PUTEREA RUGACIUNII IN VINDECAREA NATURALA

PUTEREA RUGĂCIUNII ÎN VINDECAREA NATURALĂ

De secole, ştiinţa oficială caută „medicamentul miraculos”, care alină suferinţa, ia cu mâna boala şi slăbiciunea, redând practic peste noapte sănătatea. „Medicamentul miraculos” nu a fost găsit încă, pentru nici măcar o boală, dar medicii ne dau asigurări că în curând ştiinţa va face noi descoperiri, graţie cărora vor fi produse noi medicamente, care fireşte vor costa foarte mulţi bani şi care în sfârşit vor vindeca leucemia, cancerul, SIDA şi alte boli virale grave şi, de ce nu, bătrâneţea. În ciuda încrederii afişate, pentru aproape orice om de ştiinţă este evident că aceste medicamente absolute nu vor fi descoperite niciodată, pentru că pur şi simplu nu pot exista, deşi… Deşi un asemenea “medicament” există din timpuri imemorabile şi nu şi-a pierdut eficienţa nici în prezent, dar oamenii de ştiinţă abia acum au curajul să-i verifice eficienţa şi să-i pronunţe numele: RUGĂCIUNEA.

Fie că a fost vorba de încrederea în puterea minţii umane ori a intuiţiei, în puterea iubirii ori în puterea lui Dumnezeu, credinţa a fost tainica energie care a dat omului voinţa să învingă dificultăţile, care a animat toate marile elanuri ale fiinţei umane. Ar fi incorect să asociem în exclusivitate credinţa cu religia ca şi când ele ar coexista întotdeauna, deoarece credinţa se poate raporta şi la alte concepte ale fiinţei şi vieţii, cum ar fi iubirea, binele sau dreptatea. Credinţa este o opinie fermă, o convingere puternică asupra unui lucru care nu poate fi întotdeauna demonstrat, dar pe care noi îl simţim în mod inefabil în fiinţa noastră ca fiind adevărat. Toate lucrurile pot fi posibile pentru o persoană care CREDE cu ardoare într-un lucru, iar susţinerea acestor convingeri este realizată şi de către mental prin intermediul voinţei.

Credinţa face posibilă trecerea de la o stare interioară negativă la una superioară şi permite abordarea extrem de coerentă a situaţiilor de viaţă şi a vieţii în ansamblu, deoarece fiinţa care crede este eliberată de majoritatea spaimelor şi incertitudinilor cu care se confruntă omul obişnuit. Referitor la domeniul vindecării, întotdeauna fiinţa care are o mare credinţă este extrem de receptivă la terapiile aplicate, procesul vindecării fiind extraordinar de mult accelerat.

Există forme mai mult sau mai puţin elevate de credinţă. Credinţa în medic sau în terapia aplicată are un efect benefic asupra stării de sănătate a pacientului, însă în momentul în care apar simptome neplăcute, deseori această credinţă este rapid zdruncinată, iar cel tratat se confruntă cu o stare de angoasă extrem de nocivă. În schimb, o persoană care crede foarte mult în puterea tămăduitoare a iubirii va fi mult mai stabilă în convingeri, deşi ar putea avea şi ea momente mai grele.

Din acest punct de vedere credinţa în Dumnezeu este forma cea mai elevată de credinţă, deoarece obiectul său este o valoare absolută, care nu este supusă schimbării, degradării temporale ori vreunei transformări. Creştinismul şi toate marile religii ale lumii probează această putere uriaşă a credinţei în Dumnezeu, lucrările religioase fundamentale fiind presărate cu numeroase exemple de vindecări miraculoase.

Medicina este printre primele domenii care ar trebui să beneficieze de pe urma acestui enigmatic şi atotputernic medicament numit credinţă. Însă ceea ce face ca deocamdată ştiinţa oficială să se delimiteze de acest concept este faptul că apelează la valori ne-demonstrabile şi ne-măsurabile din perspectiva materialistă. Mai mult, experienţa vindecării prin credinţă este aparent irepetabilă, datorită uriaşei diversităţi a fiinţelor umane şi a varietăţii sentimentelor umane încadrate în mod arbitrar în noţiunea de credinţă. Pentru medicul zilelor noastre, însuşi cuvântul credinţă are conotaţii extrem de vagi, asociind-o mai degrabă formelor perturbate de voinţă, despre care vom vorbi mai târziu. Şi totuşi dincolo de posibilele confuzii, credinţa în valorile supreme, în Dumnezeu, este o potenţialitate existentă în fiecare fiinţă, care preexistă în cel mai înverşunat ateu şi în sfânt, în fiinţele decăzute şi în cele virtuoase. Majoritatea miracolelor terapeutice, pe care ştiinţa, neputându-le nega, a preferat să le ignore, se explică prin puterea credinţei.

Therese Neumann – unul din cele mai celebre cazuri de vindecare prin puterea credinţei

Therese Neumann s-a născut în anul 1892, ca fiică a unor oameni simpli din Bavaria (Germania). A crescut şi s-a dezvoltat normal până când, la vârsta de 20 de ani, a avut un grav accident în urma căruia a rămas paralizată. Nervul motor era practic secţionat din cauza şocului, ea fiind considerată irecuperabilă, neexistând absolut nici un tratament care să poată ameliora starea sistemului nervos care guvernează acea zonă. Dar ea nu a crezut acest lucru şi a început să se roage cu fervoare şi completă dăruire lui Dumnezeu, efectiv crezând în faptul că va fi din nou sănătoasă şi că va putea merge din nou. Astfel, după o anumită perioadă, credinţa ei în divinitate a fost “răsplătită” şi, în cele din urmă, ea a putut merge din nou ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Acest miracol însă a fost continuat de altele mult mai mari.

La vârsta de 26 de ani, ea a căpătat pe mâini şi în zona pieptului răni care nu aveau nici o cauză externă, dar care coincideau cu cele pe care le avusese Iisus în timpul crucificării. Mai mult, a început să aibă stări asemănătoare celor de transă în timpul cărora rostea cuvinte în aramaică, limba arhaică care se vorbea în timpul lui Iisus şi pe care Therese Neuman nu avea de unde să o cunoască. Seria fenomenelor generate de credinţa sa simplă, dar extrem de profundă, a culminat cu capacitatea sa de a trăi vreme de mai multe zeci de ani fără a consuma nici un aliment. Acest post negru întins pe perioada a câteva decenii a putut fi verificat de cele mai mari somităţi medicale ale vremii care au constatat pur şi simplu că Therese avea o vitalitate excelentă, creştea şi scădea în greutate fără a mânca absolut nimic şi chiar fără a bea apă. Considerată iniţial impostoare, ea a fost verificată de nenumărate ori, ţinută sub observaţie, dovedindu-se astfel autenticitatea acestui miracol. Este un exemplu extrem de grăitor, dar nici pe departe singurul al uriaşei puteri a credinţei.

Puţine fiinţe se nasc având trezită profund în fiinţă această putere a credinţei. De asemenea, arareori credinţa apare ca o consecinţă a unei demonstraţii de forţă a lui Dumnezeu sau a altor puteri supranaturale supuse Lui. Noi nu credem “pentru că”; credem pur şi simplu. Foarte puţini oameni au asistat la miracole, la demonstraţii veridice, la evidenţe incontestabile şi chiar şi după aceste întâmplări mulţi încă nu au crezut total în ceea ce au trăit. Credinţa apare mai degrabă dintr-o experienţă interioară proprie, decât prin raportarea la ceva exterior, oricât ar fi de palpabil şi de concret acel lucru.

Rugăciunea este o modalitate sigură care duce la dobândirea acestei credinţe ferme în Dumnezeu. Taina nu este constituită de textul rugăciunii (pot fi folosite şi chiar sunt recomandate rugăciuni simple, cum ar fi “Tatăl nostru”, “Rugăciunea lui Iisus”), ci de trăirea şi starea de concentrare din timpul rugăciunii şi de perseverenţa în acest demers. Majoritatea oamenilor contemporani ajung să se roage mai ales în perioadele de criză existenţială. Mai întâi ei se roagă cu îndoială, apoi cu disperare până apar rezultatele, apoi din nou se poate instala îndoiala… Dar, la un moment dat, se trezeşte cu putere credinţa, într-un mod foarte firesc.

Rugăciunea nu este o simplă rostire formală sau artistică de cuvinte. Pentru a deveni cu adevărat eficientă, pentru a trezi puterea credinţei, ea trebuie făcută cu dragoste, cu trăirea cât mai profundă a mesajelor cuvintelor. Treptat, rugăciunea, trăirea devoţională devine un mod de viaţă. În formele sale superioare, credinţa este o exprimare a unei afectivităţi profunde, a unei intuiţii continue a divinităţii şi este chiar un act de continuă cunoaştere.

Dialog misterios între om şi Creatorul său

Vindecarea prin rugăciune este un domeniu totodată fascinant şi extrem de controversat. De-a lungul timpului au existat nenumăraţi oameni care s-au vindecat doar prin rugăciune sau prin remedii ce le-au survenit în mod aproape miraculos atunci când nu mai aveau aproape nici o speranţă. Experienţele şi relatările lor au rămas adesea ca mărturii ieşite din comun nu prin elementul miraculosului, ci mai ales prin pacea, credinţa şi starea profund afectivă pe care o emană. La polul opus există în acelaşi timp firi rigide şi sectare care au transformat vindecarea prin rugăciune într-un circ desfăşurat pe scene sau stadioane, unde nu în puţine cazuri orgoliul şi falsitatea aşa-zişilor predicatori “cu har” se împletesc cu naivitatea şi lipsa de înţelegere a privitorilor. Acestea din urmă au dus la situaţii mai triste în care cei bolnavi nu au mai folosit nici măcar leacurile pe care tot Dumnezeu le-a lăsat la îndemâna lor, fiind astfel păcăliţi, dezorientaţi şi în continuare bolnavi.

Rugăciunea nu este un „medicament” pentru sceptici, pentru cei orgolioşi şi rigizi. Ea nu este nici pentru fanatici, nici pentru cei care sunt supăraţi pe Dumnezeu. Am putea spune că ea este prin excelenţă metoda spirituală accesibilă celor care au sau îşi trezesc cu un anumit efort bunătatea, umilinţa şi o mare sinceritate faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi.

Chiar dacă pentru mulţi intelectuali fiinţa umană nu pare să mai poată aduce multe surprize, considerând că ştiinţa a revelat deja foarte mult din misterele ei, omul este încă un mare mister, de care merită să ne apropiem cu multă curiozitate şi cu dorinţa sinceră de a-l înţelege.

Rugăciunea în laboratoarele ştiinţei

Medicul american Mitch Krucoff, cardiolog cu o mare experienţă de la Duke University Medical Center, a declanşat un studiu şocant pentru sceptici: pentru a vedea dacă, cu adevărat, rugăciunea îi poate ajuta pe cei aflaţi în suferinţă, el a format mai multe grupuri de rugăciune, de diferite religii şi din diferite zone ale globului, formate din zeci de oameni, cu care a stabilit o formă de rugăciune colectivă pentru câţiva dintre pacienţii săi, grav bolnavi de afecţiuni cardiace. Întrebarea la care el a dorit să afle răspunsul era: dacă se realizează astfel de rugăciuni pentru un număr de pacienţi, vor putea fi constatate efecte clare de ameliorare la aceştia comparativ cu bolnavii care nu au beneficiat de tratamentul spiritual? Rezultatele obţinute până acum sunt spectaculoase, fiind tot mai evidentă diferenţa între pacienţii pentru care se realizează astfel de rugăciuni şi ceilalţi. Acest studiu este încă în desfăşurare urmând ca el să fie finalizat şi să fie trase concluzii abia în anii următori .

Există însă numeroşi cercetători care au ajuns deja la finalul unor studii similare care s-au soldat cu rezultate cel puţin surprinzătoare:

Dr. William Harris, de la Mid America Heart Institute, Kansas, a realizat la rândul său un studiu asupra puterii vindecătoare a rugăciunii. Pentru a fi cât mai obiectiv, el a urmărit să stabilească foarte precis cadrul şi condiţiile de desfăşurare a studiului, exact ca în cazul testării unui medicament nou.

Pentru a elimina orice suspiciune de placebo, nici unul dintre pacienţii săi nu a ştiut că cineva se roagă pentru el şi nici măcar că sunt incluşi într-un astfel de experiment. Astfel, timp de un an, 1000 dintre pacienţii care au trecut prin secţia de urgenţe a spitalului de cardiologie în care lucra dr. Harris, au fost împărţiţi în două grupe: pentru una dintre grupe (reprezentând jumătate din numărul de pacienţi) s-au rugat în mod sistematic un grup de voluntari şi preoţi, în timp ce cealaltă grupă a urmat numai medicaţia clasică.

Toţi pacienţii au fost urmăriţi astfel timp de un an şi starea lor de sănătate a fost monitorizată în conformitate cu câteva norme clare, stabilite de către medici care nu cunoşteau căror grupe aparţin pacienţii supravegheaţi. Rezultatele? Pacienţii pentru care s-au realizat rugăciuni au avut cu 11% mai puţine atacuri de cord şi complicaţii cardiace care le puteau ameninţa viaţa.

În finalul acestui experiment, un alt medic eminent, care s-a hotărât doar după multe insistenţe să participe la acest studiu non-conformist, dr. O’Keefe, afirma: “Studiul pe care l-am realizat oferă o perspectivă tulburătoare asupra modului în care Dumnezeu poate să influenţeze în mod direct viaţa noastră pe pământ. Ca om de ştiinţă sunt realmente bulversat de aceste rezultate, pentru că nu am nici o posibilitate să le explic decât prin acest ajutor invizibil…”

Dr. Elizabeth Targ, psihiatru la Colegiul de Medicină Pacific din San Francisco, a urmărit pentru o perioadă mai lungă de timp efectele rugăciunii asupra mai multor pacienţi bolnavi de SIDA, toţi aflaţi într-o stare foarte avansată a acestei boli. Cei 20 de bolnavi au urmat acelaşi tratament medical, dar pentru jumătate dintre ei a fost solicitat ajutorul câtorva vindecători care acţionau la distanţă cu ajutorul rugăciunii. După doi ani de derulare a studiului, cei zece pacienţi pentru care au fost realizate rugăciuni erau în viaţă şi într-o stare de sănătate relativ bună, în timp ce din cadrul celuilalt grup, patru persoane muriseră, iar ceilalţi prezentau o stare destul de gravă.

În urma unui studiu realizat ulterior pe un număr mult mai mare de pacienţi, dr. Targ a putut să remarce că persoanele pentru care erau realizate rugăciuni şi alte modalităţi spirituale de acţiune la distanţă au avut de şase ori mai puţine spitalizări decât ceilalţi, iar atunci când acestea totuşi s-au produs, au fost considerabil mai scurte decât în cazul celorlalţi.

Ea afirma în urma acestor studii: “Sunt într-un fel şocată, pentru că este ca şi cum am fost martora unui miracol. Nu există nici o modalitate de a înţelege ceea ce s-a produs cu aceşti pacienţi din perspectiva cunoştinţelor mele din domeniul ştiinţific.”

Un alt studiu realizat de această dată în Israel în 1993 asupra a mai mult de 10.000 de persoane credincioase s-a putut remarca faptul că incidenţa bolilor cardiovasculare (prima cauză de mortalitate în lume) în rândul acestor persoane este cu 40% mai redusă decât în cazul ateilor sau celor care sunt credincioşi “nepracticanţi”. În mod asemănător, un studiu realizat în anul 1995 în Hanovra de către Darmouth College asupra a 250 de persoane ce au suferit operaţii pe cord deschis a arătat că probabilitatea unui deces este de… 12 ori mai redusă la cei ce aveau convingeri religioase ferme şi se rugau în mod constant.

Efectele fiziologice ale rugăciunii

Dr. Koenig de la Universitatea Duke concluziona în urma mai multor ani de cercetări: “Se pare că rugăciunea are efecte excepţionale asupra întregului organism. Ea poate să scadă foarte mult secreţia de cortizon, epinefrină şi noreprinefrină – hormoni care sunt secretaţi de suprarenale în condiţii de stres accentuat. Astfel se reduce foarte mult riscul tulburărilor imunitare, al afecţiunilor cardiace – mai ales riscul infarctului miocardic, al ulcerelor sau al bolilor intestinale inflamatorii.” În opinia lui ca şi a altor medici, rugăciunea poate fi utilizată ca o metodă de terapie alternativă eficientă în prevenirea tuturor bolilor grave, în revenirea după intervenţii chirurgicale, pentru a depăşi momentele dificile sau, în cazuri excepţionale, chiar pentru a vindeca boli grave cum sunt cancerul, scleroza multiplă sau complicaţiile diabetului.

Efectele asupra psihicului sunt de asemenea remarcabile, inducând o stare de linişte şi control, diminuând nevoia de excitante sau stimulente, eliminând gândurile şi tendinţele nocive sau morbide.

Este însă vindecarea prin credinţă şi rugăciune o metodă care ţine doar de cazuri izolate, de “o îmbunătăţire cu 11% a stării de sănătate” sau are ea o arie de cuprindere mult mai largă? Există date despre efecte profund transformatoare ale unei intense credinţe şi puteri a iubirii, manifestată în mai multe zone ale globului, de-a lungul timpului.

Ce transformă rugăciunea în medicament?

Răspunsul la această întrebare este chiar cheia eficienţei în rugăciune. Foarte mulţi credincioşi se roagă zilnic, în conformitate cu religia şi credinţa proprie, cu cuvintele şi după cunoaşterea pe care o are. Fiecare dintre cei ce se roagă doreşte, aspiră, comunică sau pur şi simplu se bucură în rugăciunea sa, dorind să obţină un anumit răspuns sau semn că ea a fost ascultată.

Ce face însă ca pentru unii rugăciunea să fie dătătoare de bucurie şi de sănătate lăuntrică, iar pentru alţii să fie doar un obicei oarecum mecanic ce nu aduce decât puţine roade? Iată câţiva factori esenţiali pentru ca rugăciunea să aibă o eficienţă maximă, chiar şi atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă, o suferinţă sau o boală:

1. Sinceritatea şi iubirea

Este mult mai bine ca în rugăciune să punem multă inimă şi puţine cuvinte, decât multe cuvinte şi puţină inimă” – acesta este îndemnul pe care un înţelept îl adresa discipolilor săi. Rostirea mecanică şi lipsită de simţire a cuvintelor unei rugăciuni nu aduce niciodată efectele dorite şi chiar mai mult, poate să ne îndepărteze de ea. Mai ales la începutul practicii rugăciunii, este bine să alegem momente în care putem să rămânem în linişte, fără a fi deranjaţi de nimeni şi astfel să ne rugăm în tăcere, rostind rugăciunea în minte, sau dacă ne este greu, să o facem doar cu mintea, să o murmurăm în şoaptă. Pentru ca sinceritatea şi afectivitatea să poată înflori în fiinţa noastră este necesar să lăsăm inima să vorbească cât mai liber şi să exprime într-un mod total atât sentimentele, cât şi necesităţile noastre. Dumnezeu ştie întotdeauna ceea ce noi avem nevoie, însă cu siguranţă nu se va supăra atunci când noi vom urmări să dialogăm cu el, aşa cum am face cu cea mai apropiată fiinţă, împărtăşindu-i nevoile şi bucuriile noastre. De asemenea, citirea unor texte spirituale, cum ar fi vieţile sfinţilor sau Biblia, poate să ne impulsioneze să găsim starea lăuntrică adecvată pentru a declanşa în noi această forţă vindecătoare. Cei ce nu pot citi datorită suferinţei sau slăbiciunii, pot să asculte ceea ce le citeşte o persoană apropiată, căutând nu doar să asculte, ci să trăiască fiecare cuvânt.

2. Perseverenţa în a dialoga interior cu Dumnezeu

Acesta este un factor de o mare importanţă. Indiferent dacă suntem într-o stare fizică bună sau chiar foarte proastă, voinţa şi perseverenţa de a continua să ne rugăm poate constitui un veritabil “colac de salvare”. Un sfânt afirma faptul că atâta vreme cât fiinţa nu se opreşte din rugă şi prin urmare creează premizele unei transformări interioare, Dumnezeu nu o va părăsi şi ea nu se va pierde, nici chiar în cele mai grele condiţii de boală sau suferinţă. Cu atât mai mult în cazul bolilor grave sau a situaţiilor limită, rugăciunea poate să fie cel mai puternic sprijin. Este bine ca în astfel de cazuri grave, ea să fie realizată continuu, cu tot sufletul, având toate şansele să fim ajutaţi atâta vreme cât mai putem gândi sau rosti chiar şi numai câteva cuvinte. Efortul realizat astfel se va repercuta în mod misterios asupra întregii noastre stări şi chiar dacă la început ne va putea părea steril, este necesar să continuăm, cu o cât mai deplină stare de abandon în faţa voinţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm în această direcţie că uneori rugăciunea poate să pară o luptă în care noi înfrângem în propria noastră fiinţă inerţia, orgoliul, ataşamentele inferioare, tendinţele grosiere, închiderea sufletească. Din această luptă interioară, în care armele noastre sunt perseverenţa, liniştea lăuntrică şi iubirea, este bine să nu ne oprim până când nu simţim o transformare radicală în bine în întreaga noastră fiinţă, chiar dacă pot exista uneori şi etape mai dureroase. Dacă perseverenţa este o calitate care ne lipseşte, putem apela în ultimă instanţă la o modalitate ce amplifică foarte mult eficienţa rugăciunii – aceea de a ne ruga împreună cu alte fiinţe deschise faţă de aceasta, în mod constant, zilnic la aceeaşi oră, fie că suntem împreună în aceeaşi cameră sau chiar la distanţă.

Pentru cei ce încă se îndoiesc că pot să fie suficient de perseverenţi merită să amintim exemplul Sfântului Serafim de Sarov care, retras într-o pădure departe de lume, s-a rugat timp de trei ani în continuu, îngenuncheat pe o piatră mare, fără ca măcar să se clintească, până ce genunchii săi ajunseseră o rană vie. Întrebat cum a putut face o astfel de acţiune supraomenească, el a răspuns: “Nu aş fi putut rămâne astfel nici măcar o oră, dacă Dumnezeu nu ar fi vrut aceasta.”

