PUTEREA ASCUNSĂ A CREIERULUI

PUTEREA ASCUNSĂ A CREIERULUI

Din experiențele de până acum pot spune că oamenii care învaţă să-şi controleze experienţele interioare sunt capabili să îşi îmbunățească calitatea vieţii.

Cum ar fi dacă aţi putea să utilizaţi doar 10% din degetele dvs., cu alte cuvinte un singur deget? Totul ar fi extrem de complicat, de la ridicarea unui creion şi până la răsucirea unui buton. V-aţi simţi probabil extrem de frustrat şi aţi renunţa. Oamenii folosesc în mod obişnuit doar 10% din capacitatea unuia dintre cele mai importante organe ale corpului: creierul. Nu-si fac totusi multe probleme. Restul de 90% rămâne în general nefolosit, deşi este disponibil. Dar asta probabil ati mai auzit.

Pentru a ne folosi în mod cât mai eficient mintea, primul pas îl constituie utilizarea ambelor emisfere cerebrale în mod egal. În mod natural, emisfera stângă coordonează activităţile logice şi este responsabilă de aşa-numita gândire din aproape în aproape, în timp ce emisfera dreaptă este centrată pe sentimente, fantezie, imagini mentale şi intuiţie. Profesorul de psihologie Don Schuster de la Universitatea din Iowa afirmă că : „Atunci când ambele emisfere sunt implicate în procesul învăţării, acesta devine uşor şi rapid.“

Ciclul de funcţionare a emisferelor cerebrale

În revista internaţională de oto-neuro-oftalmologie, doctorul român I.N. Riga publica în premieră, în 1957, un studiu despre alternanţa perioadelor active ale emisferelor cerebrale.

Neurosavantul David Shannahoff-Khalsa de la Institutul de Ştiinţe Biologice din Salk a realizat studii encefalografice analizând comparativ activitatea emisferelor cerebrale stângă şi dreaptă. El a descoperit o succesiune a dominanţei uneia sau alteia dintre emisfere, într-un ritm ondulatoriu, de val. Timpul mediu al unui ciclu complet, de la emisfera dreaptă la cea stângă şi înapoi la cea dreaptă, aşa cum a descoperit el, este de aproximativ 120 minute.

Potrivit cercetărilor sale, nu numai emisferele cerebrale, dar şi partea mai activă a corpului s-a dovedit a-şi schimba dominanta. Astfel, la fiecare 90-120 de minute, se realizează un ciclu complet în care este mai activă, mai plină de forţă şi susţinută energetic mai întâi jumătatea stângă a corpului, apoi urmând să devină activă pentru un interval identic jumătatea dreaptă a corpului.

Sinergia cerebrală amplifică posibilităţile creatoare

Aspectul cel mai important din punct de vedere practic în privinţa dominanţei emisferei cerebrale este de a crea o stare de echilibru şi armonie a acestor emisfere. S-a descoperit că în timpul fiecărui ciclu de schimbare a emisferei dominante există o perioadă în care activitatea cerebrală devine echilibrată între ambele emisfere. Cercetările ne sugerează faptul că acesta este momentul de maximă creativitate şi eficienţă. Două creiere sunt mai bune decât unul singur. Cele două emisfere sunt complementare şi, atunci când lucrează împreună, produc apariţia fenomenului de sinergie. Filozoful şi inventatorul Buckminster Fuler defineşte astfel sinergia: „Comportament al întregului sistem, impredictibil prin comportamentele observate separat ale oricăreia dintre părţile componente ale sistemului.“ Indiferent că suntem într-o perioadă de vârf a undei vieţii ultradiene (a ciclului zilnic de odihnă-somn), fie că trecem printr-o perioadă de vale, de odihnă profundă şi recuperare, suntem la nivelul nostru optim atunci când cele două emisfere acţionează împreună, sinergic.

Pentru a trăi stări spirituale, yoghinii nu au aşteptat confirmările ştiinţei

Această stare zero, de neutralitate, de vid sau de perfectă egalitate se regăseşte şi în filozofia yoghină, fiind descrisă drept condiţie de plecare pentru atingerea unor înalte experienţe spirituale. De altfel, aceste ritmuri sunt studiate într-o formă foarte secretă de Yoga, numită Svara Yoga.

Este clar că un creier în care ambele emisfere funcţionează în sincronicitate, armonie şi unitate, este o cheie către stările de vârf şi către performanţele umane neobişnuite. Acelaşi lucru este adevărat şi poate fi înţeles chiar mai uşor atunci când este vorba despre echilibrul fizic între cele două părţi, stânga-dreapta, ale corpului. Această stare de perfect echilibru fizico-mental ne poate permite cu adevărat salturi evolutive dincolo de graniţe pe care umanitatea le consideră astăzi, în mod eronat, ca fiind imposibil de depăşit.

Modelul holografic al creierului

Chiar dacă ideea folosirii numai a 10% din capacitatea cerebrală este argumentată de studii ale neurofiziologiei şi dă mari speranţe celor care urmăresc optimizarea minţii umane, noi vom merge chiar mai în profunzime. În definitiv, a memora de 10 ori mai bine sau a fi de 10 ori mai inteligent, chiar dacă ar însemna foarte mult, ar reprezenta totuşi o limită de netrecut. În realitate, nu trebuie să privim funcţionarea minţii într-un mod mecanic, gândind că se va dezvolta în viitor de 10 ori mai mult, aşa cum un calculator personal Pentium este de câteva ori mai rapid decât unul 386. Cercetători de renume, cum ar fi fiziologul Karl Pribram, împreună cu fizicianul David Bohm au propus un model holografic al funcţionării creierului şi memoriei. Într-o asemenea viziune, posibilităţile minţii umane devin, aşa cum se afirmă de altfel şi în tradiţia spirituală orientală, practic infinite.

Creierul uman funcţionează precum un computer: există dispozitive de ieşire (informaţiile de la simţurile noastre), sisteme de codificare (categorisiri şi evaluări cognitive ale percepţiilor noastre bazate pe experienţele anterioare) şi o unitate centrală de procesare. De asemenea, există o sursă de energie (motivaţia) care selectează anumite informaţii pentru procesare şi ignoră datele considerate irelevante. Dispozitivele de ieşire repartizează datele atât în conştientul, cât şi în subconştientul sistemelor memoriei de lungă durată. Dacă informaţiile sunt codificate imperfect sau dacă nu sunt foarte importante pentru funcţionarea organismului, ele tind să fie uitate sau sunt chiar şterse de alte noi informaţii. Chiar dacă informaţiile sunt înmagazinate în creier, ele sunt aproape irecuperabile dacă nu sunt în mod adecvat conectate la o cale de acces. De exemplu, fără nici un ajutor exterior, încercaţi să vă aduceţi aminte cu cine aţi luat prânzul cu trei săptămâni în urmă. Pentru majoritatea oamenilor, această temă nu este uşoară, cu toate că memoria lor există.

Amintiţi-vă un examen în care v-aţi blocat din cauza stresului, dificultatea cu care încercaţi să adormiţi atunci când ciclul dumneavoastră de somn a fost întrerupt, sau imposibilitatea citirii unui text atunci când sunteţi obosit. Toate aceste activităţi necesită anumite niveluri de activare ale creierului pentru a fi realizate eficient. „Întreruperile” în funcţionarea normală a creierului ne pot afecta procesele cognitive, emoţiile, atitudinile, şi astfel influenţează întregul nostru comportament. Devine astfel imperios necesară dobândirea capacităţii de a determina la voinţă starea creierului ce este optimă pentru acţiunea pe care dorim să o realizăm, prin controlul asupra undelor cerebrale.

Ce sunt undele cerebrale?

În esenţă, creierul nostru este un procesor de informaţie neurochimic care emite semnale electrice. În mod obişnuit, aceste unde nu pot fi sesizate. Cu excepţia clarvăzătorilor şi telepaţilor, tiparele undelor cerebrale sunt imposibil de detectat fără ajutorul unui amplificator special, numit electrocefalograf sau EEG, aparat care surprinde şi înregistrează schimbările de voltaj pe care le emană creierul nostru. Au fost identificate următoarele categorii de unde cerebrale, caracteristice anumitor activităţi şi stări interioare.

Prima categorie este cea a undelor beta, de amplitudine redusă şi frecvenţă ridicată, de 30-14 cicluri pe secundă (Hz). Aceste unde apar în timpul activităţilor mentale intense: calcule, analize logice liniare, etc.

A doua categorie, cea a undelor alfa, caracterizată de o amplitudine mai mare (13-9 Hz), este specifică reveriei (visatului cu ochii deschişi), stărilor de profundă relaxare conştientă şi activităţilor atletice uşor ritmice.

Al treilea tipar este cel al undelor theta, pulsaţii mai neregulate, cuprinse între 8-4 Hz. Aceste unde sunt asociate cu imaginarea inconştientă, cu creativitatea, cu starea imediat precedentă somnului.

În cazul undelor delta, pulsaţiile sunt între 3 şi 1 Hz. În această limită de profundă relaxare, imaginile şi visele dispar, iar fiinţa intră într-o stare de somn reconfortant. Aceste unde au fost identificate în encefalogramele realizate asupra unor persoane care realizau meditaţii.

În mod evident, controlul stărilor mentale subiective (caracteristice diferitelor tipuri de unde cerebrale) este extrem de util în optimizarea activităţilor care necesită tipuri specifice de relaxare sau concentrare.

Când are loc procesul de învăţare?

Oamenii de ştiinţă au constatat că învăţarea şi creşterea inteligenţei nu au loc în stările obişnuite, normale, tipice, zilnice ale conştiinţei, atunci când creierul produce unde beta. Dimpotrivă, fluctuaţiile ample ale creierului au loc atunci când suntem în stare de conştiinţă caracteristică răspunsului de relaxare, în stări de meditaţie, de transă, de deschidere mentală în care se realizează asociaţii libere (stări caracterizate de undele theta). O astfel de stare a trăit probabil Arhimede în timp ce visa cu ochii deschişi în cada de baie. Cu alte cuvinte, suntem mult mai capabili să învăţăm şi să ne îmbunătăţim modelele cerebrale atunci când ne aflăm în stări “neobişnuite” de conştiinţă.

Contrar teoriei general acceptate că învăţarea apare prin practică şi repetiţie, concluzia pe care oamenii de ştiinţă au acceptat-o recent este acea că procesul de învăţare este condiţionat de starea de relaxare a creierului, caracterizat de undele theta. Educatorii, psihologii şi alţi oameni de ştiinţă în domeniul neuroştiinţei explorează acum numeroase tehnici care amplifică abilitatea de a învăţa atât a copiilor, cât şi a adulţilor, prin folosirea imaginilor, a creativităţii, prin meditaţie, training autogen, respiraţie ritmică, cântat, povestit, dans, muzică şi relaxare.

Studiile realizate în acest sens au demonstrat că toate aceste modalităţi pot conduce la creşteri spectaculoase ale capacităţii de acumulare a informaţiilor şi de reamintire a lor. Astfel de tehnici conduc la schimbări ale structurii şi chimiei creierului şi a comportamentului uman, prin mărirea amplitudinii undelor cerebrale şi prin modificarea frecvenţei acestora.

Voi descrie în continuare câteva din cele mai importante studii ce oferă documentaţie privind efectele benefice ale amplificării fluctuaţiilor creierului.

Focalizarea

Psihologul Eugene Gendlin de la Universitatea din Chicago a creat o tehnică mentală pe care a numit-o “focalizare” (“focusing”), care permite practicanţilor să atingă noi profunzimi interioare ce conduc către spectaculoase şi benefice schimbări comportamentale. Este, cu alte cuvinte, o tehnică de învăţare în care se urmăreşte să se obţină o “percepere” a problemei printr-o serie de paşi focalizatori care distrag atenţia de la mediul exterior şi amplifică puterea de a sesiza stările emoţionale. Astfel, se ajunge la un punct în care se experimentează o “schimbare”, o experienţă marcată de o eliberare bruscă de tensiune, un sentiment de profundă relaxare fizică, o senzaţie că problema sau sentimentul neclar a fost în sfârşit înţeles.

Oferim un exemplu foarte simplu: pleci de acasă şi curând ai senzaţia că ai uitat ceva. Te “focalizezi” urmărind să identifici problema: ai uitat gazul deschis? apa curgând? fierul de călcat în priză? În fiecare caz ştii că nu acela este răspunsul corect deoarece nu resimţi nici o uşurare. În final, răspunsul corect este însoţit de o “schimbare”, un sentiment de înţelegere, de eliberare a tensiunii şi chiar o senzaţie de bine fizic. Este, cu alte cuvinte, acel “Aha!” eliberator.

Curios în legătură cu ce se petrece în creierul oamenilor care experimentează această “schimbare”, cercetătorul Norman Don a făcut o analiză pe calculator a peste 8432 înregistrări EEG (EEG sau electroencefalograma înregistrează frecvenţa dominantă a creierului). El a descoperit că imediat ce subiecţii înregistrează o asemenea “schimbare”, undele alfa şi theta se modifică. În fiecare caz, înţelegerile sunt precedate de perioade de vârf ale undelor alfa dominante (10 cicli pe secundă) şi a subarmonicelor sale (5 şi 2.5 cicli). Perioadele opuse – atunci când persoana este focalizată în căutarea răspunsului corect, simţindu-se “prinsă” sau “blocată” – ritmul alfa şi subarmonicelor sale sunt în colaps. Această schimbare indică “reorganizarea la un nivel mai înalt de integrare” a creierului şi reprezintă acea trecere de la starea de conflict la cea de claritate în care structura disipativă a creierului, fiind modificată de fluctuaţiile undelor alfa şi theta (de vârf), ajunge pe un nivel mai înalt.

Gândirea creatoare

Într-un studiu asupra învăţării efectuat la Universitatea din Texas, profesorul de chimie Thomas Taylor a monitorizat EEG-urile studenţilor în procesul numit de el “gândire sintetizatoare”, adică în timp ce ei rezolvau probleme cu ajutorul informaţiilor pe care tocmai le acumulaseră, sintetizându-le într-un mod original şi creativ. “Un EEG înregistrat în timpul momentului în care un dificil concept tehnic dintr-o dată a devenit plin de sens pentru subiect ilustrează o abruptă schimbare în modelul undelor cerebrale ce au loc în scara theta” afirmă Taylor. Cu alte cuvinte, dacă vom reuşi să ne aducem la voinţă creierul în starea theta, vom reuşi să trecem cu succes şi fără bătăi de cap examenele cele mai dificile.

Sincronizarea creierului

Oamenii de ştiinţă care au realizat studii pe practicanţi ai meditaţiei au descoperit că în aceste stări modificate de conştiinţă se obţine o luciditate profundă şi o claritate mentală intensă, caracterizate de sincronizarea undelor emise de cele două emisfere ale creierului – care în mod obişnuit generează unde de amplitudini şi frecvenţe variate.

Relaţia dintre modelele ondulatorii ale celor două emisfere este deosebit de importantă în procesul dezvoltării noastre mentale. Este posibil să existe două modele vibratorii identice care nu sunt sincronizate; ca atunci când amplitudinea maximă a unei unde corespunde momentului de amplitudine minimă al celeilalte unde. Într-un astfel de caz, cele două frecvenţe se anulează reciproc, şi amplitudinea totală scade foarte mult. Atunci când momentele de amplitudine maximă ale celor două unde coincid, ele se combină şi cele două unde vor produce împreună o undă de două ori mai înaltă decât cea existentă la început. Astfel emisferele cerebrale operează sincron şi amplitudinea undelor cerebrale din întregul cortex creşte foarte mult. Aceasta determină puternice fluctuaţii energetice în întregul creier, existând în acele momente posibilitatea unei potenţiale reorganizări mentale într-o ordine mai înaltă.

Dr. Lester Fehni, director al Institului de cercetare în domeniul biofeedback-ului din Princeton, a realizat numeroase studii asupra relaţiei dintre activitatea undelor cerebrale şi comportamentul uman. În urma acestor studii, el afirmă faptul că sincronizarea emisferelor cerebrale “determină o identificare cu experienţa respectivă, o focalizare mentală excepţională. Apare o tendinţă de a te simţi din ce în ce mai unificat cu experienţa, devii însăşi acea experienţă. În plus, puterea de conştientizare se măreşte foarte mult, astfel încât pot fi incluse mult mai multe experienţe în acelaşi timp. Are loc o integrare senzorială a întregului creier, este ca şi cum ai deveni mai puţin calculat şi ai acţiona mai mult intuitiv.” afirmă dr. Fehni.

Una dintre atracţiile sesiunilor de comunicări din acest domeniu o reprezintă demonstraţiile în care oamenii pot învăţa să-şi focalizeze atenţia prin sincronizarea activităţii EEG a ambelor emisfere, utilizând echipamentul de biofeedback. Cercetătorul în acest domeniu Jean Millay a arătat că după o focalizare intensă ce acompaniază sincronizarea creierului, subiecţii au adesea flash-uri ale intuiţiei sau impulsuri creatoare. Iată ce afirma el: “În loc să măsurăm cât de deştepţi sunt studenţii, poate că ar trebui să-i învăţăm cum să-şi focalizeze atenţia, învăţându-i cum să-şi sincronizeze creierele. În mod clar, oamenii care pot învăţa să-şi sincronizeze undele cerebrale la voinţă îşi pot creşte enorm potenţialul mental pentru învăţare şi dezvoltare”.

Un alt studiu semnificativ în această direcţie a fost realizat de profesori din şcolile publice din Tacoma. Aceşti profesori, sub conducerea psihologului Devon Edrington, au utilizat un dispozitiv numit “Henri-Sync” care foloseşte unde sonore în fază sau frecvenţe specifice desemnate să creeze sincronizarea undelor cerebrale. Ei au constatat că studenţii care au studiat şi au dat teste în timp ce înregistrările (casetele) de sincronizare cerebrală funcţionau au obţinut rezultate semnificativ mai bune decât studenţii cărora li s-a predat acelaşi material de către aceeaşi profesori fără beneficiile înregistrărilor de sincronizare emisferică.

Supraînvăţarea

Un număr de tehnici combinând relaxarea profundă cu influxul informaţional pentru a se obţine o învăţare rapidă a stârnit un interes considerabil în ultimii ani, între acestea înscriindu-se şi “sugestopedia” psihiatrului bulgar Georgi Lozanov. Sute de şcoli şi universităţi de pe tot globul au adoptat metoda lui Lozanov de învăţare rapidă şi multe cercetări au confirmat faptul că această tehnică poate determina uluitoare creşteri ale capacităţii de a absorbi, procesa, stoca, manipula şi rechema informaţii. Lozanov şi alţi cercetători au descoperit, de exemplu, că utilizând tehnica sa, studenţii pot să înveţe cu uşurinţă 500 de cuvinte noi pe zi (grupuri selecţionate mergeau chiar până la 3000 de cuvinte noi pe zi), doar în câteva ore de învăţare. În majoritatea cursurilor de limbi străine, 100 de cuvinte noi pe zi sunt considerate un rezultat excelent, şi studenţii acestor cursuri uită rapid multe din cuvintele noi învăţate. Studenţii lui Lozanov, pe de altă parte, au o rată de reţinere de 88% după şase luni. Relatări despre astfel de capacităţi de supraînvăţare au sosit de la institutele Lozanov în toată lumea şi nu există nici un dubiu în privinţa faptului că această metodă intensifică funcţionarea creierului.

Elementele esenţiale ale tehnicii lui Lozanov sunt relaxarea profundă combinată cu sincronizarea ritmurilor cerebrale. După o relaxare profundă a întregului corp, se începe audierea unei muzici puternic ritmate, dar liniştită, cum ar fi muzica unor compozitori ai stilului baroc, (de exemplu Vivaldi, Teleman, Handel şi Bach), care are un ritm de aproximativ 60 de bătăi/minut. Acest ritm sincronizează şi stabilizează pulsul şi ritmul respiraţiei. Psihologii au descoperit că simpla ascultare a acestei muzici nu numai că produce o încetinire a ratei bătăilor inimii şi a respiraţiei, dar de asemenea determină scăderea presiunii sanguine; iar în creier devin dominante undele alfa de amplitudine joasă şi frecvenţă coborâtă. Pentru a amplifica sincronizarea corp-creier, subiecţii sunt instruiţi să respire ritmic. Apoi materialul de învăţat este prezentat de un instructor, într-un ritm sincronizat cu respiraţia lor.

Mecanismele de supradinamizare a creierului ce funcţionează în tehnicile lui Lozanov, ca de altfel şi în alte metode de supraînvăţare, sunt bazate pe ideea lui Prigogine a fluctuaţiilor extreme de energie ce conduc un sistem către o nouă ordine, mai coerentă, mai intrinsec interconectată. Sincronizarea creier-corp produce fluctuaţii energetice ale creierului, foarte asemănător modului în care mii de oameni mărşăluind pe un pod pot determina intrarea în vibraţie şi chiar ruperea acelui pod: variatele elemente ale creierului sunt destabilizate, capabile să părăsească vechile modele şi programe, deschizându-se să primească noi informaţii şi reorganizându-se într-un mod nou. În această stare de “perfecţionare” produsă de sincronizarea corp-creier, pot fi asimilate mari cantităţi de informaţie.

Învăţarea crepusculară (în zorii zilei)

Expertul în domeniul biofeedback-ului Thomas Budzynski de la Centrul Medical al Universităţii din Colorado a făcut cercetări ample asupra efectelor sugestiei şi învăţării atunci când creierul se află în starea theta (undele theta având 3-7 cicli/s au o amplitudine mai mare şi o frecvenţă mai joasă decât undele alfa, aceasta indicând existenţa unor fluctuaţii energetice mai mari în creier). În general, creierul nostru produce predominant unde alfa doar în acele perioade de timp cuprinse între starea de veghe şi cea de somn. Butzynski a pus la punct un echipament de biofeedback care percepe momentul când utilizatorul a intrat în starea teta şi doar atunci derulează materialul care trebuie învăţăt. Butzynski afirmă dspre metoda sa: “Profităm de faptul că starea cuprinsă între veghe şi somn are aceste proprietăţi de acceptare necritică a materialului verbal, sau a aproape oricărui material pe care îl poate procesa. În astfel de stări “modificate” de conştiinţă o mulţime de lucruri se fac foarte repede”.

Ca şi în cazul tehnicii de focalizare a lui Gendlin şi a sincronizării cerebrale a lui Lozanov, creierul, privit ca o structură disipativă, are o capacitate foarte mare de a se reorganiza aproape instantaneu.

Memoria perfectă

Mulţi oameni de ştiinţă consideră că o mare parte din informaţiile pe care le vedem, auzim sau percepem (inclusiv fenomenele care sunt în mod inconştient procesate de creierul nostru şi nu intră niciodată în sfera noastră conştientă) sunt permanent depozitate în creier, gata de a fi rechemate instantaneu. Au existat întotdeauna oameni care au dovedit incredibile puteri de memorare, fiind capabili, de exemplu, să memoreze lungi liste de cuvinte fără sens şi apoi să şi le amintească perfect 50 de ani mai târziu.

Într-o serie de studii, cercetătorul canadian Dr. Wilder Penfield, de la Universitatea McGill, a stimulat creierul diferiţilor subiecţi prin curenţi electrici slabi. Întrucât creierul însuşi nu are receptori ai durerii, Penfield a reuşit să stimuleze diverse zone cerebrale în timp ce subiectul era conştient şi era întrebat ce sentimente sau reacţii îi sunt evocate. Ei au descris o mare varietate de percepţii uluitoare, evocarea instantanee a unor evenimente trecute ca şi cum ar fi fost atunci trăite. Atunci când electrodul era deplasat uşor, erau evocate experienţe total diferite. Penfield afirma: “Fiecare subiect a povestit înregistrări cuvânt cu cuvânt ale unor conversaţii de mult uitate, cântece, glume, petreceri de aniversare din copilărie – lucruri care s-au spus cândva, o singură dată în întreaga lor viaţă – toate perfect înregistrate.” El a concluzionat că fiecare experienţă este înregistrată permanent în creier.

Dr. Lozanov este de acord, susţinând că tehnicile sale nu declanşează o “supramemorie” anormală, ci pur şi simplu facilitează amintirea: cu toţii avem depozitat undeva în creier aproape tot ce am experimentat vreodată sau am învăţat, singura problemă fiind aceea de a recupera acest material. “În anumite condiţii speciale, fiinţa umană îşi reaminteşte o cantitate colosală de informaţii, numărul de nasturi de la un costum, treptele unei scări, ochiurile de la un geam, paşii până la staţia de autobuz. Aceste “percepţii neştiute” ne arată faptul că subconştientul are o putere uluitoare.”

Există un secret al geniului?

Ce are în plus un geniu faţă de o persoană obişnuită? Sunt oare geniile atât de diferite de noi? Fiecare dintre noi poate învăţa să îşi antreneze mintea pentru a ajunge la performanţe deosebite. Fiecare dintre noi poate învăţa să îşi depăşească inhibiţiile şi să trezească numeroase capacităţi excepţionale ascunse în propriul subconştient, capacităţi ce au la bază dezvoltarea anumitor aptitudini: memorie, perspicacitate, coeficient de inteligenţă, capacitate de asimilare.

Aparente contradicţii

Rareori fiinţele geniale sunt recunoscute şi se afirmă astfel în tinereţe. Mulţi sunt chiar etichetaţi ca “dificili”, “înceţi”, sau chiar “înapoiaţi”. Renumitul matematician Poincaré a obţinut în copilărie rezultate atât de slabe la testul Binet (de măsurare a inteligenţei), încât a fost calificat drept “debil mintal”. Thomas Edison, ale cărui 1093 de invenţii au stabilit un record unic în lume şi au schimbat viaţa omenirii, a fost un elev extraordinar de slab. În timpul copilăriei, Albert Einstein era considerat de părinţi drept un copil cu deficienţe, din cauza dislexiei, boală care îi provoca mari greutăţi la scris şi la citit. Mai târziu, Einstein a fost exmatriculat din liceu, şi a picat şi examenul de admitere la facultate. După ce, în cele din urmă, şi-a luat diploma, nu a reuşit să obţină nici un fel recomandare de la profesorii săi. Obligat să accepte, la 25 de ani, o slujbă într-un birou elveţian, Einstein părea destinat să ducă o viaţă mediocră.

Dar, în cel de-al 26-lea an al vieţii sale, Einstein a făcut ceva la care nimeni nu se aştepta. A publicat teoria relativităţii, care conţinea faimoasa formulă E=mc2, în vara anului 1905. ªaisprezece ani mai târziu avea să câştige premiul Nobel şi să devină o celebritate internaţională. Chiar şi astăzi, la 45 de ani de la moartea sa, ochii săi luminoşi, mustaţa deasă şi părul argintiu constituie imaginea standard a “geniului”, sinonim cu inteligenţa supra-umană.

Doctorul Thomas Harvey era patologul de serviciu de la spitalul Princeton, când a murit Einstein, în 1955. El a făcut autopsia lui Einstein şi, fără a cere permisiunea familiei, s-a hotărât să păstreze creierul acestuia. Timp de 40 de ani, Harvey a studiat minuţios fiecare circumvoluţiune a creierului la microscop, şi a oferit părţi din el şi altor cercetători. Scopul său? Să descopere secretul geniului lui Einstein.

Harvey nu a găsit nici un semn care să arate că există vreo diferenţă între un creier obişnuit şi cel al lui Einstein, dar una din colegele sale a reuşit în cele din urmă. După ce a examinat mai multe secţiuni ale creierului, în anii ’80, Marian Diamond, o cercetătoare în neurologie de la Universitatea California din Berkeley, a făcut o descoperire uimitoare ce avea să revoluţioneze concepţia despre învăţare şi despre genii.

Creierul creşte prin învăţare!

Majoritatea oamenilor consideră că geniile se nasc astfel şi nu devin astfel. Dar Diamond şi-a dedicat cariera creării unor genii în laborator. Într-un experiment deja celebru, Diamond a pus un grup de şobolani într-un mediu foarte stimulativ, amenajat cu leagăne, scări, roţi, lumini şi tot felul de jucării. Un alt grup de şobolani a fost închis în cuşti goale. Cei care au trăit în mediul cu un număr mare de stimuli, nu numai că au supravieţuit până la surprinzătoarea vârstă de 3 ani (echivalentul a 90 ani omeneşti), dar creierul lor a crescut, dezvoltând noi conexiuni între celulele nervoase sub formă de dendrite şi axoni (structuri fusiforme care transmit semnale electrice de la o celulă nervoasă la alta). Şobolanii care au trăit în cuştile goale nu s-au dezvoltat foarte mult şi au murit repede. Creierele lor nu aveau decât câteva conexiuni neuronice.

În 1911, dr. Santiago Ramon Y Cajal, părintele neuroanatomiei, descoperise că numărul de interconexiuni între neuroni (sinapse) este un semn al geniului, şi că acestea sunt mult mai importante în determinarea puterii creierul decât numărul de neuroni în sine. Experimentul dr. Diamond a arătat că – cel puţin în cazul şobolanilor – mecanismul fizic al geniului poate fi creat prin exerciţiu mental.

Oare se aplică acest principiu şi oamenilor? Diamond a încercat să afle acest lucru. Ea a obţinut o porţiune din creierul lui Einstein şi l-a examinat. Aşa cum se aşteptase, a descoperit un număr ridicat de celule gliale în lobul parietal stâng, un fel de formaţiune neurologică pe care a descris-o ca pe “o zonă de asociaţie pentru alte zone de asociaţii ale creierului.” Celulele gliale acţionează ca un liant care menţine la un loc celulele nervoase şi ajută la transmiterea semnalelor electrochimice dintre neuroni. Diamond se aşteptase la o asemenea descoperire, pentru că observase concentraţii ridicate de celule gliale şi în cazul şobolanilor. Prezenţa lor în creierul lui Einstein a sugerat că avusese un loc un proces similar de dezvoltare.

Spre deosebire de neuroni – care nu se mai refac şi al căror număr nu mai poate creşte în timpul vieţii – celulele gliale, axonii, dendritele se pot înmulţi de-a lungul vieţii, în funcţie de modul în care ne folosim creierul. Descoperirea lui Marian Diamond sugerează că, pe măsură ce învăţăm mai mult, cu atât apar mai multe conexiuni. Este valabilă şi situaţia reciprocă: atunci când ne oprim din învăţat şi mintea noastră stagnează, aceste conexiuni slăbesc şi cu timpul dispar.

Cortexul este sediul aşa-numitelor „funcţii superioare”. Aceste funcţii includ învăţarea de orice tip, memoria şi amintirea secvenţelor evenimentelor ce au avut loc în trecut, stăpânirea programelor de elaborarea a acţiunilor musculare voluntare, începând cu încheierea şireturilor până la a interpreta o piesă muzicală; înţelegerea vorbirii; creativitatea şi aprecierea tuturor formelor de artă, şi, bineînţeles, toate senzaţiile percepţiilor conştiente.

Cheia longevităţii cerebrale

Studiile cercetătorilor americani demonstrează că într-un mediu suficient de bogat în schimbări, stimulări şi complexitate, creşterea şi îmbogăţirea calitativă a cortexului cerebral poate continua şi în timpul vieţii adulte. Astfel, se poate presupune că, fiind supus unor experienţe adecvate, inteligenţa, creativitatea şi mărimea creierului, vor continua să crească, chiar şi la o vârstă înaintată.

De asemenea, este semnificativ faptul că partea din creier afectată de mediul îmbogăţit este cortexul (scoarţa cerebrală), care creşte nu numai în mărime absolută, dar şi ca proporţie raportată la restul creierului. În timp ce şobolanii au un raport scăzut cortex / subcortex, la fiinţele umane 83% din greutatea totală a creierului uman se află în scoarţa cerebrală. Astfel, este evident faptul că efectele mediului îmbogăţit (comparativ cu lipsa de stimulare) asupra creierului uman ar putea avea efecte mult mai profunde asupra oamenilor decât cele apărute în experienţele cu animale. Atât timp cât viaţa umană este puternic influenţată de funcţiile superioare ale creierului, îmbunătăţirea capacităţilor mentale şi creşterea corticală substanţială are un impact imens asupra conştiinţei şi evoluţiei umane.

Concluzii

Atunci când raportăm rezultatele acestor cercetări la creierul uman, care este mai evoluat şi mai puternic decât cel animal, este evident faptul că oamenii care sunt expuşi la medii îmbogăţite (adică cei ale căror creiere sunt stimulate şi supuse unor schimbări adecvate) vor experimenta schimbări în formă, mărime şi structură ale cortexului. Aceste schimbări vor determina îmbunătăţirea funcţiilor corticale, respectiv creşterea inteligenţei, a creativităţii, a memoriei, etc. Chiar şi scurte expuneri la stimulare pot produce aceste schimbări, cu alte cuvinte chiar scurte perioade de intensă stimulare cerebrală pot determina creşterea complexităţii cerebrale la oamenii de toate vârstele.

Implicaţiile sunt clare: este foarte posibil să devenim noi înşine geniali şi să îi ajutăm pe ceilalţi să devină astfel, folosind exerciţii mentale stimulative sau chiar aparate create special în acest scop (cum ar fi, de exemplu, Mind Sinergy, Brain Machine), proiectate de oamenii de ştiinţă pentru a expune cortexul uman la stimuli şi experienţe noi, provocatoare, care oferă creierului posibilitatea de a se antrena prin el însuşi, prin autotransformare şi autoînvăţare.

Câteva metode de antrenament cerebral

Omul este o fiinţă potenţial perfectă, dar care nu îşi foloseşte la maxim posibilităţile sale, aşa cum fac celelalte fiinţe vii de pe această planetă, fiecare pe nivelul ei. Oare de ce? Pentru că omul nu mai ştie cum să se „conecteze” la sursa lui energetică ca celelalte creaturi sau pentru că nu vrea aceasta? Indiferent de motivul neglijării capacităţilor creierului, trebuie să ştim că dacă nu le vom folosi, le vom pierde, fiind cunoscut faptul că oamenii obişnuiţi pierd peste 100.000 de celule nervoase zilnic datorită nefolosirii lor sau folosirii greşite. Cu cât o persoană îşi neglijează potenţialul cerebral, cu atât acesta devine mai slab. De aceea nu trebuie să ne mire frecvenţa ridicată a unor boli cum ar fi Alzheimer, demenţa, senilitatea, Parkinson şi alte afecţiuni nervoase. Din această perspectivă, uitarea ca rezultat al pierderii memoriei se produce gradat, pe măsură ce fiinţa umană uită de sine, se pierde pe sine, uită de legătura sa cu Dumnezeu, cu întregul univers, prin şirul neîntrerupt al identificărilor parţiale limitate şi condiţionante ale egoului său cu ceea ce acesta desemnează ca fiind real.

Putem alege să ne folosim integral potenţialul cerebral şi astfel să ne îmbunătăţim foarte mult calitatea vieţii. De ce să suferim de pierderi de memorie, când putem deveni adevăraţi magicieni ai acesteia? De ce să dăm înapoi în faţa unei probleme simple, când putem fi genii pline de creativitate? În loc să fim insensibili la senzaţii, putem fi mult mai vii, cu adevărat conştienţi de mediul senzorial înconjurător. În loc să fim „blocaţi“ în situaţii emoţionale nefericite întreaga viaţă, putem învăţa să trăim în deplină armonie cu toate fiinţele care ne înconjoară!

În viaţă, lucrurile sunt atât de dificile cât credem noi că sunt. Indiferent de înzestrările cu care ne-am născut, alegerile pe care le facem determină evenimentele care vor urma. Cu cât ne folosim mai mult corpul şi mintea în scopul dezvoltării noastre interioare, cu atât vom deveni mai capabili de a distinge ceea ce este real de ceea ce este ireal. De asemenea, transformarea şi dezvoltarea spirituală continuă ne ajută să accedem la stări de conştiinţă mai elevate.

Metode practice

Mulţi oameni sunt atât de prinşi în rutina cotidiană şi în comportamente stereotipe încât nici nu pot observa şansele şi oportunităţile care pot apărea în jurul lor. Pentru a începe procesul de stimulare completă a creierului, vă propunem să realizaţi pentru o anumită perioadă de timp şapte metode de antrenament cerebral, fiecare dinamizând o anumită zonă a creierului. De exemplu, vă puteţi propune să le realizaţi cât mai conştient timp de o săptămână, notând zilnic observaţiile într-un jurnal. Apoi, efectele fiind clare, nimic nu vă va împiedica să le realizaţi pentru perioade mult mai lungi de timp.

1. Folosiţi-vă corpul în moduri pe care nu le-aţi mai realizat până în acest moment. De exemplu, pieptănaţi-vă, spălaţi-vă pe dinţi, amestecaţi mâncarea sau faceţi alte activităţi simple cu cealaltă mână decât cu cea cu care le realizaţi de obicei. Închideţi ochii şi „simţiţi“ drumul pe care îl aveţi de parcurs printr-o cameră. Deveniţi conştienţi de sunetele şi mirosurile care vă înconjoară. De asemenea, folosiţi piciorul pentru a deschide o uşă sau pentru a ridica un lucru de pe jos, sau citiţi o pagină dintr-o carte pe care o ţineţi invers.

2. Atunci când aveţi tendinţa de a critica pe cineva, adresaţi-i un compliment! Anulaţi-vă pentru câteva momente prejudecăţile despre ea, priviţi-o pur şi simplu ca pe o persoană care are doar alte puncte de vedere decât dumneavoastră.

3. Aruncaţi o privire scurtă, dar atentă în frigider, apoi închideţi uşa şi enumeraţi alimentele pe care le-aţi văzut. Faceţi acelaşi lucru cu o cameră, un tablou sau cu imaginea pe care o vedeţi de la fereastră.

4. Timp de 5 minute zilnic, puneţi-vă în locul altcuiva şi priviţi anumite acţiuni sau transformări din perspectiva lui, încercaţi să îl simţiţi. Eliminaţi părerile preconcepute despre acea persoană. Imaginaţi-vă că sunteţi un actor care interpretează un rol şi urmăriţi să aveţi acelaşi comportament, aceleaşi deprinderi, să îi intuiţi stările şi sentimentele.

5. Respiraţi 10 minute pe zi cât mai conştient, dirijând energia respiraţiei în zona capului.

6. La fiecare oră fixă, amintiţi-vă ce aţi făcut în ultimele 60 de minute. Acest exerciţiu, care durează doar câteva secunde, vă poate ajută să deveniţi mult mai atenţi. La sfârşitul zilei, faceţi de asemenea o sinteză rapidă a evenimentelor de peste zi. Golurile de memorie arată momentele în care aţi fost inconştienţi de acţiunile pe care le-aţi făcut. Un exerciţiu mai avansat constă în a rememora ziua pornind în sens invers, de la momentul prezent către momentul în care ne-am trezit.

7. Pentru a dezvolta flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbare, faceţi ceva diferit în fiecare zi. De exemplu, cumpăraţi alimentele de la un alt magazin, alegeţi un alt drum ca să vă întoarceţi acasă, pregătiţi o prăjitură fără a avea o ocazie specială, practicaţi un sport nou, faceţi cunoştinţă cu un vecin. Realizarea aceloraşi acţiuni la fel în fiecare zi conduce la o adevărată „moarte“ a creierului. Stimularea diversă este una dintre cheile dezvoltării cerebrale.

Ambidextria

Aceasta este capacitatea de a ne folosi cu aceeaşi uşurinţă ambele mâini în diverse acţiuni, şi chiar ambele picioare. Grecii încurajau şi urmăreau să dezvolte această capacitate datorită motivului logic că în sport era mai avantajos să fie folosite la fel amândouă mâinile. Prin combinarea modului fenician de a scrie (de la dreapta a stânga) cu sistemul lor (de la stânga la dreapta), grecii au inventat un nou sistem de scriere şi citire, numit boustrophedon, în care rândurile erau scrise alternativ, unul de la stânga la dreapta, următorul de la dreapta la stânga. Astfel, prin mişcarea alternativă a ochilor înainte şi înapoi, citirea era mult mai rapidă şi mai eficientă. Pentru a cânta la anumite instrumente muzicale sunt necesare amândouă mâinile.

Oamenii stângaci şi cei care îşi folosesc ambele mâini (care sunt ambidextri) prezintă o mărire cu 11 % a corpului calos (formaţiunea nervoasă care uneşte cele două emisfere cerebrale) decât cei dreptaci. Studiul creierului lui Einstein a evidenţiat o reţea cu mult mai bogată de capilare sanguine în cortex decât la un creier obişnuit, şi un număr mult mai mare de celule gliale (care au rolul de a favoriza transportul informaţiei nervoase prin neuroni). Este evident faptul că, cu cât ne folosim şi ne antrenăm creierul, acesta creşte în mărime.

Iată câteva exerciţii care determină zonele mai puţin folosite ale creierului să crească şi să se dezvolte. Pentru a putea să ne folosim la fel ambele mâini, cheia fundamentală este practica perseverentă şi constantă.

– Dacă sunteţi dreptaci, folosiţi în mod conştient, mai mult decât de obicei, mâna stângă pentru a realiza diverse acţiuni: pentru a turna un pahar de lapte, a azvârli o minge, pentru a da cu banul, pentru a bate un cui, pentru a tăia pâinea sau a amesteca în cana de ceai, pentru a desface o sticlă, etc. Realizaţi acţiunile automate în care sunteţi obişnuiţi să folosiţi o mână, cu mâna cealaltă, cum ar fi descuierea uşii, pieptănatul, spălatul pe dinţi, apucarea obiectelor, etc. Atunci când vă încălţaţi, puneţi prima oară celălalt picior în pantof; puneţi-vă ceasul la cealaltă mână.

– Amestecaţi simultan în două căni de ceai, în acelaşi sens sau în sensuri diferite. Aruncaţi şi prindeţi două mingi simultan cu ambele mâini. Aruncaţi cu cele două mâini două cocoloaşe de hârtie în acelaşi coş: cu o mână de sus în jos, cu cealaltă de jos în sus. Aruncaţi două săgeţi în acelaşi panou simultan, cu ambele mâini. Scrieţi simultan cu ambele mâini, desenaţi un fluture, o vază sau o figură geometrică folosind amândouă mâinile.

Oricare ar fi exerciţiile pe care le realizaţi, menţineţi constantă practica până când veţi obţine aceeaşi îndemânare în folosirea ambelor mâini.

Deoarece înotul este o activitate ambidextră, învăţarea copiilor care suferă de dislexie (afecţiune cerebrală care constă în incapacitatea de a citi datorată nerecunoaşterii simbolurilor grafice) să înoate deseori îi ajute să citească şi să scrie normal, deoarece această activitate echilibrează emisferele cerebrale.

Folosirea ambelor mâini cu aceeaşi dexteritate conferă, în afară de mărirea fiziologică a creierului, o mai echilibrată integrare şi sincronizare a emisferelor cerebrale. Studiile au demonstrat că oamenii ambidextri sunt mai independenţi emoţional, mai hotărâţi. Mai adaptabili la noile situaţii şi mai capabili să rezolve situaţiile dificile fără a abandona.

Iată câteva exemple:

– Michelangelo şi Leonardo da Vinci puteau picta cu ambele mâini, alternativ.

– Artistul englez Sir Edwin Henry Landseer (1802-1873) putea picta simultan cu ambele mâini – capul unui cal cu o mână, iar cu cealaltă – capul unui cerb. El a învăţat-o să picteze şi să graveze pe Regina Victoria (care era stângace).

– Richard Fleming, Alberst Einstein şi Nicola Tesla erau de asemenea ambidextri.

– Cel de al 20-lea preşedinte al Statelor Unite, James Garfield, în afară de faptul că putea scrie la fel de bine cu ambele mâini, putea să scrie simultan în limba greacă cu mâna stângă, şi în limba latină cu mâna dreaptă!

– În anul 1922, Harrz Kahne şi-a demonstrat dexteritatea mentală realizând simultan câteva operaţii: în timp ce cu o mână scria cuvintele în oglindă, cu cealaltă scria cuvinte în ordinea inversă a literelor.

MINTEA – FACTOR FUNDAMENTAL ÎN PROCESUL VINDECĂRII

MINTEA – FACTOR FUNDAMENTAL ÎN PROCESUL VINDECĂRII

Cum ar fi să putem învăţa în câteva ore întreaga materie pentru un examen? Cum ar fi lumea pentru noi dacă am reuşi ca în câteva minute să scăpăm de vechi fobii, timidităţi sau de fricile fără motiv? Ce forţă ne-ar putea ajuta să ne vindecăm “peste noapte” şi să avem o existenţă în care reuşita să fie o constantă în toate planurile vieţii noastre? Departe de a fi vorba de o idee utopică sau de imaginaţia unui creator de literatură science-fiction, cercetările recente confirmă tot mai adesea că atingerea unei astfel de reuşite excepţionale depinde numai de capacitatea noastră de a ne folosi de un instrument cu care am fost înzestraţi încă de la naştere: MINTEA.

Reuşită şi putere

Aceste două cuvinte pot să trezească o anumită emoţie în cei mai mulţi dintre oameni. Cu greu am putea găsi pe cineva care să nu îşi dorească reuşita socială, profesională sau redobândirea sănătăţii perfecte, sau care să nu aspire să fie “asemenea celor care au reuşit în viaţă”. A reuşi este întotdeauna o dovadă a puterii. Nu este vorba aici neapărat de putere fizică şi nici de o putere a banilor. Este vorba mai mult de un cumul de forţe, în primul rând interioare, care i-au propulsat întotdeauna pe cei ce până astăzi fac obiectul admiraţiei multor oameni: sfinţi, genii strălucite, conducători legendari ai unor popoare, mari inventatori sau cei care au învins prin voinţa lor boli cumplite cum sunt cancerul sau scleroza multiplă. Dar toţi aceşti oameni care au reuşit, într-un fel sau altul, să atingă o anumită stare de împlinire, sunt mai dotaţi, mai puternici, mai speciali prin înzestrările lor native decât ceilalţi?

