IN CAUTAREA FERICIRII

ÎN CĂUTAREA FERICIRII

De ce suferim? de ce nu suntem fericiți? Ne-am pus uneori aceste întrebări.

În cele mai multe cazuri, fericirea este confundată cu plăcerea. “Din mijlocul fântânilor plăcerii izvorăşte amărăciunea care otrăveşte parfumul florilor” scria poetul şi filozoful roman Lucreţius în “De rerum natura” (În firea lucrurilor). Şi în popor există un proverb care spune că şi cel mai frumos trandafir are spinii lui. Neajunsul major al plăcerii este acela că durează puţin, de aici rezultând goana oamenilor după plăceri repetate, obicei ce riscă să devină la un moment dat viciu. Plăcerea nu are capacitatea de a împlini profund şi de aceea oricâtă plăcere ai trăi simţi că tot îţi mai lipseşte ceva. Acest fapt poate conduce la situaţii extreme, cum ar fi în cazul drogurilor, când dependentul este gata să renunţe la tot – inclusiv la proprietate şi sănătate – în scopul achiziţionării substanţei nocive care îi produce o plăcere efemeră.

Fericirea, pe de altă parte, este profundă, plenară, de durată şi conferă pace şi linişte. Dacă suferinţa poate urma plăcerii, fie din cauză că aceasta s-a sfârşit ori că a condus la consecinţe dureroase, fericirea nu are niciodată asemenea urmări. Fericirea înseamnă armonie. Ea pune capăt tuturor suferinţelor. În timp ce plăcerea îndeamnă mereu către o plăcere şi mai mare, înlănţuind fiinţa umană, fericirea, dimpotrivă, fiind ea însăşi un superlativ, eliberează. Fericirea înseamnă libertate.

Când suntem fericiţi suntem împliniţi. Vânătorul de plăceri este mereu neîmplinit şi de aceea caută permanent acea completare pe care, din cauză că îşi canalizează efortul către mijloace exterioare fiinţei lui, nu o cunoaşte niciodată. Dacă plăcerea ar fi sinonimă cu fericirea, societatea de consum occidentală care furnizează accesul facil la plăceri de toate felurile, ar face ca toate fiinţele umane să fie fericite. În loc de aceasta, în societatea noastră sunt mulţi oameni cu grave tulburări emoţionale şi deprimaţi. Tot mai mulţi medici psihiatri consideră că o asemenea societate este cea mai bolnavă dintre toate câte au existat vreodată pe această planetă. Din ce în ce mai mulţi oameni suferă de o afecţiune psihică – de la depresii cronice la schizofrenie. Acest adevăr înspăimântător nu ar trebui să ne surprindă dacă ţinem cont de felul în care mass-media intoxică minţile oamenilor cu violenţă şi aspectele tenebroase ale existenţei.

Altă perspectivă

Atunci când vorbim despre împlinire, bunăstare şi fericire, atingem in mod inevitabil domenii care depăşesc psihologia, medicina sau morala şi care pătrund pe tărâmul spiritualităţii.

Din perspectiva spirituală autentică, fericirea nu este o plăcere de moment, ci este însăşi eterna beatitudine, fundalul permanent al întregii creaţii. Atât timp cât ne menţinem în armonie cu realitatea esenţială a universului, ne simţim împliniţi şi fericiţi. Suferinţa apare în momentul în care nu ne mai aflăm în armonie cu ritmurile manifestării.

Suferinţa a devenit o parte pregnantă a experienţei umane, deoarece, cu câteva excepţii, oamenii nu percep corect realitatea spirituală a lucrurilor şi se manifestă în mod dizarmonios. Acest fapt este cu atât mai grav cu cât nici măcar nu sunt conştienţi de aceasta. Dacă nu se confruntă cu dezastre, boli sau lipsuri, oamenii nu sunt conştienţi că suferă în sens fundamental. Când sunt întrebaţi dacă sunt fericiţi, aceşti oameni vor răspunde “atât cât se poate”. Nu par a avea cunoştinţă de pustiul întunecat din inimile lor, care nu le permite să aibă încredere sau să iubească pe cineva, nici de lipsa lor de energie în relaţia cu viaţa, care îi face mai mereu pasivi şi inerţi, sau de modul haotic în care se manifestă şi care îi împiedică să se oprească şi să se întrebe de ce gonesc fără nici un ţel prin viaţă. De aceea este necesară dezvoltarea unei viziuni corecte asupra realităţii, este necesar discernământul spiritual care ne ajută să depăşim iluzia în care trăim.