3. Perceperea răspunsului la rugăciunile noastre

Este una dintre etapele esenţiale, deşi foarte des neglijate. Deşi există în mulţi convingerea că rugăciunea este o modalitate spirituală importantă, se ignoră faptul că Dumnezeu are întotdeauna la dispoziţie toate posibilităţile de a ne răspunde într-un mod foarte accesibil nouă şi de multe ori surprinzător. Atunci când vorbim sau îl rugăm ceva pe un prieten ni se pare firesc ca după formularea cererii noastre să aşteptăm tăcuţi ca el să ne răspundă.

Cu atât mai mult, în dialogul interior purtat cu Dumnezeu, care este de mii de ori mai conştient şi mai atent la fiinţa noastră decât cel mai apropiat prieten, este firesc să “ascultăm” interior în tăcere răspunsul la rugăciunile noastre, să oprim pentru câteva clipe fluxul vorbirii şi al gândurilor pentru a crea timpul şi condiţiile necesare recepţionării răspunsului.

Răspunsurile pot surveni în nenumărate moduri: în primul rând, imediat după rugăciunea noastră realizată în mod foarte sincer şi din inimă, răspunsul poate să apară sub forma unei STĂRI interioare, pline de puritate, de tăcere lăuntrică profundă, de încurajare, de iubire copleşitoare, de intensă destindere şi de apariţie a unor noi perspective interioare etc. Pe termen mai lung, răspunsurile pot surveni sub forma unei înlănţuiri de acţiuni semnificative care au rolul de a ne arăta cum este mai bine să acţionăm, de a ne scoate în cale fiinţe ce ne pot ajuta sau de a ne permite să avem acces la remediile şi metodele de care avem nevoie. Odată ce am început să ne rugăm constant, atenţia noastră trebuie să fie mereu trează pentru a înţelege corect mesajele ce sunt sugerate pentru noi prin tot ceea ce ni se petrece şi prin toate conjuncturile care apar. Perceperea acestor răspunsuri interioare care apar în timp ce ne rugăm este ceea ce ne oferă totodată puterea de a continua.

Trăind astfel, rugăciunea nu este un efort, ci reprezintă o comunicare plină de savoare şi de pace, care ne atrage din ce în ce mai mult. Puţini oameni înţeleg faptul că marii duhovnici şi cei ce s-au apropiat de o stare de mare curăţenie interioară nu realizează diferite asceze (cum sunt postul îndelungat sau retragerile în pustietate) cu o inimă aridă şi dintr-o lipsă sufletească, ci aceste manifestări decurg ca urmare a unor aspiraţii interioare, aspiraţii ale sufletului treaz şi viu care începe să se hrănească din alte surse decât cele ale oamenilor obişnuiţi: bucuria, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, extazul mistic. Trupul ajunge în aceste condiţii să fie la rândul său hrănit de către suflet, iar vindecarea lui poate să apară ca o urmare firească a acestei transformări lăuntrice.

Locuri ale miracolelor

Într-unul dintre oraşele mici din Italia, în urmă cu mai mult de 50 de ani, un călugăr atrăgea prin prezenţa lui fascinantă mii de oameni ce doreau să îl vadă, să îl atingă, să asiste la slujbele pe care le realiza. Cunoscut sub numele de Padre Pio din Pietrelcina, el este considerat a fi un sfânt care a împletit în viaţa sa rugăciunea intensă şi aproape continuă, cu o copleşitoare iubire pentru oameni şi o puritate sufletească excepţională. Nu puţini sunt cei care în urma contactului cu părintele Pio şi-au vindecat vechi răni sufleteşti sau au scăpat de boli grave. Relatările despre aceste cazuri au zguduit lumea frământată din perioada celui de-al doilea război mondial.

Într-o altă zonă a Europei, la Konnersreuth în Bavaria, Therese Neumann, sfânta stigmatizată, retrăia în fiecare zi de vineri, într-o intensă stare de extaz, patimile Mântuitorului. Deşi a fost foarte bolnavă în tinereţe, ea s-a vindecat în mod miraculos ca urmare a rugăciunii continue şi intense, astfel că din căruciorul cu rotile a fost propulsată pe aripile credinţei în simţirea continuă a prezenţei divine. Ea nu numai că a putut să meargă din nou, dar odată cu noua stare a început să refuze orice fel de hrană. Consultată de-a lungul timpului de zeci de medici neîncrezători şi dornici să demaşte “falsul”, ea i-a convins prin autenticitatea trăirii ei, mulţi devenind cei mai înfocaţi susţinători ai ei. Tulburătoare pentru ceilalţi nu numai prin cei mai mult de 20 de ani petrecuţi fără nici un fel de hrană fizică, ci şi prin starea continuă de profundă pace pe care o emana faţă de cei din jur, Therese a fost una dintre dovezile vii ale puterii desăvârşite a credinţei în Dumnezeu.

Un alt oraş, de data aceasta din Pirineii francezi – Lourdes – a ajuns locul anual de întâlnire şi rugăciune pentru mai mult de 5 milioane de pelerini! În ghidurile turistice se găsesc informaţii de genul „aici se produc peste o mie de kilograme de lumânări zilnic” şi „mai mult de 400 de hoteluri împânzesc acest mic oraş”, fără a se preciza însă întotdeauna faptul că aici este locul unde s-au produs sute de vindecări şi fenomene miraculoase. Ce a făcut posibil aceasta? Totul a început de la stările profunde de extaz mistic ale unei fetiţe bolnăvicioase, în vârstă de 14 ani, Bernadette Soubirous, care în anul 1858 a avut aici prima oară viziunea Fecioarei Maria şi a primit mesajele ei. Lunga serie de apariţii ale Fecioarei, însoţită de fenomene cu adevărat divine, a generat o revigorare a credinţei în inimile a mii de oameni care au început să vină la izvorul tămăduitor unde Fecioara i-a apărut în repetate rânduri celei ce avea să fie considerată mai târziu sfânta Bernadette. Până în 1987 au fost înregistrate de către biserica catolică numai 66 de vindecări miraculoase, prin contactul cu apa considerată sfântă a acestui izvor şi prin credinţa şi rugăciunile pelerinilor. Spunem „numai 66”, pentru că în afara acestora, care au fost recunoscute drept vindecări miraculoase chiar de către biserică după investigarea lor de mai multe comisii medicale şi ecumenice, există sute de alte vindecări ce nu au fost însă înregistrate oficial şi trecute prin filtrele drastice ale celor desemnaţi să investigheze aceste cazuri. De la răni cumplite, scleroză multiplă, cancer, afecţiuni cardiace, până la stări de depresie şi tendinţe suicidare, o imensă suferinţă umană a fost curăţată de apele unui umil izvor dătător de viaţă şi sănătate.

Ce face însă ca dintre milioanele de oameni ce caută speranţa, încurajarea şi vindecarea în astfel de locuri sfinte, doar câteva sute să fie ajutaţi prin miracol divin? Întrebarea pe care şi-o pun chiar şi unii dintre cei care au trăit astfel de fenomene este: de ce eu?

Înainte de toate, cel mai autentic „loc al miracolelor” nu este neapărat un loc sfânt sau de pelerinaj şi nici o biserică, chiar dacă acestea pot ajuta mult acest proces. Acest loc excepţional se află de fapt în primul rând în propria noastră fiinţă.

Cum să nu ne rugăm?

În lipsa unei practici adecvate, nu este întotdeauna uşor de ajuns la această veritabilă putere a rugăciunii. De multe ori se trece prin faze intermediare, care nu pot fi considerate o autentică rugăciune, nu pentru că ele nu ar avea cel puţin pe moment anumite efecte, ci pentru că ele nu apar dintr-un plin al sufletului şi inimii şi reprezintă mai mult o nevoie de moment. Fără a minimaliza nici efectul acestora, ca posibile etape către o stare interioară autentic înălţătoare, de natură să ne apropie de Dumnezeu, este bine să cunoaştem aceste forme parţiale de rugăciune şi să evităm să rămânem doar la ele, ceea ce ar fi o greşeală. Iată, în această direcţie, clasificarea pe care o face William Carr Peel în cartea sa “Cum răspunde Dumnezeu când omul se roagă”, cu privire la modul inadecvat de a ne ruga, lipsit de sinceritate sau de o deschidere sufletească reală:

1. Rugăciunea de tip “Sunt în criză – ajută-mă!”

Este cazul celor ce se roagă numai în situaţii de urgenţă, atunci când se confruntă cu necazuri, uitând în restul timpului aproape complet de această modalitate spirituală. Nu este nimic rău în a ne ruga atunci când trecem prin momente grele, dar este o mare greşeală să uităm de sprijinul primit imediat ce ne simţim mai bine sau am depăşit momentul dificil. Aceasta arată că înţelegerea noastră asupra vieţii şi relaţia noastră cu Dumnezeu sunt încă firave… Pentru a schimba acest mod de raportare la Dumnezeu este în primul rând necesar să nu uităm să îi mulţumim cât mai des pentru ceea ce ne oferă şi să nu uităm să ne rugăm pentru cei apropiaţi sau pentru oricine simţim că are nevoie de aceasta. Acest mod de a acţiona ne va face să fim mai cuprinzători sufleteşte şi să ne extindem timpul rugăciunii şi asupra unor momente ce nu privesc doar nevoile noastre. A ne ruga şi pentru alţii poate să constituie pentru unele persoane o cale de vindecare sufletească rapidă, prin amplificarea compasiunii şi a atenţiei. În plus, într-una dintre miraculoasele apariţii ale Fecioarei Maria de la Fatima, Ea afirma: “Multe fiinţe sunt sortite să ajungă în infern tocmai pentru că nu au pe nimeni care ar putea să se roage pentru ele.”

2. Rugăciunea “şablon”

Este rugăciunea făcută cu convingerea că numai anumite formulări precise pot ajunge la Dumnezeu şi ceea ce nu intră în aceste canoane este fie considerat un păcat, fie nu va fi ascultat de Dumnezeu. Nici aici, greşeala nu este aceea de a folosi anumite formule precise de rugăciune, ci rigiditatea sufletească şi micimea lăuntrică ce ne poate face să credem că numai aşa este corect şi orice alt fel de abordare a relaţiei cu Tatăl Ceresc prin rugăciune este eronată. Această etapă se depăşeşte simplu prin purtarea unui gen de dialog interior liber cu Dumnezeu, în care îi împărtăşim bucuriile şi suferinţele noastre, chiar fără a-i cere absolut nimic. Aceasta ne va deschide şi încălzi sufletul astfel că formulele rigide care până atunci erau un fel de invocaţie stearpă pentru noi, vor deveni pline de forţă şi viaţă, datorită încălzirii inimii şi trezirii sufletului.

3. Rugăciunea de tip “examen” – proba orală

Cei ce se roagă astfel îl percep pe Dumnezeu în mod asemănător unui profesor de facultate care ţine cont de numărul de pagini de Biblie pe care le răsfoim pentru a ne permite astfel „să trecem anul”. În viziunea acestora, cu cât sunt rostite mai multe cuvinte şi cu cât formularea este mai bine argumentată şi doctă, cu atât Dumnezeu va răspunde mai repede. Cei ce doresc să depăşească acest mod steril de a se ruga trebuie să înveţe în primul rând să savureze liniştea, să tacă şi să îşi înveţe totodată mintea să fie mai tăcută. Rostind (cu glas tare sau doar în gând) puţine cuvinte, dar foarte încărcate de emoţie interioară şi aspiraţie, urmate apoi de o pauză de profundă tăcere interioară în care ecourile rugăciunii pot fi conştientizate ca reverberând în întreaga fiinţă, se poate ajunge la profunzimi nebănuite ale acestei modalităţi de comunicare cu Dumnezeu.

4. Rugăciunea de tip „troc”

Fie că este formulată clar în acest sens sau are doar ca substrat dorinţa de a obţine cu orice preţ un anumit avantaj, acest tip de rugăciune se traduce în genul: “Doamne, să facem o înţelegere. Dacă tu răspunzi rugăciunii mele şi îmi oferi ceea ce eu îţi cer, atunci eu voi face la rândul meu cutare lucru (voi da bani săracilor, voi dona pentru biserică, voi renunţa la fumat, etc.)”. Acest gen de rugăciune prezintă o greşeală de abordare şi arată în mod surprinzător chiar o lipsă de credinţă în Dumnezeu. De ce? Pentru că înainte de toate iubirea şi credinţa, precum şi intuirea puterii divine, exclud trocul şi presupun abandonarea dorinţelor care de multe ori pot fi de genul “vreau casă” sau maşină, avantaje, poziţie socială, prieteni etc. Există însă şi o altă posibilitate, de data aceasta pozitivă, în care vizăm un scop pur spiritual, cum este cazul vindecării de obiceiuri nefaste, de invidie, gelozie sau orgoliu, caz în care Dumnezeu ne poate răspunde cu repeziciune în măsura în care suntem dispuşi cu adevărat să îi oferim “în schimb” efortul nostru de transformare şi acţiunile orientate în sensul ajutorării altor oameni.

5. Rugăciunea de tip combativ

Este caracteristică fiinţelor orgolioase care ajung nu arareori să se supere pe Dumnezeu pentru că, deşi l-au rugat în numeroase rânduri, el nu le-a răspuns la cererile lor insistente. Ei tind atunci într-un mod prostesc să Îl “tragă la răspundere” pe Dumnezeu pentru că nu le-a răspuns în modul în care ei au dorit aceasta. Pentru cei ce se află într-o astfel de situaţie e necesar să înţeleagă că, aşa cum afirma un înţelept, Dumnezeu nu va răspunde niciodată întrebărilor prost puse şi nici cererilor ce nu sunt în acord cu armonia divină. Pe de altă parte, sunt numeroşi cei care consideră că nu li s-a răspuns, dar de fapt ei nu au ştiut să identifice şi să înţeleagă răspunsul pe care l-au primit.

O sugestie de final

Fără îndoială că se poate scrie extrem de mult pe tema modului de a ne ruga, a felului în care Dumnezeu ne poate ajuta sau a modului în care poate să apară vindecarea. Toate acestea, la fel ca şi relatările care ne înfioară şi ne emoţionează prin caracterul lor de revelaţie şi de contact cu puterile divine, nu ne sunt însă de un real folos decât într-un singur caz: acela în care ele ne mobilizează pentru a încerca şi a reuşi să trăim în fiinţa noastră această realitate a comunicării cu Tatăl Ceresc prin rugăciune sinceră. Odată ce am trăit intens în întreaga fiinţă această emoţie a răspunsului divin, nu vor mai exista ezitările, îndoiala sau suspiciunea vor fi risipite, iar existenţa noastră poate să capete o dimensiune nouă, în care simţim că trăim mai adevărat, mai plini de iubire, deschişi faţă de ceilalţi şi în primul rând faţă de această lume spirituală care este permanent prezentă în noi. Un înţelept oriental afirma că această lume a spiritului la care rugăciunea ne permite să accedem este, pentru cei ce o simt, cu mult mai reală decât cele mai solide şi concrete obiecte ale acestei lumi.

VINDECAREA PRIN CREDINTA

VINDECAREA PRIN CREDINŢĂ

Diadoh al Foticeei afirma că medicina este o carte care se deschide pentru oameni prin voia lui Dumnezeu, pentru a-i ajuta, şi că nădejdea trebuie să ne-o punem în harul vindecător al lui Iisus, nu în ştiinţa omenească. Întreaga putere a oamenilor şi darul tămăduitor vin numai de la Dumnezeu, iar vindecările miraculoase realizate de Iisus şi în numele lui Iisus sunt exemple luminoase ale credinţei în Dumnezeu şi în graţia Sa.

În dar aţi luat, în dar să daţi!”

În Biblie sunt pomenite numeroase cazuri de vindecare prin credinţă realizate de Iisus. Doar la atingerea mâinilor sau la auzul cuvintelor sale, „orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţă şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte.”. Iisus a vindecat pe toţi „cei care se aflau în suferinţe, fiind cu boli, şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi”, afirmarea credinţei fiind hotărâtoare, iar primul gând al celor vindecaţi era să îl slăvească pe Dumnezeu şi să îl urmeze pe Fiul Său. Mulţi oameni au început să creadă în Dumnezeu în urma asistării la vindecările miraculoase. Prin aceste vindecări, se dezvăluie natura divină a lui Iisus, căci El vindecă nu pentru a dovedi că este Dumnezeu, ci pentru că este Dumnezeu.

Apostolii au fost investiţi de către Iisus cu putere şi har vindecător: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi demonii; în dar aţi luat, în dar să daţi!” Toate vindecările lor au fost şi sunt făcute în numele lui Iisus, iar atitudinea lor în asemenea momente era aceea de adâncă smerenie. De-a lungul timpului, mulţi sfinţi au primit acest har al vindecării, ca o dovadă a purităţii sufletului lor: Padre Pio de la Pietrelcina, Therese Neumann, preoţi înzestraţi cu har, mulţi asceţi şi călugări pelerini.

Există în lume locuri în care s-au realizat deseori vindecări miraculoase, totul începând, de obicei, cu o viziune. Un caz foarte cunoscut este cel al localităţii Medjugorje din Bosnia, unde, începând din 24 iunie 1981, un grup de copii au avut numeroase viziuni ale Fecioarei Maria, iar până în 1987 erau înregistrate peste 300 de vindecări miraculoase.

Vindecări miraculoase la Lourdes

Cel mai celebru caz este localitatea Lourdes (o mică aşezare din munţii Pirinei). Aici, la 11 februarie 1858, Bernadette Soubiros, o fată de 14 ani, a avut prima viziune a Fecioarei Maria. Ea a primit mesaje prin care oamenii erau îndemnaţi la pocăinţă şi rugăciune, iar preoţii erau sfătuiţi să întemeieze în acest loc o capelă, un loc de pelerinaj pentru bolnavi. Astfel a început istoria miracolelor de la Lourdes.

În acest loc, unic în lume, au fost înregistrate în primul an, 1858, peste 100 de vindecări, iar până în 1914, abatele G. Bertrin a notat peste 4445 de vindecări, dintre care peste 64 au fost declarate miracole. În ziua de azi, controlul acestor vindecări se face foarte strict, pentru a fi excluse cele false şi există numeroase cazuri de vindecări inexplicabile din punct de vedere medical.

Oamenii de ştiinţă au încercat să explice aceste vindecări prin diferite teorii, dar ei au pornit de la început cu ideea de a demasca eventualele înşelăciuni. Dar în nici un alt loc din lume nu au fost vindecate boli atât de variate şi atât de grave, iar locurile în care bolnavul este atins de graţia divină sunt extrem de diverse: în faţa altarului din capelă, în faţa grotei în care au avut loc viziunile, în timpul procesiunii Sfântului Sacrament, la azilul Notre-Dame, în trenul de întoarcere, etc.

Pentru cei care nu recunosc în aceste vindecări miraculoase răspunsul bunătăţii lui Dumnezeu la rugăciunea sufletului aflat în suferinţă, vindecările divine din întreaga lume vor rămâne pentru totdeauna o enigmă.

Efectele fiziologice ale rugăciunii

Vindecările prin intermediul rugăciunii au uimit oamenii din toate timpurile. Dar, atunci când este vorba de boli uşoare, susceptibile de a se vindeca spontan sau cu ajutorul medicaţiei obişnuite, cei sceptici obiectează că este greu de ştiut care a fost cauza sau agentul adevărat al vindecării miraculoase. Rezultatele rugăciunii pot fi constatate cu o deplină certitudine numai în cazurile în care orice terapeutică este de prisos sau deja a dat greş. Biroul medical din Lourdes, prin studiul şi evidenţierea vindecărilor miraculoase, a adus un mare serviciu omenirii, demonstrând realitatea de netăgăduit a acestor vindecări produse prin rugăciune.

Rugăciunea are uneori un efect exploziv şi fulgerător. Au fost nenumărate cazuri de bolnavi care s-au vindecat aproape instantaneu de boli cum ar fi: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, ulcere, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonită. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel: mai întâi o mare durere, apoi un sentiment cert de a fi complet vindecat. În câteva secunde, câteva minute sau cel mult câteva ore, plăgile se cicatrizează, simptomele generale dispar, revine pofta de mâncare. Uneori, dezordinile funcţionale dispar înaintea leziunii anatomice. Miracolul este caracterizat de o accelerare uluitoare a proceselor de vindecare organică. Singura condiţie indispensabilă ca acest fenomen să aibă loc este rugăciunea intensă şi credinţa fermă.

Nu este absolut necesar ca însuşi bolnavul să se roage, pentru a se produce astfel de fenomene miraculoase. Chiar şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, precum şi necredincioşi curioşi, au fost vindecaţi ca prin minune la Lourdes, dacă alături se afla cineva care se ruga pentru ei.

Asemenea fapte arată realitatea de netăgăduit a legăturilor subtile care există între procesele mentale, psihologice şi cele organice. Ele dovedesc importanţa imensă a activităţii spirituale în viaţa noastră şi ne deschid către o lume nouă, plină de armonie, forţă, sănătate şi fericire.

Vindecările de la Lourdes sunt un fapt împotriva căruia nici o afirmaţie nu poate sta în picioare; aşa cum ne trebuie ochi pentru a vedea, aşa ne trebuie ochi pentru a discerne semnul supranatural care se ascunde în vindecările miraculoase; este ceea ce se cheamă ochii credinţei. (…) Ştiinţa are datoria să nu refuze faptele pentru simplul motiv că par extraordinare şi neexplicabile.” Alexis Carrel, medic, savant, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1912

Părintele Ilie Cleopa descrie caracteristicile adevăratelor vindecări miraculoase: „să fie vrednice de numele lui Dumnezeu; să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mântuitorului şi ale sfinţilor; să nu se tăgăduiască unele pe altele; să nu se contrazică cu Sfânta Scriptură; să urmărească mântuirea sufletului omenesc; să aducă folos şi spor vieţii duhovniceşti, nu morţii şi păcatului; săvârşitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viaţă curată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste; să îndrepte moravurile celor care văd minunea; să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu; să dovedească lucrarea graţiei lui Dumnezeu; toate minunile adevărate se pot face numai în numele lui Iisus Christos.”