Una dintre cheile fundamentale ale reuşitei tuturor acestora constă în capacitatea lor de a-şi elibera puterea tainică a minţii, eliminând în primul rând toţi acei factori care o fac să funcţioneze condiţionat şi anemic şi antrenând-o apoi, ca pe un instrument docil, pentru a servi cu adevărat scopurilor lor. Pentru a putea face însă aceasta, pentru fiecare dintre noi primul pas este acela de a înţelege câteva din mecanismele de funcţionare a minţii şi mai apoi de a le folosi “la comandă”.

Să ne controlăm propria minte

A folosi mintea ca pe un instrument poate părea o idee inedită şi nouă pentru mulţi dintre cititori, deşi ea este cunoscută încă din antichitate. Şi, ca în cazul oricărui instrument pe care îl utilizăm (fie că este vorba de o simplă maşinărie sau cel mai complex computer), eficienţa noastră în acţiune depinde fără îndoială de abilitatea noastră şi de cunoaşterea posibilităţilor pe care ni le oferă.

Chiar dacă pare şocant, se poate spune că mulţi dintre noi suntem încă, din punctul de vedere al utilizării capacităţilor noastre mentale, asemenea unor copii care folosesc un Cd-player performant sau ultimul tip de calculator pentru a sparge nuci sau a bate un cui… Această afirmaţie nu mai pare însă atât de şocantă în lumina rezultatelor obţinute de către cei care prin autoeducare reuşesc să depăşească acele patru procente în care creierul este utilizat în mod obişnuit. Pentru a înţelege însă mai bine cu ce forţă avem de-a face în privinţa minţii, să analizăm câteva dintre datele oferite de surse ştiinţifice, în mai multe cazuri ce denotă impactul aproape imediat pe care mintea îl generează asupra sănătăţii organismului şi asupra întregii noastre fiziologii…

Cazuri şi studii uimitoare

1. Iată un prim astfel de experiment, bulversant prin implicaţiile pe care le are chiar şi pentru cercetătorii ce au participat la realizarea lui:

Dr. Huggins şi echipa sa de cercetători au prelevat o mică cantitate de salivă de la un om care tocmai trăise o foarte intensă stare de mânie. Analizând compoziţia salivei, ei au depistat câteva componente extrem de toxice, asemănătoare într-o mare măsură veninului şerpilor. Aceste experimente şocante au fost realizate în mai multe rânduri, rezultatele fiind mereu aproape identice. Cercetătorii au continuat experimentul injectând o astfel de doză de “salivă nocivă” unor şoareci folosiţi pentru studiile de laborator. Rezultatul a fost decesul rapid al acestora…

Este cunoscut faptul că stările emoţionale intense generează în cel care le trăieşte modificări de natură nervoasă şi hormonală, însă puţini dintre noi ne-am pus poate problema acestei reacţii rapide şi profunde a corpului la ceea ce gândim sau simţim. Fiecare gând sau sentiment pe care îl trăim generează un efect precis asupra reacţiilor chimice din corpul nostru, la nivelul sistemului nervos, al diferitelor glande, în anumite organe şi zone corporale. Dacă emoţiile negative foarte puternice au un efect atât de puternic asupra altor fiinţe vii, oare cum ne perturbă ele propria noastră stare de sănătate? Este evident că repercursiunile sunt considerabile, mai ales prin menţinerea sau repetarea unor astfel de trăiri (legătura între stările negative şi apariţia bolilor este analizată la ora actuală cu o destul de mare acurateţe de către o mai nouă ramură a medicinii moderne – medicina psihosomatică, care face corelaţii precise între stările negative menţinute şi tipurile de boli).

Totodată, trăirea unor stări pozitive, intens binefăcătoare, generează un efect regenerant şi hrănitor asupra întregii fiinţe, determinând eliberarea aşa-numiţilor “hormoni ai fericirii” (endorfinele) cu efecte vindecătoare, analgezice, relaxante şi euforizante…

La ora actuală nu mai există nici o îndoială asupra acestei legături reciproce dintre minte şi trup. Întrebarea care rămâne însă este ce putere au emoţiile şi gândurile noastre şi cât de repede, cu ce intensitate pot să modifice ele starea organismului?

2. Un alt studiu, realizat de renumitul psiholog american Daniel Goleman, poate fi revelator în ceea ce priveşte puterea minţii de a pătrunde şi modifica activitatea intimă a corpului:

Între numeroşii săi pacienţi s-a aflat la un moment dat un băieţel, pe nume Timmy, care se confrunta cu o tulburare psihică cunoscută ca sindromul personalităţilor multiple. Acest băiat experimenta 11 personalităţi distincte. Una dintre aceste personalităţi cu care el se identifica era alergică la sucul de portocale. Consumul chiar şi a unei mici cantităţi de suc de portocale îi provoca în foarte scurt timp apariţia unei erupţii (urticarie) pe întregul corp. Elementul surprinzător este că dacă Timmy (personalitatea principală) consumă suc de portocale, nu apare absolut nici un efect neplăcut. Cu toate acestea, dacă Timmy consumă suc de portocale şi ulterior personalitatea alergică preia controlul asupra corpului, câtă vreme digestia sucului nu s-a încheiat, urticaria se dezvoltă din nou cu rapiditate. Pe de altă parte, în cazul în care urticaria a apărut, dar personalitatea principală (Timmy) îşi reintră în drepturi, fenomenul eruptiv la nivelul pielii dispare în foarte scurt timp.

Tot în cazul acestui tip de tulburare (sindromul personalităţilor multiple), pacienţii se confruntă cu fenomene tulburătoare pentru un observator, fenomene ce revelează într-o mare măsură puterea excepţională a minţii şi psihicului asupra corpului. Există foarte multe mărturii de acest gen ale unor pacienţi care experimentează stări psihologice în mod radical diferite, de la o personalitate la alta, dar şi răspunsuri fiziologice caracteristice şi chiar boli diferite în funcţie de personalitatea care este activă la un moment dat.

De exemplu, una dintre personalităţi se confruntă cu diabet, iar o alta nu. Atunci când personalitatea afectată de diabet preia “conducerea”, întreaga chimie a corpului reflectă existenţa acestei boli grave. Imediat ce o altă personalitate, care nu are conştiinţa acestei boli preia controlul asupra corpului, toate simptomele dispar în câteva minute, investigaţiile medicale arătând că nu există nici un semn al existenţei unei boli de tipul diabetului.

Iată astfel că, în acelaşi trup, pot să apară modificări fiziologice marcante şi foarte rapide, în condiţiile în care se modifică atitudinile, sentimentele şi credinţele.

Un profil emoţional caracterizat de anumite tipuri de emoţii şi gânduri poate să genereze boala, în timp ce un altul poate să reprezinte o condiţie ideală a sănătăţii. Aceste date oferite în urma observării atente a pacienţilor suferind de sindromul personalităţilor multiple arată cu claritate modificările foarte ample care se produc în corp atunci când se modifică foarte rapid şi radical anumite structuri psiho-emoţionale profunde ale fiinţei respective, într-un mod necontrolat şi patologic. Cu toate acestea fiecare dintre noi avem posibilitatea să trecem gradat de la o situaţie de sănătate fizică şi lăuntrică defavorabilă către o stare psihică şi un sistem de convingeri şi aspiraţii interioare care să determine în timp o schimbare radicală în bine în fiziologia noastră.

3. După mai mulţi ani de studii, profesorul Shlomo Brezntz, psiholog la Universitatea din Ierusalim, a arătat că emoţii ca vinovăţia, sentimentul eşecului, mâhnirea, resentimentele şi mânia generează efecte profund perturbatoare asupra imunităţii organismului. El a dovedit faptul că aşteptările, speranţele şi gândurile noastre pozitive au efecte opuse, comparativ cu cele negative, asupra nivelului din sânge al hormonilor cu rol important în activarea şi funcţionarea sistemului imunitar. În viziunea lui, nu este deloc exclus ca cei care se confruntă cu probleme ale sistemului imunitar să întreţină în fiinţa lor astfel de aşteptări negative, cel puţin la nivel subconştient. Totodată, el remarca în cazul pacienţilor săi faptul că activarea stărilor psihice opuse poate duce la îmbunătăţirea funcţiei imunitare. Astfel, bucuria, puterea de a ierta, sentimentul reuşitei şi al succesului, dragostea, ar putea reprezenta remedii de o mare eficienţă în tratarea acestui tip de tulburări la nivel imunitar.

4.În conformitate cu statisticile realizate de psihologii americani, alte cercetări medicale afirmă că fiinţele depresive sunt de două ori mai expuse la riscul de a face cancer decât cei care manifestă o stare naturală de optimism. De asemenea, în cazul persoanelor care se confruntă cu cancerul, studii ale medicinii psihosomatice au recunoscut o componentă psihică legată de stările de durere şi depresie, precum şi a cea atitudine de “a ţine în tine” sentimentele nocive fără a le putea transforma M.R. Jensen, medic şi cercetător american, a descoperit faptul că femeile care au o personalitate reprimată, care trăiesc cu o mare intensitate sentimente de disperare, care nu pot să îşi controleze furia, frica şi alte emoţii negative, prezintă un risc mult mai mare de a avea cancer la sân. Atât el, cât şi alţi medici specialişti au remarcat adesea în cazul femeilor care se confruntă cu cancerul de sân persistenţa unei stări de tensiune în zona pieptului, un gen de greutate apăsătoare ce nu poate fi eliminată cu uşurinţă şi care le dă femeilor respective sentimentul că reţin în interior o tensiune emoţională negativă.

Această stare nocivă poate fi diminuată şi eliminată prin metode adecvate de vizualizare mentală creatoare, prin refacerea încrederii în forţele proprii şi amplificarea puterii de exprimare emoţională. Astfel de modificări în starea emoţională, corelate cu tratamentul adecvat, au generat efecte cu adevărat miraculoase şi chiar revenirea deplină în urma unei astfel de boli grave.

5. Un studiu realizat de Colegiul medical „Albert Einstein“ a surprins faptul că în 31 din 33 de cazuri ale unor copii afectaţi de leucemie, a existat o pierdere majoră, cu implicaţii emoţionale profunde sau o schimbare traumatizantă în decursul ultimilor doi ani anteriori apariţiei acestei cumplite boli.

În toate cazurile de cancer analizate de către medici din perspectiva psihosomatică s-a remarcat o foarte serioasă amprentă emoţională negativă, fie că ea provine din traume ale copilăriei reactivate ulterior, fie că apare ca urmare a despărţirilor, divorţurilor, pierderii fiinţelor apropriate, sau a unei reprimări de lungă durată a emoţiilor. Şi nu este deloc surprinzător să constatăm aceasta în cazul oamenilor, de vreme ce fenomenul poate să apară chiar şi în lumea animală.

6. Într-un experiment realizat cu şoareci de laborator, s-a constatat că la cei care erau despărţiţi în mod prematur de mama lor riscul apariţiei cancerului era considerabil mai ridicat. De asemenea, cercetătorii au putut remarca faptul că variind nivelul de stres la care şoarecii erau supuşi, rata apariţiei cancerului putea fi determinată într-un mod controlat într-un interval extrem de larg, cuprins între 7% şi 92%!

A învăţa să controlăm noi înşine nivelul de stres din fiinţa noastră este prin urmare o condiţie stringent necesară pentru menţinerea unei excelente stări de sănătate şi fericire.



Mintea în luptă cu boala

Renumitul terapeut şi specialist în medicină ayurvedică, dr. Deepak Chopra afirma în una dintre lucrările sale: “Noi suntem singurele creaturi de pe pământ care ne putem modifica starea organismului şi aspectele biologice prin ceea ce gândim şi simţim.”

Ideea este următoarea: schimbându-ne modul de a gândi putem să eliminăm complet boala!

Acest lucru este cu putinţă prin îndeplinirea câtorva condiţii. Modul eronat de comportament, întreţinerea constantă a unor obiceiuri, gânduri şi emoţii nocive determină în organismul nostru modificări organice care, cel mai adesea, depăşesc posibilitatea unei reveniri la normal prin mijloace de natură strict psiho-emoţională (bineînţeles CU EXCEPŢIA situaţiei în care suntem înzestraţi cu o minte excepţional de puternică şi cu o putere de concentrare mentală exemplară). Cel mai frecvent fenomen fiziologic care apare este încărcarea organismului cu o serie întreagă de substanţe nocive, depozitate în diferite organe sau ţesuturi, expresie fidelă a stării noastre de “încărcare” emoţională şi mentală. Într-o astfel de situaţie PUTEM REUŞI să eliminăm în mod eficient o stare de boală dacă ţinem cont de doi factori:

1. Să apelăm la modalităţile naturale de eliminare a acumulărilor nocive şi a impregnărilor negative de la nivelul celulelor şi diferitelor organe prin tratamente naturale şi

2. Să ne modificăm în sens benefic modul de a simţi şi a gândi.

În astfel de condiţii nu este nici o îndoială că vom reuşi să eliminăm bolile cu care ne confruntăm sau, în situaţiile foarte grave, cel puţin să ne îmbunătăţim considerabil starea de sănătate.


Cum dobândim puterea minţii

Iată în continuare câteva recomandări simple pentru a înţelege felul în care putem elibera puterea ascunsă a minţii pentru a o folosi în sensul vindecării sau în sensul obţinerii oricărui aspect bun pe care îl dorim.

– Cu cât mintea este mai mult impresionată în mod necontrolat de către simţuri, cu atât puterea ei este mai înlănţuită. Diferite vicii de genul alcoolismului sau fumatului, dar şi “pasiunea” excesivă pentru dulciuri, incapacitatea de a ne desprinde la voinţă din faţa televizorului timp de mai multe ore în şir, ca şi o pasiune sexuală necontrolată, sunt tot atâtea moduri de disipare şi pierdere a energiei noastre mentale.

– Întreţinerea în minte, pentru lungi perioade de timp, a unor gânduri generatoare de tulburare: de la simple supărări sau mâhniri, la situaţii care ne-au revoltat, agasat, stresat sau comprimat lăuntric face ca ea (mintea) să “funcţioneze” pe un nivel extrem de redus, fiind asemenea unui vultur căruia îi legăm un bolovan greu de picior. Nu putem de la început să eliminăm toate perturbările, dar este important să le soluţionăm rapid, într-o manieră justă, care să nu ne mai preocupe mintea ulterior. Soluţiile parţiale sau false doar vor amâna exteriorizarea tensiunii interioare, ţinând în continuare mintea încorsetată de acea problemă.

– Atunci când soluţionarea unor probleme este foarte dificilă datorită complexităţii situaţiei, să încercăm să analizăm aceeaşi conjunctură “cu inima”, să căutăm să simţim lucrurile dintr-o perspectivă sufletească profundă, încărcată de afectivitate.

– Să nu amânăm şi să nu (ne) păcălim/minţim atât în ceea ce priveşte deciziile lăuntrice, cât şi acţiunile exterioare. Respectarea acestor doi factori simpli presupune capacitatea de a reacţiona foarte prompt. Este o metodă ideală de limpezire a minţii şi de activare a unei magistrale rapide de comunicare între minte, psihic şi corp. O astfel de atitudine va face ca gândurile noastre benefice să capete o putere mai mare şi să poată influenţa în bine starea organismului într-un timp record.

– Atunci când ne confruntăm cu temeri sau frici, să căutăm să deosebim cu claritate gândurile şi proiecţiile ce provin din imaginaţie de situaţia concretă, privită “la rece”. Mai mult de 70% dintre stările de tensiune interioară nocivă îşi au sursa într-o imaginaţie necontrolată şi în proiecţii de genul “ce rău urmează să-mi fie…”.

– La oamenii obişnuiţi, voinţa este tributară imaginaţiei, astfel că fricile sau temerile, proiecţiile fantastice cu privire la nereuşită sau eşec reprezintă factori puternic inhibitori pentru capacitatea noastră de a acţiona. Este prin urmare stringent necesar să ne amplificăm voinţa.

– Mintea este legată foarte strâns de corp şi de psihic. Bolile, starea de îngreunare sau intoxicare lentă a corpului, viciile sunt factori care tulbură puterea minţii şi o fac să devină superficială şi foarte mult limitată în capacitatea ei de a acţiona. Pe de altă parte însă, mintea care este hrănită de afectivitate şi are o orientare superioară – prin rugăciune, concentrare, meditaţie – se poate sustrage stării fizice de moment şi o poate gradat domina. Întotdeauna în ierarhia fiinţei noastre, mintea se situează deasupra trupului şi îl controlează, cu condiţia să o purificăm, să o menţinem clară şi puternică. Chiar şi în cele mai grave cazuri de boală, mintea, purificată şi clarificată ajunge să se orienteze către realităţile profunde şi să trezească la rândul ei puterile ascunse ale sufletului, trecând astfel dincolo de limitările materiei şi apropiindu-se de descoperirea naturii esenţiale a fiinţei izvorâtă din Dumnezeu.

Bolile nu vor putea fi eradicate sau vindecate prin metodele materialiste actuale, pentru simplul motiv că originea acestor suferinţe nu este pur fizică. Boala este, în esenţă, un rezultat al conflictului dintre suflet şi minte şi nu va putea fi vreodată eliminată în mod definitiv decât în condiţiile realizării unui efort mental şi spiritual adecvat.” Dr. Edward Bach, creatorul renumitelor esenţe florale Bach

INTELIGENTA EMOTIONALA

INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ

Inteligenţa emoţională constă în capacitatea de a ne automotiva să facem un anumit lucru şi să-l realizăm în pofida greutăţilor de tot felul, în abilitatea de a controla impulsurile şi de a ne putea detaşa de recompense, de a păstra o minte limpede şi clară, netulburată de emoţii şi sentimente fără a le reprima pe acestea din urmă.

Ce înţelegem prin inteligenţă?

Aparent este simplu să evaluăm înzestrarea noastră intelectuală printr-un test de determinare a IQ-ului (Intelligence Quotient = coeficient de inteligenţă). Studiile făcute timp de mai mult de un deceniu în acest domeniu ne asigură că cei care au un IQ mare au acces la slujbe mai bine plătite spre deosebire de cei care au un IQ mic. Inteligenţa academică (determinată de testele IQ) este deosebit de importantă în educaţia unui tânăr. Cât timp acesta se află pe băncile şcolii, inteligenţa academică este măsura reuşitei. Însă odată ce pregătirea teoretică a luat sfârşit, pus faţă în faţă cu vâltoarea vieţii, tânărul este de multe ori bulversat. Criteriile competenţei cu care s-a obişnuit nu mai sunt suficiente pentru a-l ajuta să reuşească. De ce? Capacitatea de memorare, abilitatea de a stabili conexiuni, perspicacitatea… nu sunt singurele criterii în funcţie de care putem evalua dacă o persoană va reuşi în viaţă sau nu. Lumea în care trăim este o lume atât a intelectului, cât şi a emoţiilor. Mintea şi sufletul, iată doi poli fundamentali ai fiinţei noastre. Adesea, emoţiile sunt mai importante decât intelectul odată ce pregătirea profesională a luat sfârşit, pentru că emoţiile ne determină într-o mare măsură comportamentul, deciziile, alegerile, ne fac simpatici sau antipatici, ne determină starea de spirit, şi nu în ultimul rând sănătatea. De aceea, psihologii au introdus un nou concept: inteligenţa emoţională.

Inteligenţa emoţională ne ajută să reuşim în relaţiile pe care le avem, în modul de a reacţiona în diferite situaţii. Cele două tipuri de inteligenţă nu se influenţează neapărat reciproc: se cunosc destule cazuri de personalităţi ale ştiinţei care au căzut în patimi grave, sau de oameni foarte inteligenţi care sunt aproape lipsiţi de sentimente…

Care sunt caracteristicile inteligenţei emoţionale?

1. Capacitatea de a recunoaşte sentimentele atunci când le trăim în primul rând, şi apoi la semenii noştri constituie baza inteligenţei emoţionale. Atunci când nu suntem capabili de a identifica aceste sentimente, ele ne pot subjuga mai uşor. Există multe persoane care nu sunt capabile să spună ceea ce simt. Şi chiar mai mult, acestea sunt incapabile de a şti ce se petrece cu ele din punct de vedere emoţional. Pentru aceste persoane frustrarea, neliniştea, mânia, îngrijorarea sau anxietatea sunt cam acelaşi lucru.

În societatea actuală vedem cu uşurinţă nenumărate exemple ale acestui fapt. Rata mare a divorţurilor este datorată în special lipsei de comunicare generată parţial de incapacitatea de a recunoaşte anumite sentimente atât la propria persoană, cât şi la cel de lângă noi. Există chiar dicţionare care “traduc” termenii utilizaţi de către soţi în anumite conjuncturi. Ne punem întrebarea firească de ce este nevoie de astfel de dicţionare pentru a ne explica sentimentele? Oare nu este mai uşor să învăţăm să traducem singuri aceste sentimente şi să le exprimăm simplu?

Aborigenii din Australia au o convieţuire socială excepţională. În triburile lor nu există niciodată crime, furturi, certuri gălăgioase. Ei sunt o comunitate de oameni dotaţi cu un înalt grad de inteligenţă emoţională – pentru ei empatia, telepatia sunt fenomene obişnuite. Un antropolog australian care le-a studiat modul de viaţă, trăind printre ei timp de un an, a fost uimit să remarce faptul că atunci când bărbaţii se întorceau de la vânătoare, femeile aveau deja pusă pe foc exact cantitatea de apă şi ingredientele specifice pentru a pregăti exact animalul pe care-l vânaseră ei. Întrebaţi fiind de unde au ştiut, acestea au zâmbit spunând că este ceva obişnuit să comunice fără cuvinte cu soţii lor. Adus în “civilizaţie”, unul dintre aborigeni a întrebat la ce foloseşte cutia “în care se introduce o monedă şi apoi vorbeşti cu un băţ”. Când i s-a explicat ce este un telefon, el a râs şi a spus că ei nu au nevoie de astfel de aparate pentru comunica ceva.

Un alt aspect uimitor în aceeaşi comunitate ţine de educaţia copiilor. Aceasta se face cu multă iubire şi acceptare, şi adesea o privire este suficientă pentru a-i corecta pe cei mici. Copii nu sunt niciodată certaţi sau bătuţi, ci li se educă de mici capacitatea de a se pune permanent în locul celuilalt şi de a înţelege. De aceea copii nu ajung să fie prea alintaţi sau obraznici.

Aplicaţie practică

O modalitate foarte simplă de a ne clarifica sentimentele şi stările în general, identificând emoţiile pe care le simţim, este următoarea:

În momentele de emoţie intensă să ne “oprim”- ca şi când cineva ne-ar spune “Stop!” şi să ne întrebăm cu sinceritatea unui copil: “Ce simt eu acum?” Primul răspuns va fi vag, derutant, adesea însoţit de o anumită nervozitate sau ni se poate părea chiar ridicol. Continuăm cu răbdare să ne întrebăm, reformulând răspunsul până când vom obţine un răspuns complet. Această întrebare este bine să ne-o adresăm în mai multe momente ale zilei. Putem să ne scriem pe oglindă sau pe frigider un mic bilet de genul: “Ce simt acum?” Această întrebare ne ajută să “ieşim” din noi şi să ne observăm cu atenţie, să ne detaşăm de incidentele mărunte ale vieţii şi să ne putem vedea cu alţi ochi – mai obiectivi, mai lucizi, mai înţelegători.

2. Managementul emoţiilor sau, mai simplu spus, gradul în care controlăm emoţiile este măsura în care ne integrăm armonios în societate. Acesta este deseori şi măsura sănătăţii noastre fizice şi psihice. Controlul emoţional este indicele maturităţii. Un sugar îşi manifestă necenzurat, aşa cum poate, toate emoţiile: foame, frică, nelinişte, angoasă…etc. Pe măsură ce ne maturizăm, învăţăm cum să controlăm aceste impulsuri, cum să le exprimăm, gradul în care le exprimăm. Iată ce spune Aristotel despre furie: “A te înfuria este uşor pentru oricine, dar a te înfuria pe cine trebuie, cât trebuie, când trebuie, pentru ce trebuie şi cum trebuie nu este deloc uşor.”

Un cercetător de la o universitate americană a făcut un experiment cu o grupă de copii de 4 ani. A pus pe o masă mai multe bomboane şi le-a spus copiilor că pot lua atunci o bomboană sau dacă mai aşteaptă câteva minute vor primi două bomboane. Unii copii au făcut tot felul de giumbuşlucuri pentru a se putea abţine să nu mănânce bomboana imediat, alţii dimpotrivă, nu au mai avut răbdare. La terminarea liceului, aceşti copii au fost din nou monitorizaţi. Cei care avuseseră răbdare aveau în medie un punctaj cu 200 de puncte mai mult decât colegii lor mai grăbiţi! Managementul emoţiilor este important pentru a reuşi să ne eliberăm de anxietate, mânie, depresie şi a ne păstra un echilibru emoţional sănătos.

3. Automotivarea. Persoanele care îşi stabilesc un scop precis şi reuşesc să-şi controleze emoţiile şi sentimentele, să treacă peste frustrări şi să rămână focalizate asupra scopului propus, reuşesc în viaţă cel mai bine. Motivaţiile diferă de la o persoană la alta:

  • motivaţia de a trăi poate determina o fiinţă să se angajeze într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu o boală şi să facă eforturi uimitoare (de exemplu să ţină post complet timp de 40 de zile, doar cu apă) şi să reuşească, atunci când nimeni nu credea că este posibil

  • la alte fiinţe, o motivaţie foarte intensă este dorinţa senzuală – de exemplu, în dorinţa de a fi cu fiinţa iubită, unele femei se transformă “peste noapte”; chipul şi corpul lor capătă strălucire, în ele se manifestă, aparent din senin, o putere gigantică de acţiune, totul fiind impulsionat de nesfârşita dorinţă de a fi cu iubitul ei;

  • o altă categorie de motivaţii apare la persoanele la care domină simţul onoarei şi respectul de sine – este vorba de fiinţele care renasc, cum se spune, din propria cenuşă pentru a dovedi celor din jur şi lor în primul rând, că în ele există ceva mai puternic, mai strălucitor decât orice slăbiciune umană. Un exemplu în acest sens este cel al lui Pete Strudwick care, deşi s-a născut fără mâini şi fără picioare, a reuşit să alerge 43.000 de km!

  • în fine, există şi fiinţe la care iubirea este mai presus de orice, purtându-le parcă pe aripi spre realizări excepţionale. În acest caz, multe din transformările (adesea miraculoase) se produc dintr-un nesfârşit elan de a dărui într-o formă sau alta iubire, de a se implica activ în acţiuni caritabile.

  • o categorie cu totul aparte este aceea a persoanelor care au o orientare intuitivă foarte puternică spre ceea ce este firesc, armonios, frumos, transformarea lor în sens benefic fiind cel mai adesea spontană şi aparent fără prea mari eforturi. Din această categorie fac parte inventatorii, oamenii de ştiinţă, vindecătorii care au intuiţia unei idei pe care o simt adevărată şi valabilă şi se dedică trup şi suflet studierii şi punerii în practică a acelei inspiraţii.

  • Mai rar apare motivaţia spirituală. Impulsul de a fi un adevărat Om, de a descoperi scânteia de divinitate din propria fiinţă este profund înrădăcinat în fiecare dintre noi, dar numai anumiţi oameni sunt suficient de mult motivaţi de acest impuls divin transformator

4. Abilitatea de a avea relaţii frumoase cu ceilalţi oameni

Această calitate se bazează în primul rând pe capacitatea de a empatiza cu cei din jur, de a fi receptivi la nevoile lor, de a le veni în întâmpinare. De exemplu, se ştie că arta conversaţiei este deţinută în primul rând de către cei care ştiu să asculte!

O altă calitate esenţială este capacitatea de a-ţi cunoaşte şi exprima propriile sentimente. Această artă de a şti când, cum, faţă de cine şi cum să reacţionăm poartă numele de tact. Tactul este calitatea esenţială în relaţiile sociale şi se bazează pe un anumit simţ bun interior care, de exemplu, ne ghidează şi ne “spune” să nu reacţionăm plini de voie bună şi veselie în compania unei persoane care tocmai a suferit un şoc emoţional.

Tot din arta de a stabili relaţii armonioase face parte abilitatea de a crea şi coordona grupuri de oameni, de a negocia în anumite situaţii de criză, etc. Aceasta este, pe scurt, arta de a trăi împreună cu ceilalţi.

Cele două tipuri de inteligenţă – cea academică (IQ) şi cea emoţională (EQ)- nu se află în relaţie de adversitate sau opoziţie, ci mai degrabă se completează, şi pot fi amplificate şi chiar “antrenate” prin metode specifice. În acest sens, cercetările în domeniul inteligenţei emoţionale aduc mari speranţe în ceea ce priveşte transformarea sistemului educaţional. Se urmăreşte pregătirea copiilor nu doar pentru o meserie anume, ci pregătirea lor pentru viaţă.

INIMA DA TONUL

INIMA DĂ TONUL

Când neurochirurgul Candece Pert a descoperit că receptorii informaţionali transportă peptide (numite şi “moleculele emoţiilor”) în tot corpul şi nu numai la nivelul creierului, ea a determinat o adevărată revoluţie ştiinţifică. Studiile ei au arătat că emoţiile există în corpul uman la orice nivel, sub forma moleculelor care transportă o frecvenţă vibraţională specifică, care transpun informaţia mentală şi într-o realitate fizică. Iar inima este cea care “traduce” şi transferă informaţia ca energie în mişcare („e-motie”) în fiecare celulă. Aceşti mesageri biochimici emoţionali sunt componentele “limbajului muzical”, care guvernează funcţionarea sistemelor imunologic, gastrointestinal, neurologic şi endocrin. Dar inima este recunoscută ca dirijor al acestei “simfonii“ interne.

Ulterior, dr. Pert a observat că stresul corelat unei anumite boli poate fi privit ca un exces de informaţie – “o stare în care ansamblul minte/ corp este copleşit de informaţii neprocesate sub forma traumelor ascunse sau emoţii refulate astfel încât la un moment dat este scurtcircuitat şi nu mai poate asigura fluxul liber al informaţiei, adesea lucrând în contradictoriu.”

Cu alte cuvinte, lungimile de undă ale sistemelor corpului interferează între ele în mod distructiv, o stare care poate fi depăşită prin crearea undei de coerenţă inimă / creier şi prin menţinerea şi amplificarea emoţiilor pozitive în scopul reechilibrării ansamblului corp/minte.

În momentul în care trăim stări de compasiune, bunătate sufletească şi alte stări afective, inima, care este centrul corpului şi sursa informaţiei vibraţionale sufleteşti, “cântă” în armonie cu creierul, creând o experienţă în cascadă care eliberează trasee info-energetice blocate, elimină frecvenţele discordante (boli care determină discordanţa celulară) şi amplifică frecvenţa interioară a corpului. Această creştere a armonicii informaţionale produce un scut protector de rezonanţă benefică în jurul fiecărei celule, ajutând celulele să reziste în faţa “invadatorilor” şi eliminând toxinele. Celulele lipsite de această energie binefăcătoare pozitivă se îmbolnăvesc. Sistemele lipsite de energia afectivă încep să cedeze şi, în timp, atacă alte sisteme.

Un studiu publicat în Jurnalul de Medicină Psihosomatică, realizat la universitatea Yale pe 159 de pacienţi supuşi unei angiografii (analiză care evidenţiază blocajele în arterele coronare) a evidenţiat faptul că cei care se simt în mod constant iubiţi şi susţinuţi au în mod evident mai puţine blocaje vasculare. Acest factor singular (starea de iubire) este privit că fiind mult mai important decât fondul genetic, fumatul, nivelul ridicat al colesterolului şi alţi factori standard.

Într-un alt studiu, 10.000 de bărbaţi căsătoriţi, care prezentau un ridicat nivel al factorilor de risc (a căror tendinţă de a avea angină era de 20 de ori mai mare decât media în următorii 5 ani) au fost întrebaţi dacă soţiile lor îşi manifestă dragostea faţă de ei. Cei care au răspuns “da” la această întrebare au avut mult mai puţine incidente legate de această boală în următorii 5 ani. În plus, studiile ulterioare au demonstrat că printre bărbaţii care prezentau un nivel scăzut al factorilor de risc de contactare a anginei, dar care nu se simţeau iubiţi, cazurile de angină au fost mult peste medie.

Comunicarea invizibilă a inimilor – dovezi ştiinţifice

Prin lucrarea sa “Codul Inimii”, dr. Paul Pearsall apare ca fiind unul dintre cei mai curajoşi promotori ai teoriilor de vindecare a inimii. Experienţa sa îndelungată cu pacienţii supuşi transplantului de inimă, precum şi propria sa boală în timpul căreia a experimentat extraordinare şi salvatoare conexiuni minte-inimă, l-au determinat să studieze procesele energetice subtile ale inimii.

Pe lângă numeroasele efecte binefăcătoare emoţionale şi fizice pe care le produce coerenţa cardiacă, este de asemenea cunoscut faptul că inimile comunică direct cu alte inimi, în mod măsurabil ştiinţific, la distanţe considerabile. Dr. Joan Borysenko, un remarcabil neurochirurg care a studiat influenţa rugăciunii asupra corpului afirma: “Adevărata stare de vindecare este starea de iubire necondiţionată. Aceasta apare atunci când întregul organism uman se află în stare de echilibru.”

Studiile arată în mod clar că putem primi energie de la alte inimi, chiar la distanţe mari. În plus, analiza modalităţilor de vindecare energetică (Reiki, Chi Gong şi masajul bioenergetic) cu ajutorul unui dispozitiv sensibil (squid) au arătat că amplificarea frecvenţei electromagnetice (determinată de fluxul informaţiei energetice de la o inimă la alta, prin forţa intenţiei conştiente) are numeroase efecte de vindecare: reducerea durerii, creşterea răspunsului imunitar, vindecarea mai rapidă, reducerea stresului şi a anxietăţii, folosirea mai eficientă a unei cantităţi mai mici de medicamente.

Să punem inimă în viaţa noastră!

Sistemul informaţional energetic al inimii poate fi privit ca fiind centrul conştiinţei noastre din care corpul fizic este creat şi recreat cu fiecare bătaie a inimii, prin interacţiunea armonioasă (“muzicală”) dintre inimă şi creier. Alegerile energetice pe care le facem (coerenţă = sănătate, intimitate, pace interioară / / incoerenţă = boală, izolare) influenţează fluxul energiei. Corpul nostru cunoaşte fiecare gând care ne apare în minte. De fapt, este mai corect să spunem că, literalmente, corpul nostru este influenţat de frecvenţa energiilor specifice gândurilor noastre, de aceea o îndelungată menţinere a unor stări mentale negative produce frecvenţe energetice incoerente sau distructive care împiedică manifestarea capacităţilor naturale de vindecare a corpului şi determină apariţia bolii. Boala apare mai întâi datorită stărilor negative ale minţii.

În cazurile extrem de grave, dincolo de preocupările legate de tratamentul concret al bolii, este mai importantă trăirea unei stări de pace lăuntrică şi a unui nivel mai profund de comunicare cu ceilalţi, stare care apare datorită coerenţei cardiace. Într-un creier aflat în profundă armonie cu inima, deciziile sunt luate într-o stare de totală împlinire interioară. Cine ar alege o supravieţuire mecanică în locul unei vieţi pline de relaţii care ne împlinesc afectiv? În “Codul inimii”, dr. Pearsall rezuma acest lucru astfel: “… chiar dacă creierul este suficient de inteligent să ne menţină în viaţă, în acest nou mileniu, am vrea noi să trăim într-o lume în care ne-am simţi tot mai închişi, ostili, egoişti, temători şi singuri? (…) Trebuie să punem mai multă inimă în viaţa noastră învăţând-o să liniştească creierul neliniştit şi plin de pasiune, astfel încât să se supună codului blând al inimii şi să înţeleagă că ea nu împlineşte doar o funcţie evolutivă biologică, ci mai mult, este un instrument pentru exprimarea liberă a sufletului”.

Este uşor să creăm şi să menţinem coerenţa cardiacă, atât în propria noastră fiinţă, cât şi în ceilalţi. Este necesar doar să ne întoarcem conştiinţa către inimă şi să evocăm stări în care am trăit sentimente de iubire, compasiune, acceptare şi împlinire sufletească. De aici putem lăsa mintea să îşi folosească puterea de decizie, fiind ajutată de inteligenţa inimii.

Să pătrundem în profunzimea inimii noastre şi să punem inimă în tot ceea ce facem. Ideea fundamentală a oricărei tradiţii spirituale de pe această planetă este dăruirea plină de iubire pentru ceilalţi. Acesta nu este doar un cod spiritual, este chiar codul inimii noastre, care ne cheamă să ne topim în oceanul infinit a iubirii şi să ne amintim cine suntem noi cu adevărat.



Naturismul între ştiinţă şi mister

„Limbajul muzical” al corpului

Când neorochirurgul Candece Pert a descoperit că receptorii informaţionali transportă peptide (numite şi “moleculele emoţiilor”) în tot corpul şi nu numai la nivelul creierului, ea a determinat o adevărată revoluţie ştiinţifică. Studiile ei au arătat că emoţiile există în corpul uman la orice nivel, sub forma moleculelor care transportă o frecvenţă vibraţională specifică, care transpun informaţia mentală şi într-o realitate fizică. Iar inima este cea care “traduce” şi transferă informaţia ca energie în mişcare („e-motie”) în fiecare celulă. Aceşti mesageri biochimici emoţionali sunt componentele “limbajului muzical”, care guvernează funcţionarea sistemelor imunologic, gastrointestinal, neurologic şi endocrin. Dar inima este recunoscută ca dirijor al acestei “simfonii“ interne.

Ulterior, dr. Pert a observat că stresul corelat unei anumite boli poate fi privit ca un exces de informaţie – “o stare în care ansamblul minte/ corp este copleşit de informaţii neprocesate sub forma traumelor ascunse sau emoţii refulate astfel încât la un moment dat este scurtcircuitat şi nu mai poate asigura fluxul liber al informaţiei, adesea lucrând în contradictoriu.”

Cu alte cuvinte, lungimile de undă ale sistemelor corpului interferează între ele în mod distructiv, o stare care poate fi depăşită prin crearea undei de coerenţă inimă / creier şi prin menţinerea şi amplificarea emoţiilor pozitive în scopul reechilibrării ansamblului corp/minte.

În momentul în care trăim stări de compasiune, bunătate sufletească şi alte stări afective, inima, care este centrul corpului şi sursa informaţiei vibraţionale sufleteşti, “cântă” în armonie cu creierul, creând o experienţă în cascadă care eliberează trasee info-energetice blocate, elimină frecvenţele discordante (boli care determină discordanţa celulară) şi amplifică frecvenţa interioară a corpului. Această creştere a armonicii informaţionale produce un scut protector de rezonanţă benefică în jurul fiecărei celule, ajutând celulele să reziste în faţa “invadatorilor” şi eliminând toxinele. Celulele lipsite de această energie binefăcătoare pozitivă se îmbolnăvesc. Sistemele lipsite de energia afectivă încep să cedeze şi, în timp, atacă alte sisteme.


Bulină

Stările de iubire

Un studiu publicat în Jurnalul de Medicină Psihosomatică, realizat la universitatea Yale pe 159 de pacienţi supuşi unei angiografii (analiză care evidenţiază blocajele în arterele coronare) a evidenţiat faptul că cei care se simt în mod constant iubiţi şi susţinuţi au în mod evident mai puţine blocaje vasculare. Acest factor singular (starea de iubire) este privit că fiind mult mai important decât fondul genetic, fumatul, nivelul ridicat al colesterolului şi alţi factori standard.

Într-un alt studiu, 10.000 de bărbaţi căsătoriţi, care prezentau un ridicat nivel al factorilor de risc (a căror tendinţă de a avea angină era de 20 de ori mai mare decât media în următorii 5 ani) au fost întrebaţi dacă soţiile lor îşi manifestă dragostea faţă de ei. Cei care au răspuns “da” la această întrebare au avut mult mai puţine incidente legate de această boală în următorii 5 ani. În plus, studiile ulterioare au demonstrat că printre bărbaţii care prezentau un nivel scăzut al factorilor de risc de contactare a anginei, dar care nu se simţeau iubiţi, cazurile de angină au fost mult peste medie.


Comunicarea invizibilă a inimilor – dovezi ştiinţifice

Prin lucrarea sa “Codul Inimii”, dr. Paul Pearsall apare ca fiind unul dintre cei mai curajoşi promotori ai teoriilor de vindecare a inimii. Experienţa sa îndelungată cu pacienţii supuşi transplantului de inimă, precum şi propria sa boală în timpul căreia a experimentat extraordinare şi salvatoare conexiuni minte-inimă, l-au determinat să studieze procesele energetice subtile ale inimii.

Pe lângă numeroasele efecte binefăcătoare emoţionale şi fizice pe care le produce coerenţa cardiacă, este de asemenea cunoscut faptul că inimile comunică direct cu alte inimi, în mod măsurabil ştiinţific, la distanţe considerabile. Dr. Joan Borysenko, un remarcabil neurochirurg care a studiat influenţa rugăciunii asupra corpului afirma: “Adevărata stare de vindecare este starea de iubire necondiţionată. Aceasta apare atunci când întregul organism uman se află în stare de echilibru.”

Studiile arată în mod clar că putem primi energie de la alte inimi, chiar la distanţe mari. În plus, analiza modalităţilor de vindecare energetică (Reiki, Chi Gong şi masajul bioenergetic) cu ajutorul unui dispozitiv sensibil (squid) au arătat că amplificarea frecvenţei electromagnetice (determinată de fluxul informaţiei energetice de la o inimă la alta, prin forţa intenţiei conştiente) are numeroase efecte de vindecare: reducerea durerii, creşterea răspunsului imunitar, vindecarea mai rapidă, reducerea stresului şi a anxietăţii, folosirea mai eficientă a unei cantităţi mai mici de medicamente.


Să punem inimă în viaţa noastră!”

Sistemul informaţional energetic al inimii poate fi privit ca fiind centrul conştiinţei noastre din care corpul fizic este creat şi recreat cu fiecare bătaie a inimii, prin interacţiunea armonioasă (“muzicală”) dintre inimă şi creier. Alegerile energetice pe care le facem (coerenţă = sănătate, intimitate, pace interioară / / incoerenţă = boală, izolare) influenţează fluxul energiei. Corpul nostru cunoaşte fiecare gând care ne apare în minte. De fapt, este mai corect să spunem că, literalmente, corpul nostru este influenţat de frecvenţa energiilor specifice gândurilor noastre, de aceea o îndelungată menţinere a unor stări mentale negative produce frecvenţe energetice incoerente sau distructive care împiedică manifestarea capacităţilor naturale de vindecare a corpului şi determină apariţia bolii. Boala apare mai întâi datorită stărilor negative ale minţii.

În cazurile extrem de grave, dincolo de preocupările legate de tratamentul concret al bolii, este mai importantă trăirea unei stări de pace lăuntrică şi a unui nivel mai profund de comunicare cu ceilalţi, stare care apare datorită coerenţei cardiace. Într-un creier aflat în profundă armonie cu inima, deciziile sunt luate într-o stare de totală împlinire interioară. Cine ar alege o supravieţuire mecanică în locul unei vieţi pline de relaţii care ne împlinesc afectiv? În “Codul inimii”, dr. Pearsall rezuma acest lucru astfel: “… chiar dacă creierul este suficient de inteligent să ne menţină în viaţă, în acest nou mileniu, am vrea noi să trăim într-o lume în care ne-am simţi tot mai închişi, ostili, egoişti, temători şi singuri? (…) Trebuie să punem mai multă inimă în viaţa noastră învăţând-o să liniştească creierul neliniştit şi plin de pasiune, astfel încât să se supună codului blând al inimii şi să înţeleagă că ea nu împlineşte doar o funcţie evolutivă biologică, ci mai mult, este un instrument pentru exprimarea liberă a sufletului”.

Este uşor să creăm şi să menţinem coerenţa cardiacă, atât în propria noastră fiinţă, cât şi în ceilalţi. Este necesar doar să ne întoarcem conştiinţa către inimă şi să evocăm stări în care am trăit sentimente de iubire, compasiune, acceptare şi împlinire sufletească. De aici putem lăsa mintea să îşi folosească puterea de decizie, fiind ajutată de inteligenţa inimii.

Să pătrundem în profunzimea inimii noastre şi să punem inimă în tot ceea ce facem. Ideea fundamentală a oricărei tradiţii spirituale de pe această planetă este dăruirea plină de iubire pentru ceilalţi. Acesta nu este doar un cod spiritual, este chiar codul inimii noastre, care ne cheamă să ne topim în oceanul infinit a iubirii şi să ne amintim cine suntem noi cu adevărat.


REALITĂŢILE INIMII

*Câmpul electric al inimii este de 40-60 de ori mai puternic decât câmpul electric al creierului.

*Câmpul magnetic al inimii este de 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului.

*In interiorul inimii există o zonă separată numită “micul creier” şi un sistem nervos care conectează inima direct cu neocortexul.

*Sistemul imunitar, echilibrul hormonal şi procesul îmbătrânirii sunt toate dirijate de o peptidă specifică, numită ANF, o moleculă informaţională a emoţiei, produsă în “camerele” superioare ale inimii cu fiecare contracţie a sa.

*Inima este autogenică. Nu este necesar un semnal de la creier pentru a bate.

*Inima pompează 2 litri de sânge pe minut prin cei 25.000 m ai sistemului vascular.

*Cu fiecare schimbare a stării emoţionale câmpurile bioelectrice ale inimii se modifică, creând o cascadă de transformări în corp.

