mod distructiv, o stare care poate fi depăşită prin crearea undei de coerenţă inimă / creier şi prin menţinerea şi amplificarea emoţiilor pozitive în scopul reechilibrării ansamblului corp/minte.

În momentul în care trăim stări de compasiune, bunătate sufletească şi alte stări afective, inima, care este centrul corpului şi sursa informaţiei vibraţionale sufleteşti, “cântă” în armonie cu creierul, creând o experienţă în cascadă care eliberează trasee info-energetice blocate, elimină frecvenţele discordante (boli care determină discordanţa celulară) şi amplifică frecvenţa interioară a corpului. Această creştere a armonicii informaţionale produce un scut protector de rezonanţă benefică în jurul fiecărei celule, ajutând celulele să reziste în faţa “invadatorilor” şi eliminând toxinele. Celulele lipsite de această energie binefăcătoare pozitivă se îmbolnăvesc. Sistemele lipsite de energia afectivă încep să cedeze şi, în timp, atacă alte sisteme.


Bulină

Stările de iubire

Un studiu publicat în Jurnalul de Medicină Psihosomatică, realizat la universitatea Yale pe 159 de pacienţi supuşi unei angiografii (analiză care evidenţiază blocajele în arterele coronare) a evidenţiat faptul că cei care se simt în mod constant iubiţi şi susţinuţi au în mod evident mai puţine blocaje vasculare. Acest factor singular (starea de iubire) este privit că fiind mult mai important decât fondul genetic, fumatul, nivelul ridicat al colesterolului şi alţi factori standard.

Într-un alt studiu, 10.000 de bărbaţi căsătoriţi, care prezentau un ridicat nivel al factorilor de risc (a căror tendinţă de a avea angină era de 20 de ori mai mare decât media în următorii 5 ani) au fost întrebaţi dacă soţiile lor îşi manifestă dragostea faţă de ei. Cei care au răspuns “da” la această întrebare au avut mult mai puţine incidente legate de această boală în următorii 5 ani. În plus, studiile ulterioare au demonstrat că printre bărbaţii care prezentau un nivel scăzut al factorilor de risc de contactare a anginei, dar care nu se simţeau iubiţi, cazurile de angină au fost mult peste medie.


Comunicarea invizibilă a inimilor – dovezi ştiinţifice

Prin lucrarea sa “Codul Inimii”, dr. Paul Pearsall apare ca fiind unul dintre cei mai curajoşi promotori ai teoriilor de vindecare a inimii. Experienţa sa îndelungată cu pacienţii supuşi transplantului de inimă, precum şi propria sa boală în timpul căreia a experimentat extraordinare şi salvatoare conexiuni minte-inimă, l-au determinat să studieze procesele energetice subtile ale inimii.

Pe lângă numeroasele efecte binefăcătoare emoţionale şi fizice pe care le produce coerenţa cardiacă, este de asemenea cunoscut faptul că inimile comunică direct cu alte inimi, în mod măsurabil ştiinţific, la distanţe considerabile. Dr. Joan Borysenko, un remarcabil neurochirurg care a studiat influenţa rugăciunii asupra corpului afirma: “Adevărata stare de vindecare este starea de iubire necondiţionată. Aceasta apare atunci când întregul organism uman se află în stare de echilibru.”

Studiile arată în mod clar că putem primi energie de la alte inimi, chiar la distanţe mari. În plus, analiza modalităţilor de vindecare energetică (Reiki, Chi Gong şi masajul bioenergetic) cu ajutorul unui dispozitiv sensibil (squid) au arătat că amplificarea frecvenţei electromagnetice (determinată de fluxul informaţiei energetice de la o inimă la alta, prin forţa intenţiei conştiente) are numeroase efecte de vindecare: reducerea durerii, creşterea răspunsului imunitar, vindecarea mai rapidă, reducerea stresului şi a anxietăţii, folosirea mai eficientă a unei cantităţi mai mici de medicamente.


Să punem inimă în viaţa noastră!”

Sistemul informaţional energetic al inimii poate fi privit ca fiind centrul conştiinţei noastre din care corpul fizic este creat şi recreat cu fiecare bătaie a inimii, prin interacţiunea armonioasă (“muzicală”) dintre inimă şi creier. Alegerile energetice pe care le facem (coerenţă = sănătate, intimitate, pace interioară / / incoerenţă = boală, izolare) influenţează fluxul energiei. Corpul nostru cunoaşte fiecare gând care ne apare în minte. De fapt, este mai corect să spunem că, literalmente, corpul nostru este influenţat de frecvenţa energiilor specifice gândurilor noastre, de aceea o îndelungată menţinere a unor stări mentale negative produce frecvenţe energetice incoerente sau distructive care împiedică manifestarea capacităţilor naturale de vindecare a corpului şi determină apariţia bolii. Boala apare mai întâi datorită stărilor negative ale minţii.

În cazurile extrem de grave, dincolo de preocupările legate de tratamentul concret al bolii, este mai importantă trăirea unei stări de pace lăuntrică şi a unui nivel mai profund de comunicare cu ceilalţi, stare care apare datorită coerenţei cardiace. Într-un creier aflat în profundă armonie cu inima, deciziile sunt luate într-o stare de totală împlinire interioară. Cine ar alege o supravieţuire mecanică în locul unei vieţi pline de relaţii care ne împlinesc afectiv? În “Codul inimii”, dr. Pearsall rezuma acest lucru astfel: “… chiar dacă creierul este suficient de inteligent să ne menţină în viaţă, în acest nou mileniu, am vrea noi să trăim într-o lume în care ne-am simţi tot mai închişi, ostili, egoişti, temători şi singuri? (…) Trebuie să punem mai multă inimă în viaţa noastră învăţând-o să liniştească creierul neliniştit şi plin de pasiune, astfel încât să se supună codului blând al inimii şi să înţeleagă că ea nu împlineşte doar o funcţie evolutivă biologică, ci mai mult, este un instrument pentru exprimarea liberă a sufletului”.

Este uşor să creăm şi să menţinem coerenţa cardiacă, atât în propria noastră fiinţă, cât şi în ceilalţi. Este necesar doar să ne întoarcem conştiinţa către inimă şi să evocăm stări în care am trăit sentimente de iubire, compasiune, acceptare şi împlinire sufletească. De aici putem lăsa mintea să îşi folosească puterea de decizie, fiind ajutată de inteligenţa inimii.

Să pătrundem în profunzimea inimii noastre şi să punem inimă în tot ceea ce facem. Ideea fundamentală a oricărei tradiţii spirituale de pe această planetă este dăruirea plină de iubire pentru ceilalţi. Acesta nu este doar un cod spiritual, este chiar codul inimii noastre, care ne cheamă să ne topim în oceanul infinit a iubirii şi să ne amintim cine suntem noi cu adevărat.


REALITĂŢILE INIMII

*Câmpul electric al inimii este de 40-60 de ori mai puternic decât câmpul electric al creierului.

*Câmpul magnetic al inimii este de 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului.

*In interiorul inimii există o zonă separată numită “micul creier” şi un sistem nervos care conectează inima direct cu neocortexul.

*Sistemul imunitar, echilibrul hormonal şi procesul îmbătrânirii sunt toate dirijate de o peptidă specifică, numită ANF, o moleculă informaţională a emoţiei, produsă în “camerele” superioare ale inimii cu fiecare contracţie a sa.

*Inima este autogenică. Nu este necesar un semnal de la creier pentru a bate.

*Inima pompează 2 litri de sânge pe minut prin cei 25.000 m ai sistemului vascular.

*Cu fiecare schimbare a stării emoţionale câmpurile bioelectrice ale inimii se modifică, creând o cascadă de transformări în corp.

*Inima conţine propriul câmp de procesare a informaţiei, separat de creier care operează la o frecvenţă mai înaltă (aşa cum sunt undele FM comparativ cu cele AM).

* Energia produsă de câmpul electric al inimii pătrunde fiecare celulă din corp şi poate fi măsurată în orice punct al corpului.

*Câmpul electric poate fi măsurat la o distanţă de aproximativ 2 m de corp, iar atunci când două fiinţe comunică afectiv, ritmurile inimilor lor se influenţează reciproc.

*Starea de armonie între inimă şi creier determină o stare de bine interior şi susţine forma fizică (sănătatea şi integritatea celulară), în timp ce dizarmonia creează câmpuri distructive care influenţează negativ sănătatea şi determină apariţia unor condiţii care duc la îmbolnăvirea şi îmbătrânirea celulelor şi a sistemelor corpului.

*Interacţiunea conştientă cu planul informaţional energetic al propriei noastre inimi produce un sistem puternic şi măsurabil de comunicare electromagnetică prin care ansamblul minte-corp este capabil să opereze la un nivel mai ridicat de inteligenţă.