Involuţia spirituală actuală

Civilizaţia modernă apare în istorie ca o adevărată anomalie: dintre toate civilizaţiile cunoscute nouă, ea este singura care s-a dezvoltat într-un sens pur material şi singura care nu se sprijină pe nici un principiu de ordin superior. Această dezvoltare materială, care durează de mai multe secole şi care a luat un ritm din ce în ce mai accelerat, a fost însoţită de o involuţie spirituală greu de compensat. Autentica şi pura spiritualitate nu mai este în ziua de azi un subiect de studiu. Strădaniile oamenilor se îndreaptă către cultivarea ştiinţelor experimentale şi practice. Un singur exemplu ar fi suficient pentru a înţelege decăderea la care s-a ajuns: tratatul „Summa theologica“ a sfântului Toma d’Aquino era, la vremea sa, un manual pentru studiul studenţilor. Unde s-ar mai putea găsi astăzi studenţi capabili să aprofundeze şi să asimileze acest tratat?

Simţul sacrului este esenţial pentru fiinţa umană

Cei care se cred cu sinceritate religioşi nu au, în cea mai mare parte, decât o vagă idee despre ceea ce înseamnă cu adevărat rugăciunea plină de fervoare către Dumnezeu. Religia nu mai are o influenţă efectivă nici asupra gândirii, nici asupra modului lor de a acţiona, este ca şi cum ar fi separată de restul vieţii. Practic, „credincioşii“ şi ateii se comportă aproape la fel. Pentru mulţi oameni, afirmarea supranaturalului nu are decât o valoare teoretică şi ar fi foarte încurcaţi dacă ar fi puşi în situaţia să constate un miracol.

Pentru cei mai mulţi, rugăciunea ţine numai de frică şi neîmpliniri, fără nici o dimensiune spirituală. Dar sentimentul religios înseamnă mult mai mult decât devoţiunea sentimentală, mai mult decât preceptele morale sau decât consolările pentru fiinţele slăbite de suferinţă.

Adeseori, raţiunea ni se pare superioară intuiţiei şi preferăm inteligenţa în locul sentimentului. Ştiinţa analizează puternic, în timp ce spiritualitatea, credinţa în Divin se stinge tot mai mult în zilele noastre. De aceea, căutăm de cele mai multe ori să dezvoltăm inteligenţa, iar simţul moral, simţul iubirii, simţul frumosului, dar mai ales simţul sacrului le neglijăm aproape cu desăvârşire. Atrofierea acestor dimensiuni fundamentale ale mentalului şi psihicului nostru face din omul modern o fiinţă aproape oarbă din punct de vedere spiritual. Forţa spirituală este tot atât de necesară reuşitei în viaţă ca şi cea intelectuală şi materială. Se impune deci să reînviem în noi cât mai curând activităţile spirituale, care, mai mult decât cele intelectuale, imprimă personalităţii sensul fundamental şi puterea lor.

Importanţa rugăciunii

A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare la prima vedere o acţiune cu totul inutilă. Cu toate acestea, în ciuda opacităţii lor, este absolut necesar să cunoaştem cât mai bine toate activităţile omeneşti de care, în mod potenţial, suntem în stare. Ne asumăm un mare risc lăsând să moară sau să dormiteze în noi vreuna din calităţile sau înzestrările fundamentale, fie ea de ordin fiziologic, psihic, mental, intelectual sau spiritual.

Nu este necesar să fii orator ca să fii ascultat de Dumnezeu

Pentru a ajunge să îl simţi pe Dumnezeu nu este necesar un ceremonial complicat. Rugăciunea este uşoară, iar tehnica ei simplă se află la îndemâna oricui. O regăsim în scurta năzuinţă frenetică către Dumnezeu şi în profunda contemplaţie; în cuvintele simple şi trăite cu toată inima, rostite de ţăranca din faţa troiţei de la răscrucea drumurilor şi în măreţia extatică a cântecelor gregoriene. Solemnitatea, grandoarea, seriozitatea sau frumuseţea cuvintelor nu sunt absolut necesare pentru ca o rugăciune să fie eficientă. Nu este necesar să fii orator ca să fii ascultat de Dumnezeu. Când judecăm valoarea rugăciunilor după rezultatele lor, constatăm cu uşurinţă că atât cele mai umile cuvinte de aspiraţie, rugă şi laudă, cât şi cele mai frumoase invocaţii par a fi primite la fel de către Dumnezeu, cu condiţia să fie sincere şi pure. Chiar flacăra unei lumânări, consacrată cu dragoste lui Dumnezeu, este o rugăciune. Este de ajuns pentru aceasta ca în fiinţa noastră lăuntrică flacăra materială şi formularea noastră simplă către Divin să simbolizeze elanul şi aspiraţia sinceră către Dumnezeu.

Rugăciunea în viziunea unui om de ştiinţă

Chirurgul şi fiziologul francez Alexis Carrel (28 iunie 1873 – 5 noiembrie 1944), laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie şi chirurgie fiziologică, este cunoscut în domeniul literaturii ca autor al lucrărilor „Omul, acest necunoscut“ şi „Rugăciunea“. Iată câteva din ideile acestui savant despre rugăciune şi despre relaţia omului cu Dumnezeu.

Pentru ce oare simţul spiritual de Divin joacă un rol atât de important în reuşita în viaţă? Prin ce mecanism lăuntric acţionează aspiraţia către Absolut sau rugăciunea asupra noastră? Aici părăsim domeniul observaţiei pentru cel al ipotezei, care, chiar îndrăzneaţă fiind, este necesară procesului cunoaşterii şi conştiinţei. Trebuie în primul rând să ne reamintim că omul este un tot indivizibil, structurat ca un microcosmos în miniatură, şi compus din ţesuturi, lichide organice şi conştiinţă. El se crede adeseori, datorită ignoranţei sale, independent de mediul său subtil energetic şi material, adică de universul cosmic apropiat şi foarte îndepărtat. În realitate, el este în contact permanent cu macrocosmosul, căci este intim legat de acest mediu prin nevoia neîncetată de oxigenul din aer şi de hrana pe care i-o dă pământul. Pe de altă parte, fiinţa omului nu este cu totul cuprinsă în corpul fizic. Ea se compune din mental, psihic, spirit, ca şi din materie. Iar spiritul, care este scânteia divină din om, deşi locuieşte în organele noastre, se prelungeşte cu mult în afara celor patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Oare nu ne este îngăduit, când înţelegem toate acestea, să credem că locuim simultan atât în lumea cosmică, cât şi în mai multe medii energizante, inteligibile, invizibile şi imateriale, considerate de parapsihologi lumi paralele, care sunt de o natură asemănătoare celei a conştiinţei şi de care nu reuşim niciodată să ne lipsim fără a fi păgubiţi atât la nivelul corpurilor subtile invizibile, cât şi în universul material şi omenesc? Acest mediu energizant, subtil, considerat în totalitate, nu este altceva decât Fiinţa imanentă din care provin la origine toate fiinţele, superioară tuturor, pe care noi o numim Dumnezeu.

S-ar putea deci compara simţul spiritual de Divin cu nevoia stringentă de oxigen şi aspiraţia plină de fervoare către Dumnezeu sau rugăciunea ar putea fi deci asemănată cu funcţia noastră respiratorie. Ea ar trebuie atunci să fie privită ca un agent natural, firesc, al relaţiilor de integrare armonioasă între conştiinţă şi mediul său propriu. Ea ar putea fi considerată, analogic vorbind, ca o activitate biologică, fundamentală, de care depinde structura noastră. Cu alte cuvinte, ca o funcţie morală a corpului, psihicului, a mentalului şi a spiritului nostru.“


IN CAUTAREA FERICIRII

ÎN CĂUTAREA FERICIRII

De ce suferim? de ce nu suntem fericiți? Ne-am pus uneori aceste întrebări.

În cele mai multe cazuri, fericirea este confundată cu plăcerea. “Din mijlocul fântânilor plăcerii izvorăşte amărăciunea care otrăveşte parfumul florilor” scria poetul şi filozoful roman Lucreţius în “De rerum natura” (În firea lucrurilor). Şi în popor există un proverb care spune că şi cel mai frumos trandafir are spinii lui. Neajunsul major al plăcerii este acela că durează puţin, de aici rezultând goana oamenilor după plăceri repetate, obicei ce riscă să devină la un moment dat viciu. Plăcerea nu are capacitatea de a împlini profund şi de aceea oricâtă plăcere ai trăi simţi că tot îţi mai lipseşte ceva. Acest fapt poate conduce la situaţii extreme, cum ar fi în cazul drogurilor, când dependentul este gata să renunţe la tot – inclusiv la proprietate şi sănătate – în scopul achiziţionării substanţei nocive care îi produce o plăcere efemeră.

Fericirea, pe de altă parte, este profundă, plenară, de durată şi conferă pace şi linişte. Dacă suferinţa poate urma plăcerii, fie din cauză că aceasta s-a sfârşit ori că a condus la consecinţe dureroase, fericirea nu are niciodată asemenea urmări. Fericirea înseamnă armonie. Ea pune capăt tuturor suferinţelor. În timp ce plăcerea îndeamnă mereu către o plăcere şi mai mare, înlănţuind fiinţa umană, fericirea, dimpotrivă, fiind ea însăşi un superlativ, eliberează. Fericirea înseamnă libertate.

Când suntem fericiţi suntem împliniţi. Vânătorul de plăceri este mereu neîmplinit şi de aceea caută permanent acea completare pe care, din cauză că îşi canalizează efortul către mijloace exterioare fiinţei lui, nu o cunoaşte niciodată. Dacă plăcerea ar fi sinonimă cu fericirea, societatea de consum occidentală care furnizează accesul facil la plăceri de toate felurile, ar face ca toate fiinţele umane să fie fericite. În loc de aceasta, în societatea noastră sunt mulţi oameni cu grave tulburări emoţionale şi deprimaţi. Tot mai mulţi medici psihiatri consideră că o asemenea societate este cea mai bolnavă dintre toate câte au existat vreodată pe această planetă. Din ce în ce mai mulţi oameni suferă de o afecţiune psihică – de la depresii cronice la schizofrenie. Acest adevăr înspăimântător nu ar trebui să ne surprindă dacă ţinem cont de felul în care mass-media intoxică minţile oamenilor cu violenţă şi aspectele tenebroase ale existenţei.

Altă perspectivă

Atunci când vorbim despre împlinire, bunăstare şi fericire, atingem in mod inevitabil domenii care depăşesc psihologia, medicina sau morala şi care pătrund pe tărâmul spiritualităţii.

Din perspectiva spirituală autentică, fericirea nu este o plăcere de moment, ci este însăşi eterna beatitudine, fundalul permanent al întregii creaţii. Atât timp cât ne menţinem în armonie cu realitatea esenţială a universului, ne simţim împliniţi şi fericiţi. Suferinţa apare în momentul în care nu ne mai aflăm în armonie cu ritmurile manifestării.

Suferinţa a devenit o parte pregnantă a experienţei umane, deoarece, cu câteva excepţii, oamenii nu percep corect realitatea spirituală a lucrurilor şi se manifestă în mod dizarmonios. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nici măcar nu sunt conştienţi de aceasta. Dacă nu se confruntă cu dezastre, boli sau lipsuri, oamenii nu sunt conştienţi că suferă în sens fundamental. Când sunt întrebaţi dacă sunt fericiţi, aceşti oameni vor răspunde “atât cât se poate”. Nu par a avea cunoştinţă de pustiul întunecat din inimile lor, care nu le permite să aibă încredere sau să iubească pe cineva, nici de lipsa lor de energie în relaţia cu viaţa, care îi face mai mereu pasivi şi inerţi, sau de modul haotic în care se manifestă şi care îi împiedică să se oprească şi să se întrebe de ce gonesc fără nici un ţel prin viaţă. De aceea este necesară dezvoltarea unei viziuni corecte asupra realităţii, este necesar discernământul spiritual care ne ajută să depăşim iluzia în care trăim.

Egoismul – cel mai mare obstacol

Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu sunt conştienţi, trăiesc cufundaţi în oceanul experienţele lor senzoriale determinate de dorinţa de mulţumire personală. Analizând lucid şi profund experienţele vieţii noastre, putem observa că momentele în care am trăit cea mai mare fericire, cea mai adâncă pace lăuntrică au fost acele momente în care, dintr-un motiv sau altul, am încetat să mai dorim ceva de la ceilalţi sau de la lumea înconjurătoare.

Pentru personalitatea egotică, o puternică motivaţie de a trăi este dorinţa de a poseda, de a obţine, de a avea ceva doar pentru sine însuşi: “Vreau o maşină pentru mine! Vreau o persoană doar pentru mine!” Deseori, această dorinţă este atât de copleşitoare, încât fiinţa umană este subjugată de ea. Iar dacă ne uităm în jur, în societatea în care trăim, putem observa că suntem încurajaţi să fim “obsedaţi” mereu şi mereu de obiecte şi de oameni, de dorinţa de a le avea doar pentru noi.

O schimbare majoră în interiorul nostru se produce atunci când înţelegem că, de fapt, cea mai mare bucurie, cea mai adâncă pace, cea mai profundă fericire apare atunci când nu dorim nimic. Puţini oameni reuşesc însă acest lucru, deoarece desprinderea de dorinţă este dificilă. Este des întâlnită afirmaţia: “Nu doresc nimic, vreau doar să fiu fericit, vreau să am o viaţă simplă! ” Dar această afirmaţie nu este de ajuns, este necesară chiar diminuarea dorinţei. Doar când dorinţa dispare, începe să fie trăit sentimentul adevăratei împliniri interioare.

Pentru o transformare spirituală autentică şi profundă, este necesar să analizăm cu atenţie atitudinea noastră fundamentală în viaţă şi să renunţăm la “a avea” mereu mai mult, mereu altceva, în favoarea lui “a fi”. Astfel, vom descoperi că fericirea profundă, pacea extatică apar doar atunci când renunţăm la povara dureroasă a dorinţei. Când această tensiune a dorinţei se diminuează, ne vom simţi din ce în ce mai aproape de sufletul nostru, din ce în ce mai mult noi înşine, vom înţelege cine suntem de fapt şi vom vedea limpede realitatea adevărată a spiritului.

Suntem fericiţi?

Începem viaţa cu convingerea că fericirea poate fi obţinută în şi prin această lume. Cei mai mulţi dintre oameni continuă să creadă aceasta până la sfârşitul vieţii, dar mulţi nu dau nici o importanţă faptului că speranţele lor de fericire nu s-au realizat încă până acum.

Cum se poate orienta viaţa în scopul atingerii fericirii dacă nu ajungem la un moment dat să ne întrebăm dacă nu cumva am greşit în alegerile noastre anterioare, din moment ce până acum nu am atins încă fericirea pe care o căutam? Pe măsură ce timpul trece, mulţi oameni uită să mai caute fericirea, mulţumindu-se cu surogate.

Ceea ce ne reţine de la o reculegere profundă şi o analiză detaliată, lucidă şi sinceră a propriei noastre vieţi este ideea că vom obţine cât de curând de la viaţă ceea ce noi dorim: Fericirea, oricum ne-am comporta, am gândi sau am acţiona. Aceasta este o mare eroare pe care majoritatea oamenilor o perpetuează continuu.

În cazul tuturor acestor oameni, singurul lucru care le-ar putea zdruncina această idee eronată este trăirea unei tragedii. Marele înţelept şi eliberat spiritual al Indiei, Ramana Maharishi susţine că această realitate exprimă o manifestare a Naturii şi ne oferă analogia cu visele pentru a dovedi aceasta: atunci când visăm lucruri plăcute, nu ne trezim, dar tresărim speriaţi de îndată ce apar viziuni înfricoşătoare. Tot astfel, un mod de viaţă placid, inert, confuz, nespiritualizat, punctat numai cu plăceri mai uşor sau mai greu de obţinut, nu e de natură să stimuleze o analiză serioasă, profundă şi lucidă asupra vieţii şi sensului acesteia.

Să presupunem că am descoperit că viaţa noastră de până acum ne-a dezamăgit, că a ajuns să ni se pară chiar insuportabilă şi că am făcut această descoperire referindu-ne la noi înşine sau la întreaga specie umană.

Ce am făcut noi de fiecare dată? Am cerut sfatul cunoscuţilor, al prietenilor, al preoţilor sau al astrologilor, sau în cel mai bun caz ne-am rugat lui Dumnezeu. De multe ori nu am făcut decât să amânăm criza existenţială prin rezolvări parţiale, prin compromisuri, prin complacere într-o situaţie mediocră.

Şi aşa va fi până când nu ne vom reculege pentru a gândi şi medita profund asupra scopului propriei noastre vieţi. Am căutat fericirea în toţi anii monotoni ai vieţii de până acum; iar şi iar am fost pe punctul de a o câştiga şi de a o avea pentru totdeauna, dar de multe ori am fost înfrânţi şi, fără a ne reculege pentru a gândi – aşa cum va trebui să facem de acum înainte -, am continuat să trăim în acelaşi fel. Dacă acum vom reflecta mai profund, ne vom da seama că probabil ne-am pus problema fericirii fără o înţelegere corectă a adevăratei sale naturi şi a sursei sale.

De ce totuși suntem nefericiţi?

La început, trebuie să analizăm fericirea şi să descoperim ce este ea de fapt. Ceea ce înţelepţii trăiesc şi ştiu, iar oamenii obişnuiţi doar intuiesc este faptul că fericirea ar trebui să fie starea normală a oamenilor, percepută ca o trăire constantă, permanentă şi firească în bucurie, iubire, unitate, armonie, frumuseţe şi adevăr. Dar, ceea ce noi înşine ne oferim ca echivalent, ceea ce lumea exterioară ne oferă nu reprezintă fericirea adevărată, ci aspecte limitate şi trecătoare al căror nume corect aplicat global este „plăcere“ sau „satisfacţie“. Fericirea şi plăcerea sunt însă două stări diferite. Cel mai adesea presupunem că fericirea este o înşiruire de plăceri şi satisfacţii care mai de care mai exotice; ne închipuim că dacă ne putem găsi o sursă permanentă de plăceri şi satisfacţii ne-am asigurat fericirea. Dar ceea ce în general oamenii nu ştiu este că inconstanţa este trăsătura fundamentală a plăcerii, fiindcă plăcerea reprezintă doar reacţia noastră de moment la impactul cu lucrurile exterioare. Unele obiecte sau fiinţe ne oferă plăcere şi de aceea noi căutăm să le obţinem şi să le posedăm sau să le căutăm compania, lăsându-ne treptat dominaţi de acestea; însă aceleaşi lucruri şi fiinţe nu ne oferă întotdeauna aceeaşi plăcere; câteodată ele ne pot genera chiar durere sau neplăcere. De aceea, noi suntem deseori înşelaţi de plăcerea pe care am dorit-o atât de mult şi descoperim că durerea, neplăcerea şi insatisfacţia apar din ce în ce mai des; de fapt, atât timp cât conştiinţa fiinţei umane se menţine în planul relativului, plăcerea şi durerea, atracţia şi repulsia sunt inseparabile, şi oamenii le „gustă“ pe rând de-a lungul vieţii lor.

Înţelepţii afirmă că nici chiar plăcerea nu depinde de obiectele exterioare. Dacă plăcerea pe care o gustăm din viaţă ar proveni din lucruri ar trebui să fie mai multă la cei ce posedă multe lucruri, mai puţină la cei ce au mai puţine lucruri şi inexistentă la cei ce nu au nimic; dar nu este deloc aşa. Cei bogaţi care posedă o abundenţă de lucruri, nu sunt nici pe departe deplin fericiţi, după cum nici cei săraci care au foarte puţine lucruri nu sunt complet nefericiţi.

În urma acestei analize, putem sublinia câteva idei:

1. Fericirea adevărată este – aşa cum mulţi înţelepţi ne-au spus – ceva aparţinând naturii noastre intrinseci.

2. Plăcerea nu are o existenţă în sine, independentă, ea este inerentă naturii obiectelor exterioare.

3. Dorinţa de a obţine şi perpetua plăcerea efemeră este cauza exilului din starea de fericire ce există deja în noi. Controlul, pentru moment, al dorinţelor noastre ne permite să gustăm o frântură din acea fericire intrinsecă fiinţei noastre, dar încă nedescoperită.

4. Din cauză că noi aproape tot timpul dorim să obţinem câte ceva sau dorim să scăpăm de ceva, suntem aproape tot timpul nefericiţi. Dorinţa de a scăpa de ceva se datorează fricii. Deci, putem concluziona că, dorinţa şi frica sunt cei doi duşmani ai fericirii. Atât timp cât rămânem sub dominaţia lor despotică, nu vom fi nici măcar o singură clipă cu adevărat fericiţi. A trăi sub imperiul dorinţei sau al fricii este însăşi nefericirea şi cu cât este mai intensă dorinţa sau frica, cu atât este mai chinuitoare nefericirea. După cum dorinţa este nesfârşită, la fel este şi frica; pentru că lucrurile pe care frica ne spune să le evităm sunt infinite.

De aceea ajungem la această concluzie: atât timp cât dorinţa şi frica ne vor domina şi ne vor înlănţui, nu vom putea trăi cu adevărat fericirea.

Să descoperim fericirea din jurul nostru

Aţi văzut vreodată copiii jucându-se pe plajă? Ei înalţă castele minunate, monumente impunătoare, străzi, apeducte între oraşele de nisip. Ei îşi creează propriile lumi de nisip. Dar după aceea, cu bucurie şi candoare, distrug castelele şi apeductele, şi încep din nou din nimic, doar cu o grămadă de nisip, să creeze fericiţi un alt Univers.