Egoismul – cel mai mare obstacol

Majoritatea oamenilor, chiar dacă nu sunt conştienţi, trăiesc cufundaţi în oceanul experienţele lor senzoriale determinate de dorinţa de mulţumire personală. Analizând lucid şi profund experienţele vieţii noastre, putem observa că momentele în care am trăit cea mai mare fericire, cea mai adâncă pace lăuntrică au fost acele momente în care, dintr-un motiv sau altul, am încetat să mai dorim ceva de la ceilalţi sau de la lumea înconjurătoare.

Pentru personalitatea egotică, o puternică motivaţie de a trăi este dorinţa de a poseda, de a obţine, de a avea ceva doar pentru sine însuşi: “Vreau o maşină pentru mine! Vreau o persoană doar pentru mine!” Deseori, această dorinţă este atât de copleşitoare, încât fiinţa umană este subjugată de ea. Iar dacă ne uităm în jur, în societatea în care trăim, putem observa că suntem încurajaţi să fim “obsedaţi” mereu şi mereu de obiecte şi de oameni, de dorinţa de a le avea doar pentru noi.

O schimbare majoră în interiorul nostru se produce atunci când înţelegem că, de fapt, cea mai mare bucurie, cea mai adâncă pace, cea mai profundă fericire apare atunci când nu dorim nimic. Puţini oameni reuşesc însă acest lucru, deoarece desprinderea de dorinţă este dificilă. Este des întâlnită afirmaţia: “Nu doresc nimic, vreau doar să fiu fericit, vreau să am o viaţă simplă! ” Dar această afirmaţie nu este de ajuns, este necesară chiar diminuarea dorinţei. Doar când dorinţa dispare, începe să fie trăit sentimentul adevăratei împliniri interioare.

Pentru o transformare spirituală autentică şi profundă, este necesar să analizăm cu atenţie atitudinea noastră fundamentală în viaţă şi să renunţăm la “a avea” mereu mai mult, mereu altceva, în favoarea lui “a fi”. Astfel, vom descoperi că fericirea profundă, pacea extatică apar doar atunci când renunţăm la povara dureroasă a dorinţei. Când această tensiune a dorinţei se diminuează, ne vom simţi din ce în ce mai aproape de sufletul nostru, din ce în ce mai mult noi înşine, vom înţelege cine suntem de fapt şi vom vedea limpede realitatea adevărată a spiritului.

Suntem fericiţi?

Începem viaţa cu convingerea că fericirea poate fi obţinută în şi prin această lume. Cei mai mulţi dintre oameni continuă să creadă aceasta până la sfârşitul vieţii, dar mulţi nu dau nici o importanţă faptului că speranţele lor de fericire nu s-au realizat încă până acum.

Cum se poate orienta viaţa în scopul atingerii fericirii dacă nu ajungem la un moment dat să ne întrebăm dacă nu cumva am greşit în alegerile noastre anterioare, din moment ce până acum nu am atins încă fericirea pe care o căutam? Pe măsură ce timpul trece, mulţi oameni uită să mai caute fericirea, mulţumindu-se cu surogate.

Ceea ce ne reţine de la o reculegere profundă şi o analiză detaliată, lucidă şi sinceră a propriei noastre vieţi este ideea că vom obţine cât de curând de la viaţă ceea ce noi dorim: Fericirea, oricum ne-am comporta, am gândi sau am acţiona. Aceasta este o mare eroare pe care majoritatea oamenilor o perpetuează continuu.