PUTEREA IUBIRII IN PROCESUL VINDECARII

Revărsându-se asupra fiinţei dragi, orientată asupra oamenilor în general sau asupra lui Dumnezeu, iubirea este emoţia umană cea mai înălţătoare. Cu siguranţă fiecare din noi a trăit măcar o dată, măcar o fracţiune de secundă, starea beatifică a acestui sentiment nobil, simţindu-şi sufletul inundat de o forţă misterioasă, a cărei putere nu poate fi estimată şi nu poate fi comparată cu nici o altă noţiune cunoscută. Iubirea este o forţă nebănuită, ale cărei margini nu se cunosc, dar care are o influenţă copleşitoare şi, important, întotdeauna benefică asupra fiinţei umane. Să ne gândim acum că această putere am focaliza-o pentru o perioadă de timp asupra unui singur scop, asupra unei singure fiinţe. Cum ar fi? Cu siguranţă că s-ar produce minuni, boala, durerea, suferinţa ar dispărea, iar „destinatarul” iubirii noastre s-ar simţi scăldat într-o lumină tainică şi dătătoare de fericire.

Mai puternică decât principiile active din plante, decât regimurile alimentare, decât razele binefăcătoare ale soarelui, decât orice altă formă de energie vitală sau psihică, iubirea rămâne primul şi cel mai puternic medicament cunoscut.

O încercare de definire a iubirii

Iubirea poate fi definită în foarte multe feluri. Se poate spune despre ea că este o energie, că este „liantul” care leagă toate lucrurile şi fiinţele între ele, făcând această lume coerentă. Ea mai poate fi definită ca sentiment sau trăire, ca forţă, ca… miracol. Nenumărate definiţii au fost date iubirii, fără ca ele să se excludă unele pe altele, ci doar completându-se, fără însă să o poată cuprinde. Iubirea este pentru fiinţa umană cel puţin la fel de necesară ca apa, aerul sau lumina, iar acest lucru nu este o metaforă, ci un fapt constatat ştiinţific.

Absenţa iubirii este o boală, din păcate încă nediagnosticată, dar extrem de gravă. In absenţa acestui sentiment, sufletul şi chiar mintea omenească nu se poate dezvolta, personalitatea rămâne schilodită, incompletă, însuşi corpul va prezenta mai devreme sau mai târziu serioase dezechilibre, aşa cum vom vedea în continuare.

 Iubirea în procesul vindecării

Medicina modernă este încă foarte departe de decriptarea discretelor şi subtilelor meca­nisme care corelează fiziologia organismului cu diferitele gân­duri şi sentimente. Se ştie, de pildă, că emoţiile negative paroxistice sunt extrem de nocive, ele ucigându-l pur şi simplu pe cel care a ajuns să le trăiască frecvent. De asemenea, au fost şi sunt făcute tot mai numeroase studii despre între­ţinerea unor emoţii sau gânduri negative în corelaţie cu diferitele boli. Se ştie că persoanele intolerante sau excesiv preocupate de propria lor securitate sunt predispuse la alergii, că persoanele iritabile suferă adesea de gastrită şi ulcer sau că fiinţele anxioase, emotive sunt predispuse la boli cardio­vasculare, însă despre puterea tămăduitoare a sentimentelor benefice în general şi a iubirii în special încă nu s-au făcut decât foarte puţine studii.

Doctorul Dean Ornish, un reputat cardiolog din Statele Unite, este un adevărat pionier în acest domeniu. El a obţinut sprijin guvernamental pentru un program unicat de prevenire şi vindecare a bolilor cardiovascu­lare grave denumit sugestiv „Open your heart”, adică: „Deschide-ţi inima”. În principal, el şi-a învăţat pacienţii să se lase iubiţi şi să îşi accepte sensibi­litatea sufletească (cu alte cuvinte să nu o considere o slăbiciune), să înveţe să-şi comunice fluent dragostea, dez­amorsând astfel tensiuni interi­oare şi conflicte relaţionale mocnite vreme de ani şi zeci de ani. Pacienţi împietriţi sufleteşte, resemnaţi în faţa iminentei morţi cauzate de bolile cardiace foarte grave de care sufereau au renăscut în câteva luni în care au învăţat în principal un singur lucru: să iubească. Analizele medicale bazate pe imagini nu au lăsat nici un dubiu: arterele coronare se dilatau, reîncepeau să alimenteze inima cu sângele atât de necesar atunci când pacienţii învăţau şi începeau să iubească. Iar acest uluitor experiment a fost verificat din nou şi din nou cu zeci de pacienţi. Instituţii particulare de sănătate au făcut studii similare

În presa românească a fost mediatizat cazul unei fetiţe din judeţul Braşov, oraşul Râşnov, care trăia de mai mulţi ani pe străzi, fiind obligată să cerşească. Atunci când a fost adoptată de o familie din Irlanda, la 10 ani, ea nu era capabilă să rostească mai mult de 100 de cuvinte, nu ştia să râdă sau măcar să zâmbească, nu putea să înveţe să scrie şi să citească. Diagnosticul a fost de retard psihic grav, cu şanse minime de ameliorare. La 4 ani după ce a fost adoptată, fiind integrată într-o familie cu alţi patru copii, unde s-a bucurat din plin de atenţia afectuoasă a părinţilor şi a noilor săi fraţi, rezultatul a fost uluitor. Fetiţa a învăţat să vorbească fluent în trei limbi, scria şi citea, rezolva probleme de aritmetică specifice elevilor de vârsta ei, râdea şi trăia… prima sa dragoste. Medicii şi psihologii din Marea Britanie care au studiat îndeaproape cazul au declarat că s-a produs un miracol care contrazice toate studiile psihologice, iar motorul acestor neaşteptate transformări a fost unul singur: dragostea necondiţionată. Acest caz ilustrează foarte bine rolul pe care dragostea îl joacă în viaţa noastră, fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta.

În boala canceroasă, în bolile hepatice puternic decompen­sate, în afecţiunile autoimune grave ori chiar în cazul pacienţilor aflaţi în comă. Rezultatele au fost mereu uimitoare.

Şi atunci apare întrebarea legitimă: oare ce lipseşte pentru ca iubirea să devină parte integrantă din educaţie şi din modul nostru de a fi? Mai mult, din moment ce s-a demonstrat că oamenii sunt capabili să înveţe efectiv iubirea, de ce nu s-au răspândit aceste metode care ar face atât de mulţi oameni sănătoşi şi fericiţi?

La aceste întrebări există mai multe răspunsuri:

  • cei care câştigă enorm de mulţi bani din terapiile invazive şi extrem de costisitoare fac tot ce pot pentru a obstrucţiona aceste demersuri;
  • umanitatea este încă mult prea orientată spre consum pentru a putea fi implementate programe de amploare care să implice un efort activ din partea fiecărui individ în parteindivid în parte spre a învăța și a se deschide spre iubire;
  • dogmele medicale sunt încă prea puternice pentru a permite demersuri care implică folosirea unor resurse neconvenţionale, sufleteşti, pentru vindecare etc.
  • educația, atât cea de acasă, cât și cea din școală este departe de a putea susține un nivel de afectivitate constant. Adeseori nici părinții nu o pot face și cu atât mai puțin educatorii, învățătorii, profesorii, etc.

Cert este însă că descoperirea capacităţii individuale de vindecare şi autovindecare prin iubire este în momentul de faţă un demers pe care fiecare dintre noi ar fi util să şi-l asume. De ce? în primul rând pentru că iubirea este unul din principalele mijloace de reechilibrare psihică cu care natura ne-a dotat. Ori, în condiţiile în care se prognozează că în anul 2050 una din două persoane vor fi afectate de o formă de depresie, în care în prezent 30 de milioane de oameni de pe Terra suferă de o psihoză gravă şi alţi 200 de milioane de nevroză în diferite forme, asigurarea unei forme de protecţie nu este un lux. De altfel, nu doar echilibrul psihic individual depinde de gradul de trezire al acestei tainice puteri a iubirii, ci şi echilibrul din mediul familial, din anturaj, din mediul social. Apoi, starea de sănătate fizică este dependentă într-o măsură mai mare decât își imaginează mulți specialiști din domeniul medical, de gradul de trezire şi de armonie afectivă. Așa încât apare firesc întrebarea: Care sunt mijloacele prin care această putere a iubirii poate fi trezită și amplificată în noi?

 Diferitele stadii ale procesului de maturizare afectivă şi mijloacele de accelerare a acestuia

Psihanalistul, scriitorul şi cercetătorul german Erich Fromm şi-a dedicat toată viaţa studierii influenţei iubirii asupra individului şi asupra societăţii pe ansamblu. Studiile sale au fost făcute pe populaţii de pe diferite continente şi afiliate la culturi şi religii diferite, pe oameni de toate vârstele. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în reviste de specialitate celebre şi în cărţi care au avut un succes răsunător. Ca o recunoaşterea a meritelor sale, el a fost numit profesor la prestigioase facultăţi de studii umaniste din Michigan şi New York, i-au fost conferite numeroase titluri onorifice şi premii. Printre cele mai fascinante studii pe care el le-a făcut a fost cel dedicat diferitelor faze ale dezvoltării afective ale fiinţei umane. Rezultatele acestor studii sunt pentru omul contemporan pe cât de şocante, pe atât de veridice şi utile în practică. Iată în continuare cele trei stadii ale dezvoltării afective ale fiinţei umane identificate de savantul german.