*Inima conţine propriul câmp de procesare a informaţiei, separat de creier care operează la o frecvenţă mai înaltă (aşa cum sunt undele FM comparativ cu cele AM).

* Energia produsă de câmpul electric al inimii pătrunde fiecare celulă din corp şi poate fi măsurată în orice punct al corpului.

*Câmpul electric poate fi măsurat la o distanţă de aproximativ 2 m de corp, iar atunci când două fiinţe comunică afectiv, ritmurile inimilor lor se influenţează reciproc.

*Starea de armonie între inimă şi creier determină o stare de bine interior şi susţine forma fizică (sănătatea şi integritatea celulară), în timp ce dizarmonia creează câmpuri distructive care influenţează negativ sănătatea şi determină apariţia unor condiţii care duc la îmbolnăvirea şi îmbătrânirea celulelor şi a sistemelor corpului.

*Interacţiunea conştientă cu planul informaţional energetic al propriei noastre inimi produce un sistem puternic şi măsurabil de comunicare electromagnetică prin care ansamblul minte-corp este capabil să opereze la un nivel mai ridicat de inteligenţă.


PUTEREA IUBIRII IN PROCESUL VINDECARII

Revărsându-se asupra fiinţei dragi, orientată asupra oamenilor în general sau asupra lui Dumnezeu, iubirea este emoţia umană cea mai înălţătoare. Cu siguranţă fiecare din noi a trăit măcar o dată, măcar o fracţiune de secundă, starea beatifică a acestui sentiment nobil, simţindu-şi sufletul inundat de o forţă misterioasă, a cărei putere nu poate fi estimată şi nu poate fi comparată cu nici o altă noţiune cunoscută. Iubirea este o forţă nebănuită, ale cărei margini nu se cunosc, dar care are o influenţă copleşitoare şi, important, întotdeauna benefică asupra fiinţei umane. Să ne gândim acum că această putere am focaliza-o pentru o perioadă de timp asupra unui singur scop, asupra unei singure fiinţe. Cum ar fi? Cu siguranţă că s-ar produce minuni, boala, durerea, suferinţa ar dispărea, iar „destinatarul” iubirii noastre s-ar simţi scăldat într-o lumină tainică şi dătătoare de fericire.

Mai puternică decât principiile active din plante, decât regimurile alimentare, decât razele binefăcătoare ale soarelui, decât orice altă formă de energie vitală sau psihică, iubirea rămâne primul şi cel mai puternic medicament cunoscut.

O încercare de definire a iubirii

Iubirea poate fi definită în foarte multe feluri. Se poate spune despre ea că este o energie, că este „liantul” care leagă toate lucrurile şi fiinţele între ele, făcând această lume coerentă. Ea mai poate fi definită ca sentiment sau trăire, ca forţă, ca… miracol. Nenumărate definiţii au fost date iubirii, fără ca ele să se excludă unele pe altele, ci doar completându-se, fără însă să o poată cuprinde. Iubirea este pentru fiinţa umană cel puţin la fel de necesară ca apa, aerul sau lumina, iar acest lucru nu este o metaforă, ci un fapt constatat ştiinţific.

Absenţa iubirii este o boală, din păcate încă nediagnosticată, dar extrem de gravă. In absenţa acestui sentiment, sufletul şi chiar mintea omenească nu se poate dezvolta, personalitatea rămâne schilodită, incompletă, însuşi corpul va prezenta mai devreme sau mai târziu serioase dezechilibre, aşa cum vom vedea în continuare.

 Iubirea în procesul vindecării

Medicina modernă este încă foarte departe de decriptarea discretelor şi subtilelor meca­nisme care corelează fiziologia organismului cu diferitele gân­duri şi sentimente. Se ştie, de pildă, că emoţiile negative paroxistice sunt extrem de nocive, ele ucigându-l pur şi simplu pe cel care a ajuns să le trăiască frecvent. De asemenea, au fost şi sunt făcute tot mai numeroase studii despre între­ţinerea unor emoţii sau gânduri negative în corelaţie cu diferitele boli. Se ştie că persoanele intolerante sau excesiv preocupate de propria lor securitate sunt predispuse la alergii, că persoanele iritabile suferă adesea de gastrită şi ulcer sau că fiinţele anxioase, emotive sunt predispuse la boli cardio­vasculare, însă despre puterea tămăduitoare a sentimentelor benefice în general şi a iubirii în special încă nu s-au făcut decât foarte puţine studii.

Doctorul Dean Ornish, un reputat cardiolog din Statele Unite, este un adevărat pionier în acest domeniu. El a obţinut sprijin guvernamental pentru un program unicat de prevenire şi vindecare a bolilor cardiovascu­lare grave denumit sugestiv „Open your heart”, adică: „Deschide-ţi inima”. În principal, el şi-a învăţat pacienţii să se lase iubiţi şi să îşi accepte sensibi­litatea sufletească (cu alte cuvinte să nu o considere o slăbiciune), să înveţe să-şi comunice fluent dragostea, dez­amorsând astfel tensiuni interi­oare şi conflicte relaţionale mocnite vreme de ani şi zeci de ani. Pacienţi împietriţi sufleteşte, resemnaţi în faţa iminentei morţi cauzate de bolile cardiace foarte grave de care sufereau au renăscut în câteva luni în care au învăţat în principal un singur lucru: să iubească. Analizele medicale bazate pe imagini nu au lăsat nici un dubiu: arterele coronare se dilatau, reîncepeau să alimenteze inima cu sângele atât de necesar atunci când pacienţii învăţau şi începeau să iubească. Iar acest uluitor experiment a fost verificat din nou şi din nou cu zeci de pacienţi. Instituţii particulare de sănătate au făcut studii similare

În presa românească a fost mediatizat cazul unei fetiţe din judeţul Braşov, oraşul Râşnov, care trăia de mai mulţi ani pe străzi, fiind obligată să cerşească. Atunci când a fost adoptată de o familie din Irlanda, la 10 ani, ea nu era capabilă să rostească mai mult de 100 de cuvinte, nu ştia să râdă sau măcar să zâmbească, nu putea să înveţe să scrie şi să citească. Diagnosticul a fost de retard psihic grav, cu şanse minime de ameliorare. La 4 ani după ce a fost adoptată, fiind integrată într-o familie cu alţi patru copii, unde s-a bucurat din plin de atenţia afectuoasă a părinţilor şi a noilor săi fraţi, rezultatul a fost uluitor. Fetiţa a învăţat să vorbească fluent în trei limbi, scria şi citea, rezolva probleme de aritmetică specifice elevilor de vârsta ei, râdea şi trăia… prima sa dragoste. Medicii şi psihologii din Marea Britanie care au studiat îndeaproape cazul au declarat că s-a produs un miracol care contrazice toate studiile psihologice, iar motorul acestor neaşteptate transformări a fost unul singur: dragostea necondiţionată. Acest caz ilustrează foarte bine rolul pe care dragostea îl joacă în viaţa noastră, fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta.

În boala canceroasă, în bolile hepatice puternic decompen­sate, în afecţiunile autoimune grave ori chiar în cazul pacienţilor aflaţi în comă. Rezultatele au fost mereu uimitoare.

Şi atunci apare întrebarea legitimă: oare ce lipseşte pentru ca iubirea să devină parte integrantă din educaţie şi din modul nostru de a fi? Mai mult, din moment ce s-a demonstrat că oamenii sunt capabili să înveţe efectiv iubirea, de ce nu s-au răspândit aceste metode care ar face atât de mulţi oameni sănătoşi şi fericiţi?

La aceste întrebări există mai multe răspunsuri:

  • cei care câştigă enorm de mulţi bani din terapiile invazive şi extrem de costisitoare fac tot ce pot pentru a obstrucţiona aceste demersuri;
  • umanitatea este încă mult prea orientată spre consum pentru a putea fi implementate programe de amploare care să implice un efort activ din partea fiecărui individ în parteindivid în parte spre a învăța și a se deschide spre iubire;
  • dogmele medicale sunt încă prea puternice pentru a permite demersuri care implică folosirea unor resurse neconvenţionale, sufleteşti, pentru vindecare etc.
  • educația, atât cea de acasă, cât și cea din școală este departe de a putea susține un nivel de afectivitate constant. Adeseori nici părinții nu o pot face și cu atât mai puțin educatorii, învățătorii, profesorii, etc.

Cert este însă că descoperirea capacităţii individuale de vindecare şi autovindecare prin iubire este în momentul de faţă un demers pe care fiecare dintre noi ar fi util să şi-l asume. De ce? în primul rând pentru că iubirea este unul din principalele mijloace de reechilibrare psihică cu care natura ne-a dotat. Ori, în condiţiile în care se prognozează că în anul 2050 una din două persoane vor fi afectate de o formă de depresie, în care în prezent 30 de milioane de oameni de pe Terra suferă de o psihoză gravă şi alţi 200 de milioane de nevroză în diferite forme, asigurarea unei forme de protecţie nu este un lux. De altfel, nu doar echilibrul psihic individual depinde de gradul de trezire al acestei tainice puteri a iubirii, ci şi echilibrul din mediul familial, din anturaj, din mediul social. Apoi, starea de sănătate fizică este dependentă într-o măsură mai mare decât își imaginează mulți specialiști din domeniul medical, de gradul de trezire şi de armonie afectivă. Așa încât apare firesc întrebarea: Care sunt mijloacele prin care această putere a iubirii poate fi trezită și amplificată în noi?

 Diferitele stadii ale procesului de maturizare afectivă şi mijloacele de accelerare a acestuia

Psihanalistul, scriitorul şi cercetătorul german Erich Fromm şi-a dedicat toată viaţa studierii influenţei iubirii asupra individului şi asupra societăţii pe ansamblu. Studiile sale au fost făcute pe populaţii de pe diferite continente şi afiliate la culturi şi religii diferite, pe oameni de toate vârstele. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în reviste de specialitate celebre şi în cărţi care au avut un succes răsunător. Ca o recunoaşterea a meritelor sale, el a fost numit profesor la prestigioase facultăţi de studii umaniste din Michigan şi New York, i-au fost conferite numeroase titluri onorifice şi premii. Printre cele mai fascinante studii pe care el le-a făcut a fost cel dedicat diferitelor faze ale dezvoltării afective ale fiinţei umane. Rezultatele acestor studii sunt pentru omul contemporan pe cât de şocante, pe atât de veridice şi utile în practică. Iată în continuare cele trei stadii ale dezvoltării afective ale fiinţei umane identificate de savantul german.

 Stadiul I: copilăria timpurie

Studii medicale realizate cu aparatură foarte performantă au arătat că încă din perioada intrauterină foetusul are o anumită viaţă emoţională. El reacţionează la vibraţiile vocii mamei sale, la stările sale emoţionale exteriorizate sau nu. Imediat după naştere, situaţia sa nu se schimbă foarte mult, el rămânând foarte receptiv şi într-o stare de dependenţă faţă de mamă. Copilul începe să perceapă tot mai mult dragostea mamei sale exprimată pe diferite căi şi să o răsplătească în felul său. De pildă, atunci când este luat în braţe nu mai plânge, atunci când o vede îi zâmbeşte etc. Până la vârsta de opt ani şi jumătate (după alţi specialişti până la zece ani) copiii sunt în mare parte foarte puţin dispuşi să dăruiască afecţiune, dar foarte dornici să o primească. Cel mai adesea, afecţiunea manifestată de către ei în exterior este mai degrabă un răspuns la dragostea pe care o primesc, decât o iniţiativă spontană. Elementul surpriză şi extrem de semnificativ pentru subiectul acestui articol este însă că din numeroasele studii efectuate rezultă că acest stadiu de dezvoltare nu este strict rezervat copiilor de vârstă mică.

Există mulţi oameni ajunşi la… maturitate fizică sau chiar intelectuală, dar rămaşi din punct de vedere afectiv undeva la o vârstă situată între 0 şi 10 ani. Mai exact, ei sunt mai degrabă dispuşi să primească afecţiune decât să o dăruiască, cu excepţia cazurilor în care primesc un stimulent exterior. Ei cer să fie iubiţi necondiţionat (aşa cum mama îşi iubeşte copilul abia născut nu pentru vreun merit deosebit, ci pentru că este al său), suferind sau simţindu-se trădaţi atunci când acest lucru nu se petrece. Există însă şi oameni – şi nu puţini – care nici nu au început să parcurgă bine acest stadiu, ei fiind încă în incapacitate de a primi iubirea care li se oferă şi percepând mediul exterior ca fiind foarte ostil. De altfel, vom putea observa că maturizarea afectivă nu depinde de vârsta cronologică: există copii mici care spontan sunt fiinţe independente afectiv şi foarte dispuse să dăruiască şi există oameni maturi sau învârstă, cu mari realizări socio-profesionale, intelectuale etc, care sunt însă incapabili să se deschidă măcar pentru a primi afecţiune.

O aplicaţie practică

Să căutăm însă să identificăm în ce măsură suntem capabili noi înşine să primim afecţiunea celor din jur şi, de asemenea, în ce măsură suntem capabili să răspundem la dragoste cu dragoste. Pentru aceasta este necesar să realizăm o auto-analiză, în care trebuie să avem în vedere momentele în care fiind indispuşi din nu contează care motiv am respins tendinţa de apropiere a cuiva drag, ne-am lăsat iritaţi de un sfat naiv, dar venit din suflet, ne-am închis sau i-am respins cu brutalitate sau indiferenţă pe cei care s-au apropiat cu afecţiune de noi etc. Unii dintre noi vom avea surpriza să observăm că avem „restanţe” mari la acest capitol din copilăria îndepărtată şi că încă fluctuăm des în simplul demers, sădit cândva în noi de natură, de a răspunde la bine cu bine. Asimilarea acestui stadiu presupune o spontană şi continuă capacitate de a recepta şi chiar de a selecta într-un mod sănătos influenţele afective benefice din jur. Să ne gândim la capacitatea copiilor de a deveni foarte uşor fericiţi din motive aparent banale, dar cărora ei le sesizează – datorită puri­tăţii sufleteşti specifice -reala încărcătură afectivă. Să ne propunem apoi cu maturitate să lăsăm co­pilul din noi să iasă la suprafaţă din când în când pentru a ne re-sensibiliza afectiv. Cum? ” Făcându-ne un obicei din a căuta vreme de măcar 1-2 ore pe zi partea bună a fiecărui lucru, oricât de neplăcut ar fi în aparenţă. Propunându-ne, apoi, într-o zi să răspundem măcar cu un zâmbet sincer la semnele de afecţiune sau de consideraţie ale celor din jur. Provocând, mai departe, discuţii sincere şi amiabile cu oamenii de care ne simţim mai aproape sufleteşte, căutând să trecem de la stadiul de banal schimb de informaţii, la cel de comunicare de senti­mente profunde şi simţindu-ne astfel învăluiţi de afectivitatea celor dragi.

Este posibil ca prin aceste demersuri aparent banale să găsim resurse nebănuite de reechilibrare lăuntrică, de însănătoşire sufletească şi nu numai. Sub masca dură pe care, fără să ne dăm seama, mulţi dintre noi o adoptăm adesea se află o parte din acea copilărie afectivă insuficient trăită.

Stadiul II: trecerea de la copilărie la adolescenţă

După vârsta de 8 ani şi jumătate, în ciclul normal al dezvoltării lor emoţionale copiii încep să descopere un lucru fascinant: ei pot genera dragoste prin acţiunile lor. De pildă, făcând un desen frumos, învăţând o poezie ori făcând efortul de a lua o notă bună sunt răsplătiţi cu cuvinte de afecţiune, îmbrăţişări şi mici daruri. Ei îşi dau astfel seama că au un rol în „crearea dragostei” şi încep să şi-l asume cu un entuziasm crescând. Pentru unii, acest proces devine evident în perioada pubertăţii, aşa explicându-se fluctuaţiile emoţionale specifice acestei vârste şi care prea adesea sunt puse pe seama unor simple procese hormonale. În perioada adolescenţei, căreia îi sunt specifice elanurile generoase, se face deja o trecere: din ce în ce mai mult cei de această vârstă tind să iubească pentru a face fericite fiinţele iubite şi nu pentru a primi iubire în schimb. Astfel se face trecerea spre stadiul următor: maturitatea afecti­vă, despre care vom vorbi ceva mai târziu.

Analizând datele prezentate până acum, realizăm că sunt relativ puţine persoanele care au atins acest stadiu, majoritatea oamenilor menţinându-se încă în starea infantilă în care cer dragostea necondiţionată a mamei, a cărei fiinţă este însă proiectată asupra celor din jur: soţie (soţ), diverşi membri ai familiei, anturaj etc. în mod paradoxal, în multe locuri acest stadiu de retard afectiv a fost pur şi simplu legiferat, invocându-se morala sau preceptele religioase interpre­tate arbitrar. Un exemplu foarte bun este ideea, încă foarte activă, că soţia trebuie să-i fie devotată şi să-l copleşească cu iubirea sa pe soţul său fără ca acesta să facă în mod constant ceva ca să întreţină şi să genereze acest sentiment, ba chiar şi atunci când acesta face cele mai reprobabile fapte, de natură să stingă acest sentiment sublim. Adesea capacitatea spontană de a genera iubire dăruind iubire este confundată şi cu diferite trocuri care nu au nimic de a face cu această emoţie înălţătoare. Astfel, multe femei consideră că senzualitatea şi capacitatea lor de a produce plăcere erotică sunt suficiente pentru a fi copleşite cu iubire; bărbaţii au senzaţia că posibili­tatea de a oferi cadouri ma­teriale, posibilităţi de distracţie etc. le dă dreptul de a primi la comandă dragostea după care în adâncul sufletului tânjesc. Ne putem da seama că foarte mulţi oameni care au trecut din punct de vedere cronologic şi biologic de vârsta copi­lăriei târzii şi a adolescenţei, totuşi din punct de vedere afectiv nu au depăşit deloc sau aproape deloc această vârstă. Care este cauza acestei triste stări de lucruri? Ei bine, actul de a genera în mod constant dragoste nu va putea fi niciodată un proces mecanic, şi el presupune câteva con­diţii esenţiale, despre care vom vorbi în continuare.

 O aplicație practică

Să ne facem o autoanaliză profundă, urmărind să constatăm cu luciditate câte din condiţiile următoare, care sunt esenţiale pentru a trece cu succes stadiul de maturizare afectivă prezentat, le îndeplinim în acest moment. Iată câteva din premisele lăuntrice pe care trebuie să le manifeste o fiinţă capabilă să genereze iubire în cei din jur:

– Depăşirea ideii eronate, dar adânc înrădăcinate din perioada copilăriei la mulţi oameni, că cei din jur sunt datori cu o afecţiune necondiţionată faţă de noi (aidoma celei pe care mama o revarsă asupra copilului său lipsit de apărare).

– Dezvoltarea unor mijloace concrete prin care să ştim în ce măsură mesajele noastre de iubire sunt adecvate şi ajung ca atare la cei cărora le sunt destinate. Aceste mijloace de autoverificare sunt: deducţia, dialogul direct şi empatia (adică acea capacitate de a percepe corect emoţiile celui­lalt dincolo de cuvinte şi alte mărturii de aceste gen). De regulă, aceste trei căi de co­municare cu fiinţele pe care le iubim trebuie folosite simultan.

– Trezirea spontaneităţii şi a creativităţii, calităţi înrudite care sunt de natură să ne ajute în găsirea limbajului corect de a ne exprima iubirea. Aceste două însuşiri se trezesc de la sine (mai lent sau mai rapid) atunci când iubim sincer şi cu putere, deoarece în mod firesc sesizăm că în dragoste există o lege nescrisă care cere mereu şi mereu găsirea unor căi noi de comunicare a sentimentelor, de la cele mai concrete şi accesibile, până la cele mai subtile şi insesizabile pentru omul obişnuit.

– Înţelegerea că cel mai mare dar pe care îl putem face unei ființe umane pe care o iubim şi care mai devreme-sau mai târziu va trezi în ea o vie recunoștință este: libertatea, adică absența oricărei constrângeri sau pretenţii de nu contează ce ordin din partea noastră față de cei asupra cărora ne revărsăm afecţiunea.

O dată înţeleasă şi asimilată această ultimă premisă suntem gata să ajungem la următorul stadiu al dezvoltării afective: maturitatea.

 Stadiul III: maturitatea afectivă

Psihologul Erich Fromm a definit acest stadiu într-un mod magistral prin două citate biblice: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi „Să vă iubiţi aşa cum Eu v-am iubit.” Aici se arată că iubirea nu trebuie trăită ca o necesitate infantilă, ca în primul stadiu, nici adoptată ca mijloc pentru a primi în schimb iubire, ca în cel de-al doilea stadiu, ci ca pe ceva firesc şi continuu, ca pe un mod de a fi. Dacă în copilărie eram iubiţi pentru că existam, în adolescenţă iubeam pentru a fi iubiţi, perioada maturităţii afective este caracte­rizată de o afirmaţie care aparent este un nonsens logic: iubesc pentru a iubi sau, mai exact, iubesc pentru iubire. Această iubire matură este cea care generează cu adevărat miracole, care însănătoşeşte rapid corpul, sufletul şi mintea, cea care a alimentat marile creaţii ale omenirii. în fine, această iubire este foarte aproape de iubirea mistică, de iubirea de Dumnezeu.

Multe tradiţii spirituale afirmă faptul că există o corelaţie strânsă între diferi­tele organe şi glande ale corpului şi anumiţi centri subtili de energie. Timusul, aflat în zona pieptului, este considerat a fi o glandă a cărei dezvoltare este maximă la vârsta de 7 ani, dar care ulterior involuează. Contro­lând funcţia imunitară a organismului uman, timusul este coordonat în plan subtil de centrul energetic de forţă Anahata Chakra, centrul afectiv al fiinţei umane. Cunoscând faptul că la peste 90% din populaţia globului timusul este atrofiat, este evident că foarte mulţi oameni prezintă deficienţe mai mult sau mai puţin grave în ceea ce priveşte dezvol­tarea lor afectivă. Soluţia pentru această situaţie este re-învăţarea stărilor de iubire, de afectivitate şi apropiere de ceilalţi oameni, cu sufletul plin de bucurie.

Inteligenţa inimii

Dr. Dean Ornish, celebrul medic şi pionier în domeniul bolilor de inimă afirmă, în urma numeroaselor sale studii, că factorul principal în prevenirea şi vindecarea a numeroase boli este capacitatea de a trăi stări afective, de iubire. El a evidenţiat legătura extrem de puternică între sentimentul de dragoste (caracterizat la nivel fizic de o undă energetică coerentă între creier şi inimă) şi starea de sănătate. “Orice factor care determină izolarea, singurătatea, ostilitatea, cinismul sau înstrăinarea poate fi factorul care conduce la suferinţă, boală şi la un risc mai mare al mortalităţii” (dr. Dean Ornish)

Pentru a aprofunda anumite aspecte psiho-mentale și spirituale cu privire la cel de-al patrulea centru energetic – Anahata Chakra – centru care a cărui trezire și dinamizare determină ca efecte amplificarea iubirii, compasiunii, binelui și altruismului în natura umană, urmăriți prezentările făcute pe canalul meu Youtube aici 

SUNTEM CEEA CE CREDEM CA SUNTEM

SUNTEM CEEA CE CREDEM CĂ SUNTEM

Mintea umană este cel mai mare făcător de minuni” (Montaigne)

Autosugestia pozitivă a început să fie cunoscută și aplicată de foarte mulți oameni pe glob. La ora actuală am putea spune ca reprezintă cel mai popular mod de transformare a personalității, de autodeterminare și valorizare a potențialului interior. Aplicând autosugestia și gândirea pozitivă recurgem la o atitudine care, gradat, începe să se subconștientizeze și să determine în mod eficient transformări. Ajungem să credem cu tărie că putem realiza cu uşurinţă tot ceea ce ne propunem să fim, sau să atingem ca obiectiv. Începem să avem încredere deplină în noi. Puterea gândului şi a imaginaţiei asupra organismului nostru este nelimitată şi oricum cu mult mai mare decât putem bănui.

Câteva exemple elocvente

O femeie de 46 de ani s-a prezentat la maternitate, declarând că va naşte în câteva ore. Ea avusese o căsătorie nereuşită din cauza lipsei copiilor. Soţul ei, dornic de a avea copii, a părăsit-o. Au urmat zile de descurajare, insomnii, lipsa poftei de mâncare. Curând după plecarea soţului, femeia a observat însă că i-a apărut pofta de sărat şi piperat, aşa cum se petrece unor femei însărcinate. La câteva zile după aceea, au apărut greţuri şi vărsături, ceea ce a făcut-o să creadă ferm că este însărcinată. Sânii au început să-i crească şi i-a apărut chiar şi lapte. În luna a cincea a simţit mişcările copilului. Abdomenul i-a crescut treptat. A transmis soţului şi prietenilor că este însărcinată şi că aşteaptă să nască. La nouă luni au apărut “durerile facerii”. La sosirea la maternitate avea dureri puternice şi abdomenul mărit ca într-o sarcină cu termen. Când a aflat că medicul a constatat că în realitate nu este însărcinată, a început să plângă, să ţipe şi să ameninţe că se va sinucide dacă nu va fi ajutată să nască. După două-trei zile de la internare, abdomenul s-a micşorat. După şapte zile, semnele de sarcină au dispărut complet. În acest caz de sarcină închipuită, puterea gândului asupra corpului a fost atât de intensă, încât a putut provoca toate semnele sarcinii: activitatea glandelor mamare, mărirea abdomenului, contracţia muşchilor abdominali în timpul “durerilor de naştere”, etc.

S-ar mai putea prezenta multe cazuri concrete care dovedesc dincolo de orice putinţă de tăgadă formidabila putere creatoare a gândirii şi imaginaţiei, în bine sau în rău, dar nu putem prelungi aici acest subiect. Pentru noi important este că ne putem schimba corpul în orice mod dorim, schimbându-ne modul predominant de a gândi despre el. Pentru a fi sănătoşi, trebuie să începem să credem cu tărie că suntem. Pentru a slăbi, trebuie să începem prin credinţa fermă că putem şi că vom reuşi în curând să slăbim. Pentru a ne îngrăşa, trebuie să începem prin a crede că ne putem îngrăşa. Fiecare celulă a corpului nostru este înzestrată cu o disponibilitate incredibilă de a executa ceea ce noi îi ordonăm. Să gândim pozitiv despre corpul nostru. Nu trebuie să gândim niciodată: “Vai, ce burtă am!”, ci “Parcă începe să-mi scadă burta”. Ceea ce gândim, mai devreme sau mai târziu va deveni fără îndoială realitate. Nu este evident că trimiterea unor gânduri pozitive către propria noastră fiinţă este mai folositoare?

Prezentăm în continuare câteva cazuri care vorbesc de la sine despre influenţa emoţiilor asupra stării organismului. O fată care a fost părăsită de iubitul său s-a otrăvit. Ea a fost salvată, însă stenoza esofagului nu-i permitea să se alimenteze. A fost operată şi alimentele i se introduceau direct în stomac. Cu această ocazie s-au putut face observaţii asupra felului în care lucrează stomacul. Când pacienta vedea mâncarea sau doar se gândea la mâncare, prin fistula gastrică începea să curgă sucul gastric. Acelaşi lucru se petrecea şi când bolnava simţea mirosul mâncării sau cineva mânca cu poftă în faţa ei. Popular acest fenomen obiectiv este desemnat de expresia “îi lasă gura apă”. Aceste observaţii dovedesc că prezenţa mâncării sau doar gândul la mâncare produce aproape instantaneu secreţia sucurilor gastrice. Observaţiile ulterioare au arătat şi alte fapte nu mai puţin importante. Dacă fata se supăra, afla o veste rea sau i se spunea ceva neplăcut, secreţia sucului gastric înceta imediat. Concluzia: supărarea şi în general emoţiile negative opresc secreţia sucurilor gastrice. Când secreţia de sucuri gastrice încetează, alimentele nu mai pot fi digerate corect şi suferă întreg organismul.

Când omul este supărat, chiar şi mişcările peristaltice care împing alimentele de la esofag până la rect se opresc. O femeie lovită în abdomen de cornul unei vaci avea o rană deschisă, prin care o ansă intestinală ieşea afară; în acest fel se puteau vedea limpede mişcările peristaltice ale intestinului. Când cineva din familie i-a adus femeii o veste rea de acasă, mişcările s-au oprit brusc.

Unei pisici i s-a dat de mâncare şi apoi i s-a făcut radioscopie. S-au văzut clar mişcările peristaltice ale stomacului; când însă s-a adus aproape de pisică un câine, mişcările au încetat imediat.

Aceeaşi putere o au emoţiile asupra ficatului şi secreţiei bilei. Emoţiile pozitive – bucuria, buna dispoziţie, voia bună- măresc secreţia bilei, iar supărările o opresc parţial sau complet. Ficatul este şi el sensibil la supărări. Există şi o vorbă: “de supărare i s-a vărsat fierea în sânge”. Observaţia este justă. S-a mai constatat că la bolnavii suferinzi de ficat apar dureri nu numai când se abat de la dieta prescrisă, ci şi atunci când au supărări.

Excitaţia emoţională favorizează mobilizarea forţelor întregului organism. Acest lucru este evident la fotbalişti şi la suporterii lor; jucătorii aleargă pe teren, se agită, cheltuiesc multă energie musculară şi nervoasă. Pentru producerea energiei organismul cheltuieşte glicogenul care este adus la muşchi de torentul sanguin din depozitele ficatului. În muşchi, glicogenul arde (adică se oxidează) şi produce o cantitate de căldură şi de energie musculară. Suporterii iau parte activă la desfăşurarea meciului. Şi ei se agită, au emoţii puternice şi de aceea ficatul lor trimite glucoză în sânge. El ajunge la muşchi, însă nu poate arde, din cauză că muşchii suporterilor nu lucrează şi deci nu consumă energie. De aceea, glucoza de prisos din sânge ajunge în rinichi şi este eliminată prin urină. Dacă se face analiza urinei la suporteri, imediat după meci, se constată glucoză în urină; s-ar putea pune astfel, din greşeală, diagnosticul de diabet.

Toate îmbolnăvirile din corpul omenesc se pot împărţi în două grupuri: funcţionale şi organice. În cele funcţionale este tulburată numai funcţia, organele fiind anatomic întregi. În cele organice apar leziuni în organe. Conform ultimelor statistici întocmite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, aproximativ 78 % din bolile de care suferă omul, sunt de natură psihosomatică. Emoţiile produc tulburări funcţionale.

Emoţiile negative puternice, repetate, pot produce în timp şi boli organice. În timpul ultimului război mondial, la Londra a apărut la un moment dat o adevărată epidemie de ulcere gastrice. Epidemia a apărut odată cu începerea bombardării intense a capitalei Angliei. Când însă, mai târziu, raidurile naziste au încetat, epidemia s-a oprit şi atunci numărul cazurilor de ulcere gastrice a coborât treptat la nivelul obişnuit.

Cercetătorul rus I. Pavlov a arătat că trauma cea mai importantă asupra creierului o produce emoţia fricii. Din cauza emoţiilor din timpul examenelor, la studenţi apare poliurie, diaree, glucoză în utrină. Când acţiunile scad la bursă, la oamenii de afaceri se constată o creştere a glucozei în urină.

Frica poate fi cauza directă a unor grave boli nervoase. În popor se spine: “s-a îmbolnăvit de sperietură”. Într-adevăr, o spaimă mare, un incendiu, groaza de a fi atacat de hoţi, pot provoca boala lui Bassedow, diabetul, etc. Dar de frică poţi să şi mori. Un basm oriental povesteşte că odată un arab a întâlnit pe drum ciuma şi a întrebat-o încotro se duce. “La Bagdad, să omor cinci mii de oameni” a răspuns îngrozitoarea boală. Câteva zile mai târziu, cei doi s-au întâlnit din nou. Acum ciuma se întorcea de la Bagdad. Arabul i-a spus mustrător: “Mincinoaso! Ziceai că te duci să omori cinci mii de oameni şi, când colo, am auzit că ai răpus cincizeci de mii…”. “M-am ţinut de cuvânt, a apus ciuma, eu am omorât numai cinci mii, ceilalţi au murit de frică”.

În Statele Unite statisticile medicale declară că aproximativ 20 % din cei care au fost muşcaţi de şerpi şi au murit erau de fapt în afară de orice pericol, fiind muşcaţi de şerpi neveninoşi şi deci au murit de frică. Concluziile se impun de la sine.

Dar există şi cazuri revelatoare despre formidabila putere a voinţei, atunci când ea este orientată benefic şi creator. Doctorul Alain Bombard, medic la spitalul naval din portul Boulogne-sur-Mer din Franţa, a asistat aproape zilnic timp de patru ani la nenumărate drame ale mării. Cu tot ajutorul dat, majoritatea naufragiaţilor nu mai putea fi salvată. Cifra victimelor mării este impresionantă: 200.000 de oameni mor în lume în fiecare an. Din acest număr, aproximativ un sfert (adică 50.000) reuşesc să se salveze cu bărcile, însă şi ei mor în primele zile după catastrofă, cu mult înainte de a li se termina proviziile. Cum ar putea fi salvaţi cel puţin aceşti oameni care mor în bărcile de salvare? De ce pier ei atât de repede?

Alain Bombard a citit istoria marilor naufragii, a studiat rezistenţa organismului în condiţii grele, a cercetat fauna mărilor şi a oceanelor pentru a vedea dacă ea ar putea procura hrană pentru naufragiaţi. Astfel el a realizat că naufragiaţii nu mor de fapt din cauza lipsei hranei şi că apa mării conţine suficiente resurse pentru a le potoli foamea şi setea. De ce mor ei înainte de a li se epuiza forţele fizice? Răspunsul este simplu: din cauza fricii. Frica este factorul care îi înnebuneşte şi le paralizează orice gând şi putere de rezistenţă, omorându-i cu mult înainte de vreme. Concluzia se impune de la sine: naufragiaţii ar putea supravieţui până la venirea ajutorului dacă ar putea să se stăpânească şi să-şi învingă frica.

Pentru a dovedi acest adevăr, Bombard a hotărât să experimenteze pe el însuşi aceasta, traversând Oceanul Atlantic, fără provizii. Şi-a construit o plută pneumatică de cauciuc, simplă şi rezistentă şi în ziua de 19 octombrie 1952 a părăsit Casablanca. Singur în imensitatea fără margini a oceanului, biciuit de valuri şi furtuni, purtat de curenţi, chinuit de sete şi arşiţă, el s-a hrănit cu peşte şi plancton şi a băut apă de mare sau de ploaie. După 65 de zile şi 65 de nopţi de luptă cu toate grozăviile oceanului, a ajuns în insulele Antile, în Marea Caraibilor. Medicul Alain Bombard slăbise cu 25 kg, globulele roşii îi scăzuseră la jumătate, pielea, deshidratată, îi era acoperită de o erupţie generalizată, unghiile de la picioare îi căzuseră, dar cu toată această stare fiziologică rea, voinţa lui de fier a dovedit încă o dată că cel care îşi stăpâneşte emoţiile negative, frica şi groaza poate supravieţui chiar şi în condiţii aparent imposibile. În cartea mărturie scrisă după această experienţă extraordinară, “Naufragiat de bunăvoie”, Alain Bombard Spune: “Naufragiat! Fii întotdeauna mai dârz ca marea. Luptând mereu, vei învinge. Adu-ţi aminte că acest lucru a fost dovedit de un om în 1952”.

Evident că toate acestea sunt valabile şi la traversarea mării vieţii.

Despre sentimentele pozitive

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, emoţiile, sentimentele şi stările pe care le trăim au fost împărţite în două mari grupe: unele care măresc activitatea vitală a organismului şi altele care provoacă scăderea ei. Împărţirea s-a bazat pe observaţiile făcute asupra manifestărilor exterioare şi a comportamentului, legate de sentimentul care domină şi creează dispoziţia sufletească.

Când omul trăieşte stări de bucurie, toate procesele vitale ale organismului se desfăşoară într-un ritm intens. Respiraţia devine mai adâncă, pulsul este accelerat, mai plin, obrajii se îmbujorează, ţinuta se îndreaptă, oboseala scade, capacitatea de muncă şi randamentul cresc.

Emoţiile negative se pot uşor ghici după mimică şi comportament. Ele tulbură şi inhibă toate procesele vitale din organism, ceea ce duce la pierderea capacităţii de muncă, la oboseală şi la slăbirea rezistenţei în faţa bolilor.

Celor mai mulţi oameni le lipseşte educaţia sentimentelor. Oamenii devin nenorociţi încetul cu încetul, obişnuindu-se a se plânge mereu, a se văicări, a critica totul, într-un cuvânt, îşi formează o psihologie de “ghinionist”. Ei se lasă stăpâniţi de frică, griji, pasiuni inferioare şi distructive, mânie, se descurajează în faţa greutăţilor şi se dau bătuţi după primele lovituri.

De la bun început trebuie să pornim de la o constatare banală: de cele mai multe ori ne aprindem şi ne enervăm pentru fleacuri şi transformăm un nimic într-o dramă. Cu timpul însă, lucrurile se aranjează. Împrejurarea care astăzi, pe fondul emoţiei imediate, ne apare drept o catastrofă, mai târziu, după o săptămână sau o lună, ne apare măruntă, neînsemnată, iar reacţia noastră – nejustificată şi chiar ridicolă. Dacă ne gândim lucid la cauzele care au provocat explozia emoţională, vom constata că ele sunt cu totul disproporţionate faţă de energia nervoasă risipită atunci. Tocmai această disproporţie între cauză şi efect dă emoţiei negative caracterul ei morbid şi ne obligă să o combatem.

Rezistenţa, tăria sufletească în faţa insucceselor şi chiar a înfrângerilor, consecvenţa şi tenacitatea reprezintă, în lupta vieţii, o cheie importantă, o calitate fundamentală care trebuie cultivată neîncetat. Nenorocirea, ca şi furtuna, are o durată limitată. Este mai curând un obstacol în calea scopului urmărit, obstacol ce se depăşeşte cu voinţă şi răbdare.

Suntem aşa cum ne sunt gândurile

Pentru ca atmosfera noastră sufletească să fie luminoasă, tonică, optimistă, pentru a reuşi în tot ceea ce ne propunem să înfăptuim, este neapărat nevoie să gonim din suflet orice idee nesănătoasă, inutilă. “Nu ţine supărarea de azi pe mâine” ne îndeamnă înţelepciunea populară. Nu trebuie să lăsăm ca insuccesele, neplăcerile, pierderile să se transforme în amărăciune permanentă, “să ne acrească”. Pripa, neliniştea, descurajarea, gândurile negre, contactul cu cei care se plâng tot timpul, ne consumă în mod periculos şi inutil energia nervoasă şi ne scad vitalitatea. Acelaşi efect îl au şi neînţelegerile, ura, gelozia, invidia şi orice sentimente duşmănoase faţă de alţii. „Economia este un mare venit” spune un vechi proverb. Ea este valabilă în orice domeniu şi prin urmare şi în cheltuirea potenţialului nervos.

TERAPIA COGNITIVA

TERAPIA COGNITIVĂ

Această terapie de ultimă oră oferă mijloace eficiente de a transforma „otrava” stărilor negative ale minţii şi psihicului în „nectarul” stărilor stenice şi benefice. Această metodă modernă este capabilă să aducă foarte mult bine nu numai în viaţa celor care se confruntă cu diferite tulburări psihice sau fiziologice, dar şi în cazul celor care doresc să îşi transforme în mod radical existenţa, prin schimbarea calităţii gândirii lor, prin depăşirea limitelor generate de obişnuinţe, de prejudecăţi, de tipare mentale nocive. Terapia cognitivă reprezintă un pas realizat către o unificare între valorile spirituale autentice şi ştiinţa şi psihologia modernă.

Oferim în cele ce urmează o scurtă trecere în revistă a noţiunilor de bază şi modalităţilor de acţiune utilizate în cadrul acestei terapii, împreună cu câteva metode practice ce pot fi utilizate de cei care vor să îşi depăşească condiţionările mentale negative.

Un principiu fundamental

Rădăcina cuvântului “cognitiv” sau “cogniţie” înseamnă atât “a crede”, cât şi ”a gândi”. De aceea, terapia cognitivă este considerată a fi “tratamentul gândurilor” sau mai precis tratamentul stărilor mentale negative prin amplificarea unei credinţe profunde în aspectele şi valorile pozitive. Această terapie are la bază un principiu universal, cunoscut de mii de ani în tradiţiile spirituale ezoterice, principiu care afirmă faptul că fiinţa umană este structurată ca un întreg, în care trupul, psihicul şi mintea sunt într-o strânsă legătură şi interdependenţă. Pornind de la faptul că gândurile, credinţele, atitudinile şi percepţiile noastre determină calitatea şi intensitatea emoţiilor pe care le experimentăm s-a ajuns în mod firesc la concluzia că reorientarea gândirii, schimbarea anumitor atitudini şi comportamente poate modifica radical starea emoţională.

Terapia cognitivă a fost experimentată mai întâi de către doctorul Aaron Beck, pentru tratarea depresiei. Ulterior, Beck şi alţi cercetători au dezvoltat metode de aplicare a terapiei cognitive şi în cadrul altor probleme psihiatrice cum sunt crizele de panică, anxietate, mânia şi pentru tratarea efectelor psihice perturbatoare ale abuzurilor.

Ideea că modul de a gândi ne influenţează emoţiile şi comportamentul nu este nouă. Originile acestei idei se află în vechile curente spirituale ale umanităţii. A rămas celebră în acest sens afirmaţia lui Epictet care scria: “Oamenii nu sunt perturbaţi atât de mult de lucruri, cât de modul în care ei le percep.”

Pentru a înţelege mai bine această afirmaţie, imaginaţi-vă că dormiţi şi că vă trezeşte un zgomot puternic de vase sparte care vine din camera alăturată. Cum vă veţi simţi dacă vă imaginaţi că lucrurile au fost sparte de un hoţ? Probabil va apare o stare de spaimă şi anxietate. Dacă însă vă amintiţi că v-aţi luat de curând o pisică, situaţia se schimbă considerabil. Cu siguranţă nu veţi mai fi înspăimântat şi anxios, ci poate doar supărat din cauza daunelor produse.

Natura sentimentelor a fost şi în acest exemplu determinată de gândurile avute. Sentimentul de frică sau supărare a fost determinat de modul în care evenimentul – sunetul de vase sparte – a fost interpretat. La rândul său, modul particular de a interpreta un eveniment este rezultanta unei întregi serii de factori interiori cum sunt: experienţele anterioare, obişnuinţele mentale, reacţiile inconştiente de apărare etc.

Concluzie: Nu evenimentele exterioare, ci modul nostru de a le privi şi înţelege este cel prin care noi înşine creăm „raiul” sau „iadul” trăirilor noastre interioare.

Tratarea depresiilor şi a stărilor psihice negative

Depresia constituie unul dintre cele mai bune exemple de stare cauzată nu atât de evenimente perturbatoare, cât de interpretarea negativă a acestora. Persoanele care suferă de depresie se plasează într-o perspectivă din care lumea pare întunecată, sumbră şi lipsită de sens.

Iată un exemplu concret: imaginaţi-vă două persoane care au avut o relaţie intimă amoroasă şi care ajung, după mulţi ani petrecuţi împreună, la o ruptură a relaţiei lor. Cei doi se văd pe ei înşişi, precum şi relaţia lor într-un mod diferit. Una dintre persoane poate percepe relaţia ca pe o expresie a recunoaşterii valorii sale ca persoană şi de aceea despărţirea va fi interpretată de ea în acest caz drept o lipsă a valorii proprii. Această percepţie o va face să creadă că nu merită să fie iubită. Cea de-a doua persoană, care vede relaţia ca pe o parte foarte importantă a vieţii sale, dar nu ca pe o expresie a tuturor calităţilor sale ca om, consideră despărţirea ca un efect al incompatibilităţii lor sau ca o schimbare absolut necesară pentru evoluţia amândurora.

Care dintre aceste persoane credeţi că este mai predispusă spre a trăi o depresie cauzată de întreruperea relaţiei? Evident, prima. Despărţirea, în viziunea sa, este cauzată de un defect major al caracterului său şi din moment ce valoarea sa era strâns legată de relaţia cu partenerul, ruptura îi aduce credinţa că ea însăşi este o fiinţă ratată şi fără valoare, ceea ce la o analiză lucidă şi obiectivă este fals.

Astfel de credinţe auto-depreciative conduc la emoţii negative puternice cum ar fi depresia sau anxietatea. În exemplul dat, cea de-a doua persoană nu a negat faptul că relaţia lor este importantă. Ea va experimenta poate o anumită suferinţă, tristeţea sau frustrarea după ruptură, dar nu va ajunge la o stare de depresie. Motivul este acela că separarea este văzută realist şi nu într-un mod autodistructiv.

Depresiile pot fi declanşate de mai mulţi factori: schimbări biologice în anumite perioade ale vieţii, atitudini rigide şi negative referitoare la propria fiinţă, evenimente tragice, etc. Fundalul comun al stărilor depresive, independent de cauzele exterioare, este constituit însă de gândirea negativă.

Schimbând perspectiva asupra situaţiei care ne perturbă, ea poate deveni pentru noi un factor de progres. Pentru aceasta trebuie însă să identificăm tendinţele auto-depreciative, tendinţa de a generaliza situaţiile neplăcute, să luăm în calcul faptul că experimentarea emoţiilor negative intense ne determină să percepem realitatea în mod distorsionat, prin „filtrul” întunecat al acestora. Pentru a ne schimba perspectiva, trebuie să ne imaginăm cu putere ca fiind deja în noua situaţie, benefică, stenică, în care ne-am dori să ajungem şi să căutăm să trăim anticipat bucuria de a fi în această nouă stare, sesizând toate avantajele pe care ea le generează în noi.