În cazul tuturor acestor oameni, singurul lucru care le-ar putea zdruncina această idee eronată este trăirea unei tragedii. Marele înţelept şi eliberat spiritual al Indiei, Ramana Maharishi susţine că această realitate exprimă o manifestare a Naturii şi ne oferă analogia cu visele pentru a dovedi aceasta: atunci când visăm lucruri plăcute, nu ne trezim, dar tresărim speriaţi de îndată ce apar viziuni înfricoşătoare. Tot astfel, un mod de viaţă placid, inert, confuz, nespiritualizat, punctat numai cu plăceri mai uşor sau mai greu de obţinut, nu e de natură să stimuleze o analiză serioasă, profundă şi lucidă asupra vieţii şi sensului acesteia.

Să presupunem că am descoperit că viaţa noastră de până acum ne-a dezamăgit, că a ajuns să ni se pară chiar insuportabilă şi că am făcut această descoperire referindu-ne la noi înşine sau la întreaga specie umană.

Ce am făcut noi de fiecare dată? Am cerut sfatul cunoscuţilor, al prietenilor, al preoţilor sau al astrologilor, sau în cel mai bun caz ne-am rugat lui Dumnezeu. De multe ori nu am făcut decât să amânăm criza existenţială prin rezolvări parţiale, prin compromisuri, prin complacere într-o situaţie mediocră.

Şi aşa va fi până când nu ne vom reculege pentru a gândi şi medita profund asupra scopului propriei noastre vieţi. Am căutat fericirea în toţi anii monotoni ai vieţii de până acum; iar şi iar am fost pe punctul de a o câştiga şi de a o avea pentru totdeauna, dar de multe ori am fost înfrânţi şi, fără a ne reculege pentru a gândi – aşa cum va trebui să facem de acum înainte -, am continuat să trăim în acelaşi fel. Dacă acum vom reflecta mai profund, ne vom da seama că probabil ne-am pus problema fericirii fără o înţelegere corectă a adevăratei sale naturi şi a sursei sale.

De ce totuși suntem nefericiţi?

La început, trebuie să analizăm fericirea şi să descoperim ce este ea de fapt. Ceea ce înţelepţii trăiesc şi ştiu, iar oamenii obişnuiţi doar intuiesc este faptul că fericirea ar trebui să fie starea normală a oamenilor, percepută ca o trăire constantă, permanentă şi firească în bucurie, iubire, unitate, armonie, frumuseţe şi adevăr. Dar, ceea ce noi înşine ne oferim ca echivalent, ceea ce lumea exterioară ne oferă nu reprezintă fericirea adevărată, ci aspecte limitate şi trecătoare al căror nume corect aplicat global este „plăcere“ sau „satisfacţie“. Fericirea şi plăcerea sunt însă două stări diferite. Cel mai adesea presupunem că fericirea este o înşiruire de plăceri şi satisfacţii care mai de care mai exotice; ne închipuim că dacă ne putem găsi o sursă permanentă de plăceri şi satisfacţii ne-am asigurat fericirea. Dar ceea ce în general oamenii nu ştiu este că inconstanţa este trăsătura fundamentală a plăcerii, fiindcă plăcerea reprezintă doar reacţia noastră de moment la impactul cu lucrurile exterioare. Unele obiecte sau fiinţe ne oferă plăcere şi de aceea noi căutăm să le obţinem şi să le posedăm sau să le căutăm compania, lăsându-ne treptat dominaţi de acestea; însă aceleaşi lucruri şi fiinţe nu ne oferă întotdeauna aceeaşi plăcere; câteodată ele ne pot genera chiar durere sau neplăcere. De aceea, noi suntem deseori înşelaţi de plăcerea pe care am dorit-o atât de mult şi descoperim că durerea, neplăcerea şi insatisfacţia apar din ce în ce mai des; de fapt, atât timp cât conştiinţa fiinţei umane se menţine în planul relativului, plăcerea şi durerea, atracţia şi repulsia sunt inseparabile, şi oamenii le „gustă“ pe rând de-a lungul vieţii lor.