 Stadiul I: copilăria timpurie

Studii medicale realizate cu aparatură foarte performantă au arătat că încă din perioada intrauterină foetusul are o anumită viaţă emoţională. El reacţionează la vibraţiile vocii mamei sale, la stările sale emoţionale exteriorizate sau nu. Imediat după naştere, situaţia sa nu se schimbă foarte mult, el rămânând foarte receptiv şi într-o stare de dependenţă faţă de mamă. Copilul începe să perceapă tot mai mult dragostea mamei sale exprimată pe diferite căi şi să o răsplătească în felul său. De pildă, atunci când este luat în braţe nu mai plânge, atunci când o vede îi zâmbeşte etc. Până la vârsta de opt ani şi jumătate (după alţi specialişti până la zece ani) copiii sunt în mare parte foarte puţin dispuşi să dăruiască afecţiune, dar foarte dornici să o primească. Cel mai adesea, afecţiunea manifestată de către ei în exterior este mai degrabă un răspuns la dragostea pe care o primesc, decât o iniţiativă spontană. Elementul surpriză şi extrem de semnificativ pentru subiectul acestui articol este însă că din numeroasele studii efectuate rezultă că acest stadiu de dezvoltare nu este strict rezervat copiilor de vârstă mică.

Există mulţi oameni ajunşi la… maturitate fizică sau chiar intelectuală, dar rămaşi din punct de vedere afectiv undeva la o vârstă situată între 0 şi 10 ani. Mai exact, ei sunt mai degrabă dispuşi să primească afecţiune decât să o dăruiască, cu excepţia cazurilor în care primesc un stimulent exterior. Ei cer să fie iubiţi necondiţionat (aşa cum mama îşi iubeşte copilul abia născut nu pentru vreun merit deosebit, ci pentru că este al său), suferind sau simţindu-se trădaţi atunci când acest lucru nu se petrece. Există însă şi oameni – şi nu puţini – care nici nu au început să parcurgă bine acest stadiu, ei fiind încă în incapacitate de a primi iubirea care li se oferă şi percepând mediul exterior ca fiind foarte ostil. De altfel, vom putea observa că maturizarea afectivă nu depinde de vârsta cronologică: există copii mici care spontan sunt fiinţe independente afectiv şi foarte dispuse să dăruiască şi există oameni maturi sau învârstă, cu mari realizări socio-profesionale, intelectuale etc, care sunt însă incapabili să se deschidă măcar pentru a primi afecţiune.

O aplicaţie practică

Să căutăm însă să identificăm în ce măsură suntem capabili noi înşine să primim afecţiunea celor din jur şi, de asemenea, în ce măsură suntem capabili să răspundem la dragoste cu dragoste. Pentru aceasta este necesar să realizăm o auto-analiză, în care trebuie să avem în vedere momentele în care fiind indispuşi din nu contează care motiv am respins tendinţa de apropiere a cuiva drag, ne-am lăsat iritaţi de un sfat naiv, dar venit din suflet, ne-am închis sau i-am respins cu brutalitate sau indiferenţă pe cei care s-au apropiat cu afecţiune de noi etc. Unii dintre noi vom avea surpriza să observăm că avem „restanţe” mari la acest capitol din copilăria îndepărtată şi că încă fluctuăm des în simplul demers, sădit cândva în noi de natură, de a răspunde la bine cu bine. Asimilarea acestui stadiu presupune o spontană şi continuă capacitate de a recepta şi chiar de a selecta într-un mod sănătos influenţele afective benefice din jur. Să ne gândim la capacitatea copiilor de a deveni foarte uşor fericiţi din motive aparent banale, dar cărora ei le sesizează – datorită puri­tăţii sufleteşti specifice -reala încărcătură afectivă. Să ne propunem apoi cu maturitate să lăsăm co­pilul din noi să iasă la suprafaţă din când în când pentru a ne re-sensibiliza afectiv. Cum? ” Făcându-ne un obicei din a căuta vreme de măcar 1-2 ore pe zi partea bună a fiecărui lucru, oricât de neplăcut ar fi în aparenţă. Propunându-ne, apoi, într-o zi să răspundem măcar cu un zâmbet sincer la semnele de afecţiune sau de consideraţie ale celor din jur. Provocând, mai departe, discuţii sincere şi amiabile cu oamenii de care ne simţim mai aproape sufleteşte, căutând să trecem de la stadiul de banal schimb de informaţii, la cel de comunicare de senti­mente profunde şi simţindu-ne astfel învăluiţi de afectivitatea celor dragi.

Este posibil ca prin aceste demersuri aparent banale să găsim resurse nebănuite de reechilibrare lăuntrică, de însănătoşire sufletească şi nu numai. Sub masca dură pe care, fără să ne dăm seama, mulţi dintre noi o adoptăm adesea se află o parte din acea copilărie afectivă insuficient trăită.

Stadiul II: trecerea de la copilărie la adolescenţă

După vârsta de 8 ani şi jumătate, în ciclul normal al dezvoltării lor emoţionale copiii încep să descopere un lucru fascinant: ei pot genera dragoste prin acţiunile lor. De pildă, făcând un desen frumos, învăţând o poezie ori făcând efortul de a lua o notă bună sunt răsplătiţi cu cuvinte de afecţiune, îmbrăţişări şi mici daruri. Ei îşi dau astfel seama că au un rol în „crearea dragostei” şi încep să şi-l asume cu un entuziasm crescând. Pentru unii, acest proces devine evident în perioada pubertăţii, aşa explicându-se fluctuaţiile emoţionale specifice acestei vârste şi care prea adesea sunt puse pe seama unor simple procese hormonale. În perioada adolescenţei, căreia îi sunt specifice elanurile generoase, se face deja o trecere: din ce în ce mai mult cei de această vârstă tind să iubească pentru a face fericite fiinţele iubite şi nu pentru a primi iubire în schimb. Astfel se face trecerea spre stadiul următor: maturitatea afecti­vă, despre care vom vorbi ceva mai târziu.

Analizând datele prezentate până acum, realizăm că sunt relativ puţine persoanele care au atins acest stadiu, majoritatea oamenilor menţinându-se încă în starea infantilă în care cer dragostea necondiţionată a mamei, a cărei fiinţă este însă proiectată asupra celor din jur: soţie (soţ), diverşi membri ai familiei, anturaj etc. în mod paradoxal, în multe locuri acest stadiu de retard afectiv a fost pur şi simplu legiferat, invocându-se morala sau preceptele religioase interpre­tate arbitrar. Un exemplu foarte bun este ideea, încă foarte activă, că soţia trebuie să-i fie devotată şi să-l copleşească cu iubirea sa pe soţul său fără ca acesta să facă în mod constant ceva ca să întreţină şi să genereze acest sentiment, ba chiar şi atunci când acesta face cele mai reprobabile fapte, de natură să stingă acest sentiment sublim. Adesea capacitatea spontană de a genera iubire dăruind iubire este confundată şi cu diferite trocuri care nu au nimic de a face cu această emoţie înălţătoare. Astfel, multe femei consideră că senzualitatea şi capacitatea lor de a produce plăcere erotică sunt suficiente pentru a fi copleşite cu iubire; bărbaţii au senzaţia că posibili­tatea de a oferi cadouri ma­teriale, posibilităţi de distracţie etc. le dă dreptul de a primi la comandă dragostea după care în adâncul sufletului tânjesc. Ne putem da seama că foarte mulţi oameni care au trecut din punct de vedere cronologic şi biologic de vârsta copi­lăriei târzii şi a adolescenţei, totuşi din punct de vedere afectiv nu au depăşit deloc sau aproape deloc această vârstă. Care este cauza acestei triste stări de lucruri? Ei bine, actul de a genera în mod constant dragoste nu va putea fi niciodată un proces mecanic, şi el presupune câteva con­diţii esenţiale, despre care vom vorbi în continuare.

 O aplicație practică

Să ne facem o autoanaliză profundă, urmărind să constatăm cu luciditate câte din condiţiile următoare, care sunt esenţiale pentru a trece cu succes stadiul de maturizare afectivă prezentat, le îndeplinim în acest moment. Iată câteva din premisele lăuntrice pe care trebuie să le manifeste o fiinţă capabilă să genereze iubire în cei din jur:

– Depăşirea ideii eronate, dar adânc înrădăcinate din perioada copilăriei la mulţi oameni, că cei din jur sunt datori cu o afecţiune necondiţionată faţă de noi (aidoma celei pe care mama o revarsă asupra copilului său lipsit de apărare).

– Dezvoltarea unor mijloace concrete prin care să ştim în ce măsură mesajele noastre de iubire sunt adecvate şi ajung ca atare la cei cărora le sunt destinate. Aceste mijloace de autoverificare sunt: deducţia, dialogul direct şi empatia (adică acea capacitate de a percepe corect emoţiile celui­lalt dincolo de cuvinte şi alte mărturii de aceste gen). De regulă, aceste trei căi de co­municare cu fiinţele pe care le iubim trebuie folosite simultan.