Aţi văzut vreodată un copil să se necăjească pentru că palatul de nisip începe să se prăbuşească pe măsură ce valurile vin să-l fărâme? Poate că da, dar pentru puţin timp. Va începe el oare să clădească un dig? Când va veni ploaia, va crea un acoperiş pentru a-şi proteja castelul de nisip? Nu! Copiii nu încearcă să se agaţe de nimic. Ei lasă să se petreacă ceea ce trebuie să se petreacă. Ei sunt creatorii Universului lor de joacă, dar totodată ei se detaşează de propria lor Creaţie – ambele cu veselie şi inocenţă.

Care este diferenţa între modul de a înţelege al unui copil şi cel al unui adult?

Ca adulţi, am fost învăţaţi cât de important şi semnificativ este să ţinem la creaţiile noastre şi niciodată să nu le lăsăm să se deterioreze. Cu cât ştim mai exact cum ar trebui să decurgă lucrurile, cu atât ne simţim mai în siguranţă şi mai fericiţi. Şi totuşi, cu cât încercăm să menţinem lucrurile exact aşa cum sunt, cu atât mai mult suntem expuşi suferinţei.

Pentru că este caracteristica Universului şi a tot ceea ce există în el, să fie creat, menţinut pentru o vreme şi apoi distrus.

Ne creăm propria noastră lume în jurul nostru, o menţinem, apoi o părăsim. Să privim la ce era pe Pământ în urmă cu 10 000 de ani. Să ne imaginăm ce vom fi peste 10 000 de ani. Totul va fi total diferit, total schimbat. Evenimentele care au acum o atât de mare importanţă pentru noi par, la această scară temporală, insignifiante.

Să devenim încă o dată la fel ca nişte copii şi să trăim bucuria şi frumuseţea prin ceea ce suntem şi în ceea ce am creat chiar acum. Iar apoi să ne detaşăm de tot, cu bucurie, ca şi copilul care îşi vede castelul de nisip distrus de un val. Pentru că ştim că putem crea din nou, întotdeauna ceva nou, cu o izbucnire de entuziasm şi bucurie.

Ce alegem? Alegem să ne ataşăm de obiecte şi fiinţe, pentru a le păstra aşa cum sunt acum, trăind stări de stres, supărare şi frustrare când totul începe să se transforme, aşa cum este în firea lucrurilor? Sau alegem să ne trăim viaţa într-un loc al bucuriei, acceptând plini de fericire şi recunoştinţă tot ceea ce apare nou, indiferent dacă părăsim alte lucruri?

Este o alegere pe care o facem în fiecare clipă. Tu ce alegi?

Alege să fii fericit!

Acţiunile diferite produc rezultate diferite. De ce? Deoarece orice acţiune este o cauză pusă în mişcare şi efectele sale se construiesc pe baza evenimentelor trecute, care ne determină să ne orientăm şi să ne deplasăm într-o anumită direcţie. Fiecare direcţie conduce către o destinaţie ultimă, destinul nostru. De aceea, în esenţă, dacă dorim să ne direcţionăm viaţa, trebuie să preluăm controlul asupra acţiunilor noastre astfel încât acestea să devină acţiuni conştiente, realizate voluntar sau având o orientare precis determinată.

Tot ceea ce „se întâmplă” în viaţa noastră începe cu o decizie. Chiar în acel moment al deciziei noi trasăm drumul destinului. Decizia pe care o veţi lua chiar acum vă va determina modul în care vă veţi simţi mâine, precum şi ceea ce veţi deveni în viitor. Benjamin Disraeli spunea: „Omul nu este o creatură a circumstanţelor, ci circumstanţele sunt creaturi ale omului.”

Dacă nu vă veţi stabili un standard ridicat pentru ceea ce acceptaţi în viaţa dumneavoastră, veţi vedea că este foarte uşor să alunecaţi în comportamente şi atitudini inferioare sau într-o calitate a vieţii care este mult mai scăzută aceleia pe care o meritaţi. Dar viaţa vi se poate schimba chiar în momentul în care luaţi o nouă decizie, profundă şi conştientă.

Cele trei decizii fundamentale care vă controlează în ultimă instanţă destinul sunt:

– deciziile cu privire la lucrurile asupra cărora vă focalizaţi

– deciziile privitoare la lucrurile care au cu adevărat importanţă pentru dumneavoastră

– deciziile asupra a ceea ce doriţi să faceţi pentru a genera rezultatele dorinţelor dumneavoastră.

Nu trebuie să fiţi niciodată descurajat de insuccesele vieţii, deoarece, aşa cum afirma Thomas Edison, „eu nu sunt descurajat niciodată deoarece fiecare încercare greşită prin care am trecut este un alt pas înainte.” Să nu uităm vechiul proverb: „Acolo unde există un ţel, există o cale.”

Paşii care vă vor ajuta să treceţi prin procesele pe care viaţa le presupune sunt:

1. Reamintiţi-vă adevărata forţă a deciziilor.

2. Urmăriţi să înţelegeţi că cel mai greu pas realizat în demersul de a dobândi ceva este acela de a lua o decizie înţeleaptă.

3. Luaţi adesea decizii. Nu ezitaţi şi nu amânaţi.

4. Învăţaţi din deciziile dumneavoastră sau, mai bine spus, din rezultatele acestora.

5. Fiţi ferm în deciziile luate, dar în acelaşi timp faceţi ajustări flexibile.

6. Bucuraţi-vă atunci când luaţi decizii înţelepte.

Amintiţi-vă, de asemenea, că deciziile dumneavoastră şi nu condiţiile în care trăiţi sunt cele care vă determină destinul. „Viaţa este fie o aventură îndrăzneaţă, fie nimic”, spunea Hellen Keller.

LECTIILE VIETII

LECŢIILE VIEŢII

Aţi observat vreodată că în viaţă anumite experienţe tind să se repete mereu? Aţi observat că relaţiile de cuplu pe care le aveţi seamănă foarte mult între ele, ca şi când persoana cu care v-aţi recăsătorit este aceeaşi, numai că are un alt aspect fizic şi un alt nume? V-aţi confruntat parcă mereu cu acelaşi tip de şef? V-aţi aflat deseori în situaţii asemănătoare cu diferiţi colegi de serviciu?

Dacă suntem atenţi, vom observa că în viaţa noastă lecţiile se repetă până când le învăţăm. În consilierea cuplurilor, s-a constatat că deseori cei care divorţează se recăsătoresc, de regulă, cu acelaşi gen de persoană de care s-au despărţit.

Întreaga viaţă vom atrage aceleaşi lecţii şi acei profesori care să ne înveţe aceeaşi lecţie până când ne-o vom însuşi. Singurul mod de a ne elibera singuri de obişnuinţele şi înclinaţiile dăunătoare pe care avem tendinţa să le repetăm este să ne modificăm atitudinea în care privim lucrurile, să răspundem într-un mod superior diferitelor conjuncturi ale vieţii, astfel încât să devenim cât mai conştienţi şi să învăţăm din lecţiile pe care le primim de la viaţă. Pentru a depăşi aceste situaţii neplăcute care se repetă, este necesar să înţelegem faptul că ceva din interiorul nostru continuă să atragă acelaşi tip de persoană sau de problemă, oricât de dureroasă ar fi o astfel de relaţie sau situaţie. Lecţiile vieţii se vor repeta pentru noi, în forme variate, până când le vom învăţa.

Carl Jung afirma: „Nu se ajunge la conştiinţă fără suferinţă”. Această afirmaţie este valabilă doar atunci când fiinţa în cauză nu ajunge să înţeleagă necesitatea producerii unui anumit eveniment. Nu este absolut necesară suferinţa pentru o transformare reală şi profundă.

Este esenţial să conştientizăm, să identificăm şi să înţelegem mecanismele stereotipe mentale pe care le repetăm mereu şi mereu, iar apoi să le eliminăm din comportamentul nostru. Uneori nu este un lucru uşor, pentru că presupune efectuarea unor schimbări fundamentale. În general, ni se pare mai uşor şi mai confortabil să rămânem aşa cum suntem, într-o situaţie călduţă. A rămâne însă neschimbaţi împiedică evoluţia spirituală.

Cum ne oglindesc pe noi înşine relaţiile cu ceilalţi?

Dacă vom învăţa să privim relaţiile interumane ca pe nişte oglinzi fidele ale naturii noastre, care ne revelează modul în care putem controla procesul nostru de transformare interioară, vom putea sa să ne înţelegem mai bine pe noi înşine. Există în general câteva moduri de a privi relaţiile cu ceilalţi, pe care le vom descrie în continuare, care diferă între ele prin modul în care le conştientizăm şi le înţelegem.

– Există oameni care percep relaţiile cu ceilalţi ca având un scop în ele însele. Astfel, ei îşi creează relaţii de diferite tipuri în scopul satisfacerii nevoilor de prietenie, sexualitate, stabilitate financiară, etc. Atenţia le este focalizată pe forma exterioară a relaţiilor şi pe ceea ce dau în schimb – afecţiune, efort, respect, prietenie, bani sau securitate. Deoarece privesc relaţiile din perspectiva satisfacerii unor nevoi, ei au tendinţa să le controleze aşa cum vor ei. Conştienţi sau nu, încearcă să îi manipuleze pe ceilalţi, iar acest lucru le limitează trăirile şi îi împiedică să ajungă la relaţii profunde.

– Pe de altă parte, există oameni care consideră relaţiile în general, şi în special pe cele cu fiinţe de sex opus, ca fiind inutile sau ca pe nişte obstacole în vederea împlinirii scopului lor în viaţă, fie el o carieră sau un ţel spiritual. Neîndrăznind să accepte forţa imensă de transformare a sexualităţii, ei o privesc ca pe o frână în calea evoluţiei lor şi de aceea, optează pentru celibat şi singurătate.

– Dar există şi calea transformării conştiente, în care învăţăm să acordăm importanţa cuvenită relaţiilor interumane şi totodată să fim mai conştienţi de modul în care comunicăm cu ceilalţi. Pe această cale, sexualitatea nu este negată, ci este considerată una dintre cele mai importante forme de exprimare a forţei noastre vitale.

Recunoaştem de asemenea că suntem fiinţe spirituale, nelimitate la corpul nostru fizic şi la emoţiile noastre, de aceea este important să avem periodic „momente de întâlnire” cu noi înşine, cu Dumnezeu, în singurătate.

Pe această cale a transformării este necesar să înţelegem că relaţiile noastre cu ceilalţi oameni sunt nişte oglinzi fidele care ne reflectă lecţiile de care avem nevoie pentru a evolua. Toate aspectele fiinţei noastre influenţează relaţiile pe care le stabilim cu ceilalţi. Iată de ce aceste relaţii reflectă continuu nivelul nostru de evoluţie spirituală. Dacă vom învăţa să vedem în relaţiile noastre, ca în nişte oglinzi miraculoase, ceea ce mai avem de învăţat pentru a deveni fiinţe perfecte, ele ne vor revela în mod direct încotro trebuie să mergem in cadrul acestui proces evolutiv. Fiecare dintre relaţiile noastre de-a lungul vieţii – cu prietenii, colegii, vecinii, copiii şi ceilalţi membrii ai familiei, precum şi cu noi înşine – ne reflectă propria imagine. Chiar şi întâlnirea unui străin poate fi uneori o experienţă plină de învăţăminte.

Uneori este mai greu să privim în interiorul nostru şi să sesizăm ce „nu e în regulă” cu noi. De aceea e bine să urmărim să vedem în relaţiile noastre, aşa cum am privi în nişte oglinzi, propriile procese interioare. Astfel înţeles rolul relaţiilor noastre cu ceilalţi, ele devin un valoros mod de cunoaştere care ne va înfrumuseţa chiar prin spiritualizarea celei mai importante relaţii – aceea cu noi înşine.

INDRAZNESTE SA-TI IMPLINESTI VISELE !

ÎNDRĂZNEŞTE SĂ ÎŢI TRĂIEŞTI VISELE!

Să ne imaginăm că ne trezim într-o dimineaţă, peste 30 de ani, şi privim înapoi în viaţă. Ce vedem? A fost o viaţă plină de fericire sau una întunecată de suferinţă? A fost o viaţă plină de iubire sau am trăit mai tot timpul un sentiment de frică? Revenind în momentul prezent, ne putem da seama că acţiunile noastre de acum ne influenţează întreaga viaţă. Nu este niciodată prea târziu să ne schimbăm în bine modul de a gândi şi prin aceasta, să ne îmbogăţim întreaga viaţă cu iubire, cu frumuseţe, cu armonie, cu forţă creatoare. Totul depinde de noi înşine!

Suntem creatorii propriei vieți

Totul în acest univers este energie. Chiar şi “nimicul” este tot o formă de energie, nemanifestată. Energia este însăşi forţa universală a vieţii, structurată cu o divină inteligenţă în iubire, sunet, culoare, formă. Tot ceea ce noi suntem din punct de vedere fizic, mental, emoţional şi spiritual are la bază această vibrantă forţă a vieţii, fără vârstă, etern transformatoare. Orice moment pe care îl trăim, orice respiraţie pe care o avem, orice gând care ne apare în minte creează şi recreează eterna spirală a vieţii şi ciclurile manifestării. Suntem, chiar fără să ştim, creatori activi ai universului în care trăim.

Aşa cum energia îşi poate schimba vibraţia, forma, culoarea, sunetul, dar niciodată nu dispare, la fel este şi fiinţa noastră. Suntem fiinţe spirituale eterne, care am ales să trăim pe această planetă, asumându-ne o existenţă umană. Suntem aici pentru a învăţa, pentru a ne aminti cine suntem cu adevărat, pentru a evolua spre cea mai pură şi cea mai înaltă vibraţie a iubirii şi a luminii divine. Drumul pe care mergem poate părea uneori presărat cu obstacole sau plin de suferinţă, dar orice eveniment pe care îl trăim are un scop bine precizat în ordinea universală şi o semnificaţie divină.

Înţelegând cum acţionează forţa vieţii în propria noastră fiinţă, cum ne influenţează sănătatea, munca şi relaţiile noastre, înţelegând rolul ei în natură şi în Univers, vom înţelege şi vom accelera împlinirea misiunii vieţii noastre, oricare ar fi ea, trezind puteri benefice nelimitate la toate nivelurile existenţei.

Nu este atât de important ceea ce se petrece, ci cum reacţionăm la ceea ce se petrece!

În faţa aceluiaşi eveniment, fiecare om reacţionează diferit. Un obstacol îl opreşte pe cel care nu este foarte convins că va reuşi, dar este depăşit cu uşurinţă de cineva care are încredere, este optimist, gândeşte pozitiv, şi acţionează cu toată convingerea că va reuşi. Un accident dramatic poate lăsa urme profund traumatizante în sufletul unui om, care va fi marcat întreaga viaţă de frică şi angoasă, în timp ce un altul se ridică, îşi depăşeşte durerea şi acţionează ca un învingător, salvându-i chiar şi pe alţii. Un astfel de exemplu este cazul lui Michel Gillibert, care a rămas imobilizat într-un scaun cu rotile în urma unui accident de aviaţie, dar nu şi-a pierdut încrederea, zâmbetul şi puterea de acţiune, şi a ajuns ministrul departamentului de probleme ale handicapaţilor din Franţa.

Nu există nici un obstacol care să nu poată fi depăşit, nici o suferinţă care să nu poată fi vindecată, nici un vis care să fi prea mare! Viaţa nu se opreşte pentru nimeni, nici chiar în cele mai dramatice situaţii, atunci de ce să aşteptăm să vină altcineva să acţioneze în locul nostru, să trăiască în locul nostru?

Unii oameni spun că ei nu au timp să viseze, deoarece viaţa este prea dură şi plină de suferinţă. Şi totuşi… Deschide-ţi ochii sufletului şi fii atent la sentimentele tale! Redescoperă-ţi inima de copil care crede, din tot sufletul, că orice este posibil. Ai încredere în tine însuţi, depăşeşte-ţi temerile şi îndrăzneşte să îţi trăieşti viaţa aşa cum întotdeauna ai visat, pentru că ai cu adevărat puterea de a-ţi transforma în bine viaţa! Orice ai nevoie se găseşte în interiorul tău, chiar acum, pentru că răspunsurile pe care le cauţi se află în inima ta!

Modificarea semnificaţiei unui eveniment ne poate transforma în bine întreaga viaţă!

În mod subconştient, există anumite convingeri care ne auto-limitează, care ne opresc să dobândim şi să devenim ceea ce dorim. Iar aceste convingeri greşite se manifestă în viaţa obişnuită prin sentimente de mânie, ură, gelozie, agresivitate, cinism, apatie, invidie, violenţă, închidere sufletească etc. Să începem prin a ne întreba pe noi înşine, oricând simţim una dintre aceste emoţii: „De fapt, de ce îmi este frică?”. Astfel, atunci când ne recunoaştem fricile, le putem îndepărta din viaţa noastră şi vom putea să redescoperim fericirea.

Toate convingerile şi credinţele pe care le avem acum sunt bazate pe experienţe trecute. În copilărie, ne-am format anumite credinţe subconştiente pe care le-am păstrat în viaţa noastră de adulţi. Dar deseori, acestea ne opresc să fim fericiţi. Privind înapoi în copilărie, putem analiza momentele care au avut un impact major asupra noastră şi care ne-au influenţat viitorul. Înţelegându-le, putem înlocui convingerile de genul: „Nu sunt destul de bun”, „Nu merit să fiu iubit”, „Trebuie să am grijă de oricine”, „Sunt urât”, „Trebuie să fac totul de unul singur”, etc., cu altele pozitive: „Merit din plin să primesc acest loc de muncă bine plătit”, „Am încredere în oameni”, „Dumnezeu mă ajută în tot ceea ce am de făcut”, „Sănătatea mea este perfectă”, etc.

Totul în viaţă are înţelesul şi semnificaţia pe care noi o dăm, şi astfel avem puterea să ne transformăm convingerile. Ne putem schimba viaţa într-o secundă, căci totul depinde de o hotărâre luată cu toată puterea credinţei noastre, de o convingere din toată inima. Îndrăzneşte să te trezeşti la adevărata viaţă şi să trăieşti ca şi cum întreaga ta viaţă ar fi un vis în care orice este posibil… dacă tu crezi în el!

„Nu pot schimba direcţia vântului, dar pot orienta pânzele corăbiei mele pentru a ajunge întotdeauna la destinaţie.” (James Dean)

Cu fiecare hotărâre pe are o luăm, ne modelăm şi ne creăm destinul.

Gândurile şi convingerile ne creează viitorul

Să încetăm să ne mai focalizăm asupra a ceea ce nu dorim şi să ne concentrăm numai asupra a ceea ce dorim cu adevărat să obţinem în viaţă! Să vedem întotdeauna partea plină a paharului şi să apreciem ce am învăţat nou şi bun în fiecare zi.

Trăieşte în momentul prezent şi mergi hotărât către scopul pe care ţi l-ai propus. Viitorul este în faţa ta, trăieşte-ţi viaţa cu un scop bine precizat, priveşte drept înainte şi lasă-l pe Dumnezeu să te ajute, abandonându-te în faţa voinţei Sale. Prin gândurile şi convingerile noastre ne creăm propria existenţă, căci viaţa este alcătuită în mare măsură din hotărârile pe care le luăm, şi din efectele acestora, care ne influenţează ulterior pe perioade mari de timp. În fiecare moment alegem şi decidem asupra modului în care ne trăim viaţa.

Pentru a putea să ne transformăm profund în bine viaţa, să începem prin a răspunde la câteva întrebări:

De ce te trezeşti dimineaţa? Care este scopul vieţii tale?

Ce calitate binefăcătoare doreşti să dobândeşti? Ce stare minunată doreşti să trăieşti?

Ce domenii din viaţa ta ai dori să transformi, să îmbunătăţeşti, să aprofundezi? Aspectul fizic, emoţiile, relaţiile cu ceilalţi, sănătatea, mediul, cariera, evoluţia spirituală?

Care sunt pasiunile tale? Ce lucru sau acţiune te împlineşte interior şi te face fericit?

Cum îţi vezi viitorul? Ce te împiedică să îl ai aşa cum îl doreşti?

Vrei să fii mai mult decât eşti acum? Vrei să fii mai bun decât eşti acum?

Analizează cu atenţie aceste întrebări şi răspunde cu sinceritate la ele. Stabileşte-ţi scopuri de atins pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp, fixează-ţi priorităţile, alege calea de parcurs în acest scop, iar apoi treci la acţiune!

Orice este posibil dacă tu crezi cu putere că aşa se va petrece! Este timpul să elimini tot ceea ce nu te lasă să visezi la o viaţă mai fericită, pentru că nimic nu este posibil în viaţă dacă tu nu crezi că acel lucru este posibil! Nimic şi nimeni nu se va schimba până când tu însuţi nu te vei transforma profund! Şi poţi începe să fii fericit chiar aici, chiar în acest moment!

Nu suntem singuri în viaţă!

Nimeni nu este singur în viaţă, nici chiar ascetul retras în munţi, care nu a vorbit şi nu a văzut pe altcineva de ani de zile. El se află într-o tainică legătură cu forţele naturii, cu Dumnezeu. Comunicăm cu propria fiinţă şi cu întreg universul în fiecare moment în care respirăm, atunci când suntem treji şi atunci când dormim. Descoperind modul în care interacţionăm cu lumea înconjurătoare, şi urmărind să îl transformăm în bine, ne îmbunătăţim, de fapt, întreaga viaţă.

Răspunde la următoarele întrebări şi analizează-ţi răspunsurile.

Pentru a comunica, ce limbaj foloseşti cu familia ta, cu prietenii, cu copiii, cu corpul tău, cu cariera ta, cu sănătatea ta, cu fiinţa iubită, cu tine însuţi?

Comunici cu adevărat ceea ce eşti şi ceea ce vrei? Comunici cu iubire sau cu frică? Ţi se răspunde cu iubire sau cu frică?

Eşti pregătit să faci un pas în afara zonei tale de confort, să creşti, să evoluezi?