Gândirea negativă

Cei care văd lumea înconjurătoare într-o perspectivă preponderent “neagră”, care se percep pe ei înşişi într-un mod depreciativ şi îşi văd viitorul ca fiind sumbru, sunt primii predispuşi să trăiască marcaţi de depresie şi alte stări psihice chinuitoare.

Terapia cognitivă este o metodă menită să ajute oamenii care se află în situaţii grele să înveţe în primul rând să identifice şi să îşi conştientizeze modul negativ de a gândi, să îl modifice în mod radical şi apoi să gândească constant într-o manieră pozitivă.

Când persoanele care se confruntă cu o depresie identifică modul de gândire stereotip care le distorsionează realitatea într-un mod negativ şi reuşesc să modifice această percepţie cu una mai realistă, depresia poate fi considerabil redusă. Şi mai mult chiar, atunci când modificarea în bine a gândurilor şi credinţelor negativiste devine o obişnuinţă, posibilitatea ca ele să mai sufere de o depresie în viitor scade foarte mult. Anumitor persoane această afirmaţie poate să li se pară extrem de simplistă. Ele pot gândi: “Sufăr de depresie de ani de zile şi-mi spuneţi că tot ce trebuie să fac este să gândesc pozitiv şi totul va fi rezolvat?” Aceasta este o problemă comună multor oameni care aud pentru prima oară de metodele de acţiune asupra gândirii. Cum acţionează însă în realitate acest mecanism?

Deşi ideea că gândurile creează sentimente este elementară, modalităţile de procesare a informaţiei care apar în depresie şi în stările negative sunt de o mare complexitate. O modificare superficială a gândurilor în cazul unei astfel de terapii nu va face decât să amelioreze starea generală, fără a modifica însă fundalul şi fără a crea transformări de durată.

Ideea de “gândire pozitivă” este înţeleasă adesea parţial, fiind văzută ca o schimbare de moment şi oarecum forţată a gândurilor care apar. Din perspectiva terapiei cognitive, este necesar un proces mult mai profund: acest caracter pozitiv al gândirii trebuie să impregneze gradat întreaga structură mentală, să ajungă la nivelul credinţelor şi aspiraţiilor profunde, să disloce şi să elimine tiparele mentale negative, să fie modificată de fapt chiar obişnuinţa de a gândi auto-distructiv.

Aceasta presupune în primul rând obiectivarea tendinţelor negative care apar în minte şi apoi învăţarea unor noi deprinderi cum sunt: monitorizarea propriului flux al gândirii, identificarea credinţelor şi atitudinilor nefaste şi supunerea lor legilor raţiunii superioare. Pentru a reuşi acest demers esenţial, în această etapă este important să ne reamintim calităţile pe care le avem şi cele mai intense stări benefice pe care le-am trăit până în prezent şi să urmărim să le retrezim în noi. Accentul trebuie pus în mod fundamental pe ceea ce este benefic, înălţător şi pozitiv în noi.

Prin practică susţinută şi perseverentă, aceste deprinderi pot deveni o a doua natură şi astfel nu numai că scade riscul unei depresii severe, dar întreaga viaţă poate să capete un nou tonus, plin de fericire.

Pentru a schimba un mod negativ de a gândi cu unul nou, benefic, este necesar ca aspectele pozitive să fie impregnate în gândire, comportament, atitudini şi emoţii. Acest efort de manifestare a aspectelor pozitive trebuie să fie realizat până când el devine un OBICEI.

Efortul personal

Acest tip de acţiune asupra gândurilor nu reprezintă un fel de ”baghetă magică” care poate să înlăture instantaneu şi fără efort stările negative. Pentru a putea beneficia de ea, trebuie depus un efort constant pentru formarea unor deprinderi noi. O astfel de abordare poate să pară dificilă la început, deoarece procesul este ceva mai lent, iar stările şi simptomele neplăcute nu dispar instantaneu. La început, observarea propriului flux al gândurilor şi combaterea gândurilor negative pot părea dificile, iar rezultatul nu pare demn de efortul realizat, dar asemeni învăţării unei limbi străine, cu cât practicăm mai mult utilizarea noilor deprinderi, cu atât ele devin mai eficiente şi mai familiare, iar rezultatul va fi profund şi de durată.

Să nu uităm că schimbarea unui mod de a gândi, a unor obişnuinţe create de-a lungul a zeci de ani nu se poate face însă prin medicamente miraculoase şi nici prin cele mai moderne metode ale practicii medicale actuale, ci numai prin participarea activă şi conştientă a fiinţei care suferă.

Pentru a crea un astfel de obicei este nevoie de un efort de atenţie constant, de dorinţa de a relua procesul gândirii pozitive cu răbdare ori de câte ori este nevoie. Aceasta nu trebuie însă să ne facă să ne încordăm sau să ne tensionăm. „Muşchii” afectivi şi mentali trebuie antrenaţi cu perseverenţă în sens benefic (asemenea celor fizici) pentru a ajunge la o formă optimă.

Stereotipurile mentalecons3

Mintea umană reprezintă o structură extraordinar de eficientă. În afara funcţiilor sale conştiente, pentru a folosi şi înţelege cu un maxim de eficienţă informaţiile preluate din mediul exterior, se dezvoltă de-a lungul timpului mecanisme automate numite scheme sau stereotipuri mentale. Schemele mentale servesc drept filtre ale experienţei ce se derulează, conducându-ne rapid la concluzii asupra unui eveniment ÎNTR-UN MOD AUTOMAT, care nu necesită o participare activă a atenţiei şi discernământului nostru. Fiecare dintre noi are un astfel de depozit unic de amintiri, informaţii, obişnuinţe, astfel încât concluziile trase în urma unui eveniment variază de la o persoană la alta în funcţie de schemele mentale deja formate.

Din acest punct de vedere un înţelept contemporan afirma că “Cei mai mulţi oameni nu gândesc, ci sunt gândiţi”, mintea lor acţionând asemănător unui robot care oferă prompt, dar în mod mecanic, răspunsuri „predigerate” la stimulii exteriori. Stereotipurile mentale negative reprezintă una dintre principalele cauze ale menţinerii perturbărilor psihice, provocând probleme emoţionale şi de comportament şi fiind de natură să limiteze mult însăşi libertatea de acţiune a persoanei care le manifestă. Cu cât suntem mai desprinşi de astfel de stereotipuri mentale negative, cu atât putem trăi mai intens şi pentru perioade mai îndelungate stări de fericire, de libertate, de optimism.

Un exemplu de astfel de stereotip poate fi întâlnit frecvent în cazul deziluziilor în dragoste. O femeie care a avut deja mai multe experienţe de cuplu nefericite poate să îşi creeze un puternic stereotip mental de tipul “toţi bărbaţii sunt infideli” care îi va condiţiona reacţiile şi în viitor, şi care o va face să evite să realizeze noi relaţii cu implicaţii mai profunde, să prefere relaţiile pasagere şi superficiale, sau să se însingureze. Ea va reacţiona în mod automat la contactul cu o nouă persoană de sex opus, condiţionată de acest stereotip şi de cele conexe cu acesta, care au determinat crearea unui fals mecanism de protecţie pentru evitarea unei presupuse suferinţe…

Acest exemplu ilustrează un stereotip cu implicaţii emoţionale profunde, dar de asemenea, tot stereotipurile mentale sunt cele care ne fac uneori să mergem mereu pe acelaşi drum către servici, să ne obişnuim cu o gamă limitată de emoţii care ne devin familiare, să răspundem cam în aceeaşi manieră la contactul cu alte fiinţe, să adoptăm un număr limitat de atitudini, să ne obişnuim să ne îmbrăcăm sau să ne comportăm doar într-o anumită manieră şi chiar să mâncăm acelaşi tip de hrană. Toate aceste scheme mentale reprezintă de la un moment dat o barieră reală în calea experimentării noului şi mai ales în calea transformării.

O fiinţă care este foarte marcată de stereotipii va adopta cu greu atitudini noi benefice şi va avea cel mai adesea reacţii de adaptare foarte întârziate sau lente la condiţiile noi din mediul exterior.

Trebuie să conştientizăm schemele mentale automate şi să învăţăm să evităm să acţionăm prin stereotipuri. Aceasta presupune dezvoltarea libertăţii interioare, dezvoltarea unor atitudini şi reacţii noi, ieşirea din rigiditate şi automatism. Trebuie să învăţăm să eliminăm robotul din noi.

Cum se formează stereotipurile limitative?

Aceste scheme adânc înrădăcinate sunt formate cel mai frecvent în copilăria timpurie, ca o reacţie la experienţele negative, dar continuă să apară şi pe parcursul vieţii ca urmare a evenimentelor prin care trecem şi a reacţiilor emoţionale relativ la acestea. În limbaj de specialitate, ele se numesc “scheme disfuncţionale” sau “credinţe disfuncţionale esenţiale”. De exemplu, dacă în perioada copilăriei au existat experienţe repetate de critică dură, lipsă de afectivitate sau chiar manifestarea iubirii numai condiţionată de îndeplinirea anumitor sarcini, în mintea copilului se poate forma o impregnare profundă în care acesta începe să creadă că el este “în neregulă”, că prezintă o problemă mai mult sau mai puţin gravă. O astfel de credinţă o va face pe persoana în cauză vulnerabilă la depresie şi la o serie de trăiri psihice negative.

Cele mai puternice stereotipuri mentale negative apar în urma trăirilor emoţionale intense şi repetate, care induc un mod distorsionat de a gândi, bazat pe reacţii interioare de apărare şi protejare a propriei fiinţe. Există de asemenea stereotipuri mentale create prin simpla repetare consecventă a unor atitudini sau obiceiuri.

Acest sentiment de a fi incomplet sau de a fi „în neregulă” nu se manifestă însă tot timpul, ci condiţionat de anumite conjuncturi. De exemplu, persoana nu se va simţi astfel atunci când primeşte complimente de la alte persoane, sau când execută o sarcină în mod impecabil. Sentimentul va reapare însă, similar unui reflex condiţionat, atunci când factorii exteriori tind să aibă o manifestare asemănătoare celor care au declanşat stereotipul negativ.

De exemplu, dacă aprobarea celorlalţi a fost asociată cu sentimentul că ceea ce face este bine, o persoană poate dezvolta o nouă schemă mentală de genul: “Totul este bine dacă ceilalţi mă aprobă” ceea ce implică automat “Nu sunt bun de nimic dacă ceilalţi mă dezaprobă”. Să presupunem că îndeplinirea perfectă a unei sarcini a fost asociată cu gânduri pozitive despre sine însuşi. Atunci este probabil să se dezvolte o schemă mentală (convingere subconştientă) de genul “dacă fac totul perfect, atunci sunt bun” sau “dacă nu sunt în totalitate perfect, atunci sunt idiot.”

Odată cu apariţia acestor convingeri greşite profunde se dezvoltă comportamente cu rol compensator, mecanisme de apărare care conduc la evitarea situaţiilor nefavorabile. Astfel de comportamente compensatorii includ ”căutarea aprobării”, ”perfecţionismul”, “evitarea”, „negarea” etc, şi ele survin în mod automat pentru a împiedica situaţiile să ducă la convingeri profunde ca în exemplul “e ceva în neregulă cu mine”.

Datorită acestor stereotipuri mentale negative şi a comportamentelor de protecţie, în cursul normal al gândirii survin în mod automat mici, dar semnificative distorsionări ale realităţii.

De exemplu, lipsa de aprobare după îndeplinirea unei sarcini (chiar în condiţiile în care rezultatul acelei acţiuni este favorabil!) poate conduce la sugestia ce survine inconştient “sunt slab” sau „sunt lipsit de valoare”, sugestie care se va reflecta atât în starea interioară, cât şi în modul de acţiune al persoanei respective.

Manifestarea reacţiilor automate negative (generate de stereotipurile mentale) determină întărirea acelui comportament negativ, în timp ce manifestarea aspectelor pozitive opuse acelui obicei nefast, diminuează puterea acelui tipar mental şi gradat poate face ca el să dispară. Ceea ce manifestăm creşte, ceea ce nu manifestăm tinde să diminueze şi să dispară.

Enunţarea concluziei că cineva “este lipsit de inteligenţă” după ce a îndeplinit în mod imperfect o sarcină, întăreşte comportamentul de apărare perfecţionist, întăreşte credinţa condiţionantă. Mai mult decât atât, această nouă experienţă, mergând pe acelaşi şablon mental, adaugă o nouă amintire, întărind amprenta acelei credinţe interioare în creştere de tipul “sunt un ratat”. Fiecare astfel de experienţă duce la impregnarea mai profundă a stereotipului mental negativ. De aceea este necesară monitorizarea permanentă a fluxului gândurilor şi demolarea stereotipului mental.

Distrugerea stereotipului negativ

În terapia cognitivă, ca şi în alte sisteme moderne de transformare interioară şi de amplificare a puterii minţii, s-a demonstrat că omul are capacitatea de a schimba aceste “cercuri cognitive negative”, de a rupe cercul vicios pentru a trece la o stare nouă, superioară. Pentru a ajunge la aceasta trebuie să ţinem cont de câţiva paşi importanţi:

– Să fim convinşi că trebuie să schimbăm acel obicei negativ şi să ne auto-motivăm să facem aceasta.

– Să observăm stereotipiile în gândire şi acţiune.

– Să acţionăm printr-o tendinţă opusă stereotipului, cât mai des posibil, întărind noul mod de comportare printr-o stare emoţională pozitivă, cât mai stenică.

– Să menţinem şi să repetăm noul comportament cât mai des, până ce devine o obişnuinţă benefică.

Termenul de metacogniţie, folosit la ora actuală în psihologie se referă la o capacitate particulară a noastră, a fiinţelor umane – aceea de a gândi despre ceea ce gândim. Aceasta ne oferă posibilitatea de a ne observa mintea cu luciditate şi de a-i identifica mecanismele, depăşind astfel modurile distorsionate de gândire şi comportament. Cu cât depunem mai mult efort pentru a modifica gândirea disfuncţională şi comportamentul de protecţie disfuncţional, cu atât mai repede se va instala gândirea automată sănătoasă. Această metacogniţie devine cu adevărat eficientă atunci când observarea detaşată şi lucidă a activităţilor minţii este însoţită de un fundal interior, afectiv cât mai plin de înţelegere şi chiar de iubire. Atunci când acţiunea directă asupra minţii este dificil de realizat, datorită stării de tulburare interioară, se poate totuşi acţiona asupra comportamentelor sau stărilor interioare, ceea ce va avea ca rezultat ulterior şi modificarea la nivelul gândirii.

Iată în continuare un exemplu: în urma mai multor deziluzii în dragoste, o femeie şi-a dezvoltat un stereotip mental de genul „nu merit să fiu iubită”, care o face să acţioneze într-o manieră timidă şi retrasă, lipsită de încredere în sine şi în persoanele de sex opus. Cum se poate acţiona în această situaţie? După identificarea stereotipului limitativ („nu merit să fiu iubită”), în primul rând este necesară o mobilizare interioară pentru a rememora cele mai intense şi frumoase experienţe fericite pe care le-a trăit anterior legate de ipostaze în care s-a simţit iubită (etapă de eliminare a tendinţei de generalizare şi de obiectivare cu luciditate a situaţiei curente). Apoi va începe să se gândească la noua stare pe care doreşte să o atingă, cea de încredere, de dezinhibare şi libertate, de intensă afectivitate, care o va conduce la ipostaza în care să fie iubită pentru ceea ce ea deja este (etapa de auto-motivare interioară). Va căuta să se imagineze în ipostaza în care chiar ACUM are deja toate aceste calităţi şi va căuta să resimtă cât mai intens toate avantajele acestei noi ipostaze. Apoi va căuta să trăiască cu intensitate sentimente opuse celor negative care o marchează, amplificând încrederea şi curajul, precum şi noi atitudini şi comportamente, pline de veselie, umor, calităţi pe care a evitat să le manifeste anterior, asociate cu o stare de relaxare lăuntrică. Aceste noi atitudini vor genera condiţii noi şi contacte de natură diferită celor realizate anterior.

În concluzie, prezentăm o succintă viziune asupra principalilor paşi care trebuie urmaţi de cel care doreşte să îşi modifice cu rapiditate în sens benefic, starea interioară.

– Identificarea cu luciditate a fluxurilor mentale negative care apar frecvent, a ideilor nocive care sunt prezente cel mai des

– Observarea stereotipurilor mentale care apar, a schemelor de gândire pe care le utilizăm ca pe un şablon şi care sunt foarte puternic înrădăcinate în minte.

– Observarea comportamentelor şi a reacţiilor pe care le generează aceste scheme stereotipe.

– Cultivarea comportamentelor şi atitudinilor menite să anihileze vechile scheme mentale perturbatoare; găsirea unei puternice motivaţii interioare în sens favorabil pentru această schimbare.

– Folosirea sugestiei benefice pentru a schimba stările mentale nocive

– Reimpregnarea întregii fiinţe cu noua stare benefică

– Crearea unei obişnuinţe mentale, prin menţinerea cu perseverenţă a stărilor bune dobândite ca urmare a etapelor anterioare.

Terapia cognitivă şi tehnicile de transformare a impregnărilor mentale au apărut ca o necesitate de îmbunătăţire a condiţiei interioare a fiecărei fiinţe umane. Deşi într-o primă etapă ele s-au adresat mai ales celor care suferă, ele au devenit cu timpul căi de atingere a succesului şi de depăşire a limitelor individuale, de experimentare liberă şi plină de fericire a existenţei. Aceste modalităţi reprezintă totodată paşi esenţiali către o viaţă împlinită, lipsită de automatisme, ascendentă şi orientată în mod profund către sursa divină şi adevărată a vieţii.

PUTEREA VOINTEI IN PROCESUL VINDECARII

PUTEREA VOINŢEI ÎN PROCESUL VINDECĂRII

Deşi există vindecări excepţionale, adevărate minuni petrecute în momente disperate, există încă mulţi oameni care nu şi-au găsit alinare, oameni care suferă, care mor. Oare să le fi fost inaccesibile plantele şi remediile potrivite, ori poate în cazul lor nu se potriveşte terapia naturală? Sunt şi foarte mulţi oameni care au încercat nu una, ci zeci de terapii şi procedee. Ce a lipsit sau lipseşte în cazul lor? Răspunsurile la această întrebare pot fi mai multe: a lipsit tenacitatea, răbdarea, forţa interioară… Aceste calităţi, care ţin de sfera voinţei, au o influenţă copleşitoare în procesul vindecării şi îşi pot găsi deplina încununare prin puterea credinţei în Dumnezeu.

Ce este voinţa?

Ea este un gând sau o idee, o emoţie, o energie invizibilă şi nemăsurabilă cu aparatele ştiinţei; o aptitudine umană, o trăsătură de caracter, o parte constituentă a psihicului. Voinţa este toate aceste lucruri şi mai mult decât atât. Ea este o tainică forţă interioară, trezită mai mult la unii oameni, la alţii latentă, care adună şi orientează gândurile şi emoţiile, transformând intenţia în acţiune şi dorinţa în realitate. Cel mai simplu mod însă de a afla ce este voinţa este chiar trăirea ei intensă şi lucidă. De fapt, chiar şi cea mai insignifiantă acţiune a noastră se face prin mijlocirea voinţei. Iar succesul sau insuccesul nostru, dezamăgirea sau mulţumirea noastră depind de cantitatea şi de calitatea voinţei.

Voinţa şi vindecarea

Nyoichi Sakurazawa era un bărbat cu o constituţie nu foarte robustă, chiar subţire şi uscăţivă, care-şi dedicase viaţa ajutorării celor aflaţi în suferinţă. Se afla undeva la tropice pentru a-i ajuta pe băştinaşii bolnavi, când s-a îmbolnăvit el însuşi subit de o cumplită boală infecţioasă tropicală care era mortală în… 100% din cazuri.

În acea vreme, în jurul anilor ‘30 nu fuseseră descoperite medicamentele antiinfecţioase moderne, iar o intervenţie medicală era imposibilă. Atunci, el s-a hotărât să ţină un post negru de foarte lungă durată care să-l scoată pur şi simplu din starea de boală, printr-un fel de şoc generat de voinţă. El şi-a concentrat toate resursele pentru a ţine acest post terapeutic şi chiar s-a auto-sugestionat că acesta va fi eficient. Rezultatul: Nyoti Sakuruzawa s-a salvat de la moarte după aproape 100 de zile de post, iar apoi a răspândit în Europa, America şi Asia o metodă de vindecare care a avut un succes extraordinar: MEDICINA MACROBIOTICĂ. El şi-a luat pseudonimul de George Ohsawa şi chiar şi astăzi, la decenii după moartea sa la o vârstă respectabilă, milioane de oameni se vindecă prin metodele sale. Cazul său ilustrează foarte bine puterea voinţei în procesul vindecării.

Aceeaşi voinţă uriaşă au angrenat-o sutele de pacienţi ai regretatului Valeriu Popa care au ţinut posturi negre cu apă distilată de 20, 40 sau 60 de zile vindecându-se de cancer, scleroză în plăci, ciroză ori de psihoze grave. Fără această putere a voinţei, consecvenţa în tratament, trecerea peste probele de foc ale vindecării (mai ales în cazurile bolilor grave) este practic imposibilă. Fiecare terapie îşi are testul său, care poate fi trecut numai prin angrenarea voinţei, iar boala se arată a fi răul necesar pentru ca oamenii să-şi descopere această extraordinară potenţialitate care se află cel mai adese ascunsă în ei: energia volitivă.

Cheia succesului nostru

Dacă însă bolile, mai ales cele grave, sunt un mijloc extrem dat oamenilor pentru a-şi trezi această calitate şi de a se apropia astfel de desăvârşire, viaţa pune la dispoziţie – chiar dacă rareori ne dăm seama de acest lucru – şi alte mijloace în acest scop. Este bine cunoscut faptul că persoanele care au obţinut succesul în domeniul profesional, social, familial etc. au dat dovadă de o mare putere a voinţei. Aceasta în timp ce copleşitoarea majoritate a dezamăgiţilor, a săracilor (în accepţia largă a cuvântului, nu cea care se referă strict la bunuri materiale) sau a nevolnicilor acestei lumi se confruntă cu un deficit clar de voinţă.

Există persoane cu un intelect ceva mai rudimentar, lipsite de cultură, chiar de cunoştinţe intelectuale elementare, dar care reuşesc în viaţă într-un mod aparent inexplicabil, provocând adesea frustrarea intelectualilor care nu înţeleg de unde apare succesul în aceste cazuri care nu sunt puţine la număr. În afară de inteligenţa discursivă, erudită, există însă voinţa care dă fiinţei umane putere de muncă, de acţiune, de concentrare şi chiar de îndurare, fapt care asigură succesul. Să vedem în continuare cum pot fi individualizaţi oamenii în funcţie de această trezire a puterii voinţei.

Tipologiile psihice umane

Dacă privim în jurul nostru, vom vedea că la persoane diferite voinţa este trezită în grade mult diferite. Fireşte, voinţa nu este singura calitate umană care merită să fie asimilată, nici cea mai înaltă, dar este cea care ajută fiinţa umană să facă primii paşi în procesul de vindecare sau de depăşire a unei condiţii inferioare, limitatoare. Conform psihologiei clasice, există două categorii de fiinţe care posedă o voinţă înnăscută: tipul coleric şi cel sangvin, şi două categorii de oameni care nu au o putere a voinţei atât de puternic activată în mod spontan: tipul flegmatic şi cel melancolic. Astfel, colericul este prin excelenţă tipologia expansivă şi impulsivă, care tinde să se impună dur. Pentru el, voinţa, chiar dacă perturbată, este o a doua natură, nu poate concepe viaţa fără manifestarea acesteia. Sangvinul este caracterizat prin apetit de viaţă şi voinţă, dar şi de ceva mai mult autocontrol. Autocontrolul este mai accesibil pentru acest tip şi pentru că voinţa nu este la fel de puternică ca la coleric, iar el ştie să şi-o canalizeze, spre deosebire de coleric care are tendinţa de a-şi risipi resursele. Pe de altă parte, flegmaticul are ca notă dominantă comoditatea şi gândirea lucidă şi rece. La el voinţa se manifestă doar în cazul în care caută cu fervoare împlinirea unor avantaje personale. În cele din urmă, melancolicii sunt cei cărora le este cel mai greu să îşi manifeste şi potenţeze voinţa. De obicei, ei renunţă înainte de a atinge anumite rezultate. Ei trebuie mai întâi să îşi dezvolte încrederea în sine şi bucuria de a trăi.

Această clasificare a tipologiilor psihologice este departe de a fi perfectă, dar deja ne ajută să observăm cât de diferiţi sunt oamenii din punctul de vedere al activării voinţei.

Voinţa semnelor zodiacale de foc

Privind lucrurile din punctul de vedere al astrologiei, se poate observa că cei născuţi în zodii de foc au în mod spontan o voinţă mult mai bine activată şi mai puternică. Acestea sunt zodiile de foc: Berbec, Leu, Săgetător. Nativii acestor zodii au ca notă dominantă puterea de afirmare, căldura, expansivitatea şi extrovertirea, dând dovadă uneori de o putere ieşită din comun. Impetuozitatea lor se corelează foarte bine cu starea de “fierbinte” pe care o manifestă în toate planurile: sentimental, psihic, mental. Principala lor caracteristică este voinţa pe care nu ezită să şi-o folosească din plin şi în orice situaţie. Însă simplul fapt de a aparţine unei astfel de zodii nu este o condiţie suficientă pentru o dinamizare excelentă a voinţei, dar se poate constata în majoritatea cazurilor faptul că nota psihologică dominantă la aceste fiinţe este legată de voinţă.

Plasarea unei fiinţe sau mai ales a unui grup de fiinţe – indiferent de rasă – într-un mediu în care există o activare mai puternică a voinţei va duce într-un timp relativ scurt la o amplificare a voinţei în persoanele respective. Din această ultimă consideraţie rezultă un element extrem de important: voinţa – deşi poate fi o calitate înnăscută – este prin excelenţă o facultate care poate fi asimilată şi amplificată extraordinar de mult. În acelaşi context, putem remarca şi reversul acestei situaţii, faptul că printr-un stil de viaţă pervertit şi prin felurite abuzuri, voinţa poate fi foarte mult slăbită sau poate fi atât de mult perturbată, încât să subjuge fiinţa umană care ajunge sclava propriilor idei şi impresii pe care le susţine cu fanatism.

Cunoscând importanţa vitală a voinţei în procesul vindecării fiinţei umane, precum şi pentru dobândirea împlinirii şi fericirii, ştiind de asemenea faptul că voinţa poate fi amplificată sau diminuată, ne putem întreba care este structura din fiinţa umană care guvernează voinţa.

O explicaţie profundă în lumina sistemelor spirituale orientale

Un exemplu foarte bun de activare a voinţei este întâlnit la practicanţii autentici de arte marţiale (karate-do, aiki-do, judo etc.), care se disting prin uriaşa capacitate de concentrare şi de efort, prin auto-disciplină, tenacitate, calm, impetuozitate şi viteză. Toate sistemele de arte marţiale japoneze şi chineze se bazează pe activarea unui centru subtil de forţă al voinţei, situat la două degete sub ombilic şi cunoscut sub denumirea tradiţională de Hara. De fapt, antrenamentele, adesea foarte dure, nu urmăresc atât întărirea muşchilor sau dezvoltarea unor reflexe condiţionate, cât dezvoltarea acestui centru nervos şi bioenergetic, care răspunde de toate procesele din sfera voinţei.

Din păcate în prezent există foarte puţine şcoli de arte marţiale care respectă preceptele tradiţionale, având ca ţel transformarea spirituală. De aceea în cele mai numeroase cazuri se propagă chiar violenţa, fapt care duce la perturbări ale centrului subtil energetic Hara.

Fiinţele care şi-au energizat extraordinar de mult acest centru de forţă pot fi capabile chiar de performanţe ce sunt considerate paranormale: imunitate la durere, capacitatea de a rezista unor temperaturi de sute de grade fără a suferi sau a prezenta leziuni cutanate, mărire a capacităţii de efort mult peste limitele cunoscute de medicina sportivă etc. Realitatea acestui centru energetic poate fi simţită în mod direct şi rapid punând degetul inelar şi mijlociu la cca. 2 lăţimi de deget sub ombilic şi expirând cu forţă simultan cu emisia sunetului “H”. Acest exerciţiu simplu de dinamizare şi conştientizare a acestui centru energetic poate fi revelator chiar şi pentru un neiniţiat în artele marţiale.

Dar cea mai bună şi mai completă descriere a acestui centru energetic nu provine din artele marţiale (unde accentul cade pe dinamizarea lui), ci din sistemul oriental Hatha Yoga. În yoga, acest centru are aceeaşi localizare ca şi în artele marţiale, denumirea sa sanscrită fiind Manipura Chakra. El este figurat sub forma unei flori de lotus cu 10 petale. Fiecare petală semnifică un anumit aspect legat de acest centru energetic, care induce în planul trăirii stări de forţă, de hotărâre, tenacitate, perseverenţă, demnitate, dorinţă de acţiune. Atunci când este armonios activat, el conferă fiinţei umane calităţi excepţionale cum ar fi calmul profund şi credinţa, aceasta din urmă fiind o veritabilă temelie a transformării şi a evoluţiei fiinţei umane. În schimb, perturbarea lui Manipura Chakra face ca persoana în cauză să devină iritabilă, impulsivă, fanatică, agresivă, generând tendinţe malefice, cum ar fi aceea de a-i subjuga, manipula şi folosi pe ceilalţi.

Trezirea voinţei este esenţială

Oricum am numi acest focar subtil: Manipura Chakra, Hara sau pur şi simplu centrul voinţei, dinamizarea sa este esenţială pentru fiinţele umane angrenate într-un proces de (auto-)vindecare sau de transformare lăuntrică. Fie că recunoaştem sau nu, existenţa acestui focar în fiinţa noastră, trezirea voinţei este legată indisolubil de el, fiind însă mult mai rapidă în măsura în care începem să devenim conştienţi de existenţa sa. Atunci când acest centru nu este suficient de puternic sau de armonios activat apare îndoiala, tendinţa de delăsare, inconsecvenţa, ezitarea – stări extrem de nefaste mai ales la fiinţele umane care luptă cu bolile grave sau cu situaţii de viaţă dificile. Pe măsură însă ce acest centru se trezeşte, apare coerenţa şi puterea de acţiune, precum şi credinţa asociată unei destinderi psihice extrem de benefice şi profunde.

Trezirea acestui centru de forţă se poate produce prin exerciţii specifice de yoga sau de arte marţiale, pur şi simplu prin acţiune ori prin forme de antrenament care urmăresc efectiv schimbarea impregnărilor psiho-emoţionale.

În cele ce urmează vă prezint câteva exerciţii pentru trezirea şi amplificarea voinţei.

Trei exerciţii practice pentru dezvoltarea voinţei

1. Dinamizarea voinţei prin folosirea autosugestiei pozitive

Un prim exerciţiu simplu este cel al folosirii ideilor forţă benefice prin dezvoltarea autosugestiei. Acest gen de exerciţiu apelează la resursele uriaşe ce există în fiinţa noastră, la nivelul subconştientului, şi are darul de a modifica treptat obişnuinţa negativă de a ne considera mai mereu lipsiţi de resurse, slabi şi inconsecvenţi sau în imposibilitatea de a realiza anumite acţiuni. Realizând zilnic acest exerciţiu extrem de simplu şi de eficient vom constata că felul în care ne orientăm în mod obişnuit gândirea poate fi transformat dintr-un factor de blocare şi insucces, în cea mai valoroasă şi inepuizabilă sursă de reuşită.

Astfel, când doriţi să eliminaţi stările de nelinişte, de slăbiciune sau să menţineţi o atitudine senină, respiraţi profund şi repetaţi în gând o sugestie de genul: “Sunt calm şi liniştit”, “Voinţa mea este puternică, ceea ce îmi permite să rezist cu calm acestei situaţii” sau “Voinţa şi perseverenţa mea mă ajută să reuşesc”. Formularea în sine nu are prea mare importanţă, ci trebuie doar să fie clară, fermă şi pozitivă, plină de încredere. Adăugând la acest exerciţiu şi obişnuinţa de a controla prin raţiune impresiile de orice natură, veţi descoperi că o mare parte din grijile şi frământările voastre se vor reduce, veţi constata că cea mai mare parte dintre ele sunt inutile şi vă veţi simţi, cu fiecare zi ce trece, mai puţin vulnerabil la acţiunea lor.

Pentru un maxim de eficienţă, este recomandat ca acest exerciţiu să fie realizat zilnic, ori de câte ori avem timp, chiar şi mergând pe stradă, sau în timpul liber. Repetarea sugestiei nu trebuie să fie mecanică, ci să fie însoţită întotdeauna de o stare adecvată de voinţă, forţă lăuntrică şi participare emoţională. Această repetare a sugestiei este esenţială pentru ca ea să devină din ce în ce mai eficientă, astfel că după doar 1-2 săptămâni de practică constantă vom putea constata deja că simpla reamintire a sugestiei atrage după sine instalarea unei stări de forţă lăuntrică de excepţie, chiar şi atunci când suntem în situaţii dificile sau aparent de netrecut. Putem chiar să stabilim un interval zilnic de 10-15 minute în care, stând în picioare, ţinând corpul drept şi ochii închişi, într-o atitudine plină de curaj şi forţă, inspirând profund şi cu un sentiment de putere lăuntrică, rostim mental de mai multe ori sugestia pozitivă aleasă, impregnându-ne întreaga fiinţă de sentimentul reuşitei, de elan şi credinţă.

Recomandările acestui exerciţiu

Metoda este utilă tuturor celor ce doresc să îşi amplifice voinţa, în special celor care constată că manifestă adesea tendinţe depresive, gânduri sumbre necontrolate, celor ce se simt incapabili să depăşească situaţia de tulburare sau boală în care se află, celor pesimişti, celor ce s-au obişnuit să fie “ghinionişti”. Rezultate excelente se obţin în cazul celor ce suferă de tulburări psiho-emoţionale, sau în cazul bolilor grave, chiar cu imobilizare la pat, unde orientarea minţii reprezintă chiar mai mult decât în alte cazuri una dintre pârghiile principale de vindecare şi de luptă cu boala. Există numeroase cazuri de revenire şi vindecare deplină prin intermediul forţei sugestiei pozitive.

Aceste exerciţii simple, ce pot fi realizate de oricine, necesită chiar de la început să pornim de la existenţa unui minim de bunăvoinţă şi de perseverenţă. Vom constata că pe măsura practicării lor, capacitatea noastră de acţiune se măreşte treptat, simultan cu consecvenţa şi încrederea în sine.

2. Exerciţiu de focalizare şi stabilitate a privirii

Această metodă simplă presupune să citiţi zilnic câte o pagină de carte fără să clipiţi absolut deloc. Chiar dacă o să pară ceva mai greu de realizat la început, acest exerciţiu este de natură să ne ajute să controlăm prin intermediul voinţei reacţiile automate ale organismului. Clipitul este o funcţie care, deşi se desfăşoară automat, poate fi în acelaşi timp controlată. Depăşirea conştientă a acestui automatism este o metodă de antrenare a voinţei foarte uşor de aplicat oricând şi complet lipsită de pericole.

Acest exerciţiu va face ca ochii să devină de o expresivitate intensă, fascinanţi, clari, strălucitori, ducând şi la accentuarea conturului pleoapelor. O astfel de privire antrenată impresionează şi captivează prin ea însăşi, exercitând o puternică influenţă dominatoare. Acesta este un lucru foarte important în relaţiile cu ceilalţi, deoarece clipitul des este corelat adesea cu nehotărârea, dezvăluind un caracter schimbător. Un alt avantaj al acestui exerciţiu este amplificarea simultană a atenţiei, voinţei şi puterii de concentrare a minţii. Toate aceste calităţi sunt de un real ajutor în atingerea oricărui ţel pe care ni-l propunem, fie că este vorba de vindecarea unei afecţiuni sau de atingerea succesului într-un alt plan.

Recomandările acestui exerciţiu

Atenţie!

Nu trebuie depăşită limita suportabilului. Dacă apar lacrimi abundente sau usturimi mari ale ochilor, închideţi pleoapele şi reluaţi după ce aceste manifestări s-au atenuat

Este util persoanelor la care aparenta lipsă de voinţă este corelată cu o mare agitaţie mentală, incapacitate de concentrare sau cu stări de confuzie şi neclaritate a minţii. Din punct de vedere terapeutic poate ajuta mult în depăşirea unor boli sau tulburări care se localizează în zona capului şi a ochilor, în tulburări în care apare o tendinţă puternică de a fi copleşit de durere şi în cele corelate cu o anumită incapacitate de control asupra unor zone ale corpului (paralizii parţiale, fenomene legate de evoluţia sclerozei multiple, parkinson etc.). Mai ales în aceste ultime cazuri este esenţială dezvoltarea acestui tip de voinţă menită să domine reacţiile automate şi instinctuale. Acest autocontrol care presupune atât forţă mentală cât şi angrenarea fermă a voinţei nu este doar un mijloc de a face faţă fenomenelor neplăcute ce apar în multe boli, dar şi o metodă de stopare sau încetinire a evoluţiei acestora.

3. Dinamizarea voinţei prin exerciţiul de relaxare completă

Cel de-al treilea exerciţiu constă în relaxarea completă a întregului corp, care ne va ajuta foarte mult în dobândirea unui somn liniştit şi odihnitor. Cu toate acestea, chiar dacă în final se va ajunge la starea de somn este esenţial ca pe parcursul exerciţiului să fie menţinută o cât mai bună vigilenţă şi conştienţă.

Iată în ce constă această modalitate simplă de educare a voinţei: căutaţi să aveţi o poziţie confortabilă, în care fiecare parte a corpului vostru să se relaxeze în întregime. Ar fi bine să staţi pe partea dreaptă sau pe spate. După ce v-aţi găsit poziţia cea mai confortabilă, impuneţi-vă o imobilitate deplină. Apoi verificaţi dacă toţi muşchii sunt relaxaţi. Se va realiza acest proces de relaxare pornind de la vârful picioarelor, spre cap, de jos în sus, gradat, uşor şi în profunzime. Se vor relaxa absolut toţi muşchii, de la cei mai voluminoşi până la cei mai fini. După o anumită perioadă se simte, în general, o nevoie atât de imperioasă de a schimba poziţia încât cei mai mulţi îi vor da curs chiar aproape pe negândite. Dacă acest fenomen s-a produs, după ce v-aţi mişcat, reveniţi la poziţia iniţială, impunându-vă din nou acea imobilitate perfectă dar, de această dată, concentraţi-vă ca la o nouă apariţie a impulsului de a vă schimba poziţia, să îi rezistaţi ferm atât timp cât veţi hotărî că doriţi aceasta. După aproximativ un sfert de oră de imobilitate va apare o stare de relaxare şi euforie agreabilă, moment în care dacă doriţi puteţi să vă abandonaţi somnului sau să reveniţi la activităţile zilnice.

Recomandările acestui exerciţiu

Este util persoanelor care se confruntă cu stări de agitaţie fizică şi psiho-mentală, celor care se confruntă cu nerăbdare, celor nervoşi sau anxioşi. Odată ce nevoia persistentă de mişcare poate fi controlată, încrederea în sine se amplifică mult, ducând la o mai mare capacitate de îndurare şi totodată de mobilizare a resurselor organismului. Această modalitate este de asemenea utilă pentru confruntarea cu afecţiunile acute şi cu cele manifestate prin dureri intense, acolo unde relaxarea poate fi un proces salvator care va conduce chiar de la început la o diminuare a durerilor şi la puterea de a le suporta fără ca activitatea emoţională şi mentală să fie perturbată. Metoda dezvoltă preponderent voinţa de tip defensiv, cea care permite totodată amplificarea rezistenţei, perseverenţei, răbdării şi autocontrolului.

În procesul vindecării, voinţa se corelează şi cu alte calităţi importante ce trebuie să fie dezvoltate de fiecare om: atenţia şi concentrarea, credinţa, puterea de a iubi, calmul, etc. Amplificarea acestor calităţi este accesibilă şi posibilă şi trebuie să devină chiar un obiectiv pentru orice om care doreşte să îşi transforme existenţa în mod radical. Omul viitorului nu poate fi nici pe departe omul-maşină aşa cum se prefigurează adesea în filmele fantastice, ci va fi omul conştient de el însuşi, care se cunoaşte în profunzime, care cultivă în grădina propriei sale fiinţe ceea ce este înălţător şi care descoperă că are deja în el însuşi tot ceea ce şi-ar putea dori, care se recunoaşte ca făcând parte integrantă dintr-o armonie superioară, divină.

SECRETELE TINERETII FARA BATRANETE

SECRETUL „TINEREŢII FĂRĂ BĂTRÂNEŢE“

Până la vârsta de 28-35 de ani, mulţi dintre noi nu ne punem întrebarea: Cât de mult voi trăi? Unora dintre noi le este teamă să realizeze că inevitabil va veni un sfârşit al vieţii noastre pe acest pământ. Putem spune, fără să greşim, că important nu este cât, ci cum trăim. Totuşi, longevitatea implică mult mai mult decât „a subzista pe acest pământ“. Înseamnă a înţelege esenţa nemuririi.

Cât poate să trăiască omul?

A duce o existenţă fericită o perioadă lungă de timp pe acest pământ a fost dintotdeauna visul foarte multor oameni, de la cei mai simpli şi până la fiinţele geniale. Se pare că există adânc înrădăcinată în fiinţa fiecărui om o sete misterioasă de viaţă, de fericire, de nemurire care se traduce uneori prin dorinţa de a rămâne cât mai mult în această lume. Acest puternic impuls lăuntric i-a făcut pe mulţi să caute să dezlege acest mister al menţinerii vieţii. Mai recent, unii dintre cercetători au căutat să dea un răspuns la întrebarea: Cât de mult ar putea trăi omul în condiţiile unei sănătăţi perfecte?

Un savant francez constata existenţa unei legi biologice care face ca în lumea animală, perioada de viaţă să fie cam de 5-6 ori mai lungă decât perioada în care acel organism ajunge la maturitate. El a transpus mai apoi în cazul omului această lege şi a obţinut o durată „normală“ de viaţă de 125-150 de ani. După el, mai mulţi savanţi şi cercetători tind să se apropie prin diferite mijloace de aceeaşi cifră, care depăşeşte întotdeauna 100 de ani.

Câteva dovezi statistice şi istorice

Cei care au studiat cazurile persoanelor care au trecut peste o sută de ani au fost surprinşi să constate cât de mare este numărul lor şi în câte zone ale globului pot fi întâlnite.

Un caz cu totul excepţional este cel al anumitor populaţii din Caucaz, unde depăşirea vârstei de o sută de ani este un fapt obişnuit. Conform studiilor întreprinse, vârstele întâlnite frecvent în aceste zone sunt cuprinse între 107 şi 135 de ani. Remarcabil este faptul că aceşti „campioni ai longevităţii“, în general, nu sunt supuşi diferitelor boli specifice bătrâneţii, ci se menţin până în apropierea momentului morţii într-o tinereţe relativă, continuând să arate de aproximativ 80-90 de ani.

Un studiu japonez referitor la cele mai vârstnice persoane din această ţară a scos la iveală date istorice incredibile. Cazul cel mai neobişnuit este cel al unui bătrân ţăran pe nume Mampe, invitat de autorităţi în 1795 la Tokyo, pe vremea când avea nu mai puţin de 195 de ani. El a recunoscut că practica împreună cu întreaga sa familie o formă de acupunctură care le permitea menţinerea vitalităţii. Soţia sa avea pe atunci 175 de ani, fiul 153 şi nepotul 105. În lucrarea „Fiziologia longevităţii“ a medicului Finot este amintit un ţăran ungur care a murit la vârsta de 195 de ani, în timp de fiul său avea 155.

La Timişoara a fost înregistrat cazul unui locuitor pe nume Petrus Czerten care a trăit şi el până la venerabila vârstă de 185 de ani. În Anglia este cunoscut cazul lui Thomas Parr, considerat cel mai în vârstă om de pe teritoriul ţării sale, care a murit în 1655 la vârsta de 152 de ani, la scurt timp după ce a fost invitat la curtea regală (se spune că din cauză că… mâncase prea mult la curtea regelui).

În ţara noastră, o statistică din anii ‘70 menţiona existenţa pe teritoriul ţării a mai mult de 270 de centenari.

Pe toate meridianele s-a observat că cea mai lungă perioadă de viaţă o au preoţii şi călugării, urmaţi de muzicieni (mai ales dirijori) şi de medici. Activitatea continuă şi rodnică este una din cheile vieţii îndelungate şi fericite, aşa cum vom vedea în continuare.

Trebuie să prelungim tinereţea, nu bătrâneţea

Aceasta este o idee care trebuie să ne dea de gândit. Media actuală de viaţă a crescut considerabil faţă de cea de acum un secol, ajungând la 70-80 de ani – aproape s-a dublat –, dar cu ce preţ? Este incontestabil faptul că această longevitate este într-un anumit grad „artificială“, deoarece odată cu înaintarea în vârstă se resimt tot mai acut anumite suferinţe datorate degenerării şi bolilor, apare senilitatea şi alte fenomene ce erau necunoscute centenarilor „veritabili“.