– Trezirea spontaneităţii şi a creativităţii, calităţi înrudite care sunt de natură să ne ajute în găsirea limbajului corect de a ne exprima iubirea. Aceste două însuşiri se trezesc de la sine (mai lent sau mai rapid) atunci când iubim sincer şi cu putere, deoarece în mod firesc sesizăm că în dragoste există o lege nescrisă care cere mereu şi mereu găsirea unor căi noi de comunicare a sentimentelor, de la cele mai concrete şi accesibile, până la cele mai subtile şi insesizabile pentru omul obişnuit.

– Înţelegerea că cel mai mare dar pe care îl putem face unei ființe umane pe care o iubim şi care mai devreme-sau mai târziu va trezi în ea o vie recunoștință este: libertatea, adică absența oricărei constrângeri sau pretenţii de nu contează ce ordin din partea noastră față de cei asupra cărora ne revărsăm afecţiunea.

O dată înţeleasă şi asimilată această ultimă premisă suntem gata să ajungem la următorul stadiu al dezvoltării afective: maturitatea.

 Stadiul III: maturitatea afectivă

Psihologul Erich Fromm a definit acest stadiu într-un mod magistral prin două citate biblice: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi „Să vă iubiţi aşa cum Eu v-am iubit.” Aici se arată că iubirea nu trebuie trăită ca o necesitate infantilă, ca în primul stadiu, nici adoptată ca mijloc pentru a primi în schimb iubire, ca în cel de-al doilea stadiu, ci ca pe ceva firesc şi continuu, ca pe un mod de a fi. Dacă în copilărie eram iubiţi pentru că existam, în adolescenţă iubeam pentru a fi iubiţi, perioada maturităţii afective este caracte­rizată de o afirmaţie care aparent este un nonsens logic: iubesc pentru a iubi sau, mai exact, iubesc pentru iubire. Această iubire matură este cea care generează cu adevărat miracole, care însănătoşeşte rapid corpul, sufletul şi mintea, cea care a alimentat marile creaţii ale omenirii. în fine, această iubire este foarte aproape de iubirea mistică, de iubirea de Dumnezeu.

Multe tradiţii spirituale afirmă faptul că există o corelaţie strânsă între diferi­tele organe şi glande ale corpului şi anumiţi centri subtili de energie. Timusul, aflat în zona pieptului, este considerat a fi o glandă a cărei dezvoltare este maximă la vârsta de 7 ani, dar care ulterior involuează. Contro­lând funcţia imunitară a organismului uman, timusul este coordonat în plan subtil de centrul energetic de forţă Anahata Chakra, centrul afectiv al fiinţei umane. Cunoscând faptul că la peste 90% din populaţia globului timusul este atrofiat, este evident că foarte mulţi oameni prezintă deficienţe mai mult sau mai puţin grave în ceea ce priveşte dezvol­tarea lor afectivă. Soluţia pentru această situaţie este re-învăţarea stărilor de iubire, de afectivitate şi apropiere de ceilalţi oameni, cu sufletul plin de bucurie.

Inteligenţa inimii

Dr. Dean Ornish, celebrul medic şi pionier în domeniul bolilor de inimă afirmă, în urma numeroaselor sale studii, că factorul principal în prevenirea şi vindecarea a numeroase boli este capacitatea de a trăi stări afective, de iubire. El a evidenţiat legătura extrem de puternică între sentimentul de dragoste (caracterizat la nivel fizic de o undă energetică coerentă între creier şi inimă) şi starea de sănătate. “Orice factor care determină izolarea, singurătatea, ostilitatea, cinismul sau înstrăinarea poate fi factorul care conduce la suferinţă, boală şi la un risc mai mare al mortalităţii” (dr. Dean Ornish)

Pentru a aprofunda anumite aspecte psiho-mentale și spirituale cu privire la cel de-al patrulea centru energetic – Anahata Chakra – centru care a cărui trezire și dinamizare determină ca efecte amplificarea iubirii, compasiunii, binelui și altruismului în natura umană, urmăriți prezentările făcute pe canalul meu Youtube aici 

SUNTEM CEEA CE CREDEM CA SUNTEM

SUNTEM CEEA CE CREDEM CĂ SUNTEM

Mintea umană este cel mai mare făcător de minuni” (Montaigne)

Autosugestia pozitivă a început să fie cunoscută și aplicată de foarte mulți oameni pe glob. La ora actuală am putea spune ca reprezintă cel mai popular mod de transformare a personalității, de autodeterminare și valorizare a potențialului interior. Aplicând autosugestia și gândirea pozitivă recurgem la o atitudine care, gradat, începe să se subconștientizeze și să determine în mod eficient transformări. Ajungem să credem cu tărie că putem realiza cu uşurinţă tot ceea ce ne propunem să fim, sau să atingem ca obiectiv. Începem să avem încredere deplină în noi. Puterea gândului şi a imaginaţiei asupra organismului nostru este nelimitată şi oricum cu mult mai mare decât putem bănui.

Câteva exemple elocvente

O femeie de 46 de ani s-a prezentat la maternitate, declarând că va naşte în câteva ore. Ea avusese o căsătorie nereuşită din cauza lipsei copiilor. Soţul ei, dornic de a avea copii, a părăsit-o. Au urmat zile de descurajare, insomnii, lipsa poftei de mâncare. Curând după plecarea soţului, femeia a observat însă că i-a apărut pofta de sărat şi piperat, aşa cum se petrece unor femei însărcinate. La câteva zile după aceea, au apărut greţuri şi vărsături, ceea ce a făcut-o să creadă ferm că este însărcinată. Sânii au început să-i crească şi i-a apărut chiar şi lapte. În luna a cincea a simţit mişcările copilului. Abdomenul i-a crescut treptat. A transmis soţului şi prietenilor că este însărcinată şi că aşteaptă să nască. La nouă luni au apărut “durerile facerii”. La sosirea la maternitate avea dureri puternice şi abdomenul mărit ca într-o sarcină cu termen. Când a aflat că medicul a constatat că în realitate nu este însărcinată, a început să plângă, să ţipe şi să ameninţe că se va sinucide dacă nu va fi ajutată să nască. După două-trei zile de la internare, abdomenul s-a micşorat. După şapte zile, semnele de sarcină au dispărut complet. În acest caz de sarcină închipuită, puterea gândului asupra corpului a fost atât de intensă, încât a putut provoca toate semnele sarcinii: activitatea glandelor mamare, mărirea abdomenului, contracţia muşchilor abdominali în timpul “durerilor de naştere”, etc.

S-ar mai putea prezenta multe cazuri concrete care dovedesc dincolo de orice putinţă de tăgadă formidabila putere creatoare a gândirii şi imaginaţiei, în bine sau în rău, dar nu putem prelungi aici acest subiect. Pentru noi important este că ne putem schimba corpul în orice mod dorim, schimbându-ne modul predominant de a gândi despre el. Pentru a fi sănătoşi, trebuie să începem să credem cu tărie că suntem. Pentru a slăbi, trebuie să începem prin credinţa fermă că putem şi că vom reuşi în curând să slăbim. Pentru a ne îngrăşa, trebuie să începem prin a crede că ne putem îngrăşa. Fiecare celulă a corpului nostru este înzestrată cu o disponibilitate incredibilă de a executa ceea ce noi îi ordonăm. Să gândim pozitiv despre corpul nostru. Nu trebuie să gândim niciodată: “Vai, ce burtă am!”, ci “Parcă începe să-mi scadă burta”. Ceea ce gândim, mai devreme sau mai târziu va deveni fără îndoială realitate. Nu este evident că trimiterea unor gânduri pozitive către propria noastră fiinţă este mai folositoare?

Prezentăm în continuare câteva cazuri care vorbesc de la sine despre influenţa emoţiilor asupra stării organismului. O fată care a fost părăsită de iubitul său s-a otrăvit. Ea a fost salvată, însă stenoza esofagului nu-i permitea să se alimenteze. A fost operată şi alimentele i se introduceau direct în stomac. Cu această ocazie s-au putut face observaţii asupra felului în care lucrează stomacul. Când pacienta vedea mâncarea sau doar se gândea la mâncare, prin fistula gastrică începea să curgă sucul gastric. Acelaşi lucru se petrecea şi când bolnava simţea mirosul mâncării sau cineva mânca cu poftă în faţa ei. Popular acest fenomen obiectiv este desemnat de expresia “îi lasă gura apă”. Aceste observaţii dovedesc că prezenţa mâncării sau doar gândul la mâncare produce aproape instantaneu secreţia sucurilor gastrice. Observaţiile ulterioare au arătat şi alte fapte nu mai puţin importante. Dacă fata se supăra, afla o veste rea sau i se spunea ceva neplăcut, secreţia sucului gastric înceta imediat. Concluzia: supărarea şi în general emoţiile negative opresc secreţia sucurilor gastrice. Când secreţia de sucuri gastrice încetează, alimentele nu mai pot fi digerate corect şi suferă întreg organismul.