Ce ai de pierdut, în afara închistărilor şi limitelor pe care tu însuţi ţi le-ai impus?

Tot ceea ce ai de făcut este să îţi elimini temporar neîncrederea în tine însuţi, în oameni, pentru că nu eşti niciodată singur decât dacă tu alegi să fii astfel, şi să te deschizi cu tot sufletul către ceilalţi oameni, către minunea vieţii, către fericire. Oricând, în orice moment, putem alege cum să acţionăm, chiar şi când ni se pare că am fi prinşi într-o situaţie fără ieşire.

În orice clipă, în orice conjunctură, putem să alegem ce să facem cu viaţa noastră. Dar, conform legii cauzei şi a efectului, orice alegere vom face, va influenţa atât viaţa noastră, cât şi pe cea a celor din jurul nostru. Este o mare responsabilitate să facem alegeri înţelepte, sănătoase şi pline de armonie.

În anumite momente de viaţă putem să credem că nu avem posibilitatea nici unei alegeri. Ne simţim prinşi în capcana unei relaţii care nu ne împlineşte, dar care este “confortabilă”, a unei slujbe mizerabile, dar “sigure”, a unei dependenţe “fără ieşire”, de o boală “incurabilă”, de o căsătorie “care nu poate fi desfăcută” sau de viaţa pe care o simţim ca pe o închisoare.

Nu întotdeauna putem schimba rapid situaţia, dar putem alege cum să reacţionăm, iar această alegere ne poate transforma fundamental. Ryan White nu a putut schimba faptul că avea SIDA, dar în loc să se descurajeze că mai avea puţin de trăit, el şi-a trăit din plin viaţa în fiecare zi şi i-a învăţat pe alţii să se transforme. Terry Foe nu a putut schimba faptul că avea un picior amputat, dar în loc să se considere un om ratat, a ales să se plimbe prin Canada cu un picior artificial adunând milioane de dolari pentru opere de caritate. Un om curajos care şi-a petrecut aproape toată viaţa într-o celulă, Nelson Mandela, a crezut cu putere şi perseverenţă în posibilitatea eliberării ţării sale şi după aproape o viaţă în închisoare, şi-a condus poporul spre libertate.

Suntem mereu la răscruce

Dar nu toate constrângerile sunt extreme. Atunci când ne simţim prinşi într-o situaţie dificilă, există întotdeauna o cale de ieşire. Se poate călători, se poate demisiona, se poate lupta împotriva dependenţei ucigătoare, se pot căuta cure de vindecare… Fiecare alegere pare a fi imposibilă. Fiecare alegere implică un alt viitor. Fiecare alegere necesită multă speranţă şi credinţă. Dar fiecare alegere bună poate să ne facă liberi, poate să ne facă fericiţi, poate să ne ajute să ne împlinim visele.

Mulţi oameni se trezesc luni dimineaţa stresaţi de gândul că trebuie să-şi pună un costum şi să stea într-un birou de la ora 8 la ora 17. Ei aleg astfel în mod inconştient să se simtă foarte rău.

De ce să nu alegeţi să vă treziţi cu câteva minute mai devreme într-o zi şi să vă dăruiţi puţin timp pentru suflet? Cântaţi melodia favorită, faceţi baie în loc de duş, dansaţi, faceţi dragoste, desenaţi, meditaţi sau îngrijiţi-vă grădina. Faceţi ceva care să vă facă să zâmbiţi sau să râdeţi, care să vă facă să înţelegeţi cât de norocoşi sunteţi pentru că trăiţi încă o zi. Urmăriţi apoi să menţineţi acest sentiment toată ziua.

Avem pensula, avem culorile, să ne pictăm paradisul şi să intrăm!” Nicos Kazantzakis

Astfel, viaţa noastră poate beneficia de nenumărate alegeri, în fiecare zi. Ne putem crea viaţa oricum vrem. Depinde de noi înşine cum ne pictăm tabloul vieţii. Este alegerea noastră. Luaţi pensula şi pictaţi o capodoperă! Aceea a propriei fiinţe care s-a regăsit în fericirea sinelui.

STAPANUL PROPRIEI VIETI

STĂPÂNUL PROPRIEI VIEŢI

Ne-am întrebat cu toţii de ce unii oameni care par să aibă toate condiţiile pentru a fi fericiţi sunt, cu toate acestea, nefericiţi şi de ce alţii, cărora totul pare să le stea împotrivă, sunt mereu veseli, optimişti şi bine dispuşi. De ce unii care au tot ce le trebuie ca să reuşească merg din eşec în eşec, iar alţii reuşesc fără să aibă la dispoziţie decât un minim de resurse.

Concluzia la care au ajuns psihologii de-a lungul timpului a fost faptul că există o atitudine mentală specifică pe care unii o au, iar alţii nu. Optimismul, inteligenţa, curajul de a pune în practică ideile sunt calităţile care par să determine succesul. S-a vorbit pe de altă parte şi despre un destin implacabil căruia nu i te poţi împotrivi, care aduce unora succesul, iar altora eşecul.

Ştiinţa spirituală ne arată că, potenţial, suntem toţi egali şi că printr-un antrenament adecvat putem trezi în noi toate calităţile pe care le dorim. De asemenea, gândurile pe care noi le întreţinem sunt cele care ne determină în mare parte destinul.

O nouă ştiinţă numită programare neuro-lingvistică (prescurtată NLP în tratatele de specialitate, de la Neuro Lingvistic Programming) demonstrează acum ceea ce ştiinţa milenară yoga a afirmat de milenii şi anume faptul că toţi putem fi fericiţi şi, chiar mai mult, noi înşine suntem principala cauză a tuturor succeselor noastre. Fiinţa umană este privită ca un întreg, fizicul, psihicul şi mentalul concurând la crearea a ceea ce noi numim “stare”. Atunci când avem o “stare” bună ne simţim bine fizic, emoţional şi mental. Fiecare dintre aceste trei niveluri ale fiinţei noastre are o influenţă directă asupra celorlalte şi prin controlul unuia se ajunge, în mod indirect, la controlul celorlalte.

Astfel, poziţia corpului exprimă o anumită stare interioară. Umerii căzuţi, mersul ezitant, ochii privind în jos sunt întotdeauna asociate unei fiinţe pesimiste, cu greutăţi etc. O boală care ne afectează fizic este însoţită cel mai adesea şi de o cădere psihică care, dacă nu este eliminată la timp, va conduce de multe ori la agravarea respectivei boli.

De asemenea, s-a demonstrat ştiinţific că o atitudine optimistă măreşte rezistenţa la îmbolnăviri şi conferă un tonus fizic excepţional pe tot parcursul zilei. Un doctor american a devenit faimos chiar printr-o terapie deosebită care se baza pe amplificarea stării generale de bună dispoziţie la pacienţii săi. Aceştia ajungeau astfel ca, vizionând multe comedii, trăind într-un mediu plin de voie bună care le era asigurat de personalul medical, adoptând o atitudine optimistă şi plină de umor, să se vindece rapid uneori chiar de boli incurabile. Este o mare deosebire faţă de spitalele pe care le cunoaştem, în care există o atmosferă destul de apăsătoare, pe culoare circulă oameni care parcă urmăresc să arate cât sunt de bolnavi, pacienţii se “laudă” între ei care este într-o stare mai gravă, în aer pluteşte miros de medicamente şi de boală. Chiar dacă cineva nu este bolnav, în spitale ajunge să fie astfel în scurt timp.

Prin urmare, starea noastră generală este într-o mare măsură determinantă pentru succesul sau insuccesul nostru, pentru fericirea sau nefericirea noastră. Putem să ne lăsăm purtaţi de “soartă” şi prin gândurile şi stările proaste pe care le întreţinem să avem o viaţă de coşmar, sau dimpotrivă, putem acţiona conştient pentru a ne construi propria existenţă fericită, aşa cum dorim.

Există şi o altă regulă care ne conduce în mod nebănuit viaţa: ceea ce gândim, aceea suntem sau mai devreme sau mai târziu devenim. Majoritatea celor care obţin succesul, în orice direcţie, cred cu tărie în ideile lor pe care urmăresc cu perseverenţă să le pună în practică. Într-o anumită măsură, se poate spune că noi suntem cei care ne stabilim propriile limite. Anthony Robbins, unul dintre cei mai cunoscuţi exponenţi ai Programării Neuro-Lingvistice, urmăreşte să demonstreze acest lucru prin deja faimoasele sale seminarii de mers pe foc. Pentru a arăta că ceea ce noi gândim ca fiind posibil este, de fapt, ceva foarte relativ, el îi învaţă pe oameni cum să meargă pe cărbuni încinşi la o temperatură care în mod obişnuit ar produce imediat arsuri. Pe de altă parte, anumite experimente, care implică hipnoza, demonstrează un fapt uimitor: atinşi cu o bucată de gheaţă, dar sugestionaţi că au fost atinşi cu o bucată de fier incandescent, subiecţii aflaţi în stare de hipnoză prezintă arsuri de gradul al II-lea şi chiar mai grave. Aceste aspecte demonstrează că fiecare fiinţă posedă un set de convingeri, de credinţe care o face să poată sau să nu poată realiza anumite lucruri, să fie sau să nu fie fericită.

Anthony Robbins defineşte astfel un set de 7 convingeri care caracterizează oamenii de succes:

1. Totul se produce dintr-un motiv şi cu un scop şi ne este de folos. Oamenii care au succes şi sunt fericiţi sunt convinşi că tot ceea ce îi înconjoară cooperează pentru ca ei să îi atingă scopul. Pentru ei, nimic nu este supus hazardului pentru că, aşa cum spunea chiar genialul Albert Einstein, “Dumnezeu nu joacă zaruri”. Chiar dacă pe moment evenimentele par să li se împotrivească, ei găsesc chiar şi în acestea sămânţa succeselor viitoare, adaptându-se, schimbând ceea ce trebuie schimbat şi învăţând continuu.

În Natură nu există nimic întâmplător. Cu siguranţă că Divinul concură în mod nemijlocit la transformarea noastră şi chiar dacă nu ne este întotdeauna evident modul în care o face, putem fi convinşi că este spre binele nostru. Convingerea că Dumnezeu este mereu alături de noi în efortul de a ne însănătoşi, de a ne transforma este indispensabilă în atingerea succesului şi ne ajută să fim mereu atenţi la ceea ce se petrece în jurul nostru pentru a primi tot ceea ce ni se oferă.

2. Nu există eşec. Există numai rezultate. Oamenii realizaţi nu văd eşecul pentru că, din punctul lor de vedere, el nu există. Din această perspectivă există doar rezultate, etape în drumul lor spre succes din care au de învăţat şi care îi ajută astfel să atingă scopul final. Acest mecanism este asemănător unei bucle de reacţie inversă: pe baza rezultatelor obţinute este modificată şi adaptată în mod continuu acţiunea până când se ajunge la rezultatul dorit.

Nu există eşec pentru că tot ceea ce am realizat are efect, chiar şi atunci când noi nu suntem pe deplin conştienţi de acesta. Este adevărat că, de multe ori, rezultatele nu apar atunci când vrem noi să apară sau în forma pe care noi am dorit-o, dar aceasta nu trebuie să fie în nici un caz o sursă de descurajare şi regret. Din toate situaţiile de viaţă avem ceva de învăţat şi având această atitudine, evoluţia noastră va fi cu siguranţă mult mai rapidă.

3. Orice s-ar întâmpla, să ne asumăm răspunderea. Oamenii care au succes îşi asumă întotdeauna responsabilitatea acţiunilor lor. Ei sunt conştienţi de faptul că dacă ceva nu a ieşit aşa cum au plănuit este într-o mare măsură vina lor şi vor face schimbările necesare pentru a elimina ceea ce nu a mers. Cei care nu reuşesc în viaţă sunt, cel mai adesea, cei care consideră că lucrurile nu merg bine din cauza lui X sau a lui Y sau din cauza condiţiei Z. Ei se mint astfel că insuccesul nu este din cauza lor şi neschimbând nimic, nici în atitudine şi nici în modul în care fac lucrurile, rezultatele pe care le obţin sunt mereu de aceeaşi natură.

Este necesar să fim conştienţi că tot ceea ce facem are un rezultat şi că viaţa noastră este ea însăşi rezultatul propriilor noastre acţiuni şi gânduri. Nu trebuie să dăm vina pe altcineva atunci când vindecarea sau transformarea interioară întârzie, ci trebuie să analizăm ce anume nu am făcut sau ce anume nu am făcut bine, să facem schimbarea necesară şi să mergem mai departe.

4. Nu este nevoie să înţelegem de la început totul pentru a folosi totul. Nu este nevoie să ştim totul despre funcţionarea unui televizor pentru a mânui telecomanda şi pentru a viziona astfel programul favorit. Aceasta este capacitatea de a sesiza întotdeauna ceea ce este esenţial pentru a realiza o anumită acţiune, fără a pierde vremea cu detaliile lipsite de importanţă. Timpul este foarte important şi el nu trebuie irosit. Sunt unele persoane care se pierd în amănuntele unei acţiuni, fie din dorinţa de a avea totul sub control, fie fascinaţi de diferitele mecanisme ale acesteia, şi astfel ajung să nu mai poată realiza acţiunea propriu-zisă. Există şi o glumă amuzantă referitoare la un miriapod care, fiind întrebat cum reuşeşte să-şi sincronizeze numeroasele picioare pentru a merge, a sfârşit prin a nu se mai putea mişca.

Multe dintre tehnicile de transformare pe care le abordăm pot să ne pară la început fără sens şi să nu înţelegem toate aspectele pe care acestea le implică. Este de ajuns să ştim care sunt efectele pe care le urmărim şi restul vine pe parcurs. O abordare doar teoretică este sterilă pentru că aşa cum spune un iniţiat contemporan: “Un gram de practică valorează cât tone de teorie”. Dacă urmărim să cunoaştem toate amănuntele, toate implicaţiile filozofice şi metafizice ale unei tehnici, este posibil să nu ne mai rămână timpul să o practicăm efectiv.

5. Relaţiile cu oamenii constituie marea noastră resursă. Omul care are succes este cel care are un mare respect şi apreciere pentru oameni. El reuşeşte întotdeauna să stabilească relaţii personale, de la om la om, cu toţi cei cu care trebuie să colaboreze şi astfel reuşeşte să-i motiveze pentru a-şi putea atinge scopurile. Spiritul de echipă şi sentimentul că fiecare om este important dacă se află la locul potrivit este ceea ce duce la construirea unui colectiv capabil să acţioneze ca o singură fiinţă în direcţia propusă şi astfel nimic nu îi poate sta în cale.

Este important şi mediul uman în care trăim. Relaţiile cu oameni spirituali, a căror viaţă poate constitui pentru noi un model şi din a căror experienţă putem învăţa, sunt cel mai adesea indispensabile. De asemenea, relaţia pe care o stabilim cu un ghid spiritual este de o mare importanţă. Şi nu în ultimul rând, contează relaţiile pe care le avem cu cei din jur care trebuie să ne înţeleagă, să ne ajute sau măcar să nu ne împiedice în ceea ce ne-am propus.

6. Să munceşti înseamnă să te recreezi. Orice activitate am realiza, ea trebuie să fie realizată cu bucurie pentru a avea un maxim de succes. Este necesar să vedem ce anume ne face plăcere să facem şi să urmărim să ne orientăm spre acel domeniu pentru a avea un maxim de eficienţă. Gândirea creativă, capacitatea de a găsi soluţii diferitelor probleme, eficienţa, toate acestea nu se pot manifesta pe un fond mental de respingere şi neplăcere. Este adevărat că sunt mulţi tineri astăzi care ar prefera să nu facă nimic, însă acesta este rezultatul unei proaste educaţii şi a unui mediu social distructiv. Este necesar să facem efortul de a afla care domeniu este cel mai potrivit pentru noi şi apoi să îl abordăm cu entuziasm.

Pe calea spirituală a vindecării şi a transformării lăuntrice trebuie să fim întotdeauna relaxaţi. Îndârjirea, implicarea egotică sunt de cele mai multe ori frâne în evoluţia noastră. Tehnicile pe care le realizăm trebuie să fie făcute, cel mai adesea, cu o atitudine specifică jocului şi totuşi cu o anumită seriozitate implicată de respectarea unor reguli specifice. O cură de vindecare ţinută fără chef sau o tehnică realizată cu gândurile împrăştiate, numai pentru că “trebuie”, are efecte mult diminuate.

7. Pentru a avea reuşite de durată trebuie să fii dăruit scopului propus. Este nevoie de tenacitate pentru a urmări până la capăt să îţi atingi scopul. Sunt mulţi cei care pornesc cu un mare entuziasm, dar care se opresc înainte de a ajunge la ţintă. Este nevoie să continuăm să facem tot ceea ce este necesar, să ne adaptăm acţiunile în mod continuu, până când vom reuşi.

Toate aceste elemente sunt, de asemenea, necesare şi în planul vindecării şi al transformării interioare. Ele necesită de cele mai multe ori un timp destul de îndelungat. Renunţarea la limitări, purificarea fizică, psihică şi mentală, pătrunderea în stările superioare de conştiinţă sunt realizări care nu se dobândesc peste noapte. Pentru acestea trebuie dăruire de sine şi tenacitate.

CINE NE POATE AJUTA SA INTELEGEM VIATA ?

CINE NE POATE AJUTA SĂ ÎNŢELEGEM VIAŢA?

Adeseori ne întrebăm ce secret incredi­bil ascundem în străfundurile fiinţei noas­tre. Ce destin neînţeles deocamdată ne condiţionează existenţa? În momentele noastre cele mai bune, abia dacă re­cunoaştem acest „joc” al evenimentelor care se înşiră pe firul vieţii, ca fiind totuşi necesar mersului nostru înainte. Rămâ­nem însă de cele mai multe ori derutaţi de viteza, impactul şi reacţia pe care o avemi în faţa acestora. Am fost învăţaţi să spu­nem, sau poate chiar noi am ajuns să înţelegem acest adevăr, că fiecare om îşi are de făcut „lecţiile” la această „şcoală a vieţii”. Nimeni nu o poate face în locul nostru. Am auzit iarăşi de multe ori spunându-se: „întreaga viaţa este o şcoală”. Sunt afirmaţii de bun simţ şi la modul general valabile. Dar ele sunt complet lipsite de conţinut şi deci ineficiente pentru cei cărora semnificaţia profundă şi vie a cuvântului „viaţă” sau „şcoală” le scapă.

Iluzia realităţii şi realitatea iluziei

Sa analizăm mai departe cu o minte lucidă posibilităţile de a învăţa în ziua de astăzi de la viaţă. Fără a vrea să inducem un curent pesimist de gândire în această ana­liză a faptelor, dorim să surprindem exact adevărul acestui subti­tlu căci … un lucru nu este ceea ce se spune că este…

Un ansamblu de o complexitate de neimaginat din punct de vedere atomic, electronic, energetic, etc, care permanent se află într-un câmp de forţe dinamice şi căruia acum noi convenim să-i spunem „scaun”, deşi funcţie de utilizarea pe care i-o dăm la un moment dat i-am putea spune tot la fel de bine „suport de sprijin”, „etajeră”, sau chiar „masă”, vă poate face să intuiţi valoarea relativă a semnificaţiei acestui cuvânt simplu. La o scară infinit mai complexă, semnificaţiile profunde ale cuvântului „viaţă” se pierd cenzurate de iluzia unui mod de a exista. Se pierde foarte uşor distincţia între faptul biologic de a fi în viaţă, sau cu alte cuvinte de a trăi la modul biologic, şi ceea ce reprezintă calitatea vieţii sau mai bine spus acel „cum trăim”. Vedem că dacă faptul de a trăi sau a vieţui devine semnificativ doar în confruntarea cu perspectiva de „a nu mai fi”, cu privire la calitatea şi modul de a trăi vom găsi multe, foarte multe diferenţe ce provin din experienţa de viaţă acumulată până acum, de cea pe care tocmai o trăim sau cea pe care urmărim să ne-o făurim pentru viitor fiecare dintre noi. Vedem că spune despre el că trăieşte şi vieţuieşte atât cel sănătos, cât şi cel bolnav, atât cel tânăr, cât şi cel bătrân, atât cel pesimist, cât şi cel optimist, atât cel bogat, cât şi cel sărac, atât cel alb, cât şi cel negru. Şi totuşi cât de diferit „colorată” se prezintă pentru fiecare această experienţă a vieţii. Şi cât de diferit se desfăşoară viaţa pentru fiecare.

Să pătrundem şi mai adânc în această analiză.

Trecutul ne formează prezentul şi prezentul ne orientează viitorul

Fiinţa umană care nu urmăreşte să înţeleagă sensul existenţei sale, făcând greşeală după greşeală, va suporta mai devreme sau mai târziu rezultatul ac­ţiunilor sale pentru că întreaga creaţie este astfel structurată de Dumnezeu încât fiecare primeşte ceea ce merită. Şi astfel, încetul cu încetul, viaţa devine pentru unii oameni o imensă problemă percepută prin ochelarii coloraţi prin care o privim. De exemplu, fiinţa bolnavă tinde să vadă şi să proiecteze asupra lumii o viziune de­formată de sentimentul suferinţei şi al bolii, cel sărac vede şi trăieşte predomi­nant într-o lume a neputinţei, iar cel fricos va trăi într-o permanentă stare de angoa­să.