Este evident faptul că metodele medicinii moderne au permis prelungirea speranţei de viaţă, dar cu toate acestea ele nu sunt suficiente pentru a garanta şi o foarte bună calitate a acesteia. Cineva afirma cu înţelepciune: „Longevitatea este de dorit dacă se prelungeşte tinereţea, nu bătrâneţea.“ Adesea, oamenii care trec de o anumită vârstă se gândesc cu disperare şi teamă la perspectiva bătrâneţii cu toate problemele pe care aceasta le implică în mod obişnuit. În mod cu totul uimitor, la fiinţele foarte longevive s-a constatat o vitalitate extraordinară şi o putere de muncă remarcabilă de care dau dovadă chiar şi după depăşirea „primilor“ 100 de ani de viaţă. Altfel spus, a trăi mult, în cazul lor, nu înseamnă, aşa cum unii dintre noi s-ar putea gândi, o prelungire a suferinţei din ultimii ani de viaţă, ci chiar o prelungire a unei existenţe fericite şi împăcate. Secretul longevităţii nu poate fi o simplă metodă mecanicistă, ci chiar însuşirea unei veritabile arte de a trăi în armonie. Unii (puţini) „au în sânge“ această artă minunată, noi, ceilalţi, va trebui să o dobândim.

Secretele longevivilor

Cum altfel am putea afla secretul longevităţii, al acestei arte de a trăi, decât observând efectiv „metodele“ folosite instinctiv de cei care au reuşit performanţa de a trăi mult şi fericit. Cercetările au demonstrat existenţa a 10 caracteristici comune la majoritatea oamenilor care au reuşit să trăiască peste 120 de ani:

– Buna dispoziţie molipsitoare şi simţul umorului bine dezvoltat.

– Trăirea efervescentă, plină de intensitate şi plenitudine a fiecărui moment. Chiar povestirile unor astfel de oameni, descrise în diferite lucrări, sunt pline de viaţă şi de o efervescenţă tinerească.

– Activităţi susţinute şi intense.

– Contactul direct cu natura este şi el recunoscut ca fiind extrem de regenerant. Cei mai mulţi dintre centenari nu au cunoscut modul de viaţă dintr-o zonă urbană aglomerată.

– Absenţa aproape completă a stărilor depresive, a mâniei şi supărării de durată.

– Alimentaţia echilibrată, mai degrabă redusă decât prea abundentă. S-a constatat că longevivii evită în mod spontan excesele, fără a fi adepţii unui puritanism excesiv.

– Apropierea spontană de frumuseţea naturii, de Dumnezeu sau de o credinţă vie într-un ideal înalt. Cel mai adesea, aceste calităţi sunt completate de o mare simplitate.

– Activitatea sexuală lipsită de excese, mai ales în tinereţe. Potenţa şi virilitatea în cazul bărbaţilor s-a putut menţine adesea până la sfârşitul vieţii. Este cunoscut dealtfel, în lumea ştiinţifică, faptul că incontinenţa sau altfel spus, risipirea haotică a potenţialului sexual este o cale sigură de accelerare a proceselor de îmbătrânire.

– Absenţa viciilor. Există desigur şi excepţii (de unde provin o serie de glume), dar statistic vorbind, la majoritatea longevivilor cumpătarea este caracteristică.

– Creativitatea şi inventivitatea, altfel spus exprimarea plenară a energiei creatoare.

Tot acest ansamblu de calităţi duc înspre o direcţie diferită faţă de cea a cercetătorilor ADN-ului sau a diferitelor componente fiziologice: tinereţea nu este pur fiziologică, ci este în primul rând o stare de spirit. Se pare că neîntâmplător în mai multe tradiţii spirituale se afirmă că timpul de existenţă în această lume este strâns legat de gradul de dezvoltare sufletească şi spirituală. Sufletele „mari“ au şanse reale de a trăi mai mult…

Condiţii ce accelerează îmbătrânirea

La concluzia de mai sus au ajuns mulţi dintre cei care s-au preocupat de prelungirea vieţii de-a lungul timpului, fie ei alchimişti din vechime sau savanţi din perioada modernă. Bătrâneţea nu este doar o condiţie a corpului, ci ea ajunge să fie de fapt o stare de spirit. În acelaşi mod, este evident că şi tinereţea este tot o stare. Nu sunt rare cazurile unor oameni care la 20-30 de ani ajung să fie efectiv bătrâni datorită rigidizării, închistării, lipsei de iubire, incapacităţii afective, intoxicării organismului printr-o alimentaţie dezastruoasă şi a unui mod de viaţă autodistructiv. Nu este vorba în aceste cazuri numai de aspectul fizic, ci şi de o stare psihică predominantă cu nuanţe morbide, marcată de imaginea unei vieţi lipsite de orizont şi de scop, care pare să întunece aproape complet orice perspective ale fericirii, bunei-dispoziţii, etc. Este evident că o astfel de situaţie nu face decât să reducă în mod drastic şansele unei existenţe îndelungate… Este bine să ne întrebăm din timp dacă nu cumva mintea şi sufletul nostru au îmbătrânit înaintea trupului.

Lipsa credinţei în Dumnezeu sau în anumite idealuri înalte, pierderea entuziasmului specific tinereţii, lipsa trăirii stărilor de fericire, lipsa umorului, absenţa dragostei, senzaţia lipsei de sens a vieţii – reprezintă stări ce trebuie să fie rapid înlocuite şi eliminate de cei ce aspiră să poată trăi mult, dar şi bine. Trebuie să recunoaştem însă că şi condiţiile exterioare prezintă o influenţă considerabilă. E suficient să amintim aici stresul, poluarea (industrială, fonică, alimentară – alimentaţia chimizată), agitaţia continuă impusă de ambianţa urbană în marile oraşe, contactul redus cu mediul natural, diferite condiţii economice şi sociale care sunt menite să reducă perspectivele „fericite“.

A te lăsa descurajat de gândul morţii înseamnă a te închina ei atunci când îi poţi sta împotrivă.“

N. Iorga

Să ştii că timpul este o formă a iubirii, iar înfăţişarea noastră se află în afara lui, fiindcă timpul este o colivie dincolo de care se găseşte Absolutul etern.“ Rumi

Trecut şi viitor sunt în sufletul meu ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.“

M. Eminescu

Anii nu contează. Avem anii inimii noastre.”

Gian Dauli

MEDITATIE LA SFINX

MEDITATIE LA SFINX

În perioada 1985-1988 am devenit interesat de spiritualitatea dacică și am participat la activități care vizau recunoașterea geografiei sacre geto-dace, vestigiile site-ului de la Sarmisegetusa, a simulacrelor megalitice și a traseelor inițiatice din munții Bucegi împreună cu Cristina Pănculescu, Florin Andreescu, Mihaela Mureșan, Andrei și Aurora Petrescu, Otilia Zamfirescu.

În 1993-1994 am reluat într-un cadru mult mai amplu reunind peste 400 de yoghini cercetarea simulacrelor megalitice din Bucegi și am organizat împreună cu Simona Trandafir meditații de obiectivare a fenomenologiei energetice din Platoul Bucegilor, respectiv Peștera Ialomicioarei, zona Sfinxului și vârful Omul ocazie cu care am si  organizat în Bușteni primul simpozion despre spiritualitatea geto-dacică. Am continuat ulterior constant de două ori pe an sa particip la organizarea și susținerea meditațiilor în zona Sfinxului și Omul cu grupuri de practicanti yoga. Pot confirma cele ce s-au mai scris legat de zona Platoului Bucegi si mai precis, zona Pestera, Sfinxul si Omul. Personal am realizat meditatii in aceste locuri si pentru mine aproape de fiecare data au existat stari profunde de translatie temporala, stari de o extraordinara energizare, de expansiune a constiintei. Dar de fiecare data a existat o profunda ancorare subtil energetica in egregorul acestui popor, in spiritul acestui neam si am inteles cum a fost posibil ca pe aceste taramuri sa existe o continuitate de traditie spirituala, de limba si cultura. Am inteles de ce nu am fost dislocati din locurile acestea de marile forte care ne-au amenintat integritatea nationala. Intr-adevar suntem o tara iubita de Dumnezeu! Exista multe locuri sfinte, locuri de pelerinaj in tara noastra dar parca numai aici si numai in meditatie m-am simtit unificat cu neamul acesta, cu originea si cu menirea lui. Nu am facut pana acum publice aceste fotografii de care ma leaga multe amintiri frumoase si sper ca privindu-le sa intuiti ceva din maretia a ceea ce se afla si se manifesta constant pe platoul Bucegilor, la Sfinx.



PUTEREA RUGACIUNII IN VINDECAREA NATURALA

PUTEREA RUGĂCIUNII ÎN VINDECAREA NATURALĂ

De secole, ştiinţa oficială caută „medicamentul miraculos”, care alină suferinţa, ia cu mâna boala şi slăbiciunea, redând practic peste noapte sănătatea. „Medicamentul miraculos” nu a fost găsit încă, pentru nici măcar o boală, dar medicii ne dau asigurări că în curând ştiinţa va face noi descoperiri, graţie cărora vor fi produse noi medicamente, care fireşte vor costa foarte mulţi bani şi care în sfârşit vor vindeca leucemia, cancerul, SIDA şi alte boli virale grave şi, de ce nu, bătrâneţea. În ciuda încrederii afişate, pentru aproape orice om de ştiinţă este evident că aceste medicamente absolute nu vor fi descoperite niciodată, pentru că pur şi simplu nu pot exista, deşi… Deşi un asemenea “medicament” există din timpuri imemorabile şi nu şi-a pierdut eficienţa nici în prezent, dar oamenii de ştiinţă abia acum au curajul să-i verifice eficienţa şi să-i pronunţe numele: RUGĂCIUNEA.

Fie că a fost vorba de încrederea în puterea minţii umane ori a intuiţiei, în puterea iubirii ori în puterea lui Dumnezeu, credinţa a fost tainica energie care a dat omului voinţa să învingă dificultăţile, care a animat toate marile elanuri ale fiinţei umane. Ar fi incorect să asociem în exclusivitate credinţa cu religia ca şi când ele ar coexista întotdeauna, deoarece credinţa se poate raporta şi la alte concepte ale fiinţei şi vieţii, cum ar fi iubirea, binele sau dreptatea. Credinţa este o opinie fermă, o convingere puternică asupra unui lucru care nu poate fi întotdeauna demonstrat, dar pe care noi îl simţim în mod inefabil în fiinţa noastră ca fiind adevărat. Toate lucrurile pot fi posibile pentru o persoană care CREDE cu ardoare într-un lucru, iar susţinerea acestor convingeri este realizată şi de către mental prin intermediul voinţei.

Credinţa face posibilă trecerea de la o stare interioară negativă la una superioară şi permite abordarea extrem de coerentă a situaţiilor de viaţă şi a vieţii în ansamblu, deoarece fiinţa care crede este eliberată de majoritatea spaimelor şi incertitudinilor cu care se confruntă omul obişnuit. Referitor la domeniul vindecării, întotdeauna fiinţa care are o mare credinţă este extrem de receptivă la terapiile aplicate, procesul vindecării fiind extraordinar de mult accelerat.

Există forme mai mult sau mai puţin elevate de credinţă. Credinţa în medic sau în terapia aplicată are un efect benefic asupra stării de sănătate a pacientului, însă în momentul în care apar simptome neplăcute, deseori această credinţă este rapid zdruncinată, iar cel tratat se confruntă cu o stare de angoasă extrem de nocivă. În schimb, o persoană care crede foarte mult în puterea tămăduitoare a iubirii va fi mult mai stabilă în convingeri, deşi ar putea avea şi ea momente mai grele.

Din acest punct de vedere credinţa în Dumnezeu este forma cea mai elevată de credinţă, deoarece obiectul său este o valoare absolută, care nu este supusă schimbării, degradării temporale ori vreunei transformări. Creştinismul şi toate marile religii ale lumii probează această putere uriaşă a credinţei în Dumnezeu, lucrările religioase fundamentale fiind presărate cu numeroase exemple de vindecări miraculoase.

Medicina este printre primele domenii care ar trebui să beneficieze de pe urma acestui enigmatic şi atotputernic medicament numit credinţă. Însă ceea ce face ca deocamdată ştiinţa oficială să se delimiteze de acest concept este faptul că apelează la valori ne-demonstrabile şi ne-măsurabile din perspectiva materialistă. Mai mult, experienţa vindecării prin credinţă este aparent irepetabilă, datorită uriaşei diversităţi a fiinţelor umane şi a varietăţii sentimentelor umane încadrate în mod arbitrar în noţiunea de credinţă. Pentru medicul zilelor noastre, însuşi cuvântul credinţă are conotaţii extrem de vagi, asociind-o mai degrabă formelor perturbate de voinţă, despre care vom vorbi mai târziu. Şi totuşi dincolo de posibilele confuzii, credinţa în valorile supreme, în Dumnezeu, este o potenţialitate existentă în fiecare fiinţă, care preexistă în cel mai înverşunat ateu şi în sfânt, în fiinţele decăzute şi în cele virtuoase. Majoritatea miracolelor terapeutice, pe care ştiinţa, neputându-le nega, a preferat să le ignore, se explică prin puterea credinţei.

Therese Neumann – unul din cele mai celebre cazuri de vindecare prin puterea credinţei

Therese Neumann s-a născut în anul 1892, ca fiică a unor oameni simpli din Bavaria (Germania). A crescut şi s-a dezvoltat normal până când, la vârsta de 20 de ani, a avut un grav accident în urma căruia a rămas paralizată. Nervul motor era practic secţionat din cauza şocului, ea fiind considerată irecuperabilă, neexistând absolut nici un tratament care să poată ameliora starea sistemului nervos care guvernează acea zonă. Dar ea nu a crezut acest lucru şi a început să se roage cu fervoare şi completă dăruire lui Dumnezeu, efectiv crezând în faptul că va fi din nou sănătoasă şi că va putea merge din nou. Astfel, după o anumită perioadă, credinţa ei în divinitate a fost “răsplătită” şi, în cele din urmă, ea a putut merge din nou ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Acest miracol însă a fost continuat de altele mult mai mari.

La vârsta de 26 de ani, ea a căpătat pe mâini şi în zona pieptului răni care nu aveau nici o cauză externă, dar care coincideau cu cele pe care le avusese Iisus în timpul crucificării. Mai mult, a început să aibă stări asemănătoare celor de transă în timpul cărora rostea cuvinte în aramaică, limba arhaică care se vorbea în timpul lui Iisus şi pe care Therese Neuman nu avea de unde să o cunoască. Seria fenomenelor generate de credinţa sa simplă, dar extrem de profundă, a culminat cu capacitatea sa de a trăi vreme de mai multe zeci de ani fără a consuma nici un aliment. Acest post negru întins pe perioada a câteva decenii a putut fi verificat de cele mai mari somităţi medicale ale vremii care au constatat pur şi simplu că Therese avea o vitalitate excelentă, creştea şi scădea în greutate fără a mânca absolut nimic şi chiar fără a bea apă. Considerată iniţial impostoare, ea a fost verificată de nenumărate ori, ţinută sub observaţie, dovedindu-se astfel autenticitatea acestui miracol. Este un exemplu extrem de grăitor, dar nici pe departe singurul al uriaşei puteri a credinţei.

Puţine fiinţe se nasc având trezită profund în fiinţă această putere a credinţei. De asemenea, arareori credinţa apare ca o consecinţă a unei demonstraţii de forţă a lui Dumnezeu sau a altor puteri supranaturale supuse Lui. Noi nu credem “pentru că”; credem pur şi simplu. Foarte puţini oameni au asistat la miracole, la demonstraţii veridice, la evidenţe incontestabile şi chiar şi după aceste întâmplări mulţi încă nu au crezut total în ceea ce au trăit. Credinţa apare mai degrabă dintr-o experienţă interioară proprie, decât prin raportarea la ceva exterior, oricât ar fi de palpabil şi de concret acel lucru.

Rugăciunea este o modalitate sigură care duce la dobândirea acestei credinţe ferme în Dumnezeu. Taina nu este constituită de textul rugăciunii (pot fi folosite şi chiar sunt recomandate rugăciuni simple, cum ar fi “Tatăl nostru”, “Rugăciunea lui Iisus”), ci de trăirea şi starea de concentrare din timpul rugăciunii şi de perseverenţa în acest demers. Majoritatea oamenilor contemporani ajung să se roage mai ales în perioadele de criză existenţială. Mai întâi ei se roagă cu îndoială, apoi cu disperare până apar rezultatele, apoi din nou se poate instala îndoiala… Dar, la un moment dat, se trezeşte cu putere credinţa, într-un mod foarte firesc.

Rugăciunea nu este o simplă rostire formală sau artistică de cuvinte. Pentru a deveni cu adevărat eficientă, pentru a trezi puterea credinţei, ea trebuie făcută cu dragoste, cu trăirea cât mai profundă a mesajelor cuvintelor. Treptat, rugăciunea, trăirea devoţională devine un mod de viaţă. În formele sale superioare, credinţa este o exprimare a unei afectivităţi profunde, a unei intuiţii continue a divinităţii şi este chiar un act de continuă cunoaştere.

Dialog misterios între om şi Creatorul său

Vindecarea prin rugăciune este un domeniu totodată fascinant şi extrem de controversat. De-a lungul timpului au existat nenumăraţi oameni care s-au vindecat doar prin rugăciune sau prin remedii ce le-au survenit în mod aproape miraculos atunci când nu mai aveau aproape nici o speranţă. Experienţele şi relatările lor au rămas adesea ca mărturii ieşite din comun nu prin elementul miraculosului, ci mai ales prin pacea, credinţa şi starea profund afectivă pe care o emană. La polul opus există în acelaşi timp firi rigide şi sectare care au transformat vindecarea prin rugăciune într-un circ desfăşurat pe scene sau stadioane, unde nu în puţine cazuri orgoliul şi falsitatea aşa-zişilor predicatori “cu har” se împletesc cu naivitatea şi lipsa de înţelegere a privitorilor. Acestea din urmă au dus la situaţii mai triste în care cei bolnavi nu au mai folosit nici măcar leacurile pe care tot Dumnezeu le-a lăsat la îndemâna lor, fiind astfel păcăliţi, dezorientaţi şi în continuare bolnavi.

Rugăciunea nu este un „medicament” pentru sceptici, pentru cei orgolioşi şi rigizi. Ea nu este nici pentru fanatici, nici pentru cei care sunt supăraţi pe Dumnezeu. Am putea spune că ea este prin excelenţă metoda spirituală accesibilă celor care au sau îşi trezesc cu un anumit efort bunătatea, umilinţa şi o mare sinceritate faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi.

Chiar dacă pentru mulţi intelectuali fiinţa umană nu pare să mai poată aduce multe surprize, considerând că ştiinţa a revelat deja foarte mult din misterele ei, omul este încă un mare mister, de care merită să ne apropiem cu multă curiozitate şi cu dorinţa sinceră de a-l înţelege.

Rugăciunea în laboratoarele ştiinţei

Medicul american Mitch Krucoff, cardiolog cu o mare experienţă de la Duke University Medical Center, a declanşat un studiu şocant pentru sceptici: pentru a vedea dacă, cu adevărat, rugăciunea îi poate ajuta pe cei aflaţi în suferinţă, el a format mai multe grupuri de rugăciune, de diferite religii şi din diferite zone ale globului, formate din zeci de oameni, cu care a stabilit o formă de rugăciune colectivă pentru câţiva dintre pacienţii săi, grav bolnavi de afecţiuni cardiace. Întrebarea la care el a dorit să afle răspunsul era: dacă se realizează astfel de rugăciuni pentru un număr de pacienţi, vor putea fi constatate efecte clare de ameliorare la aceştia comparativ cu bolnavii care nu au beneficiat de tratamentul spiritual? Rezultatele obţinute până acum sunt spectaculoase, fiind tot mai evidentă diferenţa între pacienţii pentru care se realizează astfel de rugăciuni şi ceilalţi. Acest studiu este încă în desfăşurare urmând ca el să fie finalizat şi să fie trase concluzii abia în anii următori .

Există însă numeroşi cercetători care au ajuns deja la finalul unor studii similare care s-au soldat cu rezultate cel puţin surprinzătoare:

Dr. William Harris, de la Mid America Heart Institute, Kansas, a realizat la rândul său un studiu asupra puterii vindecătoare a rugăciunii. Pentru a fi cât mai obiectiv, el a urmărit să stabilească foarte precis cadrul şi condiţiile de desfăşurare a studiului, exact ca în cazul testării unui medicament nou.

Pentru a elimina orice suspiciune de placebo, nici unul dintre pacienţii săi nu a ştiut că cineva se roagă pentru el şi nici măcar că sunt incluşi într-un astfel de experiment. Astfel, timp de un an, 1000 dintre pacienţii care au trecut prin secţia de urgenţe a spitalului de cardiologie în care lucra dr. Harris, au fost împărţiţi în două grupe: pentru una dintre grupe (reprezentând jumătate din numărul de pacienţi) s-au rugat în mod sistematic un grup de voluntari şi preoţi, în timp ce cealaltă grupă a urmat numai medicaţia clasică.

Toţi pacienţii au fost urmăriţi astfel timp de un an şi starea lor de sănătate a fost monitorizată în conformitate cu câteva norme clare, stabilite de către medici care nu cunoşteau căror grupe aparţin pacienţii supravegheaţi. Rezultatele? Pacienţii pentru care s-au realizat rugăciuni au avut cu 11% mai puţine atacuri de cord şi complicaţii cardiace care le puteau ameninţa viaţa.

În finalul acestui experiment, un alt medic eminent, care s-a hotărât doar după multe insistenţe să participe la acest studiu non-conformist, dr. O’Keefe, afirma: “Studiul pe care l-am realizat oferă o perspectivă tulburătoare asupra modului în care Dumnezeu poate să influenţeze în mod direct viaţa noastră pe pământ. Ca om de ştiinţă sunt realmente bulversat de aceste rezultate, pentru că nu am nici o posibilitate să le explic decât prin acest ajutor invizibil…”

Dr. Elizabeth Targ, psihiatru la Colegiul de Medicină Pacific din San Francisco, a urmărit pentru o perioadă mai lungă de timp efectele rugăciunii asupra mai multor pacienţi bolnavi de SIDA, toţi aflaţi într-o stare foarte avansată a acestei boli. Cei 20 de bolnavi au urmat acelaşi tratament medical, dar pentru jumătate dintre ei a fost solicitat ajutorul câtorva vindecători care acţionau la distanţă cu ajutorul rugăciunii. După doi ani de derulare a studiului, cei zece pacienţi pentru care au fost realizate rugăciuni erau în viaţă şi într-o stare de sănătate relativ bună, în timp ce din cadrul celuilalt grup, patru persoane muriseră, iar ceilalţi prezentau o stare destul de gravă.

În urma unui studiu realizat ulterior pe un număr mult mai mare de pacienţi, dr. Targ a putut să remarce că persoanele pentru care erau realizate rugăciuni şi alte modalităţi spirituale de acţiune la distanţă au avut de şase ori mai puţine spitalizări decât ceilalţi, iar atunci când acestea totuşi s-au produs, au fost considerabil mai scurte decât în cazul celorlalţi.

Ea afirma în urma acestor studii: “Sunt într-un fel şocată, pentru că este ca şi cum am fost martora unui miracol. Nu există nici o modalitate de a înţelege ceea ce s-a produs cu aceşti pacienţi din perspectiva cunoştinţelor mele din domeniul ştiinţific.”

Un alt studiu realizat de această dată în Israel în 1993 asupra a mai mult de 10.000 de persoane credincioase s-a putut remarca faptul că incidenţa bolilor cardiovasculare (prima cauză de mortalitate în lume) în rândul acestor persoane este cu 40% mai redusă decât în cazul ateilor sau celor care sunt credincioşi “nepracticanţi”. În mod asemănător, un studiu realizat în anul 1995 în Hanovra de către Darmouth College asupra a 250 de persoane ce au suferit operaţii pe cord deschis a arătat că probabilitatea unui deces este de… 12 ori mai redusă la cei ce aveau convingeri religioase ferme şi se rugau în mod constant.

Efectele fiziologice ale rugăciunii

Dr. Koenig de la Universitatea Duke concluziona în urma mai multor ani de cercetări: “Se pare că rugăciunea are efecte excepţionale asupra întregului organism. Ea poate să scadă foarte mult secreţia de cortizon, epinefrină şi noreprinefrină – hormoni care sunt secretaţi de suprarenale în condiţii de stres accentuat. Astfel se reduce foarte mult riscul tulburărilor imunitare, al afecţiunilor cardiace – mai ales riscul infarctului miocardic, al ulcerelor sau al bolilor intestinale inflamatorii.” În opinia lui ca şi a altor medici, rugăciunea poate fi utilizată ca o metodă de terapie alternativă eficientă în prevenirea tuturor bolilor grave, în revenirea după intervenţii chirurgicale, pentru a depăşi momentele dificile sau, în cazuri excepţionale, chiar pentru a vindeca boli grave cum sunt cancerul, scleroza multiplă sau complicaţiile diabetului.

Efectele asupra psihicului sunt de asemenea remarcabile, inducând o stare de linişte şi control, diminuând nevoia de excitante sau stimulente, eliminând gândurile şi tendinţele nocive sau morbide.

Este însă vindecarea prin credinţă şi rugăciune o metodă care ţine doar de cazuri izolate, de “o îmbunătăţire cu 11% a stării de sănătate” sau are ea o arie de cuprindere mult mai largă? Există date despre efecte profund transformatoare ale unei intense credinţe şi puteri a iubirii, manifestată în mai multe zone ale globului, de-a lungul timpului.

Ce transformă rugăciunea în medicament?

Răspunsul la această întrebare este chiar cheia eficienţei în rugăciune. Foarte mulţi credincioşi se roagă zilnic, în conformitate cu religia şi credinţa proprie, cu cuvintele şi după cunoaşterea pe care o are. Fiecare dintre cei ce se roagă doreşte, aspiră, comunică sau pur şi simplu se bucură în rugăciunea sa, dorind să obţină un anumit răspuns sau semn că ea a fost ascultată.

Ce face însă ca pentru unii rugăciunea să fie dătătoare de bucurie şi de sănătate lăuntrică, iar pentru alţii să fie doar un obicei oarecum mecanic ce nu aduce decât puţine roade? Iată câţiva factori esenţiali pentru ca rugăciunea să aibă o eficienţă maximă, chiar şi atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă, o suferinţă sau o boală:

1. Sinceritatea şi iubirea

Este mult mai bine ca în rugăciune să punem multă inimă şi puţine cuvinte, decât multe cuvinte şi puţină inimă” – acesta este îndemnul pe care un înţelept îl adresa discipolilor săi. Rostirea mecanică şi lipsită de simţire a cuvintelor unei rugăciuni nu aduce niciodată efectele dorite şi chiar mai mult, poate să ne îndepărteze de ea. Mai ales la începutul practicii rugăciunii, este bine să alegem momente în care putem să rămânem în linişte, fără a fi deranjaţi de nimeni şi astfel să ne rugăm în tăcere, rostind rugăciunea în minte, sau dacă ne este greu, să o facem doar cu mintea, să o murmurăm în şoaptă. Pentru ca sinceritatea şi afectivitatea să poată înflori în fiinţa noastră este necesar să lăsăm inima să vorbească cât mai liber şi să exprime într-un mod total atât sentimentele, cât şi necesităţile noastre. Dumnezeu ştie întotdeauna ceea ce noi avem nevoie, însă cu siguranţă nu se va supăra atunci când noi vom urmări să dialogăm cu el, aşa cum am face cu cea mai apropiată fiinţă, împărtăşindu-i nevoile şi bucuriile noastre. De asemenea, citirea unor texte spirituale, cum ar fi vieţile sfinţilor sau Biblia, poate să ne impulsioneze să găsim starea lăuntrică adecvată pentru a declanşa în noi această forţă vindecătoare. Cei ce nu pot citi datorită suferinţei sau slăbiciunii, pot să asculte ceea ce le citeşte o persoană apropiată, căutând nu doar să asculte, ci să trăiască fiecare cuvânt.

2. Perseverenţa în a dialoga interior cu Dumnezeu

Acesta este un factor de o mare importanţă. Indiferent dacă suntem într-o stare fizică bună sau chiar foarte proastă, voinţa şi perseverenţa de a continua să ne rugăm poate constitui un veritabil “colac de salvare”. Un sfânt afirma faptul că atâta vreme cât fiinţa nu se opreşte din rugă şi prin urmare creează premizele unei transformări interioare, Dumnezeu nu o va părăsi şi ea nu se va pierde, nici chiar în cele mai grele condiţii de boală sau suferinţă. Cu atât mai mult în cazul bolilor grave sau a situaţiilor limită, rugăciunea poate să fie cel mai puternic sprijin. Este bine ca în astfel de cazuri grave, ea să fie realizată continuu, cu tot sufletul, având toate şansele să fim ajutaţi atâta vreme cât mai putem gândi sau rosti chiar şi numai câteva cuvinte. Efortul realizat astfel se va repercuta în mod misterios asupra întregii noastre stări şi chiar dacă la început ne va putea părea steril, este necesar să continuăm, cu o cât mai deplină stare de abandon în faţa voinţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm în această direcţie că uneori rugăciunea poate să pară o luptă în care noi înfrângem în propria noastră fiinţă inerţia, orgoliul, ataşamentele inferioare, tendinţele grosiere, închiderea sufletească. Din această luptă interioară, în care armele noastre sunt perseverenţa, liniştea lăuntrică şi iubirea, este bine să nu ne oprim până când nu simţim o transformare radicală în bine în întreaga noastră fiinţă, chiar dacă pot exista uneori şi etape mai dureroase. Dacă perseverenţa este o calitate care ne lipseşte, putem apela în ultimă instanţă la o modalitate ce amplifică foarte mult eficienţa rugăciunii – aceea de a ne ruga împreună cu alte fiinţe deschise faţă de aceasta, în mod constant, zilnic la aceeaşi oră, fie că suntem împreună în aceeaşi cameră sau chiar la distanţă.

Pentru cei ce încă se îndoiesc că pot să fie suficient de perseverenţi merită să amintim exemplul Sfântului Serafim de Sarov care, retras într-o pădure departe de lume, s-a rugat timp de trei ani în continuu, îngenuncheat pe o piatră mare, fără ca măcar să se clintească, până ce genunchii săi ajunseseră o rană vie. Întrebat cum a putut face o astfel de acţiune supraomenească, el a răspuns: “Nu aş fi putut rămâne astfel nici măcar o oră, dacă Dumnezeu nu ar fi vrut aceasta.”

3. Perceperea răspunsului la rugăciunile noastre

Este una dintre etapele esenţiale, deşi foarte des neglijate. Deşi există în mulţi convingerea că rugăciunea este o modalitate spirituală importantă, se ignoră faptul că Dumnezeu are întotdeauna la dispoziţie toate posibilităţile de a ne răspunde într-un mod foarte accesibil nouă şi de multe ori surprinzător. Atunci când vorbim sau îl rugăm ceva pe un prieten ni se pare firesc ca după formularea cererii noastre să aşteptăm tăcuţi ca el să ne răspundă.

Cu atât mai mult, în dialogul interior purtat cu Dumnezeu, care este de mii de ori mai conştient şi mai atent la fiinţa noastră decât cel mai apropiat prieten, este firesc să “ascultăm” interior în tăcere răspunsul la rugăciunile noastre, să oprim pentru câteva clipe fluxul vorbirii şi al gândurilor pentru a crea timpul şi condiţiile necesare recepţionării răspunsului.

Răspunsurile pot surveni în nenumărate moduri: în primul rând, imediat după rugăciunea noastră realizată în mod foarte sincer şi din inimă, răspunsul poate să apară sub forma unei STĂRI interioare, pline de puritate, de tăcere lăuntrică profundă, de încurajare, de iubire copleşitoare, de intensă destindere şi de apariţie a unor noi perspective interioare etc. Pe termen mai lung, răspunsurile pot surveni sub forma unei înlănţuiri de acţiuni semnificative care au rolul de a ne arăta cum este mai bine să acţionăm, de a ne scoate în cale fiinţe ce ne pot ajuta sau de a ne permite să avem acces la remediile şi metodele de care avem nevoie. Odată ce am început să ne rugăm constant, atenţia noastră trebuie să fie mereu trează pentru a înţelege corect mesajele ce sunt sugerate pentru noi prin tot ceea ce ni se petrece şi prin toate conjuncturile care apar. Perceperea acestor răspunsuri interioare care apar în timp ce ne rugăm este ceea ce ne oferă totodată puterea de a continua.

Trăind astfel, rugăciunea nu este un efort, ci reprezintă o comunicare plină de savoare şi de pace, care ne atrage din ce în ce mai mult. Puţini oameni înţeleg faptul că marii duhovnici şi cei ce s-au apropiat de o stare de mare curăţenie interioară nu realizează diferite asceze (cum sunt postul îndelungat sau retragerile în pustietate) cu o inimă aridă şi dintr-o lipsă sufletească, ci aceste manifestări decurg ca urmare a unor aspiraţii interioare, aspiraţii ale sufletului treaz şi viu care începe să se hrănească din alte surse decât cele ale oamenilor obişnuiţi: bucuria, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, extazul mistic. Trupul ajunge în aceste condiţii să fie la rândul său hrănit de către suflet, iar vindecarea lui poate să apară ca o urmare firească a acestei transformări lăuntrice.

Locuri ale miracolelor

Într-unul dintre oraşele mici din Italia, în urmă cu mai mult de 50 de ani, un călugăr atrăgea prin prezenţa lui fascinantă mii de oameni ce doreau să îl vadă, să îl atingă, să asiste la slujbele pe care le realiza. Cunoscut sub numele de Padre Pio din Pietrelcina, el este considerat a fi un sfânt care a împletit în viaţa sa rugăciunea intensă şi aproape continuă, cu o copleşitoare iubire pentru oameni şi o puritate sufletească excepţională. Nu puţini sunt cei care în urma contactului cu părintele Pio şi-au vindecat vechi răni sufleteşti sau au scăpat de boli grave. Relatările despre aceste cazuri au zguduit lumea frământată din perioada celui de-al doilea război mondial.

Într-o altă zonă a Europei, la Konnersreuth în Bavaria, Therese Neumann, sfânta stigmatizată, retrăia în fiecare zi de vineri, într-o intensă stare de extaz, patimile Mântuitorului. Deşi a fost foarte bolnavă în tinereţe, ea s-a vindecat în mod miraculos ca urmare a rugăciunii continue şi intense, astfel că din căruciorul cu rotile a fost propulsată pe aripile credinţei în simţirea continuă a prezenţei divine. Ea nu numai că a putut să meargă din nou, dar odată cu noua stare a început să refuze orice fel de hrană. Consultată de-a lungul timpului de zeci de medici neîncrezători şi dornici să demaşte “falsul”, ea i-a convins prin autenticitatea trăirii ei, mulţi devenind cei mai înfocaţi susţinători ai ei. Tulburătoare pentru ceilalţi nu numai prin cei mai mult de 20 de ani petrecuţi fără nici un fel de hrană fizică, ci şi prin starea continuă de profundă pace pe care o emana faţă de cei din jur, Therese a fost una dintre dovezile vii ale puterii desăvârşite a credinţei în Dumnezeu.

Un alt oraş, de data aceasta din Pirineii francezi – Lourdes – a ajuns locul anual de întâlnire şi rugăciune pentru mai mult de 5 milioane de pelerini! În ghidurile turistice se găsesc informaţii de genul „aici se produc peste o mie de kilograme de lumânări zilnic” şi „mai mult de 400 de hoteluri împânzesc acest mic oraş”, fără a se preciza însă întotdeauna faptul că aici este locul unde s-au produs sute de vindecări şi fenomene miraculoase. Ce a făcut posibil aceasta? Totul a început de la stările profunde de extaz mistic ale unei fetiţe bolnăvicioase, în vârstă de 14 ani, Bernadette Soubirous, care în anul 1858 a avut aici prima oară viziunea Fecioarei Maria şi a primit mesajele ei. Lunga serie de apariţii ale Fecioarei, însoţită de fenomene cu adevărat divine, a generat o revigorare a credinţei în inimile a mii de oameni care au început să vină la izvorul tămăduitor unde Fecioara i-a apărut în repetate rânduri celei ce avea să fie considerată mai târziu sfânta Bernadette. Până în 1987 au fost înregistrate de către biserica catolică numai 66 de vindecări miraculoase, prin contactul cu apa considerată sfântă a acestui izvor şi prin credinţa şi rugăciunile pelerinilor. Spunem „numai 66”, pentru că în afara acestora, care au fost recunoscute drept vindecări miraculoase chiar de către biserică după investigarea lor de mai multe comisii medicale şi ecumenice, există sute de alte vindecări ce nu au fost însă înregistrate oficial şi trecute prin filtrele drastice ale celor desemnaţi să investigheze aceste cazuri. De la răni cumplite, scleroză multiplă, cancer, afecţiuni cardiace, până la stări de depresie şi tendinţe suicidare, o imensă suferinţă umană a fost curăţată de apele unui umil izvor dătător de viaţă şi sănătate.

Ce face însă ca dintre milioanele de oameni ce caută speranţa, încurajarea şi vindecarea în astfel de locuri sfinte, doar câteva sute să fie ajutaţi prin miracol divin? Întrebarea pe care şi-o pun chiar şi unii dintre cei care au trăit astfel de fenomene este: de ce eu?

Înainte de toate, cel mai autentic „loc al miracolelor” nu este neapărat un loc sfânt sau de pelerinaj şi nici o biserică, chiar dacă acestea pot ajuta mult acest proces. Acest loc excepţional se află de fapt în primul rând în propria noastră fiinţă.

Cum să nu ne rugăm?

În lipsa unei practici adecvate, nu este întotdeauna uşor de ajuns la această veritabilă putere a rugăciunii. De multe ori se trece prin faze intermediare, care nu pot fi considerate o autentică rugăciune, nu pentru că ele nu ar avea cel puţin pe moment anumite efecte, ci pentru că ele nu apar dintr-un plin al sufletului şi inimii şi reprezintă mai mult o nevoie de moment. Fără a minimaliza nici efectul acestora, ca posibile etape către o stare interioară autentic înălţătoare, de natură să ne apropie de Dumnezeu, este bine să cunoaştem aceste forme parţiale de rugăciune şi să evităm să rămânem doar la ele, ceea ce ar fi o greşeală. Iată, în această direcţie, clasificarea pe care o face William Carr Peel în cartea sa “Cum răspunde Dumnezeu când omul se roagă”, cu privire la modul inadecvat de a ne ruga, lipsit de sinceritate sau de o deschidere sufletească reală:

1. Rugăciunea de tip “Sunt în criză – ajută-mă!”

Este cazul celor ce se roagă numai în situaţii de urgenţă, atunci când se confruntă cu necazuri, uitând în restul timpului aproape complet de această modalitate spirituală. Nu este nimic rău în a ne ruga atunci când trecem prin momente grele, dar este o mare greşeală să uităm de sprijinul primit imediat ce ne simţim mai bine sau am depăşit momentul dificil. Aceasta arată că înţelegerea noastră asupra vieţii şi relaţia noastră cu Dumnezeu sunt încă firave… Pentru a schimba acest mod de raportare la Dumnezeu este în primul rând necesar să nu uităm să îi mulţumim cât mai des pentru ceea ce ne oferă şi să nu uităm să ne rugăm pentru cei apropiaţi sau pentru oricine simţim că are nevoie de aceasta. Acest mod de a acţiona ne va face să fim mai cuprinzători sufleteşte şi să ne extindem timpul rugăciunii şi asupra unor momente ce nu privesc doar nevoile noastre. A ne ruga şi pentru alţii poate să constituie pentru unele persoane o cale de vindecare sufletească rapidă, prin amplificarea compasiunii şi a atenţiei. În plus, într-una dintre miraculoasele apariţii ale Fecioarei Maria de la Fatima, Ea afirma: “Multe fiinţe sunt sortite să ajungă în infern tocmai pentru că nu au pe nimeni care ar putea să se roage pentru ele.”

2. Rugăciunea “şablon”

Este rugăciunea făcută cu convingerea că numai anumite formulări precise pot ajunge la Dumnezeu şi ceea ce nu intră în aceste canoane este fie considerat un păcat, fie nu va fi ascultat de Dumnezeu. Nici aici, greşeala nu este aceea de a folosi anumite formule precise de rugăciune, ci rigiditatea sufletească şi micimea lăuntrică ce ne poate face să credem că numai aşa este corect şi orice alt fel de abordare a relaţiei cu Tatăl Ceresc prin rugăciune este eronată. Această etapă se depăşeşte simplu prin purtarea unui gen de dialog interior liber cu Dumnezeu, în care îi împărtăşim bucuriile şi suferinţele noastre, chiar fără a-i cere absolut nimic. Aceasta ne va deschide şi încălzi sufletul astfel că formulele rigide care până atunci erau un fel de invocaţie stearpă pentru noi, vor deveni pline de forţă şi viaţă, datorită încălzirii inimii şi trezirii sufletului.

3. Rugăciunea de tip “examen” – proba orală

Cei ce se roagă astfel îl percep pe Dumnezeu în mod asemănător unui profesor de facultate care ţine cont de numărul de pagini de Biblie pe care le răsfoim pentru a ne permite astfel „să trecem anul”. În viziunea acestora, cu cât sunt rostite mai multe cuvinte şi cu cât formularea este mai bine argumentată şi doctă, cu atât Dumnezeu va răspunde mai repede. Cei ce doresc să depăşească acest mod steril de a se ruga trebuie să înveţe în primul rând să savureze liniştea, să tacă şi să îşi înveţe totodată mintea să fie mai tăcută. Rostind (cu glas tare sau doar în gând) puţine cuvinte, dar foarte încărcate de emoţie interioară şi aspiraţie, urmate apoi de o pauză de profundă tăcere interioară în care ecourile rugăciunii pot fi conştientizate ca reverberând în întreaga fiinţă, se poate ajunge la profunzimi nebănuite ale acestei modalităţi de comunicare cu Dumnezeu.

4. Rugăciunea de tip „troc”

Fie că este formulată clar în acest sens sau are doar ca substrat dorinţa de a obţine cu orice preţ un anumit avantaj, acest tip de rugăciune se traduce în genul: “Doamne, să facem o înţelegere. Dacă tu răspunzi rugăciunii mele şi îmi oferi ceea ce eu îţi cer, atunci eu voi face la rândul meu cutare lucru (voi da bani săracilor, voi dona pentru biserică, voi renunţa la fumat, etc.)”. Acest gen de rugăciune prezintă o greşeală de abordare şi arată în mod surprinzător chiar o lipsă de credinţă în Dumnezeu. De ce? Pentru că înainte de toate iubirea şi credinţa, precum şi intuirea puterii divine, exclud trocul şi presupun abandonarea dorinţelor care de multe ori pot fi de genul “vreau casă” sau maşină, avantaje, poziţie socială, prieteni etc. Există însă şi o altă posibilitate, de data aceasta pozitivă, în care vizăm un scop pur spiritual, cum este cazul vindecării de obiceiuri nefaste, de invidie, gelozie sau orgoliu, caz în care Dumnezeu ne poate răspunde cu repeziciune în măsura în care suntem dispuşi cu adevărat să îi oferim “în schimb” efortul nostru de transformare şi acţiunile orientate în sensul ajutorării altor oameni.

5. Rugăciunea de tip combativ

Este caracteristică fiinţelor orgolioase care ajung nu arareori să se supere pe Dumnezeu pentru că, deşi l-au rugat în numeroase rânduri, el nu le-a răspuns la cererile lor insistente. Ei tind atunci într-un mod prostesc să Îl “tragă la răspundere” pe Dumnezeu pentru că nu le-a răspuns în modul în care ei au dorit aceasta. Pentru cei ce se află într-o astfel de situaţie e necesar să înţeleagă că, aşa cum afirma un înţelept, Dumnezeu nu va răspunde niciodată întrebărilor prost puse şi nici cererilor ce nu sunt în acord cu armonia divină. Pe de altă parte, sunt numeroşi cei care consideră că nu li s-a răspuns, dar de fapt ei nu au ştiut să identifice şi să înţeleagă răspunsul pe care l-au primit.

O sugestie de final

Fără îndoială că se poate scrie extrem de mult pe tema modului de a ne ruga, a felului în care Dumnezeu ne poate ajuta sau a modului în care poate să apară vindecarea. Toate acestea, la fel ca şi relatările care ne înfioară şi ne emoţionează prin caracterul lor de revelaţie şi de contact cu puterile divine, nu ne sunt însă de un real folos decât într-un singur caz: acela în care ele ne mobilizează pentru a încerca şi a reuşi să trăim în fiinţa noastră această realitate a comunicării cu Tatăl Ceresc prin rugăciune sinceră. Odată ce am trăit intens în întreaga fiinţă această emoţie a răspunsului divin, nu vor mai exista ezitările, îndoiala sau suspiciunea vor fi risipite, iar existenţa noastră poate să capete o dimensiune nouă, în care simţim că trăim mai adevărat, mai plini de iubire, deschişi faţă de ceilalţi şi în primul rând faţă de această lume spirituală care este permanent prezentă în noi. Un înţelept oriental afirma că această lume a spiritului la care rugăciunea ne permite să accedem este, pentru cei ce o simt, cu mult mai reală decât cele mai solide şi concrete obiecte ale acestei lumi.

VINDECAREA PRIN CREDINTA

VINDECAREA PRIN CREDINŢĂ

Diadoh al Foticeei afirma că medicina este o carte care se deschide pentru oameni prin voia lui Dumnezeu, pentru a-i ajuta, şi că nădejdea trebuie să ne-o punem în harul vindecător al lui Iisus, nu în ştiinţa omenească. Întreaga putere a oamenilor şi darul tămăduitor vin numai de la Dumnezeu, iar vindecările miraculoase realizate de Iisus şi în numele lui Iisus sunt exemple luminoase ale credinţei în Dumnezeu şi în graţia Sa.

În dar aţi luat, în dar să daţi!”