Când omul este supărat, chiar şi mişcările peristaltice care împing alimentele de la esofag până la rect se opresc. O femeie lovită în abdomen de cornul unei vaci avea o rană deschisă, prin care o ansă intestinală ieşea afară; în acest fel se puteau vedea limpede mişcările peristaltice ale intestinului. Când cineva din familie i-a adus femeii o veste rea de acasă, mişcările s-au oprit brusc.

Unei pisici i s-a dat de mâncare şi apoi i s-a făcut radioscopie. S-au văzut clar mişcările peristaltice ale stomacului; când însă s-a adus aproape de pisică un câine, mişcările au încetat imediat.

Aceeaşi putere o au emoţiile asupra ficatului şi secreţiei bilei. Emoţiile pozitive – bucuria, buna dispoziţie, voia bună- măresc secreţia bilei, iar supărările o opresc parţial sau complet. Ficatul este şi el sensibil la supărări. Există şi o vorbă: “de supărare i s-a vărsat fierea în sânge”. Observaţia este justă. S-a mai constatat că la bolnavii suferinzi de ficat apar dureri nu numai când se abat de la dieta prescrisă, ci şi atunci când au supărări.

Excitaţia emoţională favorizează mobilizarea forţelor întregului organism. Acest lucru este evident la fotbalişti şi la suporterii lor; jucătorii aleargă pe teren, se agită, cheltuiesc multă energie musculară şi nervoasă. Pentru producerea energiei organismul cheltuieşte glicogenul care este adus la muşchi de torentul sanguin din depozitele ficatului. În muşchi, glicogenul arde (adică se oxidează) şi produce o cantitate de căldură şi de energie musculară. Suporterii iau parte activă la desfăşurarea meciului. Şi ei se agită, au emoţii puternice şi de aceea ficatul lor trimite glucoză în sânge. El ajunge la muşchi, însă nu poate arde, din cauză că muşchii suporterilor nu lucrează şi deci nu consumă energie. De aceea, glucoza de prisos din sânge ajunge în rinichi şi este eliminată prin urină. Dacă se face analiza urinei la suporteri, imediat după meci, se constată glucoză în urină; s-ar putea pune astfel, din greşeală, diagnosticul de diabet.

Toate îmbolnăvirile din corpul omenesc se pot împărţi în două grupuri: funcţionale şi organice. În cele funcţionale este tulburată numai funcţia, organele fiind anatomic întregi. În cele organice apar leziuni în organe. Conform ultimelor statistici întocmite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, aproximativ 78 % din bolile de care suferă omul, sunt de natură psihosomatică. Emoţiile produc tulburări funcţionale.

Emoţiile negative puternice, repetate, pot produce în timp şi boli organice. În timpul ultimului război mondial, la Londra a apărut la un moment dat o adevărată epidemie de ulcere gastrice. Epidemia a apărut odată cu începerea bombardării intense a capitalei Angliei. Când însă, mai târziu, raidurile naziste au încetat, epidemia s-a oprit şi atunci numărul cazurilor de ulcere gastrice a coborât treptat la nivelul obişnuit.

Cercetătorul rus I. Pavlov a arătat că trauma cea mai importantă asupra creierului o produce emoţia fricii. Din cauza emoţiilor din timpul examenelor, la studenţi apare poliurie, diaree, glucoză în utrină. Când acţiunile scad la bursă, la oamenii de afaceri se constată o creştere a glucozei în urină.

Frica poate fi cauza directă a unor grave boli nervoase. În popor se spine: “s-a îmbolnăvit de sperietură”. Într-adevăr, o spaimă mare, un incendiu, groaza de a fi atacat de hoţi, pot provoca boala lui Bassedow, diabetul, etc. Dar de frică poţi să şi mori. Un basm oriental povesteşte că odată un arab a întâlnit pe drum ciuma şi a întrebat-o încotro se duce. “La Bagdad, să omor cinci mii de oameni” a răspuns îngrozitoarea boală. Câteva zile mai târziu, cei doi s-au întâlnit din nou. Acum ciuma se întorcea de la Bagdad. Arabul i-a spus mustrător: “Mincinoaso! Ziceai că te duci să omori cinci mii de oameni şi, când colo, am auzit că ai răpus cincizeci de mii…”. “M-am ţinut de cuvânt, a apus ciuma, eu am omorât numai cinci mii, ceilalţi au murit de frică”.

În Statele Unite statisticile medicale declară că aproximativ 20 % din cei care au fost muşcaţi de şerpi şi au murit erau de fapt în afară de orice pericol, fiind muşcaţi de şerpi neveninoşi şi deci au murit de frică. Concluziile se impun de la sine.

Dar există şi cazuri revelatoare despre formidabila putere a voinţei, atunci când ea este orientată benefic şi creator. Doctorul Alain Bombard, medic la spitalul naval din portul Boulogne-sur-Mer din Franţa, a asistat aproape zilnic timp de patru ani la nenumărate drame ale mării. Cu tot ajutorul dat, majoritatea naufragiaţilor nu mai putea fi salvată. Cifra victimelor mării este impresionantă: 200.000 de oameni mor în lume în fiecare an. Din acest număr, aproximativ un sfert (adică 50.000) reuşesc să se salveze cu bărcile, însă şi ei mor în primele zile după catastrofă, cu mult înainte de a li se termina proviziile. Cum ar putea fi salvaţi cel puţin aceşti oameni care mor în bărcile de salvare? De ce pier ei atât de repede?

Alain Bombard a citit istoria marilor naufragii, a studiat rezistenţa organismului în condiţii grele, a cercetat fauna mărilor şi a oceanelor pentru a vedea dacă ea ar putea procura hrană pentru naufragiaţi. Astfel el a realizat că naufragiaţii nu mor de fapt din cauza lipsei hranei şi că apa mării conţine suficiente resurse pentru a le potoli foamea şi setea. De ce mor ei înainte de a li se epuiza forţele fizice? Răspunsul este simplu: din cauza fricii. Frica este factorul care îi înnebuneşte şi le paralizează orice gând şi putere de rezistenţă, omorându-i cu mult înainte de vreme. Concluzia se impune de la sine: naufragiaţii ar putea supravieţui până la venirea ajutorului dacă ar putea să se stăpânească şi să-şi învingă frica.

Pentru a dovedi acest adevăr, Bombard a hotărât să experimenteze pe el însuşi aceasta, traversând Oceanul Atlantic, fără provizii. Şi-a construit o plută pneumatică de cauciuc, simplă şi rezistentă şi în ziua de 19 octombrie 1952 a părăsit Casablanca. Singur în imensitatea fără margini a oceanului, biciuit de valuri şi furtuni, purtat de curenţi, chinuit de sete şi arşiţă, el s-a hrănit cu peşte şi plancton şi a băut apă de mare sau de ploaie. După 65 de zile şi 65 de nopţi de luptă cu toate grozăviile oceanului, a ajuns în insulele Antile, în Marea Caraibilor. Medicul Alain Bombard slăbise cu 25 kg, globulele roşii îi scăzuseră la jumătate, pielea, deshidratată, îi era acoperită de o erupţie generalizată, unghiile de la picioare îi căzuseră, dar cu toată această stare fiziologică rea, voinţa lui de fier a dovedit încă o dată că cel care îşi stăpâneşte emoţiile negative, frica şi groaza poate supravieţui chiar şi în condiţii aparent imposibile. În cartea mărturie scrisă după această experienţă extraordinară, “Naufragiat de bunăvoie”, Alain Bombard Spune: “Naufragiat! Fii întotdeauna mai dârz ca marea. Luptând mereu, vei învinge. Adu-ţi aminte că acest lucru a fost dovedit de un om în 1952”.

Evident că toate acestea sunt valabile şi la traversarea mării vieţii.

Despre sentimentele pozitive

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, emoţiile, sentimentele şi stările pe care le trăim au fost împărţite în două mari grupe: unele care măresc activitatea vitală a organismului şi altele care provoacă scăderea ei. Împărţirea s-a bazat pe observaţiile făcute asupra manifestărilor exterioare şi a comportamentului, legate de sentimentul care domină şi creează dispoziţia sufletească.

Când omul trăieşte stări de bucurie, toate procesele vitale ale organismului se desfăşoară într-un ritm intens. Respiraţia devine mai adâncă, pulsul este accelerat, mai plin, obrajii se îmbujorează, ţinuta se îndreaptă, oboseala scade, capacitatea de muncă şi randamentul cresc.

Emoţiile negative se pot uşor ghici după mimică şi comportament. Ele tulbură şi inhibă toate procesele vitale din organism, ceea ce duce la pierderea capacităţii de muncă, la oboseală şi la slăbirea rezistenţei în faţa bolilor.

Celor mai mulţi oameni le lipseşte educaţia sentimentelor. Oamenii devin nenorociţi încetul cu încetul, obişnuindu-se a se plânge mereu, a se văicări, a critica totul, într-un cuvânt, îşi formează o psihologie de “ghinionist”. Ei se lasă stăpâniţi de frică, griji, pasiuni inferioare şi distructive, mânie, se descurajează în faţa greutăţilor şi se dau bătuţi după primele lovituri.