Chiar dacă nu ştim aceasta, fiecare dintre noi trăim viaţa în limitele create de propria noastră conştiinţă. Chiar conştiin­ţa noastră, datorită nivelului său specific, filtrează la nivel psihic şi mental eveni­mentele vieţii şi le „colorează” în modul său particular. Contactul cu lumea, cu fe­nomenele vieţii în general este determinat de anumite linii de forţă care există deja la nivel subconştient. Un veritabil depozit de acumulări existenţiale ce ţin de trecut sunt mai mult sau mai puţin reactualizate în mod dinamic de organele noastre de simţ, de mintea şi sufletul nostru, la con­tactul cu noile experienţe de viaţă. Din cauza aceasta, de foarte multe ori, nu avem o percepţie corectă asupra realităţii cu care intrăm în contact. Este evident că cel care are pe ochi ochelari fumurii, fie că ştie, fie că nu ştie, va vedea lumea de culoare cenuşiu-fumurie. Dacă mai vede câţiva purtători de ochelari fumurii, iar la televizor se face reclamă la ochelari fumurii, el va considera că este chiar în pas cu moda şi că viaţa este mai reală când o privim prin ochelarii fumurii. El rămâne aşadar opac faţă de frumuseţea şi bogăţia celorlalte culori şi niciodată nu se va extazia în faţa unui curcubeu pentru că el pur şi simplu nu îl vede.

Pentru mulţi oameni „lecţiile” vieţii sunt asimilate cu greu, exact ca în situaţia unui şcolar slab, care mai întâi rămâne corigent, apoi repetent şi la un moment dat, tot repetând şi repetând datorită greşelilor, ceva în plus se mai asimilează în mintea lui şi-l ajută să treacă probele. Mulţi oameni rămân repetenţi la „şcoala” vieţii şi nu ajung în ciclul următor: „şcoala spirituală” a vieţii.

Pentru repetenţii la şcoala vieţii există şi un profesor de temut: SUFERINŢA. Ea este cea care prin căi specifice şi eficien­te pentru fiecare generează impulsul transformării şi trecerii examenelor vieţii.

Examene la şcoala vieţii

Să ne întrebăm acum la rândul nostru fiecare dintre noi: „Dar eu, eu mi-am luat examenele la „şcoala” vieţii? Cum se prezintă propriei mele conştiinţe existenţa pe care o duc? Sunt mulţumit cu viaţa pe care o duc?”

Nimeni în afară de noi înşine nu poate răspunde la aceste întrebări. Nici un ma­estru, nici un ghid, nici un pro­fesor nu o poate face în locul nostru. Şi mai mult decât atât, în situaţia în care răspunsurile nu ne mulţumesc, numai nouă ne revine sarcina asumării con­ştiente şi ferme în sensul trans­formării vieţii noastre într-un mod armonios.

E suficient să privim copiii pentru a înţelege că darurile lor – imaginaţia, facultăţile lor de a percepe lumea, capacitatea de a iubi, idealul unei lumi mai bune şi mai drepte, candoarea lor – sunt calităţi înnăscute în fiecare dintre noi. Calităţi care în timp sunt aproape distruse de tiparul de constrângeri al unei societăţi încă bolnave şi, adesea, de acela al familiei. Regulile ierarhice şi frustrante ale societăţii reuşesc să facă dintr-o fiinţă pură (capabilă să evolueze spre perfecţiune), un sclav al structurii şi ai rit­murilor sociale, prizonier al obişnuinţelor şi convenienţelor, al unor anumite modalităţi inferioare, pesimiste de a gândi, simţi şi vedea lumea, ce depind de iluziile şi sugestiile ce i-au fost im­puse. Viaţa nu este şi nu va fi nicio­dată ceea ce societatea actuală ar vrea să fie. Ea nu poate fi închisă într-o structură arbitrară şi rigidă. Ieşirea din lanţurile rigide ale sistemului se face prin evoluţie spi­rituală, prin ridicarea nivelului de conştiinţă, prin dorinţa sinceră a fiecărei fiinţe umane de a se autodepăşi şi de a nu mai accepta să fie o fiinţă „gândită” şi manipulată prin presă, radio şi televiziune, de o mână de oameni avizi de putere care alcătuiesc tagma „gânditori­lor” – tagmă ce îi manevrează pe cei care se lasă gândiţi.

Ce vor oamenii cu adevărat?

Dintotdeauna, umanitatea a în­cercat prin forme specifice de orga­nizare materială, socială, culturală şi spirituală să orienteze evoluţia in­dividuală astfel încât omul să fie mai bun, mai sănătos, mai prosper, mai fericit. După mii şi mii de ani, nevoile vitale ale oamenilor au rămas aceleaşi. Aceleaşi dorinţe, aceleaşi aspiraţii, aceleaşi scopuri; au variat doar mijloa­cele care promiteau obţinerea lor, fiecare în felul său şi în timpul său.

Este momentul unei mutaţii care să se producă la nivelul conştiinţei umane individuale, care să schimbe dorinţa sterilă în aspira­ţie plină de fervoare capabilă să declanşeze apoi elanul atingerii unei cunoaşteri profunde cu privire la Adevărul vieţii şi al conştiinţei. Acestei aspiraţii au­tentice de autocunoaştere şi auto-transformare îi va urma acţiunea fermă şi conştientă, curajoasă şi responsabilă care va declanşa acel foc purificator al eliberării tuturor potenţialităţilor spiritului uman, adevărata faţă a fiinţei noastre.

Gândiţi” şi gânditori

Să devenim conştienţi că nu partidele de guvernământ cu ale lor platforme politice sforăitoare, nici manipularea perfidă a societăţii de consum prin canalele impure şi corupte ale mass-mediei şi nici dogmele rigidizate nu ne vor ajuta să fim mai fericiţi, mai buni, mai liberi şi mai iubitori. Şi ştiţi de ce ? Pentru că sunt unii care nu vor, şi alţii care ar vrea, dar nu ştiu cum să o facă. S-ar putea să vă tulbure această afirmaţie, dar acei oameni care sunt puşi să conducă, nu ştiu ei înşişi care sunt căile care conduc la transformarea rapidă şi eficientă a spiritului uman, în sensul trezirii tuturor acelor potenţialităţi şi perfecţiuni divine cu care ei au fost dăruiţi de Dum­nezeu, cu atât mai puţin să o facă pentru alţii. O altă parte a celor care „conduc” orientează totul în sens distructiv, cu bună ştiinţă. Este clar că fiecare om crede că el este cel care alege. Dar ar trebui să gândească că aceste opţiuni îl definesc perfect. „Spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”.

Din moment ce oamenii au crezut mereu că altcineva se ocupă de aranjarea vieţii lor, şi că altcineva este responsabil cu fericirea pentru viaţa lor, fie că a fost vorba de un zeu, de un idol, de un coman­dant, un rege, un partid sau o fiinţă, de fiecare dată ei au greşit, căci alegeau greşit; se amăgeau ca mai târziu să se de­zamăgească, se iluzionau si apoi se dezi­luzionau şi tot acest spectru de dorinţe deşarte, de ambiţii efemere şi de false amăgiri constituie ceea ce noi numim realitatea crudă şi amăgitoare a iluziei.

Închisoarea zilnică

Toate fenomenele grave pe care le vedem actualmente apărând şi dezvoltându-se (droguri, secte, neo-romantism, ho­mosexualitate, recrudescenţa violenţei, satanismul) cheamă pe toţi cei lucizi şi cu sufletul plin de iubire, la o acţiune apostolică de însănătoşire a omenirii. Ele arată totodată lipsa esenţială a unei învăţături profunde şi autentic spirituale care să depăşească meschinul cadru al cotidianului şi efemerului, capabilă să deschidă fiecărui om în parte ochii sufle­tului şi să-i conducă paşii pe drumul sinu­os al vieţii. Închisoarea rutinei, a viciilor, a angoasei existenţiale, a dogmatismului şi fricilor de tot felul, antrenează întotdea­una micimea fiinţei umane, meschinăria, ura, laşitatea şi egoismul acesteia. Dim­potrivă, efortul autoconsimţit de autodepăşire, dorinţa de libertate şi de cunoaşte­re interioară permit trezirea disponibilităţilor noastre latente şi înţelegerea sensului existenţei şi a vieţii noastre în această lume.

Pentru a percepe în mod corect viaţa trebuie să nu mai fim condiţionaţi de prejudecăţi, tensiuni lăuntrice, neputinţe, angoase, complexe, frustrări, limitări, boli şi în ultimă instanţă de destin (karma). Pentru a-ţi vedea corect viaţa trebuie să înveţi să o priveşti în mod corect.

Reaminteşte-ti!

1. Nu există nimeni care să te ajute să-ţi transformi viaţa într-o sărbătoare dacă tu însuţi nu crezi în sărbători.

2. Nu va exista nimeni alături de tine dacă rămâi rătăcit în tenebrele propriului tău destin de ignoranţă, înlănţuit de frici şi neputinţe imaginare. Frica te împiedică să simţi şi să înţelegi ceea ce eşti cu adevărat şi ceea ce ţi se petrece în mod necesar în viaţă.

3. Trăieşte la maximul intensităţii fiecare din acţiunile tale ca şi cum ar fi ultima ta acţiune pe pământ, căci doar aşa ele vor avea întreaga lor putere.

4. Elimină ideile fixe, prejudecăţile şi urmăreşte să înţelegi într-un mod „ viu ” lumea şi întreaga existenţă. Aminteşte-ţi că o floare este o banală floare ca orice altă floare şi totuşi NU există în întregul Univers două flori identice chiar în cadrul aceleiaşi specii.

5. Rămâi liber şi nu uită că un lanţ de aur rămâne totuşi un lanţ.

6. Aminteşte-ţi că nu eşti niciodată singur şi că nimic nu este imposibil dacă îl ai pe Dumnezeu de partea ta.

7. Numai transformarea ta este eternă; ceea ce contează este sensul.

8. Călătoria vieţii tale începe cu un prim pas. Pasul care te descoperă chiar pe tine.

9. Orientarea spre sacru şi desăvârşire valorizează în primul rând actul căutării esenţei fiinţei tale.

10. A te trezi din punct de vedere spiritual înseamnă a renaşte într-o nouă Viaţă – o adevărată viaţă divină trăită de tine pe Pământ.

ÎNTREBAREA – UN LASER AL CONŞTIINŢEI

ÎNTREBAREA – UN LASER AL CONŞTIINŢEI

Important este să-ţi pui tot timpul întrebări. Curiozitatea stă la baza existenţei. Atunci când contempli misterele eternităţii, ale vieţii şi ale extraordinarei alcătuiri a realităţii, nu poţi decât să rămâi uimit în faţa lor. Este de ajuns dacă încerci sa înţelegi măcar o părticică a acestei taine, zilnic. Nu-ţi pierde niciodată sfânta curiozitate.” Albert Einstein

Oamenii de succes îşi pun mai multe întrebări

Calitatea vieţii noastre depinde într-o bună măsură de întrebările pe care ni le punem în mod obişnuit nouă şi celorlalţi. Procesul gândirii este un mecanism complex, dar pentru majoritatea oameni­lor se desfăşoară deter­minat de un flux automat de reacţii declanşate în urma percepţiilor fizice şi subtile care se reflectă mai apoi în diferitele planuri ale. fiinţei. Aceste percepţii sunt născute la rândul lor în urma con­tactului nostru cu anumite fenomene, fiinţe, obiecte. Totuşi, ceea ce ne orientează către acestea sunt intenţiile, aspiraţiile şi faptele noastre.

„Spune-mi ce îţi do­reşti, ca să-ţi spun cine eşti” ar putea deveni în acest context un criteriu valabil de evaluare a fiinţei noastre, precum şi a celorlalţi. Un aspect esenţial îl constituie felul în care se structurează pentru noi dorinţele şi aspiraţiile noastre, susţinute mai mult sau mai puţin de fapte.

Dacă analizăm diferenţa dintre oamenii care reuşesc şi au succes în viaţă şi cei care nu reuşesc, vom observa că cei din prima categorie şi-au pus întrebări mai profunde cu privire la viaţă şi ca urmare au găsit răspunsuri mult mai bune. Fluxul gândirii noastre reprezintă un proces care constă din întrebări şi răspunsuri, căutări şi găsiri de soluţii. Ce reprezintă în ultimă instanţă o dorinţă a noastră? O căutare de a împlini o cerinţă de un anumit ordin: fizic, energetic, emoţional, mental, spiri­tual. Acestei căutări îi corespunde mereu un şir de întrebări care, dacă sunt puse pe un anumit nivel de profunzime şi de inte­grare a fiinţei la acea realitate, permit gă­sirea răspunsurilor şi soluţiilor favorabile împlinirii ei. Procesul gândirii noastre – de la simple evaluări: „Ce reprezintă?”, „Cât costă?”, „Cum să fac?”, de la presu­puneri şi ipoteze de lucru: „Oare este po­sibil să …?”, „Dacă ar fi aşa …?” şi până la decizii şi hotărâri ferme cu privire la „Ce să fac?”, presupune întrebări şi răspunsuri.

Arta de a ne întreba

Când vrem să ne lămurim, când vrem să aflăm, când vrem să cercetăm, când vrem să descoperim, când vrem să ne vindecăm, când vrem să ne împăcăm, când vrem să analizăm, precum şi în toate căutările noastre, sub o formă sau alta, ajungem să punem sau să ne punem între­bări, însuşi procesul evoluţiei, prin învă­ţare; presupune a defini şi apoi a te între­ba. A şti să-ţi pui sau să pui întrebări in­teligente asigură întotdeauna obţinerea unor cunoştinţe sau informaţii revelatoare.

Iată câteva întrebări fundamentale la care oamenii, într-un fel sau altul caută să răspun­dă:

1. „Care este scopul vieţii?”, „De unde venim şi încotro ne îndreptăm?”, „Ce va fi cu noi după ce murim?”, „Cum putem să ne trans­formăm în bine pe noi în­şine?”, „Care este relaţia mea cu Dumnezeu?”, „Cred cu adevărat în Dumnezeu?”, „Cum să-mi trezesc şi să îmi amplific calităţile?”, „Ce presupune la modul profund cunoaş­terea de sine?”.

2. Reflectează asupra acestei întrebări: „Care sunt întrebările de bază pe care ţi le pui de obicei?” Formulează-le cât mai precis, căci ele îţi vor defini obiectul că­utărilor tale şi îţi vor revela aspectele mai puţin conştientizate ale propriei persona­lităţi. Ele sunt ca şi prietenii adevăraţi care te vor însoţi şi te vor ajuta.

3. Întrebările de calitate determină calitatea vieţii. Orice proces de transformare este precedat de noi întrebări. Noile elanuri şi energii mobilizatoare vin de la noile întrebări pe care ţi le pui. Ce întrebări noi ai putea să-ţi pui pentru a obţine un răspuns care să îţi îmbunătăţească calitatea vieţii?

4. Cum poţi folosi toate informaţiile şi cunoştinţele memorate de creierul tău? De foarte multe ori nu ne folosim de experienţele şi cunoştinţele acumulate datorită incapacităţii noastre de a ne pune întrebări prin care să ne canalizăm aptitudinile.

5. În multe situaţii, capacitatea de a obţine răspunsuri din ce în ce mai profunde este determinată de insistenţa întrebărilor tale. Ce-ai avea de pierdut dacă ai fi la fel de curios precum copiii insistenţi?

6. O întrebare bine pusă la momentul potrivit îţi poate revela o nouă per­spectivă chiar şi în cazul unei experienţe ratate. „Ce trebuie să înţeleg şi să învăţ din această situaţie?” poate fi o astfel de întrebare.

7. Prin punerea unei întrebări potrivite unui om, îl poţi ajuta să î­şi corecteze greşelile, îl poţi inspira să-şi orienteze destinul în bine. Ce întrebare ai pune unei persoane apropiate care se află într-o asemenea situaţie ?

8. Urmărind să cunoaştem mai profund anumite aspecte, întrebările bine puse transformă imediat lucrurile asupra cărora ne concentrăm.

9. Anumite afirmaţii superficiale şi neadevăruri pot ieşi la suprafaţă prin întrebări cu tâlc. Îţi aminteşti o astfel de situaţie?

10. De multe ori o întrebare de genul „De ce să nu fiu fericit chiar acum?” sau „Ce simt acum mă ajută oare să fiu mai fericit?” creează o emoţie mai intensă decât simpla afirmaţie „Sunt fericit”.

11. Îndemnul lui Iisus: „Cere şi ţi se va da” se adresează celor care vor mai mult şi sunt pregătiţi să primească mai mult. În acelaşi timp însă, ei se întreabă cum să ceară şi ce trebuie să facă pentru a primi.

12. Am vrut să fim mai profunzi sau să cunoaştem mai mult sau să avem mai mult. Alţii erau sau aveau deja. Punându-le întrebări şi aplicând soluţiile în practică, am ajuns ca ei şi chiar i-am depăşit. Iată magia întrebării.

13. Răspunsurile pe care le primeşti depind mereu de întrebările pe care ţi le pui. Descoperă întrebările specifice prin care să ajungi la o mai profundă şi amplă cunoaştere.

14. Extrage-te din situaţiile perturbatoare care ţi-au alterat luciditatea punându-ţi o întrebare „cheie” de genul – „Oare peste 7 ani acest lucru va mai conta?”. Sau – „Cum aş putea folosi această situaţie pentru a fi mai bine acum şi în viitor?”

15. Mulţi învăţaţi şi maeştri spirituali au cultivat arta introspecţiei pentru a-şi revela natura profundă. Şi tu, de ce nu? Meditează asupra acestei întrebări: „Cine sunt eu?”

16. Unele lucruri sunt sau devin mai importante decât altele, cel puţin pentru noi. Pune-ţi întrebări care să descopere valoarea unora în raport cu altele şi acţionează apoi prioritar, renunţând la aspectele mărunte. Urmă­reşte să-i ajuţi şi pe alţii în acelaşi mod.

17. Există o comoară pe care unii oameni o risipesc şi alţii o spo­resc. Aceasta este timpul. Nu te întreba des – „Cât este ceasul?”, ci întreabă-te mereu „Cum folosesc acum timpul meu şi al altora?”

18. Facem de multe ori presupuneri de genul „Este posibil” sau „Este imposibil”. Pune-ţi întrebări care nu te sabotează şi foloseşte în avantajul tău presupunerile pentru a reuşi şi nu pentru a demonstra contrariul.

19. Chiar şi când nu afli răspunsurile la întrebările tale, continuă să te întrebi şi să întrebi în cât mai multe feluri. Nu te da niciodată bătut şi le vei primi. Nu uita că fiecare răspuns există deja, totul este să pui întrebarea potrivită.

20. Există două întrebări pe care dacă ţi le-ai pune seara, înainte de culcare, te-ar ajuta enorm să-ţi conştientizezi rutina şi mediocritatea, pentru a putea apoi acţiona eficient împotriva lor: „Ce am învăţat astăzi de la viaţă?” şi „Ce am făcut astăzi bine pentru ceilalţi?”

21. La un moment dat, trebuie să nu mai pui întrebări şi să treci curajos la fapte. Numai ele îţi vor descoperi un nou orizont al răspunsurilor ce se vor căutate.

22. Nu uita că ştiinţa căutării răspunsurilor depinde de arta cu care îţi pui întrebările.

TRAIESTE VIATA LA VARF !

TRĂIEŞTE VIAŢA LA VÂRF!

Aceste momente apar atunci când facem dragoste, când ne privim copilul dormind, când contemplăm o minunată operă de artă, când simţim naşterea unei idei noi, în toate momentele de autorealizare, împlinire, iluminare, pace şi bucurie. Acestea sunt clipe în care procesele noastre mentale se restructurează pe un nivel superior care ne permite să percepem lumea şi experienţele noastre într-un mod nou. În cartea sa, “Între plictiseală şi anxietate”, cercetătorul Mihaly Crikszentmihalyi de la Universitatea din Chicago a studiat aceste experienţe, numite de psihologul Abraham Maslow “experienţe la vârf”.

Căutăm înălţimile

O caracteristică a experimentelor de vârf este senzaţia de bine şi de fericire. Ne simţim atât de bine încât mulţi dintre noi şi-ar dori să aibă experienţe la vârf cât mai frecvent posibil. O mare parte din energia şi timpul nostru este afectată unor încercări confuze sau prost direcţionate de a avea experienţe la vârf – prin sex, droguri, bani, prestigiu, putere.

Dar experienţele la vârf nu sunt uşor de obţinut. De-a lungul istoriei au existat numeroase metode şi tehnici (mai mult sau mai puţin inspirate) care să permită omului să trăiască asemenea clipe, dar unele dintre ele, pornind de la o idee de bază greşită, au generat şi efecte negative.

Disciplina interioară strictă şi practica spirituală ardentă şi îndelungată sunt absolut necesare pentru a atinge succesul în această căutare interioară. Dar în societatea actuală, sceptică şi agitată, numeroşi căutători doresc să o ia pe scurtătură. Aceste scurtături, mergând de la materialismul lacom până la ocultismul indiferent, îi lasă pe căutători nesatisfăcuţi, chiar mai dornici de a avea experienţe la vârf, decât erau atunci când au pornit la drum. În final apare lipsa de încredere în existenţa acestor experienţe şi a stărilor spirituale înalte, o sarcastică respingere a unor astfel de nivele de dezvoltare mentală, considerate simple autoiluzionări.

Suntem alpiniştii sufletelor noastre

Pot oare oamenii să se ridice singuri către o ordine interioară mai înaltă şi chiar să îşi inducă la voinţă experienţe autentice de vârf? Răspunsul apare când aflăm în ce constau componentele plăcute ale nivelului de vârf, iar o dată aceste elemente cunoscute, am putea fi capabili să ne inducem astfel de experienţe (sau stări plăcute) creând componentele necesare.

Unul dintre oamenii de ştiinţă care a realizat aceasta este Mihaly Crikszentmihalyi de la Universitatea din Chicago. El a concluzionat că astfel de experienţe sunt în mod intrinsec satisfăcătoare, cu alte cuvinte le căutăm nu pentru o recompensă externă, “nu ca o compensare pentru o dorinţă trecută, nu ca o pregătire pentru necesităţile viitoare, ci ca un proces în desfăşurare sau care ne aduce experienţe pline de satisfacţii în prezent”.