În Biblie sunt pomenite numeroase cazuri de vindecare prin credinţă realizate de Iisus. Doar la atingerea mâinilor sau la auzul cuvintelor sale, „orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţă şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte.”. Iisus a vindecat pe toţi „cei care se aflau în suferinţe, fiind cu boli, şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi”, afirmarea credinţei fiind hotărâtoare, iar primul gând al celor vindecaţi era să îl slăvească pe Dumnezeu şi să îl urmeze pe Fiul Său. Mulţi oameni au început să creadă în Dumnezeu în urma asistării la vindecările miraculoase. Prin aceste vindecări, se dezvăluie natura divină a lui Iisus, căci El vindecă nu pentru a dovedi că este Dumnezeu, ci pentru că este Dumnezeu.

Apostolii au fost investiţi de către Iisus cu putere şi har vindecător: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi demonii; în dar aţi luat, în dar să daţi!” Toate vindecările lor au fost şi sunt făcute în numele lui Iisus, iar atitudinea lor în asemenea momente era aceea de adâncă smerenie. De-a lungul timpului, mulţi sfinţi au primit acest har al vindecării, ca o dovadă a purităţii sufletului lor: Padre Pio de la Pietrelcina, Therese Neumann, preoţi înzestraţi cu har, mulţi asceţi şi călugări pelerini.

Există în lume locuri în care s-au realizat deseori vindecări miraculoase, totul începând, de obicei, cu o viziune. Un caz foarte cunoscut este cel al localităţii Medjugorje din Bosnia, unde, începând din 24 iunie 1981, un grup de copii au avut numeroase viziuni ale Fecioarei Maria, iar până în 1987 erau înregistrate peste 300 de vindecări miraculoase.

Vindecări miraculoase la Lourdes

Cel mai celebru caz este localitatea Lourdes (o mică aşezare din munţii Pirinei). Aici, la 11 februarie 1858, Bernadette Soubiros, o fată de 14 ani, a avut prima viziune a Fecioarei Maria. Ea a primit mesaje prin care oamenii erau îndemnaţi la pocăinţă şi rugăciune, iar preoţii erau sfătuiţi să întemeieze în acest loc o capelă, un loc de pelerinaj pentru bolnavi. Astfel a început istoria miracolelor de la Lourdes.

În acest loc, unic în lume, au fost înregistrate în primul an, 1858, peste 100 de vindecări, iar până în 1914, abatele G. Bertrin a notat peste 4445 de vindecări, dintre care peste 64 au fost declarate miracole. În ziua de azi, controlul acestor vindecări se face foarte strict, pentru a fi excluse cele false şi există numeroase cazuri de vindecări inexplicabile din punct de vedere medical.

Oamenii de ştiinţă au încercat să explice aceste vindecări prin diferite teorii, dar ei au pornit de la început cu ideea de a demasca eventualele înşelăciuni. Dar în nici un alt loc din lume nu au fost vindecate boli atât de variate şi atât de grave, iar locurile în care bolnavul este atins de graţia divină sunt extrem de diverse: în faţa altarului din capelă, în faţa grotei în care au avut loc viziunile, în timpul procesiunii Sfântului Sacrament, la azilul Notre-Dame, în trenul de întoarcere, etc.

Pentru cei care nu recunosc în aceste vindecări miraculoase răspunsul bunătăţii lui Dumnezeu la rugăciunea sufletului aflat în suferinţă, vindecările divine din întreaga lume vor rămâne pentru totdeauna o enigmă.

Efectele fiziologice ale rugăciunii

Vindecările prin intermediul rugăciunii au uimit oamenii din toate timpurile. Dar, atunci când este vorba de boli uşoare, susceptibile de a se vindeca spontan sau cu ajutorul medicaţiei obişnuite, cei sceptici obiectează că este greu de ştiut care a fost cauza sau agentul adevărat al vindecării miraculoase. Rezultatele rugăciunii pot fi constatate cu o deplină certitudine numai în cazurile în care orice terapeutică este de prisos sau deja a dat greş. Biroul medical din Lourdes, prin studiul şi evidenţierea vindecărilor miraculoase, a adus un mare serviciu omenirii, demonstrând realitatea de netăgăduit a acestor vindecări produse prin rugăciune.

Rugăciunea are uneori un efect exploziv şi fulgerător. Au fost nenumărate cazuri de bolnavi care s-au vindecat aproape instantaneu de boli cum ar fi: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, ulcere, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonită. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel: mai întâi o mare durere, apoi un sentiment cert de a fi complet vindecat. În câteva secunde, câteva minute sau cel mult câteva ore, plăgile se cicatrizează, simptomele generale dispar, revine pofta de mâncare. Uneori, dezordinile funcţionale dispar înaintea leziunii anatomice. Miracolul este caracterizat de o accelerare uluitoare a proceselor de vindecare organică. Singura condiţie indispensabilă ca acest fenomen să aibă loc este rugăciunea intensă şi credinţa fermă.

Nu este absolut necesar ca însuşi bolnavul să se roage, pentru a se produce astfel de fenomene miraculoase. Chiar şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, precum şi necredincioşi curioşi, au fost vindecaţi ca prin minune la Lourdes, dacă alături se afla cineva care se ruga pentru ei.

Asemenea fapte arată realitatea de netăgăduit a legăturilor subtile care există între procesele mentale, psihologice şi cele organice. Ele dovedesc importanţa imensă a activităţii spirituale în viaţa noastră şi ne deschid către o lume nouă, plină de armonie, forţă, sănătate şi fericire.

Vindecările de la Lourdes sunt un fapt împotriva căruia nici o afirmaţie nu poate sta în picioare; aşa cum ne trebuie ochi pentru a vedea, aşa ne trebuie ochi pentru a discerne semnul supranatural care se ascunde în vindecările miraculoase; este ceea ce se cheamă ochii credinţei. (…) Ştiinţa are datoria să nu refuze faptele pentru simplul motiv că par extraordinare şi neexplicabile.” Alexis Carrel, medic, savant, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1912

Părintele Ilie Cleopa descrie caracteristicile adevăratelor vindecări miraculoase: „să fie vrednice de numele lui Dumnezeu; să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mântuitorului şi ale sfinţilor; să nu se tăgăduiască unele pe altele; să nu se contrazică cu Sfânta Scriptură; să urmărească mântuirea sufletului omenesc; să aducă folos şi spor vieţii duhovniceşti, nu morţii şi păcatului; săvârşitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viaţă curată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste; să îndrepte moravurile celor care văd minunea; să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu; să dovedească lucrarea graţiei lui Dumnezeu; toate minunile adevărate se pot face numai în numele lui Iisus Christos.”

Involuţia spirituală actuală

Civilizaţia modernă apare în istorie ca o adevărată anomalie: dintre toate civilizaţiile cunoscute nouă, ea este singura care s-a dezvoltat într-un sens pur material şi singura care nu se sprijină pe nici un principiu de ordin superior. Această dezvoltare materială, care durează de mai multe secole şi care a luat un ritm din ce în ce mai accelerat, a fost însoţită de o involuţie spirituală greu de compensat. Autentica şi pura spiritualitate nu mai este în ziua de azi un subiect de studiu. Strădaniile oamenilor se îndreaptă către cultivarea ştiinţelor experimentale şi practice. Un singur exemplu ar fi suficient pentru a înţelege decăderea la care s-a ajuns: tratatul „Summa theologica“ a sfântului Toma d’Aquino era, la vremea sa, un manual pentru studiul studenţilor. Unde s-ar mai putea găsi astăzi studenţi capabili să aprofundeze şi să asimileze acest tratat?

Simţul sacrului este esenţial pentru fiinţa umană

Cei care se cred cu sinceritate religioşi nu au, în cea mai mare parte, decât o vagă idee despre ceea ce înseamnă cu adevărat rugăciunea plină de fervoare către Dumnezeu. Religia nu mai are o influenţă efectivă nici asupra gândirii, nici asupra modului lor de a acţiona, este ca şi cum ar fi separată de restul vieţii. Practic, „credincioşii“ şi ateii se comportă aproape la fel. Pentru mulţi oameni, afirmarea supranaturalului nu are decât o valoare teoretică şi ar fi foarte încurcaţi dacă ar fi puşi în situaţia să constate un miracol.

Pentru cei mai mulţi, rugăciunea ţine numai de frică şi neîmpliniri, fără nici o dimensiune spirituală. Dar sentimentul religios înseamnă mult mai mult decât devoţiunea sentimentală, mai mult decât preceptele morale sau decât consolările pentru fiinţele slăbite de suferinţă.

Adeseori, raţiunea ni se pare superioară intuiţiei şi preferăm inteligenţa în locul sentimentului. Ştiinţa analizează puternic, în timp ce spiritualitatea, credinţa în Divin se stinge tot mai mult în zilele noastre. De aceea, căutăm de cele mai multe ori să dezvoltăm inteligenţa, iar simţul moral, simţul iubirii, simţul frumosului, dar mai ales simţul sacrului le neglijăm aproape cu desăvârşire. Atrofierea acestor dimensiuni fundamentale ale mentalului şi psihicului nostru face din omul modern o fiinţă aproape oarbă din punct de vedere spiritual. Forţa spirituală este tot atât de necesară reuşitei în viaţă ca şi cea intelectuală şi materială. Se impune deci să reînviem în noi cât mai curând activităţile spirituale, care, mai mult decât cele intelectuale, imprimă personalităţii sensul fundamental şi puterea lor.

Importanţa rugăciunii

A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare la prima vedere o acţiune cu totul inutilă. Cu toate acestea, în ciuda opacităţii lor, este absolut necesar să cunoaştem cât mai bine toate activităţile omeneşti de care, în mod potenţial, suntem în stare. Ne asumăm un mare risc lăsând să moară sau să dormiteze în noi vreuna din calităţile sau înzestrările fundamentale, fie ea de ordin fiziologic, psihic, mental, intelectual sau spiritual.

Nu este necesar să fii orator ca să fii ascultat de Dumnezeu

Pentru a ajunge să îl simţi pe Dumnezeu nu este necesar un ceremonial complicat. Rugăciunea este uşoară, iar tehnica ei simplă se află la îndemâna oricui. O regăsim în scurta năzuinţă frenetică către Dumnezeu şi în profunda contemplaţie; în cuvintele simple şi trăite cu toată inima, rostite de ţăranca din faţa troiţei de la răscrucea drumurilor şi în măreţia extatică a cântecelor gregoriene. Solemnitatea, grandoarea, seriozitatea sau frumuseţea cuvintelor nu sunt absolut necesare pentru ca o rugăciune să fie eficientă. Nu este necesar să fii orator ca să fii ascultat de Dumnezeu. Când judecăm valoarea rugăciunilor după rezultatele lor, constatăm cu uşurinţă că atât cele mai umile cuvinte de aspiraţie, rugă şi laudă, cât şi cele mai frumoase invocaţii par a fi primite la fel de către Dumnezeu, cu condiţia să fie sincere şi pure. Chiar flacăra unei lumânări, consacrată cu dragoste lui Dumnezeu, este o rugăciune. Este de ajuns pentru aceasta ca în fiinţa noastră lăuntrică flacăra materială şi formularea noastră simplă către Divin să simbolizeze elanul şi aspiraţia sinceră către Dumnezeu.

Rugăciunea în viziunea unui om de ştiinţă

Chirurgul şi fiziologul francez Alexis Carrel (28 iunie 1873 – 5 noiembrie 1944), laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie şi chirurgie fiziologică, este cunoscut în domeniul literaturii ca autor al lucrărilor „Omul, acest necunoscut“ şi „Rugăciunea“. Iată câteva din ideile acestui savant despre rugăciune şi despre relaţia omului cu Dumnezeu.

Pentru ce oare simţul spiritual de Divin joacă un rol atât de important în reuşita în viaţă? Prin ce mecanism lăuntric acţionează aspiraţia către Absolut sau rugăciunea asupra noastră? Aici părăsim domeniul observaţiei pentru cel al ipotezei, care, chiar îndrăzneaţă fiind, este necesară procesului cunoaşterii şi conştiinţei. Trebuie în primul rând să ne reamintim că omul este un tot indivizibil, structurat ca un microcosmos în miniatură, şi compus din ţesuturi, lichide organice şi conştiinţă. El se crede adeseori, datorită ignoranţei sale, independent de mediul său subtil energetic şi material, adică de universul cosmic apropiat şi foarte îndepărtat. În realitate, el este în contact permanent cu macrocosmosul, căci este intim legat de acest mediu prin nevoia neîncetată de oxigenul din aer şi de hrana pe care i-o dă pământul. Pe de altă parte, fiinţa omului nu este cu totul cuprinsă în corpul fizic. Ea se compune din mental, psihic, spirit, ca şi din materie. Iar spiritul, care este scânteia divină din om, deşi locuieşte în organele noastre, se prelungeşte cu mult în afara celor patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Oare nu ne este îngăduit, când înţelegem toate acestea, să credem că locuim simultan atât în lumea cosmică, cât şi în mai multe medii energizante, inteligibile, invizibile şi imateriale, considerate de parapsihologi lumi paralele, care sunt de o natură asemănătoare celei a conştiinţei şi de care nu reuşim niciodată să ne lipsim fără a fi păgubiţi atât la nivelul corpurilor subtile invizibile, cât şi în universul material şi omenesc? Acest mediu energizant, subtil, considerat în totalitate, nu este altceva decât Fiinţa imanentă din care provin la origine toate fiinţele, superioară tuturor, pe care noi o numim Dumnezeu.

S-ar putea deci compara simţul spiritual de Divin cu nevoia stringentă de oxigen şi aspiraţia plină de fervoare către Dumnezeu sau rugăciunea ar putea fi deci asemănată cu funcţia noastră respiratorie. Ea ar trebuie atunci să fie privită ca un agent natural, firesc, al relaţiilor de integrare armonioasă între conştiinţă şi mediul său propriu. Ea ar putea fi considerată, analogic vorbind, ca o activitate biologică, fundamentală, de care depinde structura noastră. Cu alte cuvinte, ca o funcţie morală a corpului, psihicului, a mentalului şi a spiritului nostru.“


IN CAUTAREA FERICIRII

ÎN CĂUTAREA FERICIRII

De ce suferim? de ce nu suntem fericiți? Ne-am pus uneori aceste întrebări.

În cele mai multe cazuri, fericirea este confundată cu plăcerea. “Din mijlocul fântânilor plăcerii izvorăşte amărăciunea care otrăveşte parfumul florilor” scria poetul şi filozoful roman Lucreţius în “De rerum natura” (În firea lucrurilor). Şi în popor există un proverb care spune că şi cel mai frumos trandafir are spinii lui. Neajunsul major al plăcerii este acela că durează puţin, de aici rezultând goana oamenilor după plăceri repetate, obicei ce riscă să devină la un moment dat viciu. Plăcerea nu are capacitatea de a împlini profund şi de aceea oricâtă plăcere ai trăi simţi că tot îţi mai lipseşte ceva. Acest fapt poate conduce la situaţii extreme, cum ar fi în cazul drogurilor, când dependentul este gata să renunţe la tot – inclusiv la proprietate şi sănătate – în scopul achiziţionării substanţei nocive care îi produce o plăcere efemeră.

Fericirea, pe de altă parte, este profundă, plenară, de durată şi conferă pace şi linişte. Dacă suferinţa poate urma plăcerii, fie din cauză că aceasta s-a sfârşit ori că a condus la consecinţe dureroase, fericirea nu are niciodată asemenea urmări. Fericirea înseamnă armonie. Ea pune capăt tuturor suferinţelor. În timp ce plăcerea îndeamnă mereu către o plăcere şi mai mare, înlănţuind fiinţa umană, fericirea, dimpotrivă, fiind ea însăşi un superlativ, eliberează. Fericirea înseamnă libertate.

Când suntem fericiţi suntem împliniţi. Vânătorul de plăceri este mereu neîmplinit şi de aceea caută permanent acea completare pe care, din cauză că îşi canalizează efortul către mijloace exterioare fiinţei lui, nu o cunoaşte niciodată. Dacă plăcerea ar fi sinonimă cu fericirea, societatea de consum occidentală care furnizează accesul facil la plăceri de toate felurile, ar face ca toate fiinţele umane să fie fericite. În loc de aceasta, în societatea noastră sunt mulţi oameni cu grave tulburări emoţionale şi deprimaţi. Tot mai mulţi medici psihiatri consideră că o asemenea societate este cea mai bolnavă dintre toate câte au existat vreodată pe această planetă. Din ce în ce mai mulţi oameni suferă de o afecţiune psihică – de la depresii cronice la schizofrenie. Acest adevăr înspăimântător nu ar trebui să ne surprindă dacă ţinem cont de felul în care mass-media intoxică minţile oamenilor cu violenţă şi aspectele tenebroase ale existenţei.

Altă perspectivă

Atunci când vorbim despre împlinire, bunăstare şi fericire, atingem in mod inevitabil domenii care depăşesc psihologia, medicina sau morala şi care pătrund pe tărâmul spiritualităţii.

Din perspectiva spirituală autentică, fericirea nu este o plăcere de moment, ci este însăşi eterna beatitudine, fundalul permanent al întregii creaţii. Atât timp cât ne menţinem în armonie cu realitatea esenţială a universului, ne simţim împliniţi şi fericiţi. Suferinţa apare în momentul în care nu ne mai aflăm în armonie cu ritmurile manifestării.

Suferinţa a devenit o parte pregnantă a experienţei umane, deoarece, cu câteva excepţii, oamenii nu percep corect realitatea spirituală a lucrurilor şi se manifestă în mod dizarmonios. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nici măcar nu sunt conştienţi de aceasta. Dacă nu se confruntă cu dezastre, boli sau lipsuri, oamenii nu sunt conştienţi că suferă în sens fundamental. Când sunt întrebaţi dacă sunt fericiţi, aceşti oameni vor răspunde “atât cât se poate”. Nu par a avea cunoştinţă de pustiul întunecat din inimile lor, care nu le permite să aibă încredere sau să iubească pe cineva, nici de lipsa lor de energie în relaţia cu viaţa, care îi face mai mereu pasivi şi inerţi, sau de modul haotic în care se manifestă şi care îi împiedică să se oprească şi să se întrebe de ce gonesc fără nici un ţel prin viaţă. De aceea este necesară dezvoltarea unei viziuni corecte asupra realităţii, este necesar discernământul spiritual care ne ajută să depăşim iluzia în care trăim.

Egoismul – cel mai mare obstacol

Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu sunt conştienţi, trăiesc cufundaţi în oceanul experienţele lor senzoriale determinate de dorinţa de mulţumire personală. Analizând lucid şi profund experienţele vieţii noastre, putem observa că momentele în care am trăit cea mai mare fericire, cea mai adâncă pace lăuntrică au fost acele momente în care, dintr-un motiv sau altul, am încetat să mai dorim ceva de la ceilalţi sau de la lumea înconjurătoare.

Pentru personalitatea egotică, o puternică motivaţie de a trăi este dorinţa de a poseda, de a obţine, de a avea ceva doar pentru sine însuşi: “Vreau o maşină pentru mine! Vreau o persoană doar pentru mine!” Deseori, această dorinţă este atât de copleşitoare, încât fiinţa umană este subjugată de ea. Iar dacă ne uităm în jur, în societatea în care trăim, putem observa că suntem încurajaţi să fim “obsedaţi” mereu şi mereu de obiecte şi de oameni, de dorinţa de a le avea doar pentru noi.

O schimbare majoră în interiorul nostru se produce atunci când înţelegem că, de fapt, cea mai mare bucurie, cea mai adâncă pace, cea mai profundă fericire apare atunci când nu dorim nimic. Puţini oameni reuşesc însă acest lucru, deoarece desprinderea de dorinţă este dificilă. Este des întâlnită afirmaţia: “Nu doresc nimic, vreau doar să fiu fericit, vreau să am o viaţă simplă! ” Dar această afirmaţie nu este de ajuns, este necesară chiar diminuarea dorinţei. Doar când dorinţa dispare, începe să fie trăit sentimentul adevăratei împliniri interioare.

Pentru o transformare spirituală autentică şi profundă, este necesar să analizăm cu atenţie atitudinea noastră fundamentală în viaţă şi să renunţăm la “a avea” mereu mai mult, mereu altceva, în favoarea lui “a fi”. Astfel, vom descoperi că fericirea profundă, pacea extatică apar doar atunci când renunţăm la povara dureroasă a dorinţei. Când această tensiune a dorinţei se diminuează, ne vom simţi din ce în ce mai aproape de sufletul nostru, din ce în ce mai mult noi înşine, vom înţelege cine suntem de fapt şi vom vedea limpede realitatea adevărată a spiritului.

Suntem fericiţi?

Începem viaţa cu convingerea că fericirea poate fi obţinută în şi prin această lume. Cei mai mulţi dintre oameni continuă să creadă aceasta până la sfârşitul vieţii, dar mulţi nu dau nici o importanţă faptului că speranţele lor de fericire nu s-au realizat încă până acum.

Cum se poate orienta viaţa în scopul atingerii fericirii dacă nu ajungem la un moment dat să ne întrebăm dacă nu cumva am greşit în alegerile noastre anterioare, din moment ce până acum nu am atins încă fericirea pe care o căutam? Pe măsură ce timpul trece, mulţi oameni uită să mai caute fericirea, mulţumindu-se cu surogate.

Ceea ce ne reţine de la o reculegere profundă şi o analiză detaliată, lucidă şi sinceră a propriei noastre vieţi este ideea că vom obţine cât de curând de la viaţă ceea ce noi dorim: Fericirea, oricum ne-am comporta, am gândi sau am acţiona. Aceasta este o mare eroare pe care majoritatea oamenilor o perpetuează continuu.

În cazul tuturor acestor oameni, singurul lucru care le-ar putea zdruncina această idee eronată este trăirea unei tragedii. Marele înţelept şi eliberat spiritual al Indiei, Ramana Maharishi susţine că această realitate exprimă o manifestare a Naturii şi ne oferă analogia cu visele pentru a dovedi aceasta: atunci când visăm lucruri plăcute, nu ne trezim, dar tresărim speriaţi de îndată ce apar viziuni înfricoşătoare. Tot astfel, un mod de viaţă placid, inert, confuz, nespiritualizat, punctat numai cu plăceri mai uşor sau mai greu de obţinut, nu e de natură să stimuleze o analiză serioasă, profundă şi lucidă asupra vieţii şi sensului acesteia.

Să presupunem că am descoperit că viaţa noastră de până acum ne-a dezamăgit, că a ajuns să ni se pară chiar insuportabilă şi că am făcut această descoperire referindu-ne la noi înşine sau la întreaga specie umană.

Ce am făcut noi de fiecare dată? Am cerut sfatul cunoscuţilor, al prietenilor, al preoţilor sau al astrologilor, sau în cel mai bun caz ne-am rugat lui Dumnezeu. De multe ori nu am făcut decât să amânăm criza existenţială prin rezolvări parţiale, prin compromisuri, prin complacere într-o situaţie mediocră.

Şi aşa va fi până când nu ne vom reculege pentru a gândi şi medita profund asupra scopului propriei noastre vieţi. Am căutat fericirea în toţi anii monotoni ai vieţii de până acum; iar şi iar am fost pe punctul de a o câştiga şi de a o avea pentru totdeauna, dar de multe ori am fost înfrânţi şi, fără a ne reculege pentru a gândi – aşa cum va trebui să facem de acum înainte -, am continuat să trăim în acelaşi fel. Dacă acum vom reflecta mai profund, ne vom da seama că probabil ne-am pus problema fericirii fără o înţelegere corectă a adevăratei sale naturi şi a sursei sale.

De ce totuși suntem nefericiţi?

La început, trebuie să analizăm fericirea şi să descoperim ce este ea de fapt. Ceea ce înţelepţii trăiesc şi ştiu, iar oamenii obişnuiţi doar intuiesc este faptul că fericirea ar trebui să fie starea normală a oamenilor, percepută ca o trăire constantă, permanentă şi firească în bucurie, iubire, unitate, armonie, frumuseţe şi adevăr. Dar, ceea ce noi înşine ne oferim ca echivalent, ceea ce lumea exterioară ne oferă nu reprezintă fericirea adevărată, ci aspecte limitate şi trecătoare al căror nume corect aplicat global este „plăcere“ sau „satisfacţie“. Fericirea şi plăcerea sunt însă două stări diferite. Cel mai adesea presupunem că fericirea este o înşiruire de plăceri şi satisfacţii care mai de care mai exotice; ne închipuim că dacă ne putem găsi o sursă permanentă de plăceri şi satisfacţii ne-am asigurat fericirea. Dar ceea ce în general oamenii nu ştiu este că inconstanţa este trăsătura fundamentală a plăcerii, fiindcă plăcerea reprezintă doar reacţia noastră de moment la impactul cu lucrurile exterioare. Unele obiecte sau fiinţe ne oferă plăcere şi de aceea noi căutăm să le obţinem şi să le posedăm sau să le căutăm compania, lăsându-ne treptat dominaţi de acestea; însă aceleaşi lucruri şi fiinţe nu ne oferă întotdeauna aceeaşi plăcere; câteodată ele ne pot genera chiar durere sau neplăcere. De aceea, noi suntem deseori înşelaţi de plăcerea pe care am dorit-o atât de mult şi descoperim că durerea, neplăcerea şi insatisfacţia apar din ce în ce mai des; de fapt, atât timp cât conştiinţa fiinţei umane se menţine în planul relativului, plăcerea şi durerea, atracţia şi repulsia sunt inseparabile, şi oamenii le „gustă“ pe rând de-a lungul vieţii lor.

Înţelepţii afirmă că nici chiar plăcerea nu depinde de obiectele exterioare. Dacă plăcerea pe care o gustăm din viaţă ar proveni din lucruri ar trebui să fie mai multă la cei ce posedă multe lucruri, mai puţină la cei ce au mai puţine lucruri şi inexistentă la cei ce nu au nimic; dar nu este deloc aşa. Cei bogaţi care posedă o abundenţă de lucruri, nu sunt nici pe departe deplin fericiţi, după cum nici cei săraci care au foarte puţine lucruri nu sunt complet nefericiţi.

În urma acestei analize, putem sublinia câteva idei:

1. Fericirea adevărată este – aşa cum mulţi înţelepţi ne-au spus – ceva aparţinând naturii noastre intrinseci.

2. Plăcerea nu are o existenţă în sine, independentă, ea este inerentă naturii obiectelor exterioare.

3. Dorinţa de a obţine şi perpetua plăcerea efemeră este cauza exilului din starea de fericire ce există deja în noi. Controlul, pentru moment, al dorinţelor noastre ne permite să gustăm o frântură din acea fericire intrinsecă fiinţei noastre, dar încă nedescoperită.

4. Din cauză că noi aproape tot timpul dorim să obţinem câte ceva sau dorim să scăpăm de ceva, suntem aproape tot timpul nefericiţi. Dorinţa de a scăpa de ceva se datorează fricii. Deci, putem concluziona că, dorinţa şi frica sunt cei doi duşmani ai fericirii. Atât timp cât rămânem sub dominaţia lor despotică, nu vom fi nici măcar o singură clipă cu adevărat fericiţi. A trăi sub imperiul dorinţei sau al fricii este însăşi nefericirea şi cu cât este mai intensă dorinţa sau frica, cu atât este mai chinuitoare nefericirea. După cum dorinţa este nesfârşită, la fel este şi frica; pentru că lucrurile pe care frica ne spune să le evităm sunt infinite.

De aceea ajungem la această concluzie: atât timp cât dorinţa şi frica ne vor domina şi ne vor înlănţui, nu vom putea trăi cu adevărat fericirea.

Să descoperim fericirea din jurul nostru

Aţi văzut vreodată copiii jucându-se pe plajă? Ei înalţă castele minunate, monumente impunătoare, străzi, apeducte între oraşele de nisip. Ei îşi creează propriile lumi de nisip. Dar după aceea, cu bucurie şi candoare, distrug castelele şi apeductele, şi încep din nou din nimic, doar cu o grămadă de nisip, să creeze fericiţi un alt Univers.

Aţi văzut vreodată un copil să se necăjească pentru că palatul de nisip începe să se prăbuşească pe măsură ce valurile vin să-l fărâme? Poate că da, dar pentru puţin timp. Va începe el oare să clădească un dig? Când va veni ploaia, va crea un acoperiş pentru a-şi proteja castelul de nisip? Nu! Copiii nu încearcă să se agaţe de nimic. Ei lasă să se petreacă ceea ce trebuie să se petreacă. Ei sunt creatorii Universului lor de joacă, dar totodată ei se detaşează de propria lor Creaţie – ambele cu veselie şi inocenţă.

Care este diferenţa între modul de a înţelege al unui copil şi cel al unui adult?

Ca adulţi, am fost învăţaţi cât de important şi semnificativ este să ţinem la creaţiile noastre şi niciodată să nu le lăsăm să se deterioreze. Cu cât ştim mai exact cum ar trebui să decurgă lucrurile, cu atât ne simţim mai în siguranţă şi mai fericiţi. Şi totuşi, cu cât încercăm să menţinem lucrurile exact aşa cum sunt, cu atât mai mult suntem expuşi suferinţei.

Pentru că este caracteristica Universului şi a tot ceea ce există în el, să fie creat, menţinut pentru o vreme şi apoi distrus.

Ne creăm propria noastră lume în jurul nostru, o menţinem, apoi o părăsim. Să privim la ce era pe Pământ în urmă cu 10 000 de ani. Să ne imaginăm ce vom fi peste 10 000 de ani. Totul va fi total diferit, total schimbat. Evenimentele care au acum o atât de mare importanţă pentru noi par, la această scară temporală, insignifiante.

Să devenim încă o dată la fel ca nişte copii şi să trăim bucuria şi frumuseţea prin ceea ce suntem şi în ceea ce am creat chiar acum. Iar apoi să ne detaşăm de tot, cu bucurie, ca şi copilul care îşi vede castelul de nisip distrus de un val. Pentru că ştim că putem crea din nou, întotdeauna ceva nou, cu o izbucnire de entuziasm şi bucurie.

Ce alegem? Alegem să ne ataşăm de obiecte şi fiinţe, pentru a le păstra aşa cum sunt acum, trăind stări de stres, supărare şi frustrare când totul începe să se transforme, aşa cum este în firea lucrurilor? Sau alegem să ne trăim viaţa într-un loc al bucuriei, acceptând plini de fericire şi recunoştinţă tot ceea ce apare nou, indiferent dacă părăsim alte lucruri?

Este o alegere pe care o facem în fiecare clipă. Tu ce alegi?

Alege să fii fericit!

Acţiunile diferite produc rezultate diferite. De ce? Deoarece orice acţiune este o cauză pusă în mişcare şi efectele sale se construiesc pe baza evenimentelor trecute, care ne determină să ne orientăm şi să ne deplasăm într-o anumită direcţie. Fiecare direcţie conduce către o destinaţie ultimă, destinul nostru. De aceea, în esenţă, dacă dorim să ne direcţionăm viaţa, trebuie să preluăm controlul asupra acţiunilor noastre astfel încât acestea să devină acţiuni conştiente, realizate voluntar sau având o orientare precis determinată.

Tot ceea ce „se întâmplă” în viaţa noastră începe cu o decizie. Chiar în acel moment al deciziei noi trasăm drumul destinului. Decizia pe care o veţi lua chiar acum vă va determina modul în care vă veţi simţi mâine, precum şi ceea ce veţi deveni în viitor. Benjamin Disraeli spunea: „Omul nu este o creatură a circumstanţelor, ci circumstanţele sunt creaturi ale omului.”

Dacă nu vă veţi stabili un standard ridicat pentru ceea ce acceptaţi în viaţa dumneavoastră, veţi vedea că este foarte uşor să alunecaţi în comportamente şi atitudini inferioare sau într-o calitate a vieţii care este mult mai scăzută aceleia pe care o meritaţi. Dar viaţa vi se poate schimba chiar în momentul în care luaţi o nouă decizie, profundă şi conştientă.

Cele trei decizii fundamentale care vă controlează în ultimă instanţă destinul sunt:

– deciziile cu privire la lucrurile asupra cărora vă focalizaţi

– deciziile privitoare la lucrurile care au cu adevărat importanţă pentru dumneavoastră

– deciziile asupra a ceea ce doriţi să faceţi pentru a genera rezultatele dorinţelor dumneavoastră.

Nu trebuie să fiţi niciodată descurajat de insuccesele vieţii, deoarece, aşa cum afirma Thomas Edison, „eu nu sunt descurajat niciodată deoarece fiecare încercare greşită prin care am trecut este un alt pas înainte.” Să nu uităm vechiul proverb: „Acolo unde există un ţel, există o cale.”

Paşii care vă vor ajuta să treceţi prin procesele pe care viaţa le presupune sunt:

1. Reamintiţi-vă adevărata forţă a deciziilor.

2. Urmăriţi să înţelegeţi că cel mai greu pas realizat în demersul de a dobândi ceva este acela de a lua o decizie înţeleaptă.

3. Luaţi adesea decizii. Nu ezitaţi şi nu amânaţi.

4. Învăţaţi din deciziile dumneavoastră sau, mai bine spus, din rezultatele acestora.

5. Fiţi ferm în deciziile luate, dar în acelaşi timp faceţi ajustări flexibile.

6. Bucuraţi-vă atunci când luaţi decizii înţelepte.

Amintiţi-vă, de asemenea, că deciziile dumneavoastră şi nu condiţiile în care trăiţi sunt cele care vă determină destinul. „Viaţa este fie o aventură îndrăzneaţă, fie nimic”, spunea Hellen Keller.

LECTIILE VIETII

LECŢIILE VIEŢII

Aţi observat vreodată că în viaţă anumite experienţe tind să se repete mereu? Aţi observat că relaţiile de cuplu pe care le aveţi seamănă foarte mult între ele, ca şi când persoana cu care v-aţi recăsătorit este aceeaşi, numai că are un alt aspect fizic şi un alt nume? V-aţi confruntat parcă mereu cu acelaşi tip de şef? V-aţi aflat deseori în situaţii asemănătoare cu diferiţi colegi de serviciu?

Dacă suntem atenţi, vom observa că în viaţa noastă lecţiile se repetă până când le învăţăm. În consilierea cuplurilor, s-a constatat că deseori cei care divorţează se recăsătoresc, de regulă, cu acelaşi gen de persoană de care s-au despărţit.

Întreaga viaţă vom atrage aceleaşi lecţii şi acei profesori care să ne înveţe aceeaşi lecţie până când ne-o vom însuşi. Singurul mod de a ne elibera singuri de obişnuinţele şi înclinaţiile dăunătoare pe care avem tendinţa să le repetăm este să ne modificăm atitudinea în care privim lucrurile, să răspundem într-un mod superior diferitelor conjuncturi ale vieţii, astfel încât să devenim cât mai conştienţi şi să învăţăm din lecţiile pe care le primim de la viaţă. Pentru a depăşi aceste situaţii neplăcute care se repetă, este necesar să înţelegem faptul că ceva din interiorul nostru continuă să atragă acelaşi tip de persoană sau de problemă, oricât de dureroasă ar fi o astfel de relaţie sau situaţie. Lecţiile vieţii se vor repeta pentru noi, în forme variate, până când le vom învăţa.

Carl Jung afirma: „Nu se ajunge la conştiinţă fără suferinţă”. Această afirmaţie este valabilă doar atunci când fiinţa în cauză nu ajunge să înţeleagă necesitatea producerii unui anumit eveniment. Nu este absolut necesară suferinţa pentru o transformare reală şi profundă.

Este esenţial să conştientizăm, să identificăm şi să înţelegem mecanismele stereotipe mentale pe care le repetăm mereu şi mereu, iar apoi să le eliminăm din comportamentul nostru. Uneori nu este un lucru uşor, pentru că presupune efectuarea unor schimbări fundamentale. În general, ni se pare mai uşor şi mai confortabil să rămânem aşa cum suntem, într-o situaţie călduţă. A rămâne însă neschimbaţi împiedică evoluţia spirituală.

Cum ne oglindesc pe noi înşine relaţiile cu ceilalţi?

Dacă vom învăţa să privim relaţiile interumane ca pe nişte oglinzi fidele ale naturii noastre, care ne revelează modul în care putem controla procesul nostru de transformare interioară, vom putea sa să ne înţelegem mai bine pe noi înşine. Există în general câteva moduri de a privi relaţiile cu ceilalţi, pe care le vom descrie în continuare, care diferă între ele prin modul în care le conştientizăm şi le înţelegem.

– Există oameni care percep relaţiile cu ceilalţi ca având un scop în ele însele. Astfel, ei îşi creează relaţii de diferite tipuri în scopul satisfacerii nevoilor de prietenie, sexualitate, stabilitate financiară, etc. Atenţia le este focalizată pe forma exterioară a relaţiilor şi pe ceea ce dau în schimb – afecţiune, efort, respect, prietenie, bani sau securitate. Deoarece privesc relaţiile din perspectiva satisfacerii unor nevoi, ei au tendinţa să le controleze aşa cum vor ei. Conştienţi sau nu, încearcă să îi manipuleze pe ceilalţi, iar acest lucru le limitează trăirile şi îi împiedică să ajungă la relaţii profunde.

– Pe de altă parte, există oameni care consideră relaţiile în general, şi în special pe cele cu fiinţe de sex opus, ca fiind inutile sau ca pe nişte obstacole în vederea împlinirii scopului lor în viaţă, fie el o carieră sau un ţel spiritual. Neîndrăznind să accepte forţa imensă de transformare a sexualităţii, ei o privesc ca pe o frână în calea evoluţiei lor şi de aceea, optează pentru celibat şi singurătate.

– Dar există şi calea transformării conştiente, în care învăţăm să acordăm importanţa cuvenită relaţiilor interumane şi totodată să fim mai conştienţi de modul în care comunicăm cu ceilalţi. Pe această cale, sexualitatea nu este negată, ci este considerată una dintre cele mai importante forme de exprimare a forţei noastre vitale.

Recunoaştem de asemenea că suntem fiinţe spirituale, nelimitate la corpul nostru fizic şi la emoţiile noastre, de aceea este important să avem periodic „momente de întâlnire” cu noi înşine, cu Dumnezeu, în singurătate.

Pe această cale a transformării este necesar să înţelegem că relaţiile noastre cu ceilalţi oameni sunt nişte oglinzi fidele care ne reflectă lecţiile de care avem nevoie pentru a evolua. Toate aspectele fiinţei noastre influenţează relaţiile pe care le stabilim cu ceilalţi. Iată de ce aceste relaţii reflectă continuu nivelul nostru de evoluţie spirituală. Dacă vom învăţa să vedem în relaţiile noastre, ca în nişte oglinzi miraculoase, ceea ce mai avem de învăţat pentru a deveni fiinţe perfecte, ele ne vor revela în mod direct încotro trebuie să mergem in cadrul acestui proces evolutiv. Fiecare dintre relaţiile noastre de-a lungul vieţii – cu prietenii, colegii, vecinii, copiii şi ceilalţi membrii ai familiei, precum şi cu noi înşine – ne reflectă propria imagine. Chiar şi întâlnirea unui străin poate fi uneori o experienţă plină de învăţăminte.

Uneori este mai greu să privim în interiorul nostru şi să sesizăm ce „nu e în regulă” cu noi. De aceea e bine să urmărim să vedem în relaţiile noastre, aşa cum am privi în nişte oglinzi, propriile procese interioare. Astfel înţeles rolul relaţiilor noastre cu ceilalţi, ele devin un valoros mod de cunoaştere care ne va înfrumuseţa chiar prin spiritualizarea celei mai importante relaţii – aceea cu noi înşine.

INDRAZNESTE SA-TI IMPLINESTI VISELE !

ÎNDRĂZNEŞTE SĂ ÎŢI TRĂIEŞTI VISELE!

Să ne imaginăm că ne trezim într-o dimineaţă, peste 30 de ani, şi privim înapoi în viaţă. Ce vedem? A fost o viaţă plină de fericire sau una întunecată de suferinţă? A fost o viaţă plină de iubire sau am trăit mai tot timpul un sentiment de frică? Revenind în momentul prezent, ne putem da seama că acţiunile noastre de acum ne influenţează întreaga viaţă. Nu este niciodată prea târziu să ne schimbăm în bine modul de a gândi şi prin aceasta, să ne îmbogăţim întreaga viaţă cu iubire, cu frumuseţe, cu armonie, cu forţă creatoare. Totul depinde de noi înşine!

Suntem creatorii propriei vieți

Totul în acest univers este energie. Chiar şi “nimicul” este tot o formă de energie, nemanifestată. Energia este însăşi forţa universală a vieţii, structurată cu o divină inteligenţă în iubire, sunet, culoare, formă. Tot ceea ce noi suntem din punct de vedere fizic, mental, emoţional şi spiritual are la bază această vibrantă forţă a vieţii, fără vârstă, etern transformatoare. Orice moment pe care îl trăim, orice respiraţie pe care o avem, orice gând care ne apare în minte creează şi recreează eterna spirală a vieţii şi ciclurile manifestării. Suntem, chiar fără să ştim, creatori activi ai universului în care trăim.

Aşa cum energia îşi poate schimba vibraţia, forma, culoarea, sunetul, dar niciodată nu dispare, la fel este şi fiinţa noastră. Suntem fiinţe spirituale eterne, care am ales să trăim pe această planetă, asumându-ne o existenţă umană. Suntem aici pentru a învăţa, pentru a ne aminti cine suntem cu adevărat, pentru a evolua spre cea mai pură şi cea mai înaltă vibraţie a iubirii şi a luminii divine. Drumul pe care mergem poate părea uneori presărat cu obstacole sau plin de suferinţă, dar orice eveniment pe care îl trăim are un scop bine precizat în ordinea universală şi o semnificaţie divină.

Înţelegând cum acţionează forţa vieţii în propria noastră fiinţă, cum ne influenţează sănătatea, munca şi relaţiile noastre, înţelegând rolul ei în natură şi în Univers, vom înţelege şi vom accelera împlinirea misiunii vieţii noastre, oricare ar fi ea, trezind puteri benefice nelimitate la toate nivelurile existenţei.

Nu este atât de important ceea ce se petrece, ci cum reacţionăm la ceea ce se petrece!

În faţa aceluiaşi eveniment, fiecare om reacţionează diferit. Un obstacol îl opreşte pe cel care nu este foarte convins că va reuşi, dar este depăşit cu uşurinţă de cineva care are încredere, este optimist, gândeşte pozitiv, şi acţionează cu toată convingerea că va reuşi. Un accident dramatic poate lăsa urme profund traumatizante în sufletul unui om, care va fi marcat întreaga viaţă de frică şi angoasă, în timp ce un altul se ridică, îşi depăşeşte durerea şi acţionează ca un învingător, salvându-i chiar şi pe alţii. Un astfel de exemplu este cazul lui Michel Gillibert, care a rămas imobilizat într-un scaun cu rotile în urma unui accident de aviaţie, dar nu şi-a pierdut încrederea, zâmbetul şi puterea de acţiune, şi a ajuns ministrul departamentului de probleme ale handicapaţilor din Franţa.

Nu există nici un obstacol care să nu poată fi depăşit, nici o suferinţă care să nu poată fi vindecată, nici un vis care să fi prea mare! Viaţa nu se opreşte pentru nimeni, nici chiar în cele mai dramatice situaţii, atunci de ce să aşteptăm să vină altcineva să acţioneze în locul nostru, să trăiască în locul nostru?

Unii oameni spun că ei nu au timp să viseze, deoarece viaţa este prea dură şi plină de suferinţă. Şi totuşi… Deschide-ţi ochii sufletului şi fii atent la sentimentele tale! Redescoperă-ţi inima de copil care crede, din tot sufletul, că orice este posibil. Ai încredere în tine însuţi, depăşeşte-ţi temerile şi îndrăzneşte să îţi trăieşti viaţa aşa cum întotdeauna ai visat, pentru că ai cu adevărat puterea de a-ţi transforma în bine viaţa! Orice ai nevoie se găseşte în interiorul tău, chiar acum, pentru că răspunsurile pe care le cauţi se află în inima ta!

Modificarea semnificaţiei unui eveniment ne poate transforma în bine întreaga viaţă!

În mod subconştient, există anumite convingeri care ne auto-limitează, care ne opresc să dobândim şi să devenim ceea ce dorim. Iar aceste convingeri greşite se manifestă în viaţa obişnuită prin sentimente de mânie, ură, gelozie, agresivitate, cinism, apatie, invidie, violenţă, închidere sufletească etc. Să începem prin a ne întreba pe noi înşine, oricând simţim una dintre aceste emoţii: „De fapt, de ce îmi este frică?”. Astfel, atunci când ne recunoaştem fricile, le putem îndepărta din viaţa noastră şi vom putea să redescoperim fericirea.

Toate convingerile şi credinţele pe care le avem acum sunt bazate pe experienţe trecute. În copilărie, ne-am format anumite credinţe subconştiente pe care le-am păstrat în viaţa noastră de adulţi. Dar deseori, acestea ne opresc să fim fericiţi. Privind înapoi în copilărie, putem analiza momentele care au avut un impact major asupra noastră şi care ne-au influenţat viitorul. Înţelegându-le, putem înlocui convingerile de genul: „Nu sunt destul de bun”, „Nu merit să fiu iubit”, „Trebuie să am grijă de oricine”, „Sunt urât”, „Trebuie să fac totul de unul singur”, etc., cu altele pozitive: „Merit din plin să primesc acest loc de muncă bine plătit”, „Am încredere în oameni”, „Dumnezeu mă ajută în tot ceea ce am de făcut”, „Sănătatea mea este perfectă”, etc.