De la bun început trebuie să pornim de la o constatare banală: de cele mai multe ori ne aprindem şi ne enervăm pentru fleacuri şi transformăm un nimic într-o dramă. Cu timpul însă, lucrurile se aranjează. Împrejurarea care astăzi, pe fondul emoţiei imediate, ne apare drept o catastrofă, mai târziu, după o săptămână sau o lună, ne apare măruntă, neînsemnată, iar reacţia noastră – nejustificată şi chiar ridicolă. Dacă ne gândim lucid la cauzele care au provocat explozia emoţională, vom constata că ele sunt cu totul disproporţionate faţă de energia nervoasă risipită atunci. Tocmai această disproporţie între cauză şi efect dă emoţiei negative caracterul ei morbid şi ne obligă să o combatem.

Rezistenţa, tăria sufletească în faţa insucceselor şi chiar a înfrângerilor, consecvenţa şi tenacitatea reprezintă, în lupta vieţii, o cheie importantă, o calitate fundamentală care trebuie cultivată neîncetat. Nenorocirea, ca şi furtuna, are o durată limitată. Este mai curând un obstacol în calea scopului urmărit, obstacol ce se depăşeşte cu voinţă şi răbdare.

Suntem aşa cum ne sunt gândurile

Pentru ca atmosfera noastră sufletească să fie luminoasă, tonică, optimistă, pentru a reuşi în tot ceea ce ne propunem să înfăptuim, este neapărat nevoie să gonim din suflet orice idee nesănătoasă, inutilă. “Nu ţine supărarea de azi pe mâine” ne îndeamnă înţelepciunea populară. Nu trebuie să lăsăm ca insuccesele, neplăcerile, pierderile să se transforme în amărăciune permanentă, “să ne acrească”. Pripa, neliniştea, descurajarea, gândurile negre, contactul cu cei care se plâng tot timpul, ne consumă în mod periculos şi inutil energia nervoasă şi ne scad vitalitatea. Acelaşi efect îl au şi neînţelegerile, ura, gelozia, invidia şi orice sentimente duşmănoase faţă de alţii. „Economia este un mare venit” spune un vechi proverb. Ea este valabilă în orice domeniu şi prin urmare şi în cheltuirea potenţialului nervos.

 

TERAPIA COGNITIVA

TERAPIA COGNITIVĂ

Această terapie de ultimă oră oferă mijloace eficiente de a transforma „otrava” stărilor negative ale minţii şi psihicului în „nectarul” stărilor stenice şi benefice. Această metodă modernă este capabilă să aducă foarte mult bine nu numai în viaţa celor care se confruntă cu diferite tulburări psihice sau fiziologice, dar şi în cazul celor care doresc să îşi transforme în mod radical existenţa, prin schimbarea calităţii gândirii lor, prin depăşirea limitelor generate de obişnuinţe, de prejudecăţi, de tipare mentale nocive. Terapia cognitivă reprezintă un pas realizat către o unificare între valorile spirituale autentice şi ştiinţa şi psihologia modernă.

Oferim în cele ce urmează o scurtă trecere în revistă a noţiunilor de bază şi modalităţilor de acţiune utilizate în cadrul acestei terapii, împreună cu câteva metode practice ce pot fi utilizate de cei care vor să îşi depăşească condiţionările mentale negative.

Un principiu fundamental

Rădăcina cuvântului “cognitiv” sau “cogniţie” înseamnă atât “a crede”, cât şi ”a gândi”. De aceea, terapia cognitivă este considerată a fi “tratamentul gândurilor” sau mai precis tratamentul stărilor mentale negative prin amplificarea unei credinţe profunde în aspectele şi valorile pozitive. Această terapie are la bază un principiu universal, cunoscut de mii de ani în tradiţiile spirituale ezoterice, principiu care afirmă faptul că fiinţa umană este structurată ca un întreg, în care trupul, psihicul şi mintea sunt într-o strânsă legătură şi interdependenţă. Pornind de la faptul că gândurile, credinţele, atitudinile şi percepţiile noastre determină calitatea şi intensitatea emoţiilor pe care le experimentăm s-a ajuns în mod firesc la concluzia că reorientarea gândirii, schimbarea anumitor atitudini şi comportamente poate modifica radical starea emoţională.

Terapia cognitivă a fost experimentată mai întâi de către doctorul Aaron Beck, pentru tratarea depresiei. Ulterior, Beck şi alţi cercetători au dezvoltat metode de aplicare a terapiei cognitive şi în cadrul altor probleme psihiatrice cum sunt crizele de panică, anxietate, mânia şi pentru tratarea efectelor psihice perturbatoare ale abuzurilor.

Ideea că modul de a gândi ne influenţează emoţiile şi comportamentul nu este nouă. Originile acestei idei se află în vechile curente spirituale ale umanităţii. A rămas celebră în acest sens afirmaţia lui Epictet care scria: “Oamenii nu sunt perturbaţi atât de mult de lucruri, cât de modul în care ei le percep.”

Pentru a înţelege mai bine această afirmaţie, imaginaţi-vă că dormiţi şi că vă trezeşte un zgomot puternic de vase sparte care vine din camera alăturată. Cum vă veţi simţi dacă vă imaginaţi că lucrurile au fost sparte de un hoţ? Probabil va apare o stare de spaimă şi anxietate. Dacă însă vă amintiţi că v-aţi luat de curând o pisică, situaţia se schimbă considerabil. Cu siguranţă nu veţi mai fi înspăimântat şi anxios, ci poate doar supărat din cauza daunelor produse.

Natura sentimentelor a fost şi în acest exemplu determinată de gândurile avute. Sentimentul de frică sau supărare a fost determinat de modul în care evenimentul – sunetul de vase sparte – a fost interpretat. La rândul său, modul particular de a interpreta un eveniment este rezultanta unei întregi serii de factori interiori cum sunt: experienţele anterioare, obişnuinţele mentale, reacţiile inconştiente de apărare etc.

Concluzie: Nu evenimentele exterioare, ci modul nostru de a le privi şi înţelege este cel prin care noi înşine creăm „raiul” sau „iadul” trăirilor noastre interioare.

Tratarea depresiilor şi a stărilor psihice negative

Depresia constituie unul dintre cele mai bune exemple de stare cauzată nu atât de evenimente perturbatoare, cât de interpretarea negativă a acestora. Persoanele care suferă de depresie se plasează într-o perspectivă din care lumea pare întunecată, sumbră şi lipsită de sens.

Iată un exemplu concret: imaginaţi-vă două persoane care au avut o relaţie intimă amoroasă şi care ajung, după mulţi ani petrecuţi împreună, la o ruptură a relaţiei lor. Cei doi se văd pe ei înşişi, precum şi relaţia lor într-un mod diferit. Una dintre persoane poate percepe relaţia ca pe o expresie a recunoaşterii valorii sale ca persoană şi de aceea despărţirea va fi interpretată de ea în acest caz drept o lipsă a valorii proprii. Această percepţie o va face să creadă că nu merită să fie iubită. Cea de-a doua persoană, care vede relaţia ca pe o parte foarte importantă a vieţii sale, dar nu ca pe o expresie a tuturor calităţilor sale ca om, consideră despărţirea ca un efect al incompatibilităţii lor sau ca o schimbare absolut necesară pentru evoluţia amândurora.

Care dintre aceste persoane credeţi că este mai predispusă spre a trăi o depresie cauzată de întreruperea relaţiei? Evident, prima. Despărţirea, în viziunea sa, este cauzată de un defect major al caracterului său şi din moment ce valoarea sa era strâns legată de relaţia cu partenerul, ruptura îi aduce credinţa că ea însăşi este o fiinţă ratată şi fără valoare, ceea ce la o analiză lucidă şi obiectivă este fals.

Astfel de credinţe auto-depreciative conduc la emoţii negative puternice cum ar fi depresia sau anxietatea. În exemplul dat, cea de-a doua persoană nu a negat faptul că relaţia lor este importantă. Ea va experimenta poate o anumită suferinţă, tristeţea sau frustrarea după ruptură, dar nu va ajunge la o stare de depresie. Motivul este acela că separarea este văzută realist şi nu într-un mod autodistructiv.

Depresiile pot fi declanşate de mai mulţi factori: schimbări biologice în anumite perioade ale vieţii, atitudini rigide şi negative referitoare la propria fiinţă, evenimente tragice, etc. Fundalul comun al stărilor depresive, independent de cauzele exterioare, este constituit însă de gândirea negativă.

Schimbând perspectiva asupra situaţiei care ne perturbă, ea poate deveni pentru noi un factor de progres. Pentru aceasta trebuie însă să identificăm tendinţele auto-depreciative, tendinţa de a generaliza situaţiile neplăcute, să luăm în calcul faptul că experimentarea emoţiilor negative intense ne determină să percepem realitatea în mod distorsionat, prin „filtrul” întunecat al acestora. Pentru a ne schimba perspectiva, trebuie să ne imaginăm cu putere ca fiind deja în noua situaţie, benefică, stenică, în care ne-am dori să ajungem şi să căutăm să trăim anticipat bucuria de a fi în această nouă stare, sesizând toate avantajele pe care ea le generează în noi.