Înţelepţii afirmă că nici chiar plăcerea nu depinde de obiectele exterioare. Dacă plăcerea pe care o gustăm din viaţă ar proveni din lucruri ar trebui să fie mai multă la cei ce posedă multe lucruri, mai puţină la cei ce au mai puţine lucruri şi inexistentă la cei ce nu au nimic; dar nu este deloc aşa. Cei bogaţi care posedă o abundenţă de lucruri, nu sunt nici pe departe deplin fericiţi, după cum nici cei săraci care au foarte puţine lucruri nu sunt complet nefericiţi.

În urma acestei analize, putem sublinia câteva idei:

1. Fericirea adevărată este – aşa cum mulţi înţelepţi ne-au spus – ceva aparţinând naturii noastre intrinseci.

2. Plăcerea nu are o existenţă în sine, independentă, ea este inerentă naturii obiectelor exterioare.

3. Dorinţa de a obţine şi perpetua plăcerea efemeră este cauza exilului din starea de fericire ce există deja în noi. Controlul, pentru moment, al dorinţelor noastre ne permite să gustăm o frântură din acea fericire intrinsecă fiinţei noastre, dar încă nedescoperită.

4. Din cauză că noi aproape tot timpul dorim să obţinem câte ceva sau dorim să scăpăm de ceva, suntem aproape tot timpul nefericiţi. Dorinţa de a scăpa de ceva se datorează fricii. Deci, putem concluziona că, dorinţa şi frica sunt cei doi duşmani ai fericirii. Atât timp cât rămânem sub dominaţia lor despotică, nu vom fi nici măcar o singură clipă cu adevărat fericiţi. A trăi sub imperiul dorinţei sau al fricii este însăşi nefericirea şi cu cât este mai intensă dorinţa sau frica, cu atât este mai chinuitoare nefericirea. După cum dorinţa este nesfârşită, la fel este şi frica; pentru că lucrurile pe care frica ne spune să le evităm sunt infinite.

De aceea ajungem la această concluzie: atât timp cât dorinţa şi frica ne vor domina şi ne vor înlănţui, nu vom putea trăi cu adevărat fericirea.

Să descoperim fericirea din jurul nostru

Aţi văzut vreodată copiii jucându-se pe plajă? Ei înalţă castele minunate, monumente impunătoare, străzi, apeducte între oraşele de nisip. Ei îşi creează propriile lumi de nisip. Dar după aceea, cu bucurie şi candoare, distrug castelele şi apeductele, şi încep din nou din nimic, doar cu o grămadă de nisip, să creeze fericiţi un alt Univers.

Aţi văzut vreodată un copil să se necăjească pentru că palatul de nisip începe să se prăbuşească pe măsură ce valurile vin să-l fărâme? Poate că da, dar pentru puţin timp. Va începe el oare să clădească un dig? Când va veni ploaia, va crea un acoperiş pentru a-şi proteja castelul de nisip? Nu! Copiii nu încearcă să se agaţe de nimic. Ei lasă să se petreacă ceea ce trebuie să se petreacă. Ei sunt creatorii Universului lor de joacă, dar totodată ei se detaşează de propria lor Creaţie – ambele cu veselie şi inocenţă.

Care este diferenţa între modul de a înţelege al unui copil şi cel al unui adult?

Ca adulţi, am fost învăţaţi cât de important şi semnificativ este să ţinem la creaţiile noastre şi niciodată să nu le lăsăm să se deterioreze. Cu cât ştim mai exact cum ar trebui să decurgă lucrurile, cu atât ne simţim mai în siguranţă şi mai fericiţi. Şi totuşi, cu cât încercăm să menţinem lucrurile exact aşa cum sunt, cu atât mai mult suntem expuşi suferinţei.

Pentru că este caracteristica Universului şi a tot ceea ce există în el, să fie creat, menţinut pentru o vreme şi apoi distrus.

Ne creăm propria noastră lume în jurul nostru, o menţinem, apoi o părăsim. Să privim la ce era pe Pământ în urmă cu 10 000 de ani. Să ne imaginăm ce vom fi peste 10 000 de ani. Totul va fi total diferit, total schimbat. Evenimentele care au acum o atât de mare importanţă pentru noi par, la această scară temporală, insignifiante.