Totul în viaţă are înţelesul şi semnificaţia pe care noi o dăm, şi astfel avem puterea să ne transformăm convingerile. Ne putem schimba viaţa într-o secundă, căci totul depinde de o hotărâre luată cu toată puterea credinţei noastre, de o convingere din toată inima. Îndrăzneşte să te trezeşti la adevărata viaţă şi să trăieşti ca şi cum întreaga ta viaţă ar fi un vis în care orice este posibil… dacă tu crezi în el!

„Nu pot schimba direcţia vântului, dar pot orienta pânzele corăbiei mele pentru a ajunge întotdeauna la destinaţie.” (James Dean)

Cu fiecare hotărâre pe are o luăm, ne modelăm şi ne creăm destinul.

Gândurile şi convingerile ne creează viitorul

Să încetăm să ne mai focalizăm asupra a ceea ce nu dorim şi să ne concentrăm numai asupra a ceea ce dorim cu adevărat să obţinem în viaţă! Să vedem întotdeauna partea plină a paharului şi să apreciem ce am învăţat nou şi bun în fiecare zi.

Trăieşte în momentul prezent şi mergi hotărât către scopul pe care ţi l-ai propus. Viitorul este în faţa ta, trăieşte-ţi viaţa cu un scop bine precizat, priveşte drept înainte şi lasă-l pe Dumnezeu să te ajute, abandonându-te în faţa voinţei Sale. Prin gândurile şi convingerile noastre ne creăm propria existenţă, căci viaţa este alcătuită în mare măsură din hotărârile pe care le luăm, şi din efectele acestora, care ne influenţează ulterior pe perioade mari de timp. În fiecare moment alegem şi decidem asupra modului în care ne trăim viaţa.

Pentru a putea să ne transformăm profund în bine viaţa, să începem prin a răspunde la câteva întrebări:

De ce te trezeşti dimineaţa? Care este scopul vieţii tale?

Ce calitate binefăcătoare doreşti să dobândeşti? Ce stare minunată doreşti să trăieşti?

Ce domenii din viaţa ta ai dori să transformi, să îmbunătăţeşti, să aprofundezi? Aspectul fizic, emoţiile, relaţiile cu ceilalţi, sănătatea, mediul, cariera, evoluţia spirituală?

Care sunt pasiunile tale? Ce lucru sau acţiune te împlineşte interior şi te face fericit?

Cum îţi vezi viitorul? Ce te împiedică să îl ai aşa cum îl doreşti?

Vrei să fii mai mult decât eşti acum? Vrei să fii mai bun decât eşti acum?

Analizează cu atenţie aceste întrebări şi răspunde cu sinceritate la ele. Stabileşte-ţi scopuri de atins pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, fixează-ţi priorităţile, alege calea de parcurs în acest scop, iar apoi treci la acţiune!

Orice este posibil dacă tu crezi cu putere că aşa se va petrece! Este timpul să elimini tot ceea ce nu te lasă să visezi la o viaţă mai fericită, pentru că nimic nu este posibil în viaţă dacă tu nu crezi că acel lucru este posibil! Nimic şi nimeni nu se va schimba până când tu însuţi nu te vei transforma profund! Şi poţi începe să fii fericit chiar aici, chiar în acest moment!

Nu suntem singuri în viaţă!

Nimeni nu este singur în viaţă, nici chiar ascetul retras în munţi, care nu a vorbit şi nu a văzut pe altcineva de ani de zile. El se află într-o tainică legătură cu forţele naturii, cu Dumnezeu. Comunicăm cu propria fiinţă şi cu întreg universul în fiecare moment în care respirăm, atunci când suntem treji şi atunci când dormim. Descoperind modul în care interacţionăm cu lumea înconjurătoare, şi urmărind să îl transformăm în bine, ne îmbunătăţim, de fapt, întreaga viaţă.

Răspunde la următoarele întrebări şi analizează-ţi răspunsurile.

Pentru a comunica, ce limbaj foloseşti cu familia ta, cu prietenii, cu copiii, cu corpul tău, cu cariera ta, cu sănătatea ta, cu fiinţa iubită, cu tine însuţi?

Comunici cu adevărat ceea ce eşti şi ceea ce vrei? Comunici cu iubire sau cu frică? Ţi se răspunde cu iubire sau cu frică?

Eşti pregătit să faci un pas în afara zonei tale de confort, să creşti, să evoluezi?

Ce ai de pierdut, în afara închistărilor şi limitelor pe care tu însuţi ţi le-ai impus?

Tot ceea ce ai de făcut este să îţi elimini temporar neîncrederea în tine însuţi, în oameni, pentru că nu eşti niciodată singur decât dacă tu alegi să fii astfel, şi să te deschizi cu tot sufletul către ceilalţi oameni, către minunea vieţii, către fericire. Oricând, în orice moment, putem alege cum să acţionăm, chiar şi când ni se pare că am fi prinşi într-o situaţie fără ieşire.

În orice clipă, în orice conjunctură, putem să alegem ce să facem cu viaţa noastră. Dar, conform legii cauzei şi a efectului, orice alegere vom face, va influenţa atât viaţa noastră, cât şi pe cea a celor din jurul nostru. Este o mare responsabilitate să facem alegeri înţelepte, sănătoase şi pline de armonie.

În anumite momente de viaţă putem să credem că nu avem posibilitatea nici unei alegeri. Ne simţim prinşi în capcana unei relaţii care nu ne împlineşte, dar care este “confortabilă”, a unei slujbe mizerabile, dar “sigure”, a unei dependenţe “fără ieşire”, de o boală “incurabilă”, de o căsătorie “care nu poate fi desfăcută” sau de viaţa pe care o simţim ca pe o închisoare.

Nu întotdeauna putem schimba rapid situaţia, dar putem alege cum să reacţionăm, iar această alegere ne poate transforma fundamental. Ryan White nu a putut schimba faptul că avea SIDA, dar în loc să se descurajeze că mai avea puţin de trăit, el şi-a trăit din plin viaţa în fiecare zi şi i-a învăţat pe alţii să se transforme. Terry Foe nu a putut schimba faptul că avea un picior amputat, dar în loc să se considere un om ratat, a ales să se plimbe prin Canada cu un picior artificial adunând milioane de dolari pentru opere de caritate. Un om curajos care şi-a petrecut aproape toată viaţa într-o celulă, Nelson Mandela, a crezut cu putere şi perseverenţă în posibilitatea eliberării ţării sale şi după aproape o viaţă în închisoare, şi-a condus poporul spre libertate.

Suntem mereu la răscruce

Dar nu toate constrângerile sunt extreme. Atunci când ne simţim prinşi într-o situaţie dificilă, există întotdeauna o cale de ieşire. Se poate călători, se poate demisiona, se poate lupta împotriva dependenţei ucigătoare, se pot căuta cure de vindecare… Fiecare alegere pare a fi imposibilă. Fiecare alegere implică un alt viitor. Fiecare alegere necesită multă speranţă şi credinţă. Dar fiecare alegere bună poate să ne facă liberi, poate să ne facă fericiţi, poate să ne ajute să ne împlinim visele.

Mulţi oameni se trezesc luni dimineaţa stresaţi de gândul că trebuie să-şi pună un costum şi să stea într-un birou de la ora 8 la ora 17. Ei aleg astfel în mod inconştient să se simtă foarte rău.

De ce să nu alegeţi să vă treziţi cu câteva minute mai devreme într-o zi şi să vă dăruiţi puţin timp pentru suflet? Cântaţi melodia favorită, faceţi baie în loc de duş, dansaţi, faceţi dragoste, desenaţi, meditaţi sau îngrijiţi-vă grădina. Faceţi ceva care să vă facă să zâmbiţi sau să râdeţi, care să vă facă să înţelegeţi cât de norocoşi sunteţi pentru că trăiţi încă o zi. Urmăriţi apoi să menţineţi acest sentiment toată ziua.

Avem pensula, avem culorile, să ne pictăm paradisul şi să intrăm!” Nicos Kazantzakis

Astfel, viaţa noastră poate beneficia de nenumărate alegeri, în fiecare zi. Ne putem crea viaţa oricum vrem. Depinde de noi înşine cum ne pictăm tabloul vieţii. Este alegerea noastră. Luaţi pensula şi pictaţi o capodoperă! Aceea a propriei fiinţe care s-a regăsit în fericirea sinelui.

STAPANUL PROPRIEI VIETI

STĂPÂNUL PROPRIEI VIEŢI

Ne-am întrebat cu toţii de ce unii oameni care par să aibă toate condiţiile pentru a fi fericiţi sunt, cu toate acestea, nefericiţi şi de ce alţii, cărora totul pare să le stea împotrivă, sunt mereu veseli, optimişti şi bine dispuşi. De ce unii care au tot ce le trebuie ca să reuşească merg din eşec în eşec, iar alţii reuşesc fără să aibă la dispoziţie decât un minim de resurse.

Concluzia la care au ajuns psihologii de-a lungul timpului a fost faptul că există o atitudine mentală specifică pe care unii o au, iar alţii nu. Optimismul, inteligenţa, curajul de a pune în practică ideile sunt calităţile care par să determine succesul. S-a vorbit pe de altă parte şi despre un destin implacabil căruia nu i te poţi împotrivi, care aduce unora succesul, iar altora eşecul.

Ştiinţa spirituală ne arată că, potenţial, suntem toţi egali şi că printr-un antrenament adecvat putem trezi în noi toate calităţile pe care le dorim. De asemenea, gândurile pe care noi le întreţinem sunt cele care ne determină în mare parte destinul.

O nouă ştiinţă numită programare neuro-lingvistică (prescurtată NLP în tratatele de specialitate, de la Neuro Lingvistic Programming) demonstrează acum ceea ce ştiinţa milenară yoga a afirmat de milenii şi anume faptul că toţi putem fi fericiţi şi, chiar mai mult, noi înşine suntem principala cauză a tuturor succeselor noastre. Fiinţa umană este privită ca un întreg, fizicul, psihicul şi mentalul concurând la crearea a ceea ce noi numim “stare”. Atunci când avem o “stare” bună ne simţim bine fizic, emoţional şi mental. Fiecare dintre aceste trei niveluri ale fiinţei noastre are o influenţă directă asupra celorlalte şi prin controlul unuia se ajunge, în mod indirect, la controlul celorlalte.

Astfel, poziţia corpului exprimă o anumită stare interioară. Umerii căzuţi, mersul ezitant, ochii privind în jos sunt întotdeauna asociate unei fiinţe pesimiste, cu greutăţi etc. O boală care ne afectează fizic este însoţită cel mai adesea şi de o cădere psihică care, dacă nu este eliminată la timp, va conduce de multe ori la agravarea respectivei boli.

De asemenea, s-a demonstrat ştiinţific că o atitudine optimistă măreşte rezistenţa la îmbolnăviri şi conferă un tonus fizic excepţional pe tot parcursul zilei. Un doctor american a devenit faimos chiar printr-o terapie deosebită care se baza pe amplificarea stării generale de bună dispoziţie la pacienţii săi. Aceştia ajungeau astfel ca, vizionând multe comedii, trăind într-un mediu plin de voie bună care le era asigurat de personalul medical, adoptând o atitudine optimistă şi plină de umor, să se vindece rapid uneori chiar de boli incurabile. Este o mare deosebire faţă de spitalele pe care le cunoaştem, în care există o atmosferă destul de apăsătoare, pe culoare circulă oameni care parcă urmăresc să arate cât sunt de bolnavi, pacienţii se “laudă” între ei care este într-o stare mai gravă, în aer pluteşte miros de medicamente şi de boală. Chiar dacă cineva nu este bolnav, în spitale ajunge să fie astfel în scurt timp.

Prin urmare, starea noastră generală este într-o mare măsură determinantă pentru succesul sau insuccesul nostru, pentru fericirea sau nefericirea noastră. Putem să ne lăsăm purtaţi de “soartă” şi prin gândurile şi stările proaste pe care le întreţinem să avem o viaţă de coşmar, sau dimpotrivă, putem acţiona conştient pentru a ne construi propria existenţă fericită, aşa cum dorim.

Există şi o altă regulă care ne conduce în mod nebănuit viaţa: ceea ce gândim, aceea suntem sau mai devreme sau mai târziu devenim. Majoritatea celor care obţin succesul, în orice direcţie, cred cu tărie în ideile lor pe care urmăresc cu perseverenţă să le pună în practică. Într-o anumită măsură, se poate spune că noi suntem cei care ne stabilim propriile limite. Anthony Robbins, unul dintre cei mai cunoscuţi exponenţi ai Programării Neuro-Lingvistice, urmăreşte să demonstreze acest lucru prin deja faimoasele sale seminarii de mers pe foc. Pentru a arăta că ceea ce noi gândim ca fiind posibil este, de fapt, ceva foarte relativ, el îi învaţă pe oameni cum să meargă pe cărbuni încinşi la o temperatură care în mod obişnuit ar produce imediat arsuri. Pe de altă parte, anumite experimente, care implică hipnoza, demonstrează un fapt uimitor: atinşi cu o bucată de gheaţă, dar sugestionaţi că au fost atinşi cu o bucată de fier incandescent, subiecţii aflaţi în stare de hipnoză prezintă arsuri de gradul al II-lea şi chiar mai grave. Aceste aspecte demonstrează că fiecare fiinţă posedă un set de convingeri, de credinţe care o face să poată sau să nu poată realiza anumite lucruri, să fie sau să nu fie fericită.

Anthony Robbins defineşte astfel un set de 7 convingeri care caracterizează oamenii de succes:

1. Totul se produce dintr-un motiv şi cu un scop şi ne este de folos. Oamenii care au succes şi sunt fericiţi sunt convinşi că tot ceea ce îi înconjoară cooperează pentru ca ei să îi atingă scopul. Pentru ei, nimic nu este supus hazardului pentru că, aşa cum spunea chiar genialul Albert Einstein, “Dumnezeu nu joacă zaruri”. Chiar dacă pe moment evenimentele par să li se împotrivească, ei găsesc chiar şi în acestea sămânţa succeselor viitoare, adaptându-se, schimbând ceea ce trebuie schimbat şi învăţând continuu.

În Natură nu există nimic întâmplător. Cu siguranţă că Divinul concură în mod nemijlocit la transformarea noastră şi chiar dacă nu ne este întotdeauna evident modul în care o face, putem fi convinşi că este spre binele nostru. Convingerea că Dumnezeu este mereu alături de noi în efortul de a ne însănătoşi, de a ne transforma este indispensabilă în atingerea succesului şi ne ajută să fim mereu atenţi la ceea ce se petrece în jurul nostru pentru a primi tot ceea ce ni se oferă.

2. Nu există eşec. Există numai rezultate. Oamenii realizaţi nu văd eşecul pentru că, din punctul lor de vedere, el nu există. Din această perspectivă există doar rezultate, etape în drumul lor spre succes din care au de învăţat şi care îi ajută astfel să atingă scopul final. Acest mecanism este asemănător unei bucle de reacţie inversă: pe baza rezultatelor obţinute este modificată şi adaptată în mod continuu acţiunea până când se ajunge la rezultatul dorit.

Nu există eşec pentru că tot ceea ce am realizat are efect, chiar şi atunci când noi nu suntem pe deplin conştienţi de acesta. Este adevărat că, de multe ori, rezultatele nu apar atunci când vrem noi să apară sau în forma pe care noi am dorit-o, dar aceasta nu trebuie să fie în nici un caz o sursă de descurajare şi regret. Din toate situaţiile de viaţă avem ceva de învăţat şi având această atitudine, evoluţia noastră va fi cu siguranţă mult mai rapidă.

3. Orice s-ar întâmpla, să ne asumăm răspunderea. Oamenii care au succes îşi asumă întotdeauna responsabilitatea acţiunilor lor. Ei sunt conştienţi de faptul că dacă ceva nu a ieşit aşa cum au plănuit este într-o mare măsură vina lor şi vor face schimbările necesare pentru a elimina ceea ce nu a mers. Cei care nu reuşesc în viaţă sunt, cel mai adesea, cei care consideră că lucrurile nu merg bine din cauza lui X sau a lui Y sau din cauza condiţiei Z. Ei se mint astfel că insuccesul nu este din cauza lor şi neschimbând nimic, nici în atitudine şi nici în modul în care fac lucrurile, rezultatele pe care le obţin sunt mereu de aceeaşi natură.

Este necesar să fim conştienţi că tot ceea ce facem are un rezultat şi că viaţa noastră este ea însăşi rezultatul propriilor noastre acţiuni şi gânduri. Nu trebuie să dăm vina pe altcineva atunci când vindecarea sau transformarea interioară întârzie, ci trebuie să analizăm ce anume nu am făcut sau ce anume nu am făcut bine, să facem schimbarea necesară şi să mergem mai departe.

4. Nu este nevoie să înţelegem de la început totul pentru a folosi totul. Nu este nevoie să ştim totul despre funcţionarea unui televizor pentru a mânui telecomanda şi pentru a viziona astfel programul favorit. Aceasta este capacitatea de a sesiza întotdeauna ceea ce este esenţial pentru a realiza o anumită acţiune, fără a pierde vremea cu detaliile lipsite de importanţă. Timpul este foarte important şi el nu trebuie irosit. Sunt unele persoane care se pierd în amănuntele unei acţiuni, fie din dorinţa de a avea totul sub control, fie fascinaţi de diferitele mecanisme ale acesteia, şi astfel ajung să nu mai poată realiza acţiunea propriu-zisă. Există şi o glumă amuzantă referitoare la un miriapod care, fiind întrebat cum reuşeşte să-şi sincronizeze numeroasele picioare pentru a merge, a sfârşit prin a nu se mai putea mişca.

Multe dintre tehnicile de transformare pe care le abordăm pot să ne pară la început fără sens şi să nu înţelegem toate aspectele pe care acestea le implică. Este de ajuns să ştim care sunt efectele pe care le urmărim şi restul vine pe parcurs. O abordare doar teoretică este sterilă pentru că aşa cum spune un iniţiat contemporan: “Un gram de practică valorează cât tone de teorie”. Dacă urmărim să cunoaştem toate amănuntele, toate implicaţiile filozofice şi metafizice ale unei tehnici, este posibil să nu ne mai rămână timpul să o practicăm efectiv.

5. Relaţiile cu oamenii constituie marea noastră resursă. Omul care are succes este cel care are un mare respect şi apreciere pentru oameni. El reuşeşte întotdeauna să stabilească relaţii personale, de la om la om, cu toţi cei cu care trebuie să colaboreze şi astfel reuşeşte să-i motiveze pentru a-şi putea atinge scopurile. Spiritul de echipă şi sentimentul că fiecare om este important dacă se află la locul potrivit este ceea ce duce la construirea unui colectiv capabil să acţioneze ca o singură fiinţă în direcţia propusă şi astfel nimic nu îi poate sta în cale.

Este important şi mediul uman în care trăim. Relaţiile cu oameni spirituali, a căror viaţă poate constitui pentru noi un model şi din a căror experienţă putem învăţa, sunt cel mai adesea indispensabile. De asemenea, relaţia pe care o stabilim cu un ghid spiritual este de o mare importanţă. Şi nu în ultimul rând, contează relaţiile pe care le avem cu cei din jur care trebuie să ne înţeleagă, să ne ajute sau măcar să nu ne împiedice în ceea ce ne-am propus.

6. Să munceşti înseamnă să te recreezi. Orice activitate am realiza, ea trebuie să fie realizată cu bucurie pentru a avea un maxim de succes. Este necesar să vedem ce anume ne face plăcere să facem şi să urmărim să ne orientăm spre acel domeniu pentru a avea un maxim de eficienţă. Gândirea creativă, capacitatea de a găsi soluţii diferitelor probleme, eficienţa, toate acestea nu se pot manifesta pe un fond mental de respingere şi neplăcere. Este adevărat că sunt mulţi tineri astăzi care ar prefera să nu facă nimic, însă acesta este rezultatul unei proaste educaţii şi a unui mediu social distructiv. Este necesar să facem efortul de a afla care domeniu este cel mai potrivit pentru noi şi apoi să îl abordăm cu entuziasm.

Pe calea spirituală a vindecării şi a transformării lăuntrice trebuie să fim întotdeauna relaxaţi. Îndârjirea, implicarea egotică sunt de cele mai multe ori frâne în evoluţia noastră. Tehnicile pe care le realizăm trebuie să fie făcute, cel mai adesea, cu o atitudine specifică jocului şi totuşi cu o anumită seriozitate implicată de respectarea unor reguli specifice. O cură de vindecare ţinută fără chef sau o tehnică realizată cu gândurile împrăştiate, numai pentru că “trebuie”, are efecte mult diminuate.

7. Pentru a avea reuşite de durată trebuie să fii dăruit scopului propus. Este nevoie de tenacitate pentru a urmări până la capăt să îţi atingi scopul. Sunt mulţi cei care pornesc cu un mare entuziasm, dar care se opresc înainte de a ajunge la ţintă. Este nevoie să continuăm să facem tot ceea ce este necesar, să ne adaptăm acţiunile în mod continuu, până când vom reuşi.

Toate aceste elemente sunt, de asemenea, necesare şi în planul vindecării şi al transformării interioare. Ele necesită de cele mai multe ori un timp destul de îndelungat. Renunţarea la limitări, purificarea fizică, psihică şi mentală, pătrunderea în stările superioare de conştiinţă sunt realizări care nu se dobândesc peste noapte. Pentru acestea trebuie dăruire de sine şi tenacitate.

CINE NE POATE AJUTA SA INTELEGEM VIATA ?

CINE NE POATE AJUTA SĂ ÎNŢELEGEM VIAŢA?

Adeseori ne întrebăm ce secret incredi­bil ascundem în străfundurile fiinţei noas­tre. Ce destin neînţeles deocamdată ne condiţionează existenţa? În momentele noastre cele mai bune, abia dacă re­cunoaştem acest „joc” al evenimentelor care se înşiră pe firul vieţii, ca fiind totuşi necesar mersului nostru înainte. Rămâ­nem însă de cele mai multe ori derutaţi de viteza, impactul şi reacţia pe care o avemi în faţa acestora. Am fost învăţaţi să spu­nem, sau poate chiar noi am ajuns să înţelegem acest adevăr, că fiecare om îşi are de făcut „lecţiile” la această „şcoală a vieţii”. Nimeni nu o poate face în locul nostru. Am auzit iarăşi de multe ori spunându-se: „întreaga viaţa este o şcoală”. Sunt afirmaţii de bun simţ şi la modul general valabile. Dar ele sunt complet lipsite de conţinut şi deci ineficiente pentru cei cărora semnificaţia profundă şi vie a cuvântului „viaţă” sau „şcoală” le scapă.

Iluzia realităţii şi realitatea iluziei

Sa analizăm mai departe cu o minte lucidă posibilităţile de a învăţa în ziua de astăzi de la viaţă. Fără a vrea să inducem un curent pesimist de gândire în această ana­liză a faptelor, dorim să surprindem exact adevărul acestui subti­tlu căci … un lucru nu este ceea ce se spune că este…

Un ansamblu de o complexitate de neimaginat din punct de vedere atomic, electronic, energetic, etc, care permanent se află într-un câmp de forţe dinamice şi căruia acum noi convenim să-i spunem „scaun”, deşi funcţie de utilizarea pe care i-o dăm la un moment dat i-am putea spune tot la fel de bine „suport de sprijin”, „etajeră”, sau chiar „masă”, vă poate face să intuiţi valoarea relativă a semnificaţiei acestui cuvânt simplu. La o scară infinit mai complexă, semnificaţiile profunde ale cuvântului „viaţă” se pierd cenzurate de iluzia unui mod de a exista. Se pierde foarte uşor distincţia între faptul biologic de a fi în viaţă, sau cu alte cuvinte de a trăi la modul biologic, şi ceea ce reprezintă calitatea vieţii sau mai bine spus acel „cum trăim”. Vedem că dacă faptul de a trăi sau a vieţui devine semnificativ doar în confruntarea cu perspectiva de „a nu mai fi”, cu privire la calitatea şi modul de a trăi vom găsi multe, foarte multe diferenţe ce provin din experienţa de viaţă acumulată până acum, de cea pe care tocmai o trăim sau cea pe care urmărim să ne-o făurim pentru viitor fiecare dintre noi. Vedem că spune despre el că trăieşte şi vieţuieşte atât cel sănătos, cât şi cel bolnav, atât cel tânăr, cât şi cel bătrân, atât cel pesimist, cât şi cel optimist, atât cel bogat, cât şi cel sărac, atât cel alb, cât şi cel negru. Şi totuşi cât de diferit „colorată” se prezintă pentru fiecare această experienţă a vieţii. Şi cât de diferit se desfăşoară viaţa pentru fiecare.

Să pătrundem şi mai adânc în această analiză.

Trecutul ne formează prezentul şi prezentul ne orientează viitorul

Fiinţa umană care nu urmăreşte să înţeleagă sensul existenţei sale, făcând greşeală după greşeală, va suporta mai devreme sau mai târziu rezultatul ac­ţiunilor sale pentru că întreaga creaţie este astfel structurată de Dumnezeu încât fiecare primeşte ceea ce merită. Şi astfel, încetul cu încetul, viaţa devine pentru unii oameni o imensă problemă percepută prin ochelarii coloraţi prin care o privim. De exemplu, fiinţa bolnavă tinde să vadă şi să proiecteze asupra lumii o viziune de­formată de sentimentul suferinţei şi al bolii, cel sărac vede şi trăieşte predomi­nant într-o lume a neputinţei, iar cel fricos va trăi într-o permanentă stare de angoa­să.

Chiar dacă nu ştim aceasta, fiecare dintre noi trăim viaţa în limitele create de propria noastră conştiinţă. Chiar conştiin­ţa noastră, datorită nivelului său specific, filtrează la nivel psihic şi mental eveni­mentele vieţii şi le „colorează” în modul său particular. Contactul cu lumea, cu fe­nomenele vieţii în general este determinat de anumite linii de forţă care există deja la nivel subconştient. Un veritabil depozit de acumulări existenţiale ce ţin de trecut sunt mai mult sau mai puţin reactualizate în mod dinamic de organele noastre de simţ, de mintea şi sufletul nostru, la con­tactul cu noile experienţe de viaţă. Din cauza aceasta, de foarte multe ori, nu avem o percepţie corectă asupra realităţii cu care intrăm în contact. Este evident că cel care are pe ochi ochelari fumurii, fie că ştie, fie că nu ştie, va vedea lumea de culoare cenuşiu-fumurie. Dacă mai vede câţiva purtători de ochelari fumurii, iar la televizor se face reclamă la ochelari fumurii, el va considera că este chiar în pas cu moda şi că viaţa este mai reală când o privim prin ochelarii fumurii. El rămâne aşadar opac faţă de frumuseţea şi bogăţia celorlalte culori şi niciodată nu se va extazia în faţa unui curcubeu pentru că el pur şi simplu nu îl vede.

Pentru mulţi oameni „lecţiile” vieţii sunt asimilate cu greu, exact ca în situaţia unui şcolar slab, care mai întâi rămâne corigent, apoi repetent şi la un moment dat, tot repetând şi repetând datorită greşelilor, ceva în plus se mai asimilează în mintea lui şi-l ajută să treacă probele. Mulţi oameni rămân repetenţi la „şcoala” vieţii şi nu ajung în ciclul următor: „şcoala spirituală” a vieţii.

Pentru repetenţii la şcoala vieţii există şi un profesor de temut: SUFERINŢA. Ea este cea care prin căi specifice şi eficien­te pentru fiecare generează impulsul transformării şi trecerii examenelor vieţii.

Examene la şcoala vieţii

Să ne întrebăm acum la rândul nostru fiecare dintre noi: „Dar eu, eu mi-am luat examenele la „şcoala” vieţii? Cum se prezintă propriei mele conştiinţe existenţa pe care o duc? Sunt mulţumit cu viaţa pe care o duc?”

Nimeni în afară de noi înşine nu poate răspunde la aceste întrebări. Nici un ma­estru, nici un ghid, nici un pro­fesor nu o poate face în locul nostru. Şi mai mult decât atât, în situaţia în care răspunsurile nu ne mulţumesc, numai nouă ne revine sarcina asumării con­ştiente şi ferme în sensul trans­formării vieţii noastre într-un mod armonios.

E suficient să privim copiii pentru a înţelege că darurile lor – imaginaţia, facultăţile lor de a percepe lumea, capacitatea de a iubi, idealul unei lumi mai bune şi mai drepte, candoarea lor – sunt calităţi înnăscute în fiecare dintre noi. Calităţi care în timp sunt aproape distruse de tiparul de constrângeri al unei societăţi încă bolnave şi, adesea, de acela al familiei. Regulile ierarhice şi frustrante ale societăţii reuşesc să facă dintr-o fiinţă pură (capabilă să evolueze spre perfecţiune), un sclav al structurii şi ai rit­murilor sociale, prizonier al obişnuinţelor şi convenienţelor, al unor anumite modalităţi inferioare, pesimiste de a gândi, simţi şi vedea lumea, ce depind de iluziile şi sugestiile ce i-au fost im­puse. Viaţa nu este şi nu va fi nicio­dată ceea ce societatea actuală ar vrea să fie. Ea nu poate fi închisă într-o structură arbitrară şi rigidă. Ieşirea din lanţurile rigide ale sistemului se face prin evoluţie spi­rituală, prin ridicarea nivelului de conştiinţă, prin dorinţa sinceră a fiecărei fiinţe umane de a se autodepăşi şi de a nu mai accepta să fie o fiinţă „gândită” şi manipulată prin presă, radio şi televiziune, de o mână de oameni avizi de putere care alcătuiesc tagma „gânditori­lor” – tagmă ce îi manevrează pe cei care se lasă gândiţi.

Ce vor oamenii cu adevărat?

Dintotdeauna, umanitatea a în­cercat prin forme specifice de orga­nizare materială, socială, culturală şi spirituală să orienteze evoluţia in­dividuală astfel încât omul să fie mai bun, mai sănătos, mai prosper, mai fericit. După mii şi mii de ani, nevoile vitale ale oamenilor au rămas aceleaşi. Aceleaşi dorinţe, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi scopuri; au variat doar mijloa­cele care promiteau obţinerea lor, fiecare în felul său şi în timpul său.

Este momentul unei mutaţii care să se producă la nivelul conştiinţei umane individuale, care să schimbe dorinţa sterilă în aspira­ţie plină de fervoare capabilă să declanşeze apoi elanul atingerii unei cunoaşteri profunde cu privire la Adevărul vieţii şi al conştiinţei. Acestei aspiraţii au­tentice de autocunoaştere şi auto-transformare îi va urma acţiunea fermă şi conştientă, curajoasă şi responsabilă care va declanşa acel foc purificator al eliberării tuturor potenţialităţilor spiritului uman, adevărata faţă a fiinţei noastre.

Gândiţi” şi gânditori

Să devenim conştienţi că nu partidele de guvernământ cu ale lor platforme politice sforăitoare, nici manipularea perfidă a societăţii de consum prin canalele impure şi corupte ale mass-mediei şi nici dogmele rigidizate nu ne vor ajuta să fim mai fericiţi, mai buni, mai liberi şi mai iubitori. Şi ştiţi de ce ? Pentru că sunt unii care nu vor, şi alţii care ar vrea, dar nu ştiu cum să o facă. S-ar putea să vă tulbure această afirmaţie, dar acei oameni care sunt puşi să conducă, nu ştiu ei înşişi care sunt căile care conduc la transformarea rapidă şi eficientă a spiritului uman, în sensul trezirii tuturor acelor potenţialităţi şi perfecţiuni divine cu care ei au fost dăruiţi de Dum­nezeu, cu atât mai puţin să o facă pentru alţii. O altă parte a celor care „conduc” orientează totul în sens distructiv, cu bună ştiinţă. Este clar că fiecare om crede că el este cel care alege. Dar ar trebui să gândească că aceste opţiuni îl definesc perfect. „Spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”.

Din moment ce oamenii au crezut mereu că altcineva se ocupă de aranjarea vieţii lor, şi că altcineva este responsabil cu fericirea pentru viaţa lor, fie că a fost vorba de un zeu, de un idol, de un coman­dant, un rege, un partid sau o fiinţă, de fiecare dată ei au greşit, căci alegeau greşit; se amăgeau ca mai târziu să se de­zamăgească, se iluzionau si apoi se dezi­luzionau şi tot acest spectru de dorinţe deşarte, de ambiţii efemere şi de false amăgiri constituie ceea ce noi numim realitatea crudă şi amăgitoare a iluziei.

Închisoarea zilnică

Toate fenomenele grave pe care le vedem actualmente apărând şi dezvoltându-se (droguri, secte, neo-romantism, ho­mosexualitate, recrudescenţa violenţei, satanismul) cheamă pe toţi cei lucizi şi cu sufletul plin de iubire, la o acţiune apostolică de însănătoşire a omenirii. Ele arată totodată lipsa esenţială a unei învăţături profunde şi autentic spirituale care să depăşească meschinul cadru al cotidianului şi efemerului, capabilă să deschidă fiecărui om în parte ochii sufle­tului şi să-i conducă paşii pe drumul sinu­os al vieţii. Închisoarea rutinei, a viciilor, a angoasei existenţiale, a dogmatismului şi fricilor de tot felul, antrenează întotdea­una micimea fiinţei umane, meschinăria, ura, laşitatea şi egoismul acesteia. Dim­potrivă, efortul autoconsimţit de autodepăşire, dorinţa de libertate şi de cunoaşte­re interioară permit trezirea disponibilităţilor noastre latente şi înţelegerea sensului existenţei şi a vieţii noastre în această lume.

Pentru a percepe în mod corect viaţa trebuie să nu mai fim condiţionaţi de prejudecăţi, tensiuni lăuntrice, neputinţe, angoase, complexe, frustrări, limitări, boli şi în ultimă instanţă de destin (karma). Pentru a-ţi vedea corect viaţa trebuie să înveţi să o priveşti în mod corect.

Reaminteşte-ti!

1. Nu există nimeni care să te ajute să-ţi transformi viaţa într-o sărbătoare dacă tu însuţi nu crezi în sărbători.

2. Nu va exista nimeni alături de tine dacă rămâi rătăcit în tenebrele propriului tău destin de ignoranţă, înlănţuit de frici şi neputinţe imaginare. Frica te împiedică să simţi şi să înţelegi ceea ce eşti cu adevărat şi ceea ce ţi se petrece în mod necesar în viaţă.

3. Trăieşte la maximul intensităţii fiecare din acţiunile tale ca şi cum ar fi ultima ta acţiune pe pământ, căci doar aşa ele vor avea întreaga lor putere.

4. Elimină ideile fixe, prejudecăţile şi urmăreşte să înţelegi într-un mod „ viu ” lumea şi întreaga existenţă. Aminteşte-ţi că o floare este o banală floare ca orice altă floare şi totuşi NU există în întregul Univers două flori identice chiar în cadrul aceleiaşi specii.

5. Rămâi liber şi nu uită că un lanţ de aur rămâne totuşi un lanţ.

6. Aminteşte-ţi că nu eşti niciodată singur şi că nimic nu este imposibil dacă îl ai pe Dumnezeu de partea ta.

7. Numai transformarea ta este eternă; ceea ce contează este sensul.

8. Călătoria vieţii tale începe cu un prim pas. Pasul care te descoperă chiar pe tine.

9. Orientarea spre sacru şi desăvârşire valorizează în primul rând actul căutării esenţei fiinţei tale.

10. A te trezi din punct de vedere spiritual înseamnă a renaşte într-o nouă Viaţă – o adevărată viaţă divină trăită de tine pe Pământ.

ÎNTREBAREA – UN LASER AL CONŞTIINŢEI

ÎNTREBAREA – UN LASER AL CONŞTIINŢEI

Important este să-ţi pui tot timpul întrebări. Curiozitatea stă la baza existenţei. Atunci când contempli misterele eternităţii, ale vieţii şi ale extraordinarei alcătuiri a realităţii, nu poţi decât să rămâi uimit în faţa lor. Este de ajuns dacă încerci sa înţelegi măcar o părticică a acestei taine, zilnic. Nu-ţi pierde niciodată sfânta curiozitate.” Albert Einstein

Oamenii de succes îşi pun mai multe întrebări

Calitatea vieţii noastre depinde într-o bună măsură de întrebările pe care ni le punem în mod obişnuit nouă şi celorlalţi. Procesul gândirii este un mecanism complex, dar pentru majoritatea oameni­lor se desfăşoară deter­minat de un flux automat de reacţii declanşate în urma percepţiilor fizice şi subtile care se reflectă mai apoi în diferitele planuri ale. fiinţei. Aceste percepţii sunt născute la rândul lor în urma con­tactului nostru cu anumite fenomene, fiinţe, obiecte. Totuşi, ceea ce ne orientează către acestea sunt intenţiile, aspiraţiile şi faptele noastre.

„Spune-mi ce îţi do­reşti, ca să-ţi spun cine eşti” ar putea deveni în acest context un criteriu valabil de evaluare a fiinţei noastre, precum şi a celorlalţi. Un aspect esenţial îl constituie felul în care se structurează pentru noi dorinţele şi aspiraţiile noastre, susţinute mai mult sau mai puţin de fapte.

Dacă analizăm diferenţa dintre oamenii care reuşesc şi au succes în viaţă şi cei care nu reuşesc, vom observa că cei din prima categorie şi-au pus întrebări mai profunde cu privire la viaţă şi ca urmare au găsit răspunsuri mult mai bune. Fluxul gândirii noastre reprezintă un proces care constă din întrebări şi răspunsuri, căutări şi găsiri de soluţii. Ce reprezintă în ultimă instanţă o dorinţă a noastră? O căutare de a împlini o cerinţă de un anumit ordin: fizic, energetic, emoţional, mental, spiri­tual. Acestei căutări îi corespunde mereu un şir de întrebări care, dacă sunt puse pe un anumit nivel de profunzime şi de inte­grare a fiinţei la acea realitate, permit gă­sirea răspunsurilor şi soluţiilor favorabile împlinirii ei. Procesul gândirii noastre – de la simple evaluări: „Ce reprezintă?”, „Cât costă?”, „Cum să fac?”, de la presu­puneri şi ipoteze de lucru: „Oare este po­sibil să …?”, „Dacă ar fi aşa …?” şi până la decizii şi hotărâri ferme cu privire la „Ce să fac?”, presupune întrebări şi răspunsuri.

Arta de a ne întreba

Când vrem să ne lămurim, când vrem să aflăm, când vrem să cercetăm, când vrem să descoperim, când vrem să ne vindecăm, când vrem să ne împăcăm, când vrem să analizăm, precum şi în toate căutările noastre, sub o formă sau alta, ajungem să punem sau să ne punem între­bări, însuşi procesul evoluţiei, prin învă­ţare; presupune a defini şi apoi a te între­ba. A şti să-ţi pui sau să pui întrebări in­teligente asigură întotdeauna obţinerea unor cunoştinţe sau informaţii revelatoare.

Iată câteva întrebări fundamentale la care oamenii, într-un fel sau altul caută să răspun­dă:

1. „Care este scopul vieţii?”, „De unde venim şi încotro ne îndreptăm?”, „Ce va fi cu noi după ce murim?”, „Cum putem să ne trans­formăm în bine pe noi în­şine?”, „Care este relaţia mea cu Dumnezeu?”, „Cred cu adevărat în Dumnezeu?”, „Cum să-mi trezesc şi să îmi amplific calităţile?”, „Ce presupune la modul profund cunoaş­terea de sine?”.

2. Reflectează asupra acestei întrebări: „Care sunt întrebările de bază pe care ţi le pui de obicei?” Formulează-le cât mai precis, căci ele îţi vor defini obiectul că­utărilor tale şi îţi vor revela aspectele mai puţin conştientizate ale propriei persona­lităţi. Ele sunt ca şi prietenii adevăraţi care te vor însoţi şi te vor ajuta.

3. Întrebările de calitate determină calitatea vieţii. Orice proces de transformare este precedat de noi întrebări. Noile elanuri şi energii mobilizatoare vin de la noile întrebări pe care ţi le pui. Ce întrebări noi ai putea să-ţi pui pentru a obţine un răspuns care să îţi îmbunătăţească calitatea vieţii?

4. Cum poţi folosi toate informaţiile şi cunoştinţele memorate de creierul tău? De foarte multe ori nu ne folosim de experienţele şi cunoştinţele acumulate datorită incapacităţii noastre de a ne pune întrebări prin care să ne canalizăm aptitudinile.

5. În multe situaţii, capacitatea de a obţine răspunsuri din ce în ce mai profunde este determinată de insistenţa întrebărilor tale. Ce-ai avea de pierdut dacă ai fi la fel de curios precum copiii insistenţi?

6. O întrebare bine pusă la momentul potrivit îţi poate revela o nouă per­spectivă chiar şi în cazul unei experienţe ratate. „Ce trebuie să înţeleg şi să învăţ din această situaţie?” poate fi o astfel de întrebare.

7. Prin punerea unei întrebări potrivite unui om, îl poţi ajuta să î­şi corecteze greşelile, îl poţi inspira să-şi orienteze destinul în bine. Ce întrebare ai pune unei persoane apropiate care se află într-o asemenea situaţie ?

8. Urmărind să cunoaştem mai profund anumite aspecte, întrebările bine puse transformă imediat lucrurile asupra cărora ne concentrăm.

9. Anumite afirmaţii superficiale şi neadevăruri pot ieşi la suprafaţă prin întrebări cu tâlc. Îţi aminteşti o astfel de situaţie?

10. De multe ori o întrebare de genul „De ce să nu fiu fericit chiar acum?” sau „Ce simt acum mă ajută oare să fiu mai fericit?” creează o emoţie mai intensă decât simpla afirmaţie „Sunt fericit”.

11. Îndemnul lui Iisus: „Cere şi ţi se va da” se adresează celor care vor mai mult şi sunt pregătiţi să primească mai mult. În acelaşi timp însă, ei se întreabă cum să ceară şi ce trebuie să facă pentru a primi.

12. Am vrut să fim mai profunzi sau să cunoaştem mai mult sau să avem mai mult. Alţii erau sau aveau deja. Punându-le întrebări şi aplicând soluţiile în practică, am ajuns ca ei şi chiar i-am depăşit. Iată magia întrebării.

13. Răspunsurile pe care le primeşti depind mereu de întrebările pe care ţi le pui. Descoperă întrebările specifice prin care să ajungi la o mai profundă şi amplă cunoaştere.

14. Extrage-te din situaţiile perturbatoare care ţi-au alterat luciditatea punându-ţi o întrebare „cheie” de genul – „Oare peste 7 ani acest lucru va mai conta?”. Sau – „Cum aş putea folosi această situaţie pentru a fi mai bine acum şi în viitor?”

15. Mulţi învăţaţi şi maeştri spirituali au cultivat arta introspecţiei pentru a-şi revela natura profundă. Şi tu, de ce nu? Meditează asupra acestei întrebări: „Cine sunt eu?”

16. Unele lucruri sunt sau devin mai importante decât altele, cel puţin pentru noi. Pune-ţi întrebări care să descopere valoarea unora în raport cu altele şi acţionează apoi prioritar, renunţând la aspectele mărunte. Urmă­reşte să-i ajuţi şi pe alţii în acelaşi mod.

17. Există o comoară pe care unii oameni o risipesc şi alţii o spo­resc. Aceasta este timpul. Nu te întreba des – „Cât este ceasul?”, ci întreabă-te mereu „Cum folosesc acum timpul meu şi al altora?”

18. Facem de multe ori presupuneri de genul „Este posibil” sau „Este imposibil”. Pune-ţi întrebări care nu te sabotează şi foloseşte în avantajul tău presupunerile pentru a reuşi şi nu pentru a demonstra contrariul.

19. Chiar şi când nu afli răspunsurile la întrebările tale, continuă să te întrebi şi să întrebi în cât mai multe feluri. Nu te da niciodată bătut şi le vei primi. Nu uita că fiecare răspuns există deja, totul este să pui întrebarea potrivită.

20. Există două întrebări pe care dacă ţi le-ai pune seara, înainte de culcare, te-ar ajuta enorm să-ţi conştientizezi rutina şi mediocritatea, pentru a putea apoi acţiona eficient împotriva lor: „Ce am învăţat astăzi de la viaţă?” şi „Ce am făcut astăzi bine pentru ceilalţi?”

21. La un moment dat, trebuie să nu mai pui întrebări şi să treci curajos la fapte. Numai ele îţi vor descoperi un nou orizont al răspunsurilor ce se vor căutate.

22. Nu uita că ştiinţa căutării răspunsurilor depinde de arta cu care îţi pui întrebările.

TRAIESTE VIATA LA VARF !

TRĂIEŞTE VIAŢA LA VÂRF!

Aceste momente apar atunci când facem dragoste, când ne privim copilul dormind, când contemplăm o minunată operă de artă, când simţim naşterea unei idei noi, în toate momentele de autorealizare, împlinire, iluminare, pace şi bucurie. Acestea sunt clipe în care procesele noastre mentale se restructurează pe un nivel superior care ne permite să percepem lumea şi experienţele noastre într-un mod nou. În cartea sa, “Între plictiseală şi anxietate”, cercetătorul Mihaly Crikszentmihalyi de la Universitatea din Chicago a studiat aceste experienţe, numite de psihologul Abraham Maslow “experienţe la vârf”.

Căutăm înălţimile

O caracteristică a experimentelor de vârf este senzaţia de bine şi de fericire. Ne simţim atât de bine încât mulţi dintre noi şi-ar dori să aibă experienţe la vârf cât mai frecvent posibil. O mare parte din energia şi timpul nostru este afectată unor încercări confuze sau prost direcţionate de a avea experienţe la vârf – prin sex, droguri, bani, prestigiu, putere.

Dar experienţele la vârf nu sunt uşor de obţinut. De-a lungul istoriei au existat numeroase metode şi tehnici (mai mult sau mai puţin inspirate) care să permită omului să trăiască asemenea clipe, dar unele dintre ele, pornind de la o idee de bază greşită, au generat şi efecte negative.