Gândirea negativă

Cei care văd lumea înconjurătoare într-o perspectivă preponderent “neagră”, care se percep pe ei înşişi într-un mod depreciativ şi îşi văd viitorul ca fiind sumbru, sunt primii predispuşi să trăiască marcaţi de depresie şi alte stări psihice chinuitoare.

Terapia cognitivă este o metodă menită să ajute oamenii care se află în situaţii grele să înveţe în primul rând să identifice şi să îşi conştientizeze modul negativ de a gândi, să îl modifice în mod radical şi apoi să gândească constant într-o manieră pozitivă.

Când persoanele care se confruntă cu o depresie identifică modul de gândire stereotip care le distorsionează realitatea într-un mod negativ şi reuşesc să modifice această percepţie cu una mai realistă, depresia poate fi considerabil redusă. Şi mai mult chiar, atunci când modificarea în bine a gândurilor şi credinţelor negativiste devine o obişnuinţă, posibilitatea ca ele să mai sufere de o depresie în viitor scade foarte mult. Anumitor persoane această afirmaţie poate să li se pară extrem de simplistă. Ele pot gândi: “Sufăr de depresie de ani de zile şi-mi spuneţi că tot ce trebuie să fac este să gândesc pozitiv şi totul va fi rezolvat?” Aceasta este o problemă comună multor oameni care aud pentru prima oară de metodele de acţiune asupra gândirii. Cum acţionează însă în realitate acest mecanism?

Deşi ideea că gândurile creează sentimente este elementară, modalităţile de procesare a informaţiei care apar în depresie şi în stările negative sunt de o mare complexitate. O modificare superficială a gândurilor în cazul unei astfel de terapii nu va face decât să amelioreze starea generală, fără a modifica însă fundalul şi fără a crea transformări de durată.

Ideea de “gândire pozitivă” este înţeleasă adesea parţial, fiind văzută ca o schimbare de moment şi oarecum forţată a gândurilor care apar. Din perspectiva terapiei cognitive, este necesar un proces mult mai profund: acest caracter pozitiv al gândirii trebuie să impregneze gradat întreaga structură mentală, să ajungă la nivelul credinţelor şi aspiraţiilor profunde, să disloce şi să elimine tiparele mentale negative, să fie modificată de fapt chiar obişnuinţa de a gândi auto-distructiv.

Aceasta presupune în primul rând obiectivarea tendinţelor negative care apar în minte şi apoi învăţarea unor noi deprinderi cum sunt: monitorizarea propriului flux al gândirii, identificarea credinţelor şi atitudinilor nefaste şi supunerea lor legilor raţiunii superioare. Pentru a reuşi acest demers esenţial, în această etapă este important să ne reamintim calităţile pe care le avem şi cele mai intense stări benefice pe care le-am trăit până în prezent şi să urmărim să le retrezim în noi. Accentul trebuie pus în mod fundamental pe ceea ce este benefic, înălţător şi pozitiv în noi.

Prin practică susţinută şi perseverentă, aceste deprinderi pot deveni o a doua natură şi astfel nu numai că scade riscul unei depresii severe, dar întreaga viaţă poate să capete un nou tonus, plin de fericire.

Pentru a schimba un mod negativ de a gândi cu unul nou, benefic, este necesar ca aspectele pozitive să fie impregnate în gândire, comportament, atitudini şi emoţii. Acest efort de manifestare a aspectelor pozitive trebuie să fie realizat până când el devine un OBICEI.

Efortul personal

Acest tip de acţiune asupra gândurilor nu reprezintă un fel de ”baghetă magică” care poate să înlăture instantaneu şi fără efort stările negative. Pentru a putea beneficia de ea, trebuie depus un efort constant pentru formarea unor deprinderi noi. O astfel de abordare poate să pară dificilă la început, deoarece procesul este ceva mai lent, iar stările şi simptomele neplăcute nu dispar instantaneu. La început, observarea propriului flux al gândurilor şi combaterea gândurilor negative pot părea dificile, iar rezultatul nu pare demn de efortul realizat, dar asemeni învăţării unei limbi străine, cu cât practicăm mai mult utilizarea noilor deprinderi, cu atât ele devin mai eficiente şi mai familiare, iar rezultatul va fi profund şi de durată.

Să nu uităm că schimbarea unui mod de a gândi, a unor obişnuinţe create de-a lungul a zeci de ani nu se poate face însă prin medicamente miraculoase şi nici prin cele mai moderne metode ale practicii medicale actuale, ci numai prin participarea activă şi conştientă a fiinţei care suferă.

Pentru a crea un astfel de obicei este nevoie de un efort de atenţie constant, de dorinţa de a relua procesul gândirii pozitive cu răbdare ori de câte ori este nevoie. Aceasta nu trebuie însă să ne facă să ne încordăm sau să ne tensionăm. „Muşchii” afectivi şi mentali trebuie antrenaţi cu perseverenţă în sens benefic (asemenea celor fizici) pentru a ajunge la o formă optimă.

Stereotipurile mentalecons3

Mintea umană reprezintă o structură extraordinar de eficientă. În afara funcţiilor sale conştiente, pentru a folosi şi înţelege cu un maxim de eficienţă informaţiile preluate din mediul exterior, se dezvoltă de-a lungul timpului mecanisme automate numite scheme sau stereotipuri mentale. Schemele mentale servesc drept filtre ale experienţei ce se derulează, conducându-ne rapid la concluzii asupra unui eveniment ÎNTR-UN MOD AUTOMAT, care nu necesită o participare activă a atenţiei şi discernământului nostru. Fiecare dintre noi are un astfel de depozit unic de amintiri, informaţii, obişnuinţe, astfel încât concluziile trase în urma unui eveniment variază de la o persoană la alta în funcţie de schemele mentale deja formate.

Din acest punct de vedere un înţelept contemporan afirma că “Cei mai mulţi oameni nu gândesc, ci sunt gândiţi”, mintea lor acţionând asemănător unui robot care oferă prompt, dar în mod mecanic, răspunsuri „predigerate” la stimulii exteriori. Stereotipurile mentale negative reprezintă una dintre principalele cauze ale menţinerii perturbărilor psihice, provocând probleme emoţionale şi de comportament şi fiind de natură să limiteze mult însăşi libertatea de acţiune a persoanei care le manifestă. Cu cât suntem mai desprinşi de astfel de stereotipuri mentale negative, cu atât putem trăi mai intens şi pentru perioade mai îndelungate stări de fericire, de libertate, de optimism.

Un exemplu de astfel de stereotip poate fi întâlnit frecvent în cazul deziluziilor în dragoste. O femeie care a avut deja mai multe experienţe de cuplu nefericite poate să îşi creeze un puternic stereotip mental de tipul “toţi bărbaţii sunt infideli” care îi va condiţiona reacţiile şi în viitor, şi care o va face să evite să realizeze noi relaţii cu implicaţii mai profunde, să prefere relaţiile pasagere şi superficiale, sau să se însingureze. Ea va reacţiona în mod automat la contactul cu o nouă persoană de sex opus, condiţionată de acest stereotip şi de cele conexe cu acesta, care au determinat crearea unui fals mecanism de protecţie pentru evitarea unei presupuse suferinţe…

Acest exemplu ilustrează un stereotip cu implicaţii emoţionale profunde, dar de asemenea, tot stereotipurile mentale sunt cele care ne fac uneori să mergem mereu pe acelaşi drum către servici, să ne obişnuim cu o gamă limitată de emoţii care ne devin familiare, să răspundem cam în aceeaşi manieră la contactul cu alte fiinţe, să adoptăm un număr limitat de atitudini, să ne obişnuim să ne îmbrăcăm sau să ne comportăm doar într-o anumită manieră şi chiar să mâncăm acelaşi tip de hrană. Toate aceste scheme mentale reprezintă de la un moment dat o barieră reală în calea experimentării noului şi mai ales în calea transformării.

O fiinţă care este foarte marcată de stereotipii va adopta cu greu atitudini noi benefice şi va avea cel mai adesea reacţii de adaptare foarte întârziate sau lente la condiţiile noi din mediul exterior.

Trebuie să conştientizăm schemele mentale automate şi să învăţăm să evităm să acţionăm prin stereotipuri. Aceasta presupune dezvoltarea libertăţii interioare, dezvoltarea unor atitudini şi reacţii noi, ieşirea din rigiditate şi automatism. Trebuie să învăţăm să eliminăm robotul din noi.

Cum se formează stereotipurile limitative?