Să devenim încă o dată la fel ca nişte copii şi să trăim bucuria şi frumuseţea prin ceea ce suntem şi în ceea ce am creat chiar acum. Iar apoi să ne detaşăm de tot, cu bucurie, ca şi copilul care îşi vede castelul de nisip distrus de un val. Pentru că ştim că putem crea din nou, întotdeauna ceva nou, cu o izbucnire de entuziasm şi bucurie.

Ce alegem? Alegem să ne ataşăm de obiecte şi fiinţe, pentru a le păstra aşa cum sunt acum, trăind stări de stres, supărare şi frustrare când totul începe să se transforme, aşa cum este în firea lucrurilor? Sau alegem să ne trăim viaţa într-un loc al bucuriei, acceptând plini de fericire şi recunoştinţă tot ceea ce apare nou, indiferent dacă părăsim alte lucruri?

Este o alegere pe care o facem în fiecare clipă. Tu ce alegi?

Alege să fii fericit!

Acţiunile diferite produc rezultate diferite. De ce? Deoarece orice acţiune este o cauză pusă în mişcare şi efectele sale se construiesc pe baza evenimentelor trecute, care ne determină să ne orientăm şi să ne deplasăm într-o anumită direcţie. Fiecare direcţie conduce către o destinaţie ultimă, destinul nostru. De aceea, în esenţă, dacă dorim să ne direcţionăm viaţa, trebuie să preluăm controlul asupra acţiunilor noastre astfel încât acestea să devină acţiuni conştiente, realizate voluntar sau având o orientare precis determinată.

Tot ceea ce „se întâmplă” în viaţa noastră începe cu o decizie. Chiar în acel moment al deciziei noi trasăm drumul destinului. Decizia pe care o veţi lua chiar acum vă va determina modul în care vă veţi simţi mâine, precum şi ceea ce veţi deveni în viitor. Benjamin Disraeli spunea: „Omul nu este o creatură a circumstanţelor, ci circumstanţele sunt creaturi ale omului.”

Dacă nu vă veţi stabili un standard ridicat pentru ceea ce acceptaţi în viaţa dumneavoastră, veţi vedea că este foarte uşor să alunecaţi în comportamente şi atitudini inferioare sau într-o calitate a vieţii care este mult mai scăzută aceleia pe care o meritaţi. Dar viaţa vi se poate schimba chiar în momentul în care luaţi o nouă decizie, profundă şi conştientă.

Cele trei decizii fundamentale care vă controlează în ultimă instanţă destinul sunt:

– deciziile cu privire la lucrurile asupra cărora vă focalizaţi

– deciziile privitoare la lucrurile care au cu adevărat importanţă pentru dumneavoastră

– deciziile asupra a ceea ce doriţi să faceţi pentru a genera rezultatele dorinţelor dumneavoastră.

Nu trebuie să fiţi niciodată descurajat de insuccesele vieţii, deoarece, aşa cum afirma Thomas Edison, „eu nu sunt descurajat niciodată deoarece fiecare încercare greşită prin care am trecut este un alt pas înainte.” Să nu uităm vechiul proverb: „Acolo unde există un ţel, există o cale.”

Paşii care vă vor ajuta să treceţi prin procesele pe care viaţa le presupune sunt:

1. Reamintiţi-vă adevărata forţă a deciziilor.

2. Urmăriţi să înţelegeţi că cel mai greu pas realizat în demersul de a dobândi ceva este acela de a lua o decizie înţeleaptă.

3. Luaţi adesea decizii. Nu ezitaţi şi nu amânaţi.

4. Învăţaţi din deciziile dumneavoastră sau, mai bine spus, din rezultatele acestora.

5. Fiţi ferm în deciziile luate, dar în acelaşi timp faceţi ajustări flexibile.

6. Bucuraţi-vă atunci când luaţi decizii înţelepte.

Amintiţi-vă, de asemenea, că deciziile dumneavoastră şi nu condiţiile în care trăiţi sunt cele care vă determină destinul. „Viaţa este fie o aventură îndrăzneaţă, fie nimic”, spunea Hellen Keller.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s