Disciplina interioară strictă şi practica spirituală ardentă şi îndelungată sunt absolut necesare pentru a atinge succesul în această căutare interioară. Dar în societatea actuală, sceptică şi agitată, numeroşi căutători doresc să o ia pe scurtătură. Aceste scurtături, mergând de la materialismul lacom până la ocultismul indiferent, îi lasă pe căutători nesatisfăcuţi, chiar mai dornici de a avea experienţe la vârf, decât erau atunci când au pornit la drum. În final apare lipsa de încredere în existenţa acestor experienţe şi a stărilor spirituale înalte, o sarcastică respingere a unor astfel de nivele de dezvoltare mentală, considerate simple autoiluzionări.

Suntem alpiniştii sufletelor noastre

Pot oare oamenii să se ridice singuri către o ordine interioară mai înaltă şi chiar să îşi inducă la voinţă experienţe autentice de vârf? Răspunsul apare când aflăm în ce constau componentele plăcute ale nivelului de vârf, iar o dată aceste elemente cunoscute, am putea fi capabili să ne inducem astfel de experienţe (sau stări plăcute) creând componentele necesare.

Unul dintre oamenii de ştiinţă care a realizat aceasta este Mihaly Crikszentmihalyi de la Universitatea din Chicago. El a concluzionat că astfel de experienţe sunt în mod intrinsec satisfăcătoare, cu alte cuvinte le căutăm nu pentru o recompensă externă, “nu ca o compensare pentru o dorinţă trecută, nu ca o pregătire pentru necesităţile viitoare, ci ca un proces în desfăşurare sau care ne aduce experienţe pline de satisfacţii în prezent”.

Pentru a studia acest comportament intrinsec satisfăcător, Crikszentmihalyi a studiat comportamentul jucătorilor de şah, al alpiniştilor, chirurgilor şi al altor oameni care acţionau nu pentru o recompensă exterioară, ci pur şi simplu din pasiune. El a descoperit că similaritatea marcantă a tuturor acestor activităţi este că “toate conferă practicanţilor un sens al descoperirii, al explorării, al soluţionării problemelor – cu alte cuvinte, un sentiment al noutăţii şi transformării”. Rezultatul acestor activităţi este nesigur (ca şi cum ai explora un “loc misterios”), dar “cel care acţionează este potenţial capabil să le controleze.”

Csikszentmihaly a observat că aceşti oameni îşi descriu experienţele utilizând aceleaşi cuvinte: flux, curgere, unitate, expansiune, armonie. Mulţi oameni experimentează această stare excepţională în activităţi creatoare, în iubire şi în timpul experienţelor religioase sau mistice. “Unii oameni experimentează stări interioare remarcabile, care sunt atât de plăcute şi de puternice, încât ei îşi doresc uneori să părăsească viaţa confortabilă şi să se dedice căutării acestor stări.”

Între plictiseală şi anxietate

Pentru a defini mai departe această plăcută stare interioară de fluidificare, Csikszentmihalyi a plasat toate activităţile umane pe o scală de schimbare treptată a activităţii. La unul dintre capetele scalei sunt activităţile care nu prezintă nici un fel de transformări sau provocări. La celălalt capăt al scalei sunt activităţi care sunt atât de schimbătoare sau dificil de realizat încât devin chiar imposibile pentru persoanele angajate în acele activităţi. Un exemplu de activitate de primul tip poate fi aşteptarea la o coadă foarte lungă şi care se deplasează foarte încet. Un exemplu de al doilea tip poate consta în (în funcţie de tipologie) a escalada un munte foarte înalt, a da examen dintr-un curs foarte abstract, sau a încărca arma unui duşman.

La un capăt al scalei este plictiseală; la celălalt, anxietatea. De aici şi titlul cărţii doctorului Csikszentmihalyi: “Între plictiseală şi anxietate”. Pentru o activitate care să producă această stare de fluidificare şi unitate, trebuie să existe o egalitate între dificultatea unei provocări şi capacitatea de a o depăşi. O persoană al cărei record la maraton este de patru ore va primi acelaşi influx energetic alergând în 3h şi 50 min. ca şi un campion mondial care ar alerga acelaşi traseu în 2h şi 9min. Ambii întâlnesc provocări şi sunt capabili să le învingă.

Dacă omul primeşte un influx energetic insuficient (ceea ce corespunde în termenii lui Csikszentmihalyi, plictiselii), ea încetează să crească şi se deteriorează. Dar dacă fluxul energetic prin structura umană este prea mare, fluctuaţiile devin prea violente pentru a fi absorbite sau atenuate şi structura este destabilizată (ceea ce Csikszentmihalyi numeşte anxietate). Între aceste două extreme există o variaţie a influxului energetic suficientă pentru a modifica structura şi a-i induce schimbări. Într-un mediu îmbogăţit cu diverşi stimuli, fluxul de energie şi materie este suficient pentru a genera în structura noastră mentală şi psihică o continuă deschidere către o ordine mai înaltă fără ca lucrurile să fie forţate. Această stare este plăcută, îmbogăţeşte sufletul cu noi nuanţe, produce o expansiune de flux, într-o nesfârşită spirală ascendentă a evoluţiei fiinţei umane către o ordine mai înaltă.

Iubeşte şi fii fericit

Iubirea, creativitatea şi experienţele spirituale înalte sunt legate prin faptul că ele conferă fiinţei umane o stare de fluidificare, de unitate cu restul universului, de integrare armonioasă. Această stare, deşi plăcută, nu este şi confortabilă pentru un om conservator şi care se complace în mediocritate, dar cei cu sufletul şi mintea deschise părăsesc zona de confort pentru ea, pentru că acceptând provocările vieţii şi urmărind să le depăşească, ei se pot cunoaşte mai bine şi îşi pot descoperi chiar sensul şi menirea vieţii lor. Ei simt astfel că viaţa lor devine mult mai plină, mai bogată în semnificaţii, în semne şi miracole divine. Pe fiecare nivel al vieţii există provocări care ne îndeamnă să ne depăşim, să ne transformăm, să fim mai buni, să descoperim sensul adevărat al existenţei noastre. Fiecare le înţelege şi le acceptă atunci când este pregătit.

ETAPELE VINDECARII

PROCESUL EVOLUTIV AL VINDECĂRII

Orice vindecare trece printr-un proces care comportă mai multe faze:

1. Negarea. Nevoia de a ne opune şi de a nega ceea ce pare că ne poate agresa există în fiecare dintre noi şi se manifestă în mod evident în anumite momente. Cu toţii sperăm şi chiar urmărim să fim absolviţi de cele mai dificile şi mai neplăcute experienţe ale vieţii. Datorită unor temeri ascunse sau nu, noi tindem instinctiv să folosi negarea pentru a ne îndepărta rapid de experienţele de viaţă pentru care nu suntem încă pregătiţi. Atunci gândim sau simţim că nu suntem capabili să facem un anumit lucru sau pur si simplu că nu vrem sa îl facem. În cazul în care o persoană se îmbolnăveşte, ea va avea cel mai adesea tendinţa de a folosi negarea sau cel puţin negarea parţială refuzând să accepte situaţia în care se găseşte, nu numai în primul stadiu al bolii, ci de asemenea, din timp în timp, chiar şi mult mai târziu. Negarea este o strategie defensivă temporară care ne dă răgazul pentru de a ne pregăti lăuntric să acceptăm ceea ce urmează să se producă în stadiile următoare ale procesului vindecării. În special atunci când este necesar să ne supunem unui tratament foarte dur noi nu vom fi capabil să vorbim despre situaţia în care ne aflăm decât pentru o foarte scurtă perioadă de timp după care vom simţi nevoia să schimbăm subiectul pentru a orienta discuţia către lucruri mai plăcute. Acest fenomen destul de obişnuit ne indică foarte clar faptul că există o problemă cu care ne este încă teamă să ne confruntăm deschis, dar pe care cu timpul o vom putea depăşi. Înţelegând aceste aspecte ca făcând parte dintr-un proces firesc de autoacceptare, nu este absolut deloc necesar să forţăm, ci din contră, trebuie să avem răbdare cu noi şi să ne acordăm nouă înşine timpul de care avem nevoie. De exemplu, este posibil să fim capabili să vorbim despre problema noastră cu multă naturaleţe, direct şi fără a simţi că ne contractăm cu unii dintre membrii familiei, cu prietenii sau cu doctorul, dar nu vom putea face aceasta la fel de uşor cu alte persoane. Motivul unei astfel de reacţii fireşti de altfel se află în încrederea pe care noi o acordăm fiecărei persoane din jurul nostru. Ea este de asemenea în legătură cu felul în care oamenii cu care comunicăm privesc ei înşişi boala noastră. Este foarte posibil ca într-o astfel de situaţie noi să reacţionăm de fapt la gândurile şi atitudinile lor faţă de boală. Tocmai din acest motiv, atunci când ne propunem să ajutăm un om suferind, este absolut necesar să ne examinăm cu atenţie propriile noastre reacţii faţă de boala respectivă, deoarece acestea se vor reflecta întotdeauna în comportamentul pacientului şi de aceea ele pot contribui la îmbunătăţirea sau din contră la agravarea stării sale de sănătate. În concluzie, putem spune că negarea problemei cu care o fiinţă umană se confruntă reprezintă un comportament normal în cazul unei persoane cu un nivel de conştiinţă obişnuit şi de aceea cel puţin în această primă etapă nu trebuie să îi judecăm prea aspru pe cei din jur atunci când descoperim că aceştia se comportă astfel. De altfel, această tendinţă protectoare a egoului poate fi identificate nu numai în cazuri de boală, ci în toate domeniile vieţii noastre. Negarea este instrumentul prin care noi ne ferim să vedem sau să simţim ceea ce nu suntem încă pregătiţi să vedem sau să simţim. În ultimă instanţă, ea reprezintă un sistem de apărare în lipsa căruia am putea să ne confruntăm cu experienţe mult prea dure, traumatizante. Pe de altă parte, dacă fiinţa noastră simte că poate controla situaţia respectivă, noi nu mai avem de ce să ne plasăm pe poziţia defensivă a celui care neagă şi refuză să accepte adevărul. De îndată ce ne simţim capabilă să controlăm o situaţie, noi trebuie să abandonăm această strategie a negării, deoarece ea devine inutilă în noua conjunctură. Negarea, ca strategie comportamentală de lungă durată, poate fi foarte dăunătoare pentru noi. Totuşi, este necesar să ne depăşim reticenţele şi fricile cu blândeţe şi compasiune. De aceea, energia de care avem cel mai mult nevoie pentru a depăşi situaţia atât din partea noastră, cât şi a celorlalţi, este energia iubirii. Din acest motiv, în situaţii dificile ale vieţii, este important să ne înconjurăm de oameni pe care îi iubim şi în care avem încredere. Această etapă poate fi depăşită cu uşurinţă în situaţia în care ne deschidem cu iubire faţă de iubirea celorlalţi. Adeseori oamenii folosesc această strategie a negării şi de aceea ei ignoră mesajele elementare de avertisment care provin de la propriul corp sau de la câmpul lor auric.

2. Mânia. Parcurgând procesul complet al vindecării, ne vom confrunta la un moment dat cu o etapă în care nu vom mai fi capabili să menţinem cu seninătate şi inconştienţă acest stadiu primar al negării situaţiei în care ne aflăm. Atunci este foarte posibil să ne simţim copleşiţi de alte sentimente negative, cum ar fi mânia, ura, nemulţumirea. În această situaţie, considerăm că suntem îndreptăţiţi să spunem cu năduf: de ce eu? De ce nu vasilescu care este un alcoolic nenorocit şi care pe deasupra îşi mai bate şi nevasta? Adeseori radiaţiile corespunzătoare acestei stări de spirit se reflectă în mod distructiv în aura noastră şi din acest motiv noi avem tendinţa să proiectăm orbeşte stările noastre de mânie asupra celor din jur aproape „la întâmplare”. Vom considera că prietenii, familia, fiinţa iubită, doctorii fac mai mereu lucrurile altfel decât ar trebui să le facă. Adesea, atunci când o fiinţă dragă nouă este nevoită să se confrunte cu crizele noastre repetate şi inexplicabile de mânie, ea va răspunde prin sentimente de vinovăţie, regret, remuşcări, şi chiar va avea tendinţa să evite viitoarele posibile interacţiuni cu noi. Toate acestea nu vor face decât să ne amplifice starea de disconfort şi de mânie. Din anumite puncte de vedere, mânia noastră poate să-şi găsească oarecum justificarea: din moment ce din cauza bolii noi suntem siliţi să ne întrerupem activităţile obişnuite, nu vom mai putea face ceea ce alţi oameni pot realiza cu uşurinţă şi trebuie să ne petrecem concediul prin spitale sau suntem nevoiţi să dăm o mulţime de bani pentru a ne vindeca în loc să-i folosim în alte scopuri creatoare. Orice persoană care parcurge procesul vindecării se va confrunta într-o măsură mai mare sau mai mică cu acest sentiment de revoltă şi nemulţumire. Pentru unii, ea se poate manifesta precum o veritabilă explozie. Acest fenomen apare mai ales în situaţiile în care noi avem de obicei tendinţa să ne refulăm stările de mânie.

3. Negocierea sau trocul. Deoarece mânia nu ne-a adus nicidecum ceea ce speram sau ne doream, vom avea după aceea tendinţa, cel mai adesea inconştientă, de a realiza un fel de troc, devenind dintr-o dată binevoitori şi făcând mai mereu lucruri bune şi frumoase în speranţa că vom obţine astfel ceea ce dorim, sau cu alte cuvinte că vom reveni la starea de sănătate. Cele mai multe dintre aceste trocuri sunt făcute cu Dumnezeu şi sunt de obicei ţinute secrete cum ar fi de exemplu promisiunea de a crede necondiţionat în Dumnezeu sau de a-şi dedica întrutotul viaţa lui Dumnezeu sau unei cauze spirituale înalte. Totuşi, în pofida măreţiei şi frumuseţii unui astfel de angajament, cel mai adesea, în spatele acestui legământ se ascunde un sentiment disimulat de vinovăţie. De exemplu, este posibil să ne simţim vinovaţi deoarece am făcut multe compromisuri în viaţă şi ne-am îndreptat excesiv către planul material, ignorând dimensiunile spirituale şi divine ale vieţii. În spiritul acestor noi transformări care apar în fiinţa noastră, este posibil să devenim foarte atenţi la orice amănunt al vieţii noastre pentru a respecta cu stricteţe regimul care ne-a fost prescris, pentru a face cu scrupulozitate tehnicile posturale adecvate din Hatha Yoga, într-un cuvânt, pentru a trăi cât mai corect. Totuşi, chiar dacă strădaniile noastre ar putea părea exemplare, aceasta nu este întotdeauna atitudinea corectă, deoarece în spatele ei există o motivaţie falsă şi sentimentul evident sau disimulat al unui troc meschin. Din acest motiv, este foarte important să conştientizăm şi să îndepărtăm sentimentul de vinovăţie deoarece el nu duce la altceva decât la o dorinţă şi mai îndârjită de a negocia cu destinul şi eventual la o stare accentuată de depresie psihică, deoarece această atitudine „de faţadă” nu are cum să ne scoată complet din situaţia creată. De aceea, o metodă eficientă de a depăşi această fază constă în a identifica pe cât posibil imediat şi cu vigilenţă, toate promisiunile şi angajamentele disperate pe care le facem în mod egotic, imaginându-ne că toate acestea se dizolvă în lumina subtilă alb-strălucitoare. Această vizualizare va produce gradat o amplificare a energiilor benefice, elevate din aura noastră. Totodată, putem încredinţa toate aceste promisiuni îngerului nostru păzitor sau chiar lui Dumnezeu, consacrând astfel divinului toate fructele acţiunilor pe care noi promitem că le vom face în vederea vindecării. Cu siguranţă după ce vom parcurge cele şapte stadii ale vindecării vom înţelege mult mai clar care sunt transformările pe care este absolut necesar să le acceptăm în viaţa noastră, dar atunci ele nu vor mai fi motivate de frică sau de o dorinţă egotică de a îndepărta cât mai grabnic suferinţa care ne macină, ci de o credinţă veritabilă în Dumnezeu, de o dragoste necondiţionată faţă de oameni, înţelegând atunci că viaţa este frumoasă şi că merită să trăim în primul rând nu pentru satisfacerea plăcerilor noastre limitate şi grosiere, ci pentru a-i putea ajuta şi iubi pe ceilalţi.

4. Depresia. Se referă la starea interioară pe care o resimţim atunci când energiile subtile din câmpul nostru auric au atins stratul inferior şi când ne-am pierdut aproape complet speranţa de a mai putea obţine cu uşurinţă ceea ce doream exact în modul în care noi gândeam şi speram că o vom face. Atunci vom pretinde că nu ne pasă de ce se petrece cu noi, deşi în realitate aceste lucruri contează totuşi foarte mult pentru noi. Din acest motiv noi ajungem să fim mai mereu trişti, dar pe de altă parte cel mai adesea nu vrem să ne exprimăm public această tristeţe. Intrăm astfel într-o stare de depresie şi ca urmare a acesteia nu mai vrem să interacţionăm deloc cu ceilalţi. Depresia indică prin urmare o depresiune a vieţii noastre fizice şi sentimentale. Din punctul de vedere al câmpului nostru auric, depresia înseamnă o scădere drastică a câmpului nostru de energie vitală. Conform înţelepciunii medicale milenare, există trei cauze care ne pot conduce la stări de depresie. Una dintre ele este negarea, urmată de o atitudine artificială în care acţiunile noastre se justifică pe baza unui troc, aşa cum am menţionat anterior. În acest caz noi urmărim să ne vindecăm evitând şi refuzând să acceptăm starea reală de fapt în loc să căutăm cu curaj şi cu sinceritate o soluţie concretă şi viabilă pentru situaţia în care ne aflăm. A doua cauză este aşa-numitul sentiment al pierderii. Orice boală ne forţează să pierdem ceva, să abandonăm un anumit stil de viaţă sau un anumit obicei greşit. Dacă ne vom bloca sentimentele, cantonându-le exclusiv asupra acestui sentiment de pierdere, ne vom simţi foarte uşor deprimaţi. Dacă vom avea în schimb curajul şi detaşarea necesare ca să înfruntăm cu seninătate toate eventualele pierderi cu care ne confruntăm, oricât de mari ne-ar putea părea acestea, starea de depresie va dispărea şi vom trece astfel într-o stare superioară de conştiinţă. Unii oameni preferă să se plângă şi să jelească considerând că prin aceasta dau o exprimare liberă a energiilor lor pe care le simt atunci. În realitate aceste sentimente nu exprimă altceva decât tot rezonanţe cu energii subtile ale eşecului, şi din acest motiv trebuie să fie evitate. Astfel, confruntându-ne plini de curaj cu sentimentele de pierdere, vom putea trece, folosind eventual rezonanţa cu Marea Putere Cosmică Dhumavati într-un stadiu superior şi anume acela al acceptării. O a treia cauză a depresiei o constituie tratamentele medicale foarte dure, cum ar fi chimioterapia, anestezia şi intervenţiile chirurgicale, care ne pot produce dezechilibre foarte mari, atât la nivelul corpului fizic, cât şi la nivelul structurii aurice, aspect care poate induce cu uşurinţă stări de depresie. Atunci când atât corpul fizic, cât şi corpul astral, îşi recapătă echilibrul, depresia este automat eliminată. Din punctul de vedere al câmpului energetic uman, tratamentele medicamentoase dure stopează, încetinesc sau împiedică fluxul normal de energie prin nadiurile structurii noastre aurice. Această contracţie subtilă poate genera cu multă uşurinţă starea de depresie. Când medicamentele respective îşi încetează efectul, câmpul energetic reintră în normal, şi atunci ca prin farmec depresia dispare. De exemplu, s-a constatat foarte clar că pasele biomagnetice purifică structura aurică într-un interval de timp de două ori mai scurt decât cel obişnuit şi din acest motiv pacienţii ies din stările depresive postoperative mult mai uşor dacă apelează la aceasta. Depresia poate lua forma unei autorespingeri.

5. Acceptarea. Atunci când am acordat suficientă atenţie, energie şi timp pentru a depăşi primele patru stadii inferioare ale procesului subtil al vindecării, intrăm într-o etapă în care nu mai suntem nici supăraţi, nici deprimaţi din cauza situaţiei în care ne aflăm. În această stare, corespunzătoare unei stări mărite de obiectivitate şi luciditate, vom fi capabili să ne conştientizăm şi chiar să ne mărturisim mult mai liber sentimentele şi conflictele lăuntrice prin care am trecut în fazele anterioare, exprimându-ne astfel în mod deschis şi liber, într-o stare de relativă împăcare cu noi înşine şi cu ipostaza în care ne aflăm, dorinţa noastră febrilă şi de altfel pe deplin justificată, de a ne vindeca, recunoscând totuşi şi stările negative lipsite de orice eficienţă creatoare cum ar fi cele de mânie şi de egoism, pe care le-am resimţit faţă de toţi cei care au fost siliţi să se confrunte cu suferinţele bolii noastre. După ce ne-am deplâns îndelung şi fără nici un rezultat pentru situaţia deplorabilă precum şi pentru pierderile pe multiple planuri pe care boala ni le-a adus, vom dori instinctiv să fim lăsaţi singuri să ne interiorizăm mai mult, preferând mai multă linişte în jurul nostru. Comunicările cu ceilalţi vor deveni mai puţin zgomotoase, şi mai profunde, deoarece vom avea tendinţa să împărtăşim celorlalţi mai degrabă telepatic decât prin viu grai sentimentele şi gândurile noastre. În această biserică magică a tăcerii, noi ne pregătim de fapt structurile subtile aurice pentru transformările alchimice care vor urma în etapele ulterioare. Acesta este momentul în care, în urma confruntărilor adeseori dureroase pe care le-am avut până acum, ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine mult mai bine pentru a pătrunde de această dată cu mai multă uşurinţă în interiorul tainic al fiinţei noastre pentru a deveni astfel conştienţi în mod treptat de noua noastră ipostază existenţială în care câmpul nostru auric este astfel regenerat şi spiritualizat. În această etapă noi ajungem în mod firesc şi spontan să ne punem chiar întrebări fundamentale cu privire la concepţiile, mentalităţile şi în general la sistemul de valori după care ne-am ghidat până acum în viaţă. Astfel, va deveni din ce în ce mai evident pentru noi faptul că în ultimă instanţă toate acestea ne-au condus într-un mod direct sau indirect către starea de boală sau de criză interioară în care ne aflăm. O modalitate înţeleaptă de a acţiona constructiv pentru a ieşi grabnic din situaţia în care ne aflăm constă în a începe să învăţăm treptat felul în care vom putea comunica intim cu aspectele profunde din noi înşine pentru a simţi astfel adevăratele noastre necesităţi interioare. Vom trăi astfel revelaţia unor stări excepţionale de regenerare şi asimilare energetică pe care până acum nu le cunoscusem sau pe care le consideram inaccesibile nouă. Aceasta este etapa în care este foarte posibil să ne îndreptăm către prieteni noi, simţind totodată lăuntric nevoia de a ne separa de unii dintre prietenii vechi întrucât vom sesiza că apar incompatibilităţi din ce în ce mai clare între aspiraţiile noastre actuale şi rezonanţele pe care aceştia le trezesc şi le menţin în aura noastră. Într-un cuvânt, putem spune că această fază corespunde tendinţei şi aspiraţiei sincere de a realiza toate transformările necesare în viaţa noastră pentru a facilita astfel procesul real şi profund benefic al vindecării. Practic aceasta reprezintă modalitatea cea mai directă şi totodată cea mai sigură de a accelera modificările interioare care ne vor conduce în mod nemijlocit către starea de sănătate. În mod reflex noi vom sesiza la toate nivelurile fiinţei noastre o stare profundă de expansiune şi libertate, şi o senzaţie de uşurare care va fi adeseori însoţită de o mare purificare aurică, deşi este foarte posibil să mai fie încă mult până la vindecarea noastră completă.

6. Renaşterea interioară, sufletească şi spirituală. Acceptarea şi vindecarea conduc la o stare de veritabilă renaştere interioară sau cu alte cuvinte la o confruntare superioară, aducătoare de fascinante revelaţii cu privire la realităţile de ordin subtil existente în fiinţa noastră. În această fază, cel mai adesea avem de asemenea nevoie de cât mai multă linişte şi de aceea noi simţim tendinţa de a rămâne cât mai mult timp în singurătate pentru a ne putea adânci astfel cât mai mult în noi înşine. Această etapă este foarte importantă în procesul transformării câmpului nostru auric pentru că este cea care ne plasează efectiv pe o nouă orbită existenţială deoarece ea permite prin intermediul rezonanţei aurice create depăşirea obişnuinţelor care ne condiţionau până atunci existenţa. În această fază este însă absolut necesar să ne acordăm timpul de care avem nevoie pentru a realiza cât mai complet această reflectare interioară, fie că este vorba de câteva zile, câteva săptămâni sau chiar de luni de zile. În procesul restabilirii complete a sănătăţii şi a forţei noastre creatoare benefice, vom face să se reveleze cu această ocazie anumite aspecte din adâncul fiinţei noastre pe care le îngropasem adânc în noi înşine sau cu alte cuvinte pe care le refuzasem inconştient de o lungă perioadă de timp. Acum este foarte posibil să înflorească în fiinţa noastră elemente noi, profund benefice, care să ne dezvăluie noi faţete ale personalităţii noastre. Acest fenomen poate fi perceput la nivel subtil printr-o veritabilă explozie de lumină pornind în special de la nivelul centrilor de forţă corespunzători acestor transformări şi expansionându-se strălucitor în întreaga noastră aură sub forma unor curenţi subtili de culori foarte vii care până acum lipseau sau erau foarte puţin prezenţi în ambianţa noastră subtilă. În această fază pentru a cataliza fenomenul, se recomandă să conştientizăm cât mai amplu frumuseţea acestui proces simţindu-i fascinaţi rezonanţele benefice din corpul nostru astral care este regenerat. Vom găsi astfel plini de încântare noi resurse exterioare pe care până acum nu eram însă în stare să le activăm. Este foarte posibil ca noi să fi intuit dintotdeauna că ele existau latent, gata să se manifeste în noi, dar abia acum ele vor începe cu adevărat să se exprime. Toate acesta transformări aurice regeneratoare uimitoare se constituie într-o veritabilă renaştere a fiinţei noastre. Drept urmare, noi începem să experimentăm şi să analizăm toate evenimentele atât cele prezent, cât şi cele trecute din viaţa noastră, privindu-le dintr-un cu totul alt punct de vedere cu mult mai multă detaşare şi luciditate. Pentru a desemna această stare, înţelepciunea populară a găsit expresia foarte sugestivă de altfel că „privim lucrurile într-o altă lumină”. În realitate, nu lucrurile şi evenimentele se află într-o altă lumină, ci de fapt corpul nostru astral este cuprins de o lumină subtilă diferită. Atunci când, fiind în această stare deosebită de conştiinţă, ne analizăm trecutul, vom simţi că este ca şi cum ne-am raporta la o cu totul altă persoană, iar din acest motiv, multe dintre evenimentele trecute ale vieţii noastre capătă acum noi semnificaţii. În felul acesta realizăm foarte clar că noi putem transforma în mod hotărâtor relaţiile cu ceilalţi oameni, reconsiderând modul de raportare la evenimentele trecute. Toate acestea fac parte din destinul sau karma noastră şi sunt legate de noi din punct de vedere auric, prin canale energetice deosebit de subtile. Noul mod de raportare la trecut reprezintă de fapt o veritabilă atitudine vindecătoare a acestor legături subtile traumatizante. Evident că toate aceste transformări se produc cel mai adesea automat, ele fiind declanşate de simplul fapt că ne-am modificat frecvenţele dominante din aură şi prin urmare şi nivelul de conştiinţă. În ultimă instanţă, prin elevarea şi rafinarea vibraţiilor noastre aurice, nu facem altceva decât să transformăm contextul în interiorul căruia noi ne trăim viaţa. Abia această modificare subtilă profundă din aura noastră reprezintă ceea ce am putea numi cheia fundamentală a unei vindecări, a unei vindecări adevărate.

7. Crearea unei vieţi noi spirituale. Odată cu restabilirea completă a stării de sănătate, ne vom reconsidera atitudinea faţă de multe domenii ale vieţii noastre, ajutaţi de nenumărate posibilităţi şi oportunităţi pe care înainte le consideram de domeniul fantasticului sau imposibil de atins se vor deschide cu uşurinţă după aceea în faţa noastră. Vom deveni astfel mult mai oneşti cu noi înşine şi vom găsi resursele lăuntrice de a înţelege şi de accepta elementele comportamentale şi rezonanţele energetice superioare pe care până acum le ignorasem total sau pe care refuzasem să le acceptăm. Într-un cuvânt noi vom deveni mult mai umili, mai plini de credinţă, plini de sinceritate şi de dragoste. Aceste uluitoare transformări interioare vor conduce în mod automat şi la transformări exterioare. Ele sunt expresii fireşti ale expansiunii forţei creatoare a sufletului nostru care va cuprinde cu noile sale rezonanţe benefice holografic întreaga noastră viaţă. În această fază este de asemenea foarte posibil să ne facem noi prieteni ale căror rezonanţe aurice sunt mult mai compatibile cu ale noastre. Este posibil chiar să ne schimbăm profesia, iar dacă nu o vom face în orice caz este cert că ne vom transforma radical felul în care ne raportăm la munca noastră zilnică. Toate aceste transformări sunt fireşti şi apar spontan în urma unui proces complet şi real de vindecare.

Parcurgând într-un mod lucid şi conştient toate aceste etape, vom înţelege astfel caracterul universal şi natural al procesului vindecării unei fiinţe umane integrându-l ca parte importantă a unui proces mai vast şi anume acela al evoluţiei noastre spirituale. Vom putea astfel înţelege mult mai bine faptul că în ultimă instanţă chiar şi prin stările neplăcute de boală cu care ne confruntăm uneori noi suntem de fapt ghidaţi pas cu pas către o înţelepciune divină supraumană pe calea care conduce în mod treptat către starea supremă de desăvârşire spirituală. În timpul parcurgerii acestui sublim drum către Dumnezeu prin nenumăratele confruntări şi lecţii pe care ni le oferă însăşi viaţa noastră, vom realiza cu încântare că suntem fiinţe în acelaşi timp atât individuale cât şi universale. Vom constata astfel plini de recunoştinţă că noi suntem adesea îndrumaţi şi ghidaţi cu multă grijă chiar fără să bănuim vreodată aceasta de o raţiune divină pentru care procesul vindecării, viaţa şi transformarea spirituală nu sunt decât aspecte diferite ale unei realităţi unice dumnezeieşti.

PUTEREA VINDECĂRII SPIRITUALE

PUTEREA VINDECĂRII SPIRITUALE

Prin înţelegere şi introspecţie, boala se poate transforma într-o experienţă spirituală, astfel ca procesul vindecării să devină o experienţă de înălţare şi transformare interioară.

Toate tradiţiile spirituale autentice susţin faptul că fiinţa umană este cu mult mai mult decât un simplu trup. Spiritul şi sufletul, realităţi invizibile care animă corpul fizic, reprezintă forţele misterioase care ne dau viaţă şi care alcătuiesc, alături de trup, ceea ce noi numim de obicei „eu”. În tradiţia orientală se precizează că fiecare dintre noi este înzestrat cu mai multe „corpuri” energetice invizibile, ce trebuie îngrijite şi hrănite în mod similar trupului fizic.

Trupul şi sufletul

În cadrul procesului de vindecare, aspectele legate de capacităţile interioare ale fiinţei umane sunt luate în calcul din ce în ce mai puţin în această perioadă. Deşi ar părea, având în vedere evoluţia tehnologiei, că în curând toate bolile se vor vindeca rapid prin tratament medical de înaltă specialitate, există încă nenumărate paradoxuri.

Întâlnim adesea situaţii misterioase care ne fac să ne gândim că această cunoaştere pe care o deţinem şi întreaga tehnologie la care am putea avea acces sunt încă palide şi lipsite de eficienţă în comparaţie cu marele mister al vieţii care ne animă pe fiecare dintre noi. Există încă mulţi bolnavi consideraţi incurabili de medicina modernă, dar care “peste noapte” au descoperit în ei puterea de a-şi înfrunta boala şi de a o înfrânge definitiv. Există totodată cazurile unor morţi misterioase, a unor bolnavi care, deşi aveau toate şansele pentru a se vindeca, au refuzat să mai lupte şi au cedat în faţa bolii şi a morţii. Contrar aparenţelor, medicina este mai mult ca oricând pusă în contact cu necunoscutul şi chiar cu miraculosul, în pofida orbirii celor care cred încă faptul că doar ştiinţa şi aparatele pot explica întregul mister al vieţii umane, oferind mereu soluţii viabile…

Medicina ce analizează trupul prin cele mai moderne mijloace este surprinsă de ceea ce este nevăzut în noi, de gândurile, sentimentele şi credinţele profunde care ne animă. Acestea se dovedesc a fi forţe care nu arareori erup din noi, făcând ca trupul să fie cunoscut aşa cum este în realitate – un mic instrument al unei puteri spirituale mult mai mari care aşteaptă în interiorul nostru să fie descoperită.

Nenumăratele experienţe ce pun în contact strâns spiritualitatea şi vindecarea arată tot mai frecvent că medicina viitorului este înainte de orice o medicină a transformării sufletului.

Două condiţii ale succesului în vindecarea spirituală

Conform studiilor realizate de psihologii americani asupra mai multor persoane care s-au vindecat în mod aparent miraculos de cancer şi leucemie, au putut fi sintetizate două condiţii de bază care, dacă sunt îndeplinite, conduc la o rapidă vindecare a trupului şi a minţii:

1. Abordarea vindecării ca pe o lecţie de viaţă

Poate să pară şocant că dintr-o boală am putea să învăţăm ceva. Foarte mulţi se pot întreba: „Ce pot să învăţ în urma unei epidemii de gripă care m-a afectat şi pe mine?”, sau „Cum pot să primesc o lecţie de la o durere de stomac dată de ulcer?”

Nu este uşor la început, mai ales că, de multe ori, experienţa noastră în timpul unei boli este impregnată de multe idei. Este important să distingem între ideile negative învechite cu privire la ideea de a fi bolnav, idei cu care mulţi am crescut, şi experienţa noastră interioară pe durata unei boli. Vechile idei pot să ne îndemne să stăm în pat fără să facem nimic, pentru a “suferi” în singurătate. Ele pot să ne indice de asemenea că nu avem nici un rol special în vindecare şi că trebuie să aşteptăm totul de la medic şi de la medicamentele pe care acesta ni le va prescrie. Putem considera cu naivitate boala ca pe un fel de ghinion sau o piază rea care s-a agăţat în mod întâmplător de noi.

Există însă şi o altă modalitate superioară în care privim boala chiar de la început ca pe un adevărat profesor. Ce înseamnă aceasta? În primul rând să ne întrebăm: cum am ajuns în această situaţie? Unde am greşit în modul de viaţă, în alimentaţie, în modul de gândire sau în stările pe care le-am întreţinut cel mai des în ultima vreme? Ce zonă a corpului sau ce organ a cedat şi ce îmi indică aceasta? Care este atitudinea interioară pe care trebuie să o cultiv pentru a nu mai ajunge în această stare?

Dacă experienţa de a ne îmbolnăvi generează apariţia şabloanelor trecutului, este important să ne amintim de noul cadru în care vrem să trăim şi de faptul că dorim să înţelegem cu adevărat de ce am ajuns să ne îmbolnăvim. Boala este factorul de dezordine pe care l-am lăsat să pătrundă în fiinţa noastră, deschizându-i larg porţile prin felul nostru greşit de a acţiona şi de a gândi.

Procesul de vindecare devine astfel un proces de ordonare şi de “reamintire” de noi înşine. Este un proces de aducere laolaltă şi de focalizare a resurselor noastre psiho-mentale, scindate în mod obişnuit, astfel ca ele să ne conducă către o stare de integritate a fiinţei noastre. Boala ne reaminteşte că trebuie să privim lumea altfel decât o făceam până atunci, este „palma” pe care o primim pentru a ne dezmetici şi a corecta în noi ceea ce ne-a deviat de la cursul firesc al existenţei.

Vindecarea spirituală presupune întotdeauna schimbarea viziunii noastre asupra propriei fiinţe şi asupra realităţii şi trecerea către un nou nivel interior de percepţie.

În perioada parcurgerii diferitelor etape de vindecare spirituală, chiar şi după ce am experimentat o trezire a puterii noastre interioare, vom fi adesea tentaţi să revenim la vechiul mod de a privi şi a judeca lucrurile, printr-o viziune îngustă, limitată. O mare parte a efortului de vindecare constă în a păstra această nouă viziune, indiferent de cât de tare se fac auzite „vocile” interioare ce ne tentează să credem că o astfel de schimbare nu este de dorit pentru noi sau că este chiar periculoasă.

2. Înţelegerea şi acceptarea sinceră a nevoilor noastre lăuntrice

Pentru a înţelege acest punct important în vindecarea spirituală, este necesar să putem să ne răspundem la întrebarea: de ce am nevoie cu adevărat, astfel încât să mă simt împlinit şi sănătos din punct de vedere al trupului, al sufletului şi al minţii? A răspunde la această întrebare nu este uşor, având în vedere că aceste necesităţi pe care noi le putem remarca în noi sunt de două tipuri:

1. Necesităţi naturale – cum sunt cea de a ne hrăni în mod adecvat, cea de a ne bucura şi de a fi fericiţi, cea de a iubi etc. Neîmplinirea lor determină diferite tulburări grave şi forme de suferinţă fizică sau psihică.

2. Necesităţi artificiale – acestea nu sunt propriu-zis necesităţi ale fiinţei noastre, ci mai degrabă pot fi considerate dorinţe diverse. Neîmplinirea lor ne poate conduce la stări de tensiune lăuntrică sau frustrare, dar nu va leza ceva fundamental din noi. Aici putem considera ca exemple nevoia de a mânca alimente care ne plac, dar nu sunt sănătoase (de exemplu zahăr în exces, carne, alimente cu chimicale etc.), diferitele vicii (alcoolul, fumatul), căutarea unor condiţii materiale mereu „mai bune” decât cele prezente etc.

Foarte multe dintre bolile cu care oamenii se confruntă apar în diferite grade, datorită neconştientizării şi neîmplinirii unor necesităţi lăuntrice. Descoperirea acelor aspecte către care tânjim în realitate în adâncul sufletului devine astfel un pas esenţial către vindecare.

Indiferent de cât de plăcut sau neplăcut este procesul de introspecţie, trebuie să analizăm toate aspectele vieţii noastre, pentru a surprinde punctele în care procesul de exprimare a fiinţei noastre este blocat. Toate stările de gol interior, de suferinţă, lipsă, supărare, tristeţe, depresie etc. traduc necesităţi sufleteşti pe care nu ştim cum sau ezităm să le satisfacem sau chiar încercăm să le împlinim prin substituenţi artificiali.

Confundarea dorinţelor cu necesităţile – una din cauzele tulburărilor de sănătate

Aceasta este o situaţie foarte frecventă şi porneşte de la o lipsă de cunoaştere a propriei fiinţe, dar şi a înţelegerii scopului nostru în viaţă. Sufletul cere cu intensitate să fie hrănit şi ajutat să se dezvolte. Cererile sale apar uneori pentru noi ca un gol ce trebuie să fie umplut de o energie nouă, adecvată. Orbiţi foarte adesea de vârtejul senzaţiilor, ajungem uneori să interpretăm în mod greşit aceste mesaje ale sufletului. Este foarte cunoscută situaţia unei fiinţe neîmplinite afectiv care se aruncă cu disperare asupra frigiderului, încercând ca prin umplerea stomacului să stingă măcar puţin nevoia interioară de iubire. Este de asemenea frecventă situaţia în care dorinţa de dezvoltare a sufletului, de dobândire a unor noi calităţi spirituale, este schilodită de către o minte prea agitată şi haotică şi tradusă sub forma unei nevoi permanente de distracţie şi exteriorizare. Sportul extrem şi senzaţiile tari căutate de tot mai mulţi dintre oameni pentru a „simţi că trăiesc cu adevărat” nu sunt altceva decât false substitute ale unei hrăniri spirituale cu senzaţii ce pot aminti cât de vag de înălţarea sufletului prin curaj, credinţă, consecvenţă şi alte calităţi umane înălţătoare.

A trăi cu adevărat înseamnă a avea simultan o dinamizare foarte bună a capacităţilor noastre fizice, mentale, sufleteşti şi spirituale. Pentru mulţi oameni, alimentele consumate sunt destul de rar rezultatul unei nevoi reale a organismului, aşa cum se produce spre exemplu în cazul animalelor sălbatice. Consumând un aliment ar trebui să satisfacem simultan nevoile unui întreg popor de mai multe miliarde de celule, precum şi necesitatea senzorială şi chiar o oarecare împlinire emoţională. Fiind însă prea puţin atenţi la semnalele organismului sau nemaiştiind să le interpretăm corect datorită prea multor dezechilibre ce deja s-au instalat, putem percepe, spre exemplu, nevoia imperioasă de glucide, ca pe o nevoie de a consuma mari cantităţi de zahăr sub forma unor prăjituri atractive. Putem însă apela cu mai mult succes la fructele dulci sau la miere, care vor „bucura” şi împlini organismul mult mai mult şi mai profund.

Fiecare dintre noi am fost înzestraţi cu capacitatea de a şti ce ne este mai adecvat la un moment dat. Datorită unui trai nenatural şi rupt de ritmurile naturii, această capacitate s-a diminuat considerabil, astfel că devine necesar să reînvăţăm să ne ascultăm fiinţa, într-o stare de linişte şi atenţie. Rugăciunea plină de ardoare sugerată de toate tradiţiile spirituale, meditaţia profundă, modalităţile de concentrare şi control asupra minţii – sunt toate metode capabile să ne readucă în contact cu acea parte din fiinţa noastră care ne va „spune” cum este bine să acţionăm.

Cele şapte categorii de necesităţi fundamentale

Cercetări ale psihologilor americani, în acord cu izvoare ale sistemelor medicale şi spirituale orientale, au concluzionat că nici un om nu poate trăi pe deplin sănătos şi fericit dacă nu îşi împlineşte câteva categorii de necesităţi fundamentale:

1. Necesitatea de a se bucura de un corp sănătos precum şi de toate minunatele senzaţii fizice care îl însoţesc. Simplul confort fizic, plăcere şi sănătate. Avem nevoie de cât mai multe senzaţii fizice minunate.

2. Necesitatea de a se iubi şi a se accepta aşa cum este. Auto-acceptare şi iubirea de sine. Avem nevoie să ne reconsiderăm într-un mod pozitiv şi plin de iubire.

3. Necesitatea de a avea o minte agilă ce funcţionează clar şi bine. Înţelegerea situaţiei într-un mod clar, continuu şi raţional. Avem nevoie de claritatea raţiunii care funcţionează în armonie cu posibilităţile noastre intuitive.

4. Necesitatea de a iubi şi de a fi iubiţi de ceilalţi, sub diverse forme relaţionale, ca de exemplu prietenia, colegialitatea şi dragostea. Acest nivel, asociat cu afectivitatea umană şi cu puterea de a iubi este considerat a fi o punte între lumea fizică, exprimată de primele trei nivele ale existenţei fiinţei umane şi lumea spirituală, exprimată prin cele trei nivele superioare, de existenţă spirituală. Avem nevoie să dăruim şi să primim iubire prin intermediul mai multor tipuri de relaţii: cu iubitul (iubita), copiii, prietenii, colegii.

5. Necesitatea de a rosti şi de a trăi adevărul. A respecta voinţa divină şi a te angaja să vorbeşti şi să urmezi adevărul. Avem nevoie să experimentăm adevărul în mod direct.

6. Necesitatea de hrănire spirituală, care ne poate aduce experienţe sufleteşti înălţătoare. Acest nivel este asociat cu stările spirituale sublime, ca de exemplu extazul şi fericirea care pot fi trăite în timpul unei ceremonii religioase, ascultând o muzică inspirată, atunci când suntem fascinaţi de un apus de soare sau pur şi simplu atunci când, cu multă dragoste, simţim nevoia să privim îndelung în ochii fiinţei iubite şi trăim acel sentiment de atemporalitate şi dizolvare în celălalt şi dincolo de el. Iubirea divină şi extazul spiritual. Avem nevoie de experimentarea personală a spiritualităţii şi iubirii necondiţionate.

7. Cel de-al şaptelea nivel este asociat cu mintea divină. Când se produce trezirea conştientă pe acest nivel, devii conştient că perfecţiunea divină se află pretutindeni. Vom putea descifra astfel puzzle-ul vieţii noastre şi vom putea atinge pacea divină. Acesta este nivelul de păstrare a celor mai profunde crezuri. Crezurile şi convingerile negative pe care le întreţinem sunt cauza tuturor problemelor noastre. Din aceste credinţe negative sau imagini apare boala, indiferent de nivelul pe care se manifestă ulterior: fizic, emoţional, mental sau spiritual. Nevoia noastră în planul şapte este aceea de a cunoaşte pacea profundă. Aceasta nu poate să provină decât dintr-o înţelegere deplină a modelului perfect al vieţii terestre şi apare ca urmare a crezurilor pozitive care se bazează pe adevăr. A fi conectaţi la mentalul divin şi a înţelege creaţia universală. Avem nevoie să trăim seninătatea şi perfecţiunea în propria noastră fiinţă, chiar dacă ea este încă imperfectă