Aceste scheme adânc înrădăcinate sunt formate cel mai frecvent în copilăria timpurie, ca o reacţie la experienţele negative, dar continuă să apară şi pe parcursul vieţii ca urmare a evenimentelor prin care trecem şi a reacţiilor emoţionale relativ la acestea. În limbaj de specialitate, ele se numesc “scheme disfuncţionale” sau “credinţe disfuncţionale esenţiale”. De exemplu, dacă în perioada copilăriei au existat experienţe repetate de critică dură, lipsă de afectivitate sau chiar manifestarea iubirii numai condiţionată de îndeplinirea anumitor sarcini, în mintea copilului se poate forma o impregnare profundă în care acesta începe să creadă că el este “în neregulă”, că prezintă o problemă mai mult sau mai puţin gravă. O astfel de credinţă o va face pe persoana în cauză vulnerabilă la depresie şi la o serie de trăiri psihice negative.

Cele mai puternice stereotipuri mentale negative apar în urma trăirilor emoţionale intense şi repetate, care induc un mod distorsionat de a gândi, bazat pe reacţii interioare de apărare şi protejare a propriei fiinţe. Există de asemenea stereotipuri mentale create prin simpla repetare consecventă a unor atitudini sau obiceiuri.

Acest sentiment de a fi incomplet sau de a fi „în neregulă” nu se manifestă însă tot timpul, ci condiţionat de anumite conjuncturi. De exemplu, persoana nu se va simţi astfel atunci când primeşte complimente de la alte persoane, sau când execută o sarcină în mod impecabil. Sentimentul va reapare însă, similar unui reflex condiţionat, atunci când factorii exteriori tind să aibă o manifestare asemănătoare celor care au declanşat stereotipul negativ.

De exemplu, dacă aprobarea celorlalţi a fost asociată cu sentimentul că ceea ce face este bine, o persoană poate dezvolta o nouă schemă mentală de genul: “Totul este bine dacă ceilalţi mă aprobă” ceea ce implică automat “Nu sunt bun de nimic dacă ceilalţi mă dezaprobă”. Să presupunem că îndeplinirea perfectă a unei sarcini a fost asociată cu gânduri pozitive despre sine însuşi. Atunci este probabil să se dezvolte o schemă mentală (convingere subconştientă) de genul “dacă fac totul perfect, atunci sunt bun” sau “dacă nu sunt în totalitate perfect, atunci sunt idiot.”

Odată cu apariţia acestor convingeri greşite profunde se dezvoltă comportamente cu rol compensator, mecanisme de apărare care conduc la evitarea situaţiilor nefavorabile. Astfel de comportamente compensatorii includ ”căutarea aprobării”, ”perfecţionismul”, “evitarea”, „negarea” etc, şi ele survin în mod automat pentru a împiedica situaţiile să ducă la convingeri profunde ca în exemplul “e ceva în neregulă cu mine”.

Datorită acestor stereotipuri mentale negative şi a comportamentelor de protecţie, în cursul normal al gândirii survin în mod automat mici, dar semnificative distorsionări ale realităţii.

De exemplu, lipsa de aprobare după îndeplinirea unei sarcini (chiar în condiţiile în care rezultatul acelei acţiuni este favorabil!) poate conduce la sugestia ce survine inconştient “sunt slab” sau „sunt lipsit de valoare”, sugestie care se va reflecta atât în starea interioară, cât şi în modul de acţiune al persoanei respective.

Manifestarea reacţiilor automate negative (generate de stereotipurile mentale) determină întărirea acelui comportament negativ, în timp ce manifestarea aspectelor pozitive opuse acelui obicei nefast, diminuează puterea acelui tipar mental şi gradat poate face ca el să dispară. Ceea ce manifestăm creşte, ceea ce nu manifestăm tinde să diminueze şi să dispară.

Enunţarea concluziei că cineva “este lipsit de inteligenţă” după ce a îndeplinit în mod imperfect o sarcină, întăreşte comportamentul de apărare perfecţionist, întăreşte credinţa condiţionantă. Mai mult decât atât, această nouă experienţă, mergând pe acelaşi şablon mental, adaugă o nouă amintire, întărind amprenta acelei credinţe interioare în creştere de tipul “sunt un ratat”. Fiecare astfel de experienţă duce la impregnarea mai profundă a stereotipului mental negativ. De aceea este necesară monitorizarea permanentă a fluxului gândurilor şi demolarea stereotipului mental.

Distrugerea stereotipului negativ

În terapia cognitivă, ca şi în alte sisteme moderne de transformare interioară şi de amplificare a puterii minţii, s-a demonstrat că omul are capacitatea de a schimba aceste “cercuri cognitive negative”, de a rupe cercul vicios pentru a trece la o stare nouă, superioară. Pentru a ajunge la aceasta trebuie să ţinem cont de câţiva paşi importanţi:

– Să fim convinşi că trebuie să schimbăm acel obicei negativ şi să ne auto-motivăm să facem aceasta.

– Să observăm stereotipiile în gândire şi acţiune.

– Să acţionăm printr-o tendinţă opusă stereotipului, cât mai des posibil, întărind noul mod de comportare printr-o stare emoţională pozitivă, cât mai stenică.

– Să menţinem şi să repetăm noul comportament cât mai des, până ce devine o obişnuinţă benefică.

Termenul de metacogniţie, folosit la ora actuală în psihologie se referă la o capacitate particulară a noastră, a fiinţelor umane – aceea de a gândi despre ceea ce gândim. Aceasta ne oferă posibilitatea de a ne observa mintea cu luciditate şi de a-i identifica mecanismele, depăşind astfel modurile distorsionate de gândire şi comportament. Cu cât depunem mai mult efort pentru a modifica gândirea disfuncţională şi comportamentul de protecţie disfuncţional, cu atât mai repede se va instala gândirea automată sănătoasă. Această metacogniţie devine cu adevărat eficientă atunci când observarea detaşată şi lucidă a activităţilor minţii este însoţită de un fundal interior, afectiv cât mai plin de înţelegere şi chiar de iubire. Atunci când acţiunea directă asupra minţii este dificil de realizat, datorită stării de tulburare interioară, se poate totuşi acţiona asupra comportamentelor sau stărilor interioare, ceea ce va avea ca rezultat ulterior şi modificarea la nivelul gândirii.

Iată în continuare un exemplu: în urma mai multor deziluzii în dragoste, o femeie şi-a dezvoltat un stereotip mental de genul „nu merit să fiu iubită”, care o face să acţioneze într-o manieră timidă şi retrasă, lipsită de încredere în sine şi în persoanele de sex opus. Cum se poate acţiona în această situaţie? După identificarea stereotipului limitativ („nu merit să fiu iubită”), în primul rând este necesară o mobilizare interioară pentru a rememora cele mai intense şi frumoase experienţe fericite pe care le-a trăit anterior legate de ipostaze în care s-a simţit iubită (etapă de eliminare a tendinţei de generalizare şi de obiectivare cu luciditate a situaţiei curente). Apoi va începe să se gândească la noua stare pe care doreşte să o atingă, cea de încredere, de dezinhibare şi libertate, de intensă afectivitate, care o va conduce la ipostaza în care să fie iubită pentru ceea ce ea deja este (etapa de auto-motivare interioară). Va căuta să se imagineze în ipostaza în care chiar ACUM are deja toate aceste calităţi şi va căuta să resimtă cât mai intens toate avantajele acestei noi ipostaze. Apoi va căuta să trăiască cu intensitate sentimente opuse celor negative care o marchează, amplificând încrederea şi curajul, precum şi noi atitudini şi comportamente, pline de veselie, umor, calităţi pe care a evitat să le manifeste anterior, asociate cu o stare de relaxare lăuntrică. Aceste noi atitudini vor genera condiţii noi şi contacte de natură diferită celor realizate anterior.

În concluzie, prezentăm o succintă viziune asupra principalilor paşi care trebuie urmaţi de cel care doreşte să îşi modifice cu rapiditate în sens benefic, starea interioară.

– Identificarea cu luciditate a fluxurilor mentale negative care apar frecvent, a ideilor nocive care sunt prezente cel mai des

– Observarea stereotipurilor mentale care apar, a schemelor de gândire pe care le utilizăm ca pe un şablon şi care sunt foarte puternic înrădăcinate în minte.

– Observarea comportamentelor şi a reacţiilor pe care le generează aceste scheme stereotipe.

– Cultivarea comportamentelor şi atitudinilor menite să anihileze vechile scheme mentale perturbatoare; găsirea unei puternice motivaţii interioare în sens favorabil pentru această schimbare.

– Folosirea sugestiei benefice pentru a schimba stările mentale nocive

– Reimpregnarea întregii fiinţe cu noua stare benefică

– Crearea unei obişnuinţe mentale, prin menţinerea cu perseverenţă a stărilor bune dobândite ca urmare a etapelor anterioare.

Terapia cognitivă şi tehnicile de transformare a impregnărilor mentale au apărut ca o necesitate de îmbunătăţire a condiţiei interioare a fiecărei fiinţe umane. Deşi într-o primă etapă ele s-au adresat mai ales celor care suferă, ele au devenit cu timpul căi de atingere a succesului şi de depăşire a limitelor individuale, de experimentare liberă şi plină de fericire a existenţei. Aceste modalităţi reprezintă totodată paşi esenţiali către o viaţă împlinită, lipsită de automatisme, ascendentă şi orientată în mod profund către sursa divină şi adevărată a vieţii.