Pentru a studia acest comportament intrinsec satisfăcător, Crikszentmihalyi a studiat comportamentul jucătorilor de şah, al alpiniştilor, chirurgilor şi al altor oameni care acţionau nu pentru o recompensă exterioară, ci pur şi simplu din pasiune. El a descoperit că similaritatea marcantă a tuturor acestor activităţi este că “toate conferă practicanţilor un sens al descoperirii, al explorării, al soluţionării problemelor – cu alte cuvinte, un sentiment al noutăţii şi transformării”. Rezultatul acestor activităţi este nesigur (ca şi cum ai explora un “loc misterios”), dar “cel care acţionează este potenţial capabil să le controleze.”

Csikszentmihaly a observat că aceşti oameni îşi descriu experienţele utilizând aceleaşi cuvinte: flux, curgere, unitate, expansiune, armonie. Mulţi oameni experimentează această stare excepţională în activităţi creatoare, în iubire şi în timpul experienţelor religioase sau mistice. “Unii oameni experimentează stări interioare remarcabile, care sunt atât de plăcute şi de puternice, încât ei îşi doresc uneori să părăsească viaţa confortabilă şi să se dedice căutării acestor stări.”

Între plictiseală şi anxietate

Pentru a defini mai departe această plăcută stare interioară de fluidificare, Csikszentmihalyi a plasat toate activităţile umane pe o scală de schimbare treptată a activităţii. La unul dintre capetele scalei sunt activităţile care nu prezintă nici un fel de transformări sau provocări. La celălalt capăt al scalei sunt activităţi care sunt atât de schimbătoare sau dificil de realizat încât devin chiar imposibile pentru persoanele angajate în acele activităţi. Un exemplu de activitate de primul tip poate fi aşteptarea la o coadă foarte lungă şi care se deplasează foarte încet. Un exemplu de al doilea tip poate consta în (în funcţie de tipologie) a escalada un munte foarte înalt, a da examen dintr-un curs foarte abstract, sau a încărca arma unui duşman.

La un capăt al scalei este plictiseală; la celălalt, anxietatea. De aici şi titlul cărţii doctorului Csikszentmihalyi: “Între plictiseală şi anxietate”. Pentru o activitate care să producă această stare de fluidificare şi unitate, trebuie să existe o egalitate între dificultatea unei provocări şi capacitatea de a o depăşi. O persoană al cărei record la maraton este de patru ore va primi acelaşi influx energetic alergând în 3h şi 50 min. ca şi un campion mondial care ar alerga acelaşi traseu în 2h şi 9min. Ambii întâlnesc provocări şi sunt capabili să le învingă.

Dacă omul primeşte un influx energetic insuficient (ceea ce corespunde în termenii lui Csikszentmihalyi, plictiselii), ea încetează să crească şi se deteriorează. Dar dacă fluxul energetic prin structura umană este prea mare, fluctuaţiile devin prea violente pentru a fi absorbite sau atenuate şi structura este destabilizată (ceea ce Csikszentmihalyi numeşte anxietate). Între aceste două extreme există o variaţie a influxului energetic suficientă pentru a modifica structura şi a-i induce schimbări. Într-un mediu îmbogăţit cu diverşi stimuli, fluxul de energie şi materie este suficient pentru a genera în structura noastră mentală şi psihică o continuă deschidere către o ordine mai înaltă fără ca lucrurile să fie forţate. Această stare este plăcută, îmbogăţeşte sufletul cu noi nuanţe, produce o expansiune de flux, într-o nesfârşită spirală ascendentă a evoluţiei fiinţei umane către o ordine mai înaltă.

Iubeşte şi fii fericit

Iubirea, creativitatea şi experienţele spirituale înalte sunt legate prin faptul că ele conferă fiinţei umane o stare de fluidificare, de unitate cu restul universului, de integrare armonioasă. Această stare, deşi plăcută, nu este şi confortabilă pentru un om conservator şi care se complace în mediocritate, dar cei cu sufletul şi mintea deschise părăsesc zona de confort pentru ea, pentru că acceptând provocările vieţii şi urmărind să le depăşească, ei se pot cunoaşte mai bine şi îşi pot descoperi chiar sensul şi menirea vieţii lor. Ei simt astfel că viaţa lor devine mult mai plină, mai bogată în semnificaţii, în semne şi miracole divine. Pe fiecare nivel al vieţii există provocări care ne îndeamnă să ne depăşim, să ne transformăm, să fim mai buni, să descoperim sensul adevărat al existenţei noastre. Fiecare le înţelege şi le acceptă atunci când este pregătit.

ETAPELE VINDECARII

PROCESUL EVOLUTIV AL VINDECĂRII

Orice vindecare trece printr-un proces care comportă mai multe faze:

1. Negarea. Nevoia de a ne opune şi de a nega ceea ce pare că ne poate agresa există în fiecare dintre noi şi se manifestă în mod evident în anumite momente. Cu toţii sperăm şi chiar urmărim să fim absolviţi de cele mai dificile şi mai neplăcute experienţe ale vieţii. Datorită unor temeri ascunse sau nu, noi tindem instinctiv să folosi negarea pentru a ne îndepărta rapid de experienţele de viaţă pentru care nu suntem încă pregătiţi. Atunci gândim sau simţim că nu suntem capabili să facem un anumit lucru sau pur si simplu că nu vrem sa îl facem. În cazul în care o persoană se îmbolnăveşte, ea va avea cel mai adesea tendinţa de a folosi negarea sau cel puţin negarea parţială refuzând să accepte situaţia în care se găseşte, nu numai în primul stadiu al bolii, ci de asemenea, din timp în timp, chiar şi mult mai târziu. Negarea este o strategie defensivă temporară care ne dă răgazul pentru de a ne pregăti lăuntric să acceptăm ceea ce urmează să se producă în stadiile următoare ale procesului vindecării. În special atunci când este necesar să ne supunem unui tratament foarte dur noi nu vom fi capabil să vorbim despre situaţia în care ne aflăm decât pentru o foarte scurtă perioadă de timp după care vom simţi nevoia să schimbăm subiectul pentru a orienta discuţia către lucruri mai plăcute. Acest fenomen destul de obişnuit ne indică foarte clar faptul că există o problemă cu care ne este încă teamă să ne confruntăm deschis, dar pe care cu timpul o vom putea depăşi. Înţelegând aceste aspecte ca făcând parte dintr-un proces firesc de autoacceptare, nu este absolut deloc necesar să forţăm, ci din contră, trebuie să avem răbdare cu noi şi să ne acordăm nouă înşine timpul de care avem nevoie. De exemplu, este posibil să fim capabili să vorbim despre problema noastră cu multă naturaleţe, direct şi fără a simţi că ne contractăm cu unii dintre membrii familiei, cu prietenii sau cu doctorul, dar nu vom putea face aceasta la fel de uşor cu alte persoane. Motivul unei astfel de reacţii fireşti de altfel se află în încrederea pe care noi o acordăm fiecărei persoane din jurul nostru. Ea este de asemenea în legătură cu felul în care oamenii cu care comunicăm privesc ei înşişi boala noastră. Este foarte posibil ca într-o astfel de situaţie noi să reacţionăm de fapt la gândurile şi atitudinile lor faţă de boală. Tocmai din acest motiv, atunci când ne propunem să ajutăm un om suferind, este absolut necesar să ne examinăm cu atenţie propriile noastre reacţii faţă de boala respectivă, deoarece acestea se vor reflecta întotdeauna în comportamentul pacientului şi de aceea ele pot contribui la îmbunătăţirea sau din contră la agravarea stării sale de sănătate. În concluzie, putem spune că negarea problemei cu care o fiinţă umană se confruntă reprezintă un comportament normal în cazul unei persoane cu un nivel de conştiinţă obişnuit şi de aceea cel puţin în această primă etapă nu trebuie să îi judecăm prea aspru pe cei din jur atunci când descoperim că aceştia se comportă astfel. De altfel, această tendinţă protectoare a egoului poate fi identificate nu numai în cazuri de boală, ci în toate domeniile vieţii noastre. Negarea este instrumentul prin care noi ne ferim să vedem sau să simţim ceea ce nu suntem încă pregătiţi să vedem sau să simţim. În ultimă instanţă, ea reprezintă un sistem de apărare în lipsa căruia am putea să ne confruntăm cu experienţe mult prea dure, traumatizante. Pe de altă parte, dacă fiinţa noastră simte că poate controla situaţia respectivă, noi nu mai avem de ce să ne plasăm pe poziţia defensivă a celui care neagă şi refuză să accepte adevărul. De îndată ce ne simţim capabilă să controlăm o situaţie, noi trebuie să abandonăm această strategie a negării, deoarece ea devine inutilă în noua conjunctură. Negarea, ca strategie comportamentală de lungă durată, poate fi foarte dăunătoare pentru noi. Totuşi, este necesar să ne depăşim reticenţele şi fricile cu blândeţe şi compasiune. De aceea, energia de care avem cel mai mult nevoie pentru a depăşi situaţia atât din partea noastră, cât şi a celorlalţi, este energia iubirii. Din acest motiv, în situaţii dificile ale vieţii, este important să ne înconjurăm de oameni pe care îi iubim şi în care avem încredere. Această etapă poate fi depăşită cu uşurinţă în situaţia în care ne deschidem cu iubire faţă de iubirea celorlalţi. Adeseori oamenii folosesc această strategie a negării şi de aceea ei ignoră mesajele elementare de avertisment care provin de la propriul corp sau de la câmpul lor auric.

2. Mânia. Parcurgând procesul complet al vindecării, ne vom confrunta la un moment dat cu o etapă în care nu vom mai fi capabili să menţinem cu seninătate şi inconştienţă acest stadiu primar al negării situaţiei în care ne aflăm. Atunci este foarte posibil să ne simţim copleşiţi de alte sentimente negative, cum ar fi mânia, ura, nemulţumirea. În această situaţie, considerăm că suntem îndreptăţiţi să spunem cu năduf: de ce eu? De ce nu vasilescu care este un alcoolic nenorocit şi care pe deasupra îşi mai bate şi nevasta? Adeseori radiaţiile corespunzătoare acestei stări de spirit se reflectă în mod distructiv în aura noastră şi din acest motiv noi avem tendinţa să proiectăm orbeşte stările noastre de mânie asupra celor din jur aproape „la întâmplare”. Vom considera că prietenii, familia, fiinţa iubită, doctorii fac mai mereu lucrurile altfel decât ar trebui să le facă. Adesea, atunci când o fiinţă dragă nouă este nevoită să se confrunte cu crizele noastre repetate şi inexplicabile de mânie, ea va răspunde prin sentimente de vinovăţie, regret, remuşcări, şi chiar va avea tendinţa să evite viitoarele posibile interacţiuni cu noi. Toate acestea nu vor face decât să ne amplifice starea de disconfort şi de mânie. Din anumite puncte de vedere, mânia noastră poate să-şi găsească oarecum justificarea: din moment ce din cauza bolii noi suntem siliţi să ne întrerupem activităţile obişnuite, nu vom mai putea face ceea ce alţi oameni pot realiza cu uşurinţă şi trebuie să ne petrecem concediul prin spitale sau suntem nevoiţi să dăm o mulţime de bani pentru a ne vindeca în loc să-i folosim în alte scopuri creatoare. Orice persoană care parcurge procesul vindecării se va confrunta într-o măsură mai mare sau mai mică cu acest sentiment de revoltă şi nemulţumire. Pentru unii, ea se poate manifesta precum o veritabilă explozie. Acest fenomen apare mai ales în situaţiile în care noi avem de obicei tendinţa să ne refulăm stările de mânie.

3. Negocierea sau trocul. Deoarece mânia nu ne-a adus nicidecum ceea ce speram sau ne doream, vom avea după aceea tendinţa, cel mai adesea inconştientă, de a realiza un fel de troc, devenind dintr-o dată binevoitori şi făcând mai mereu lucruri bune şi frumoase în speranţa că vom obţine astfel ceea ce dorim, sau cu alte cuvinte că vom reveni la starea de sănătate. Cele mai multe dintre aceste trocuri sunt făcute cu Dumnezeu şi sunt de obicei ţinute secrete cum ar fi de exemplu promisiunea de a crede necondiţionat în Dumnezeu sau de a-şi dedica întrutotul viaţa lui Dumnezeu sau unei cauze spirituale înalte. Totuşi, în pofida măreţiei şi frumuseţii unui astfel de angajament, cel mai adesea, în spatele acestui legământ se ascunde un sentiment disimulat de vinovăţie. De exemplu, este posibil să ne simţim vinovaţi deoarece am făcut multe compromisuri în viaţă şi ne-am îndreptat excesiv către planul material, ignorând dimensiunile spirituale şi divine ale vieţii. În spiritul acestor noi transformări care apar în fiinţa noastră, este posibil să devenim foarte atenţi la orice amănunt al vieţii noastre pentru a respecta cu stricteţe regimul care ne-a fost prescris, pentru a face cu scrupulozitate tehnicile posturale adecvate din Hatha Yoga, într-un cuvânt, pentru a trăi cât mai corect. Totuşi, chiar dacă strădaniile noastre ar putea părea exemplare, aceasta nu este întotdeauna atitudinea corectă, deoarece în spatele ei există o motivaţie falsă şi sentimentul evident sau disimulat al unui troc meschin. Din acest motiv, este foarte important să conştientizăm şi să îndepărtăm sentimentul de vinovăţie deoarece el nu duce la altceva decât la o dorinţă şi mai îndârjită de a negocia cu destinul şi eventual la o stare accentuată de depresie psihică, deoarece această atitudine „de faţadă” nu are cum să ne scoată complet din situaţia creată. De aceea, o metodă eficientă de a depăşi această fază constă în a identifica pe cât posibil imediat şi cu vigilenţă, toate promisiunile şi angajamentele disperate pe care le facem în mod egotic, imaginându-ne că toate acestea se dizolvă în lumina subtilă alb-strălucitoare. Această vizualizare va produce gradat o amplificare a energiilor benefice, elevate din aura noastră. Totodată, putem încredinţa toate aceste promisiuni îngerului nostru păzitor sau chiar lui Dumnezeu, consacrând astfel divinului toate fructele acţiunilor pe care noi promitem că le vom face în vederea vindecării. Cu siguranţă după ce vom parcurge cele şapte stadii ale vindecării vom înţelege mult mai clar care sunt transformările pe care este absolut necesar să le acceptăm în viaţa noastră, dar atunci ele nu vor mai fi motivate de frică sau de o dorinţă egotică de a îndepărta cât mai grabnic suferinţa care ne macină, ci de o credinţă veritabilă în Dumnezeu, de o dragoste necondiţionată faţă de oameni, înţelegând atunci că viaţa este frumoasă şi că merită să trăim în primul rând nu pentru satisfacerea plăcerilor noastre limitate şi grosiere, ci pentru a-i putea ajuta şi iubi pe ceilalţi.

4. Depresia. Se referă la starea interioară pe care o resimţim atunci când energiile subtile din câmpul nostru auric au atins stratul inferior şi când ne-am pierdut aproape complet speranţa de a mai putea obţine cu uşurinţă ceea ce doream exact în modul în care noi gândeam şi speram că o vom face. Atunci vom pretinde că nu ne pasă de ce se petrece cu noi, deşi în realitate aceste lucruri contează totuşi foarte mult pentru noi. Din acest motiv noi ajungem să fim mai mereu trişti, dar pe de altă parte cel mai adesea nu vrem să ne exprimăm public această tristeţe. Intrăm astfel într-o stare de depresie şi ca urmare a acesteia nu mai vrem să interacţionăm deloc cu ceilalţi. Depresia indică prin urmare o depresiune a vieţii noastre fizice şi sentimentale. Din punctul de vedere al câmpului nostru auric, depresia înseamnă o scădere drastică a câmpului nostru de energie vitală. Conform înţelepciunii medicale milenare, există trei cauze care ne pot conduce la stări de depresie. Una dintre ele este negarea, urmată de o atitudine artificială în care acţiunile noastre se justifică pe baza unui troc, aşa cum am menţionat anterior. În acest caz noi urmărim să ne vindecăm evitând şi refuzând să acceptăm starea reală de fapt în loc să căutăm cu curaj şi cu sinceritate o soluţie concretă şi viabilă pentru situaţia în care ne aflăm. A doua cauză este aşa-numitul sentiment al pierderii. Orice boală ne forţează să pierdem ceva, să abandonăm un anumit stil de viaţă sau un anumit obicei greşit. Dacă ne vom bloca sentimentele, cantonându-le exclusiv asupra acestui sentiment de pierdere, ne vom simţi foarte uşor deprimaţi. Dacă vom avea în schimb curajul şi detaşarea necesare ca să înfruntăm cu seninătate toate eventualele pierderi cu care ne confruntăm, oricât de mari ne-ar putea părea acestea, starea de depresie va dispărea şi vom trece astfel într-o stare superioară de conştiinţă. Unii oameni preferă să se plângă şi să jelească considerând că prin aceasta dau o exprimare liberă a energiilor lor pe care le simt atunci. În realitate aceste sentimente nu exprimă altceva decât tot rezonanţe cu energii subtile ale eşecului, şi din acest motiv trebuie să fie evitate. Astfel, confruntându-ne plini de curaj cu sentimentele de pierdere, vom putea trece, folosind eventual rezonanţa cu Marea Putere Cosmică Dhumavati într-un stadiu superior şi anume acela al acceptării. O a treia cauză a depresiei o constituie tratamentele medicale foarte dure, cum ar fi chimioterapia, anestezia şi intervenţiile chirurgicale, care ne pot produce dezechilibre foarte mari, atât la nivelul corpului fizic, cât şi la nivelul structurii aurice, aspect care poate induce cu uşurinţă stări de depresie. Atunci când atât corpul fizic, cât şi corpul astral, îşi recapătă echilibrul, depresia este automat eliminată. Din punctul de vedere al câmpului energetic uman, tratamentele medicamentoase dure stopează, încetinesc sau împiedică fluxul normal de energie prin nadiurile structurii noastre aurice. Această contracţie subtilă poate genera cu multă uşurinţă starea de depresie. Când medicamentele respective îşi încetează efectul, câmpul energetic reintră în normal, şi atunci ca prin farmec depresia dispare. De exemplu, s-a constatat foarte clar că pasele biomagnetice purifică structura aurică într-un interval de timp de două ori mai scurt decât cel obişnuit şi din acest motiv pacienţii ies din stările depresive postoperative mult mai uşor dacă apelează la aceasta. Depresia poate lua forma unei autorespingeri.

5. Acceptarea. Atunci când am acordat suficientă atenţie, energie şi timp pentru a depăşi primele patru stadii inferioare ale procesului subtil al vindecării, intrăm într-o etapă în care nu mai suntem nici supăraţi, nici deprimaţi din cauza situaţiei în care ne aflăm. În această stare, corespunzătoare unei stări mărite de obiectivitate şi luciditate, vom fi capabili să ne conştientizăm şi chiar să ne mărturisim mult mai liber sentimentele şi conflictele lăuntrice prin care am trecut în fazele anterioare, exprimându-ne astfel în mod deschis şi liber, într-o stare de relativă împăcare cu noi înşine şi cu ipostaza în care ne aflăm, dorinţa noastră febrilă şi de altfel pe deplin justificată, de a ne vindeca, recunoscând totuşi şi stările negative lipsite de orice eficienţă creatoare cum ar fi cele de mânie şi de egoism, pe care le-am resimţit faţă de toţi cei care au fost siliţi să se confrunte cu suferinţele bolii noastre. După ce ne-am deplâns îndelung şi fără nici un rezultat pentru situaţia deplorabilă precum şi pentru pierderile pe multiple planuri pe care boala ni le-a adus, vom dori instinctiv să fim lăsaţi singuri să ne interiorizăm mai mult, preferând mai multă linişte în jurul nostru. Comunicările cu ceilalţi vor deveni mai puţin zgomotoase, şi mai profunde, deoarece vom avea tendinţa să împărtăşim celorlalţi mai degrabă telepatic decât prin viu grai sentimentele şi gândurile noastre. În această biserică magică a tăcerii, noi ne pregătim de fapt structurile subtile aurice pentru transformările alchimice care vor urma în etapele ulterioare. Acesta este momentul în care, în urma confruntărilor adeseori dureroase pe care le-am avut până acum, ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine mult mai bine pentru a pătrunde de această dată cu mai multă uşurinţă în interiorul tainic al fiinţei noastre pentru a deveni astfel conştienţi în mod treptat de noua noastră ipostază existenţială în care câmpul nostru auric este astfel regenerat şi spiritualizat. În această etapă noi ajungem în mod firesc şi spontan să ne punem chiar întrebări fundamentale cu privire la concepţiile, mentalităţile şi în general la sistemul de valori după care ne-am ghidat până acum în viaţă. Astfel, va deveni din ce în ce mai evident pentru noi faptul că în ultimă instanţă toate acestea ne-au condus într-un mod direct sau indirect către starea de boală sau de criză interioară în care ne aflăm. O modalitate înţeleaptă de a acţiona constructiv pentru a ieşi grabnic din situaţia în care ne aflăm constă în a începe să învăţăm treptat felul în care vom putea comunica intim cu aspectele profunde din noi înşine pentru a simţi astfel adevăratele noastre necesităţi interioare. Vom trăi astfel revelaţia unor stări excepţionale de regenerare şi asimilare energetică pe care până acum nu le cunoscusem sau pe care le consideram inaccesibile nouă. Aceasta este etapa în care este foarte posibil să ne îndreptăm către prieteni noi, simţind totodată lăuntric nevoia de a ne separa de unii dintre prietenii vechi întrucât vom sesiza că apar incompatibilităţi din ce în ce mai clare între aspiraţiile noastre actuale şi rezonanţele pe care aceştia le trezesc şi le menţin în aura noastră. Într-un cuvânt, putem spune că această fază corespunde tendinţei şi aspiraţiei sincere de a realiza toate transformările necesare în viaţa noastră pentru a facilita astfel procesul real şi profund benefic al vindecării. Practic aceasta reprezintă modalitatea cea mai directă şi totodată cea mai sigură de a accelera modificările interioare care ne vor conduce în mod nemijlocit către starea de sănătate. În mod reflex noi vom sesiza la toate nivelurile fiinţei noastre o stare profundă de expansiune şi libertate, şi o senzaţie de uşurare care va fi adeseori însoţită de o mare purificare aurică, deşi este foarte posibil să mai fie încă mult până la vindecarea noastră completă.

6. Renaşterea interioară, sufletească şi spirituală. Acceptarea şi vindecarea conduc la o stare de veritabilă renaştere interioară sau cu alte cuvinte la o confruntare superioară, aducătoare de fascinante revelaţii cu privire la realităţile de ordin subtil existente în fiinţa noastră. În această fază, cel mai adesea avem de asemenea nevoie de cât mai multă linişte şi de aceea noi simţim tendinţa de a rămâne cât mai mult timp în singurătate pentru a ne putea adânci astfel cât mai mult în noi înşine. Această etapă este foarte importantă în procesul transformării câmpului nostru auric pentru că este cea care ne plasează efectiv pe o nouă orbită existenţială deoarece ea permite prin intermediul rezonanţei aurice create depăşirea obişnuinţelor care ne condiţionau până atunci existenţa. În această fază este însă absolut necesar să ne acordăm timpul de care avem nevoie pentru a realiza cât mai complet această reflectare interioară, fie că este vorba de câteva zile, câteva săptămâni sau chiar de luni de zile. În procesul restabilirii complete a sănătăţii şi a forţei noastre creatoare benefice, vom face să se reveleze cu această ocazie anumite aspecte din adâncul fiinţei noastre pe care le îngropasem adânc în noi înşine sau cu alte cuvinte pe care le refuzasem inconştient de o lungă perioadă de timp. Acum este foarte posibil să înflorească în fiinţa noastră elemente noi, profund benefice, care să ne dezvăluie noi faţete ale personalităţii noastre. Acest fenomen poate fi perceput la nivel subtil printr-o veritabilă explozie de lumină pornind în special de la nivelul centrilor de forţă corespunzători acestor transformări şi expansionându-se strălucitor în întreaga noastră aură sub forma unor curenţi subtili de culori foarte vii care până acum lipseau sau erau foarte puţin prezenţi în ambianţa noastră subtilă. În această fază pentru a cataliza fenomenul, se recomandă să conştientizăm cât mai amplu frumuseţea acestui proces simţindu-i fascinaţi rezonanţele benefice din corpul nostru astral care este regenerat. Vom găsi astfel plini de încântare noi resurse exterioare pe care până acum nu eram însă în stare să le activăm. Este foarte posibil ca noi să fi intuit dintotdeauna că ele existau latent, gata să se manifeste în noi, dar abia acum ele vor începe cu adevărat să se exprime. Toate acesta transformări aurice regeneratoare uimitoare se constituie într-o veritabilă renaştere a fiinţei noastre. Drept urmare, noi începem să experimentăm şi să analizăm toate evenimentele atât cele prezent, cât şi cele trecute din viaţa noastră, privindu-le dintr-un cu totul alt punct de vedere cu mult mai multă detaşare şi luciditate. Pentru a desemna această stare, înţelepciunea populară a găsit expresia foarte sugestivă de altfel că „privim lucrurile într-o altă lumină”. În realitate, nu lucrurile şi evenimentele se află într-o altă lumină, ci de fapt corpul nostru astral este cuprins de o lumină subtilă diferită. Atunci când, fiind în această stare deosebită de conştiinţă, ne analizăm trecutul, vom simţi că este ca şi cum ne-am raporta la o cu totul altă persoană, iar din acest motiv, multe dintre evenimentele trecute ale vieţii noastre capătă acum noi semnificaţii. În felul acesta realizăm foarte clar că noi putem transforma în mod hotărâtor relaţiile cu ceilalţi oameni, reconsiderând modul de raportare la evenimentele trecute. Toate acestea fac parte din destinul sau karma noastră şi sunt legate de noi din punct de vedere auric, prin canale energetice deosebit de subtile. Noul mod de raportare la trecut reprezintă de fapt o veritabilă atitudine vindecătoare a acestor legături subtile traumatizante. Evident că toate aceste transformări se produc cel mai adesea automat, ele fiind declanşate de simplul fapt că ne-am modificat frecvenţele dominante din aură şi prin urmare şi nivelul de conştiinţă. În ultimă instanţă, prin elevarea şi rafinarea vibraţiilor noastre aurice, nu facem altceva decât să transformăm contextul în interiorul căruia noi ne trăim viaţa. Abia această modificare subtilă profundă din aura noastră reprezintă ceea ce am putea numi cheia fundamentală a unei vindecări, a unei vindecări adevărate.

7. Crearea unei vieţi noi spirituale. Odată cu restabilirea completă a stării de sănătate, ne vom reconsidera atitudinea faţă de multe domenii ale vieţii noastre, ajutaţi de nenumărate posibilităţi şi oportunităţi pe care înainte le consideram de domeniul fantasticului sau imposibil de atins se vor deschide cu uşurinţă după aceea în faţa noastră. Vom deveni astfel mult mai oneşti cu noi înşine şi vom găsi resursele lăuntrice de a înţelege şi de accepta elementele comportamentale şi rezonanţele energetice superioare pe care până acum le ignorasem total sau pe care refuzasem să le acceptăm. Într-un cuvânt noi vom deveni mult mai umili, mai plini de credinţă, plini de sinceritate şi de dragoste. Aceste uluitoare transformări interioare vor conduce în mod automat şi la transformări exterioare. Ele sunt expresii fireşti ale expansiunii forţei creatoare a sufletului nostru care va cuprinde cu noile sale rezonanţe benefice holografic întreaga noastră viaţă. În această fază este de asemenea foarte posibil să ne facem noi prieteni ale căror rezonanţe aurice sunt mult mai compatibile cu ale noastre. Este posibil chiar să ne schimbăm profesia, iar dacă nu o vom face în orice caz este cert că ne vom transforma radical felul în care ne raportăm la munca noastră zilnică. Toate aceste transformări sunt fireşti şi apar spontan în urma unui proces complet şi real de vindecare.

Parcurgând într-un mod lucid şi conştient toate aceste etape, vom înţelege astfel caracterul universal şi natural al procesului vindecării unei fiinţe umane integrându-l ca parte importantă a unui proces mai vast şi anume acela al evoluţiei noastre spirituale. Vom putea astfel înţelege mult mai bine faptul că în ultimă instanţă chiar şi prin stările neplăcute de boală cu care ne confruntăm uneori noi suntem de fapt ghidaţi pas cu pas către o înţelepciune divină supraumană pe calea care conduce în mod treptat către starea supremă de desăvârşire spirituală. În timpul parcurgerii acestui sublim drum către Dumnezeu prin nenumăratele confruntări şi lecţii pe care ni le oferă însăşi viaţa noastră, vom realiza cu încântare că suntem fiinţe în acelaşi timp atât individuale cât şi universale. Vom constata astfel plini de recunoştinţă că noi suntem adesea îndrumaţi şi ghidaţi cu multă grijă chiar fără să bănuim vreodată aceasta de o raţiune divină pentru care procesul vindecării, viaţa şi transformarea spirituală nu sunt decât aspecte diferite ale unei realităţi unice dumnezeieşti.

PUTEREA VINDECĂRII SPIRITUALE

PUTEREA VINDECĂRII SPIRITUALE

Prin înţelegere şi introspecţie, boala se poate transforma într-o experienţă spirituală, astfel ca procesul vindecării să devină o experienţă de înălţare şi transformare interioară.

Toate tradiţiile spirituale autentice susţin faptul că fiinţa umană este cu mult mai mult decât un simplu trup. Spiritul şi sufletul, realităţi invizibile care animă corpul fizic, reprezintă forţele misterioase care ne dau viaţă şi care alcătuiesc, alături de trup, ceea ce noi numim de obicei „eu”. În tradiţia orientală se precizează că fiecare dintre noi este înzestrat cu mai multe „corpuri” energetice invizibile, ce trebuie îngrijite şi hrănite în mod similar trupului fizic.

Trupul şi sufletul

În cadrul procesului de vindecare, aspectele legate de capacităţile interioare ale fiinţei umane sunt luate în calcul din ce în ce mai puţin în această perioadă. Deşi ar părea, având în vedere evoluţia tehnologiei, că în curând toate bolile se vor vindeca rapid prin tratament medical de înaltă specialitate, există încă nenumărate paradoxuri.

Întâlnim adesea situaţii misterioase care ne fac să ne gândim că această cunoaştere pe care o deţinem şi întreaga tehnologie la care am putea avea acces sunt încă palide şi lipsite de eficienţă în comparaţie cu marele mister al vieţii care ne animă pe fiecare dintre noi. Există încă mulţi bolnavi consideraţi incurabili de medicina modernă, dar care “peste noapte” au descoperit în ei puterea de a-şi înfrunta boala şi de a o înfrânge definitiv. Există totodată cazurile unor morţi misterioase, a unor bolnavi care, deşi aveau toate şansele pentru a se vindeca, au refuzat să mai lupte şi au cedat în faţa bolii şi a morţii. Contrar aparenţelor, medicina este mai mult ca oricând pusă în contact cu necunoscutul şi chiar cu miraculosul, în pofida orbirii celor care cred încă faptul că doar ştiinţa şi aparatele pot explica întregul mister al vieţii umane, oferind mereu soluţii viabile…

Medicina ce analizează trupul prin cele mai moderne mijloace este surprinsă de ceea ce este nevăzut în noi, de gândurile, sentimentele şi credinţele profunde care ne animă. Acestea se dovedesc a fi forţe care nu arareori erup din noi, făcând ca trupul să fie cunoscut aşa cum este în realitate – un mic instrument al unei puteri spirituale mult mai mari care aşteaptă în interiorul nostru să fie descoperită.

Nenumăratele experienţe ce pun în contact strâns spiritualitatea şi vindecarea arată tot mai frecvent că medicina viitorului este înainte de orice o medicină a transformării sufletului.

Două condiţii ale succesului în vindecarea spirituală

Conform studiilor realizate de psihologii americani asupra mai multor persoane care s-au vindecat în mod aparent miraculos de cancer şi leucemie, au putut fi sintetizate două condiţii de bază care, dacă sunt îndeplinite, conduc la o rapidă vindecare a trupului şi a minţii:

1. Abordarea vindecării ca pe o lecţie de viaţă

Poate să pară şocant că dintr-o boală am putea să învăţăm ceva. Foarte mulţi se pot întreba: „Ce pot să învăţ în urma unei epidemii de gripă care m-a afectat şi pe mine?”, sau „Cum pot să primesc o lecţie de la o durere de stomac dată de ulcer?”

Nu este uşor la început, mai ales că, de multe ori, experienţa noastră în timpul unei boli este impregnată de multe idei. Este important să distingem între ideile negative învechite cu privire la ideea de a fi bolnav, idei cu care mulţi am crescut, şi experienţa noastră interioară pe durata unei boli. Vechile idei pot să ne îndemne să stăm în pat fără să facem nimic, pentru a “suferi” în singurătate. Ele pot să ne indice de asemenea că nu avem nici un rol special în vindecare şi că trebuie să aşteptăm totul de la medic şi de la medicamentele pe care acesta ni le va prescrie. Putem considera cu naivitate boala ca pe un fel de ghinion sau o piază rea care s-a agăţat în mod întâmplător de noi.

Există însă şi o altă modalitate superioară în care privim boala chiar de la început ca pe un adevărat profesor. Ce înseamnă aceasta? În primul rând să ne întrebăm: cum am ajuns în această situaţie? Unde am greşit în modul de viaţă, în alimentaţie, în modul de gândire sau în stările pe care le-am întreţinut cel mai des în ultima vreme? Ce zonă a corpului sau ce organ a cedat şi ce îmi indică aceasta? Care este atitudinea interioară pe care trebuie să o cultiv pentru a nu mai ajunge în această stare?

Dacă experienţa de a ne îmbolnăvi generează apariţia şabloanelor trecutului, este important să ne amintim de noul cadru în care vrem să trăim şi de faptul că dorim să înţelegem cu adevărat de ce am ajuns să ne îmbolnăvim. Boala este factorul de dezordine pe care l-am lăsat să pătrundă în fiinţa noastră, deschizându-i larg porţile prin felul nostru greşit de a acţiona şi de a gândi.

Procesul de vindecare devine astfel un proces de ordonare şi de “reamintire” de noi înşine. Este un proces de aducere laolaltă şi de focalizare a resurselor noastre psiho-mentale, scindate în mod obişnuit, astfel ca ele să ne conducă către o stare de integritate a fiinţei noastre. Boala ne reaminteşte că trebuie să privim lumea altfel decât o făceam până atunci, este „palma” pe care o primim pentru a ne dezmetici şi a corecta în noi ceea ce ne-a deviat de la cursul firesc al existenţei.

Vindecarea spirituală presupune întotdeauna schimbarea viziunii noastre asupra propriei fiinţe şi asupra realităţii şi trecerea către un nou nivel interior de percepţie.

În perioada parcurgerii diferitelor etape de vindecare spirituală, chiar şi după ce am experimentat o trezire a puterii noastre interioare, vom fi adesea tentaţi să revenim la vechiul mod de a privi şi a judeca lucrurile, printr-o viziune îngustă, limitată. O mare parte a efortului de vindecare constă în a păstra această nouă viziune, indiferent de cât de tare se fac auzite „vocile” interioare ce ne tentează să credem că o astfel de schimbare nu este de dorit pentru noi sau că este chiar periculoasă.

2. Înţelegerea şi acceptarea sinceră a nevoilor noastre lăuntrice

Pentru a înţelege acest punct important în vindecarea spirituală, este necesar să putem să ne răspundem la întrebarea: de ce am nevoie cu adevărat, astfel încât să mă simt împlinit şi sănătos din punct de vedere al trupului, al sufletului şi al minţii? A răspunde la această întrebare nu este uşor, având în vedere că aceste necesităţi pe care noi le putem remarca în noi sunt de două tipuri:

1. Necesităţi naturale – cum sunt cea de a ne hrăni în mod adecvat, cea de a ne bucura şi de a fi fericiţi, cea de a iubi etc. Neîmplinirea lor determină diferite tulburări grave şi forme de suferinţă fizică sau psihică.

2. Necesităţi artificiale – acestea nu sunt propriu-zis necesităţi ale fiinţei noastre, ci mai degrabă pot fi considerate dorinţe diverse. Neîmplinirea lor ne poate conduce la stări de tensiune lăuntrică sau frustrare, dar nu va leza ceva fundamental din noi. Aici putem considera ca exemple nevoia de a mânca alimente care ne plac, dar nu sunt sănătoase (de exemplu zahăr în exces, carne, alimente cu chimicale etc.), diferitele vicii (alcoolul, fumatul), căutarea unor condiţii materiale mereu „mai bune” decât cele prezente etc.

Foarte multe dintre bolile cu care oamenii se confruntă apar în diferite grade, datorită neconştientizării şi neîmplinirii unor necesităţi lăuntrice. Descoperirea acelor aspecte către care tânjim în realitate în adâncul sufletului devine astfel un pas esenţial către vindecare.

Indiferent de cât de plăcut sau neplăcut este procesul de introspecţie, trebuie să analizăm toate aspectele vieţii noastre, pentru a surprinde punctele în care procesul de exprimare a fiinţei noastre este blocat. Toate stările de gol interior, de suferinţă, lipsă, supărare, tristeţe, depresie etc. traduc necesităţi sufleteşti pe care nu ştim cum sau ezităm să le satisfacem sau chiar încercăm să le împlinim prin substituenţi artificiali.

Confundarea dorinţelor cu necesităţile – una din cauzele tulburărilor de sănătate

Aceasta este o situaţie foarte frecventă şi porneşte de la o lipsă de cunoaştere a propriei fiinţe, dar şi a înţelegerii scopului nostru în viaţă. Sufletul cere cu intensitate să fie hrănit şi ajutat să se dezvolte. Cererile sale apar uneori pentru noi ca un gol ce trebuie să fie umplut de o energie nouă, adecvată. Orbiţi foarte adesea de vârtejul senzaţiilor, ajungem uneori să interpretăm în mod greşit aceste mesaje ale sufletului. Este foarte cunoscută situaţia unei fiinţe neîmplinite afectiv care se aruncă cu disperare asupra frigiderului, încercând ca prin umplerea stomacului să stingă măcar puţin nevoia interioară de iubire. Este de asemenea frecventă situaţia în care dorinţa de dezvoltare a sufletului, de dobândire a unor noi calităţi spirituale, este schilodită de către o minte prea agitată şi haotică şi tradusă sub forma unei nevoi permanente de distracţie şi exteriorizare. Sportul extrem şi senzaţiile tari căutate de tot mai mulţi dintre oameni pentru a „simţi că trăiesc cu adevărat” nu sunt altceva decât false substitute ale unei hrăniri spirituale cu senzaţii ce pot aminti cât de vag de înălţarea sufletului prin curaj, credinţă, consecvenţă şi alte calităţi umane înălţătoare.

A trăi cu adevărat înseamnă a avea simultan o dinamizare foarte bună a capacităţilor noastre fizice, mentale, sufleteşti şi spirituale. Pentru mulţi oameni, alimentele consumate sunt destul de rar rezultatul unei nevoi reale a organismului, aşa cum se produce spre exemplu în cazul animalelor sălbatice. Consumând un aliment ar trebui să satisfacem simultan nevoile unui întreg popor de mai multe miliarde de celule, precum şi necesitatea senzorială şi chiar o oarecare împlinire emoţională. Fiind însă prea puţin atenţi la semnalele organismului sau nemaiştiind să le interpretăm corect datorită prea multor dezechilibre ce deja s-au instalat, putem percepe, spre exemplu, nevoia imperioasă de glucide, ca pe o nevoie de a consuma mari cantităţi de zahăr sub forma unor prăjituri atractive. Putem însă apela cu mai mult succes la fructele dulci sau la miere, care vor „bucura” şi împlini organismul mult mai mult şi mai profund.

Fiecare dintre noi am fost înzestraţi cu capacitatea de a şti ce ne este mai adecvat la un moment dat. Datorită unui trai nenatural şi rupt de ritmurile naturii, această capacitate s-a diminuat considerabil, astfel că devine necesar să reînvăţăm să ne ascultăm fiinţa, într-o stare de linişte şi atenţie. Rugăciunea plină de ardoare sugerată de toate tradiţiile spirituale, meditaţia profundă, modalităţile de concentrare şi control asupra minţii – sunt toate metode capabile să ne readucă în contact cu acea parte din fiinţa noastră care ne va „spune” cum este bine să acţionăm.

Cele şapte categorii de necesităţi fundamentale

Cercetări ale psihologilor americani, în acord cu izvoare ale sistemelor medicale şi spirituale orientale, au concluzionat că nici un om nu poate trăi pe deplin sănătos şi fericit dacă nu îşi împlineşte câteva categorii de necesităţi fundamentale:

1. Necesitatea de a se bucura de un corp sănătos precum şi de toate minunatele senzaţii fizice care îl însoţesc. Simplul confort fizic, plăcere şi sănătate. Avem nevoie de cât mai multe senzaţii fizice minunate.

2. Necesitatea de a se iubi şi a se accepta aşa cum este. Auto-acceptare şi iubirea de sine. Avem nevoie să ne reconsiderăm într-un mod pozitiv şi plin de iubire.

3. Necesitatea de a avea o minte agilă ce funcţionează clar şi bine. Înţelegerea situaţiei într-un mod clar, continuu şi raţional. Avem nevoie de claritatea raţiunii care funcţionează în armonie cu posibilităţile noastre intuitive.

4. Necesitatea de a iubi şi de a fi iubiţi de ceilalţi, sub diverse forme relaţionale, ca de exemplu prietenia, colegialitatea şi dragostea. Acest nivel, asociat cu afectivitatea umană şi cu puterea de a iubi este considerat a fi o punte între lumea fizică, exprimată de primele trei nivele ale existenţei fiinţei umane şi lumea spirituală, exprimată prin cele trei nivele superioare, de existenţă spirituală. Avem nevoie să dăruim şi să primim iubire prin intermediul mai multor tipuri de relaţii: cu iubitul (iubita), copiii, prietenii, colegii.

5. Necesitatea de a rosti şi de a trăi adevărul. A respecta voinţa divină şi a te angaja să vorbeşti şi să urmezi adevărul. Avem nevoie să experimentăm adevărul în mod direct.

6. Necesitatea de hrănire spirituală, care ne poate aduce experienţe sufleteşti înălţătoare. Acest nivel este asociat cu stările spirituale sublime, ca de exemplu extazul şi fericirea care pot fi trăite în timpul unei ceremonii religioase, ascultând o muzică inspirată, atunci când suntem fascinaţi de un apus de soare sau pur şi simplu atunci când, cu multă dragoste, simţim nevoia să privim îndelung în ochii fiinţei iubite şi trăim acel sentiment de atemporalitate şi dizolvare în celălalt şi dincolo de el. Iubirea divină şi extazul spiritual. Avem nevoie de experimentarea personală a spiritualităţii şi iubirii necondiţionate.

7. Cel de-al şaptelea nivel este asociat cu mintea divină. Când se produce trezirea conştientă pe acest nivel, devii conştient că perfecţiunea divină se află pretutindeni. Vom putea descifra astfel puzzle-ul vieţii noastre şi vom putea atinge pacea divină. Acesta este nivelul de păstrare a celor mai profunde crezuri. Crezurile şi convingerile negative pe care le întreţinem sunt cauza tuturor problemelor noastre. Din aceste credinţe negative sau imagini apare boala, indiferent de nivelul pe care se manifestă ulterior: fizic, emoţional, mental sau spiritual. Nevoia noastră în planul şapte este aceea de a cunoaşte pacea profundă. Aceasta nu poate să provină decât dintr-o înţelegere deplină a modelului perfect al vieţii terestre şi apare ca urmare a crezurilor pozitive care se bazează pe adevăr. A fi conectaţi la mentalul divin şi a înţelege creaţia universală. Avem nevoie să trăim seninătatea şi perfecţiunea în propria noastră fiinţă, chiar dacă ea este încă imperfectă