PUTEREA RUGACIUNII IN VINDECAREA NATURALA

PUTEREA RUGĂCIUNII ÎN VINDECAREA NATURALĂ

De secole, ştiinţa oficială caută „medicamentul miraculos”, care alină suferinţa, ia cu mâna boala şi slăbiciunea, redând practic peste noapte sănătatea. „Medicamentul miraculos” nu a fost găsit încă, pentru nici măcar o boală, dar medicii ne dau asigurări că în curând ştiinţa va face noi descoperiri, graţie cărora vor fi produse noi medicamente, care fireşte vor costa foarte mulţi bani şi care în sfârşit vor vindeca leucemia, cancerul, SIDA şi alte boli virale grave şi, de ce nu, bătrâneţea. În ciuda încrederii afişate, pentru aproape orice om de ştiinţă este evident că aceste medicamente absolute nu vor fi descoperite niciodată, pentru că pur şi simplu nu pot exista, deşi… Deşi un asemenea “medicament” există din timpuri imemorabile şi nu şi-a pierdut eficienţa nici în prezent, dar oamenii de ştiinţă abia acum au curajul să-i verifice eficienţa şi să-i pronunţe numele: RUGĂCIUNEA.

Fie că a fost vorba de încrederea în puterea minţii umane ori a intuiţiei, în puterea iubirii ori în puterea lui Dumnezeu, credinţa a fost tainica energie care a dat omului voinţa să învingă dificultăţile, care a animat toate marile elanuri ale fiinţei umane. Ar fi incorect să asociem în exclusivitate credinţa cu religia ca şi când ele ar coexista întotdeauna, deoarece credinţa se poate raporta şi la alte concepte ale fiinţei şi vieţii, cum ar fi iubirea, binele sau dreptatea. Credinţa este o opinie fermă, o convingere puternică asupra unui lucru care nu poate fi întotdeauna demonstrat, dar pe care noi îl simţim în mod inefabil în fiinţa noastră ca fiind adevărat. Toate lucrurile pot fi posibile pentru o persoană care CREDE cu ardoare într-un lucru, iar susţinerea acestor convingeri este realizată şi de către mental prin intermediul voinţei.

Credinţa face posibilă trecerea de la o stare interioară negativă la una superioară şi permite abordarea extrem de coerentă a situaţiilor de viaţă şi a vieţii în ansamblu, deoarece fiinţa care crede este eliberată de majoritatea spaimelor şi incertitudinilor cu care se confruntă omul obişnuit. Referitor la domeniul vindecării, întotdeauna fiinţa care are o mare credinţă este extrem de receptivă la terapiile aplicate, procesul vindecării fiind extraordinar de mult accelerat.

Există forme mai mult sau mai puţin elevate de credinţă. Credinţa în medic sau în terapia aplicată are un efect benefic asupra stării de sănătate a pacientului, însă în momentul în care apar simptome neplăcute, deseori această credinţă este rapid zdruncinată, iar cel tratat se confruntă cu o stare de angoasă extrem de nocivă. În schimb, o persoană care crede foarte mult în puterea tămăduitoare a iubirii va fi mult mai stabilă în convingeri, deşi ar putea avea şi ea momente mai grele.

Din acest punct de vedere credinţa în Dumnezeu este forma cea mai elevată de credinţă, deoarece obiectul său este o valoare absolută, care nu este supusă schimbării, degradării temporale ori vreunei transformări. Creştinismul şi toate marile religii ale lumii probează această putere uriaşă a credinţei în Dumnezeu, lucrările religioase fundamentale fiind presărate cu numeroase exemple de vindecări miraculoase.

Medicina este printre primele domenii care ar trebui să beneficieze de pe urma acestui enigmatic şi atotputernic medicament numit credinţă. Însă ceea ce face ca deocamdată ştiinţa oficială să se delimiteze de acest concept este faptul că apelează la valori ne-demonstrabile şi ne-măsurabile din perspectiva materialistă. Mai mult, experienţa vindecării prin credinţă este aparent irepetabilă, datorită uriaşei diversităţi a fiinţelor umane şi a varietăţii sentimentelor umane încadrate în mod arbitrar în noţiunea de credinţă. Pentru medicul zilelor noastre, însuşi cuvântul credinţă are conotaţii extrem de vagi, asociind-o mai degrabă formelor perturbate de voinţă, despre care vom vorbi mai târziu. Şi totuşi dincolo de posibilele confuzii, credinţa în valorile supreme, în Dumnezeu, este o potenţialitate existentă în fiecare fiinţă, care preexistă în cel mai înverşunat ateu şi în sfânt, în fiinţele decăzute şi în cele virtuoase. Majoritatea miracolelor terapeutice, pe care ştiinţa, neputându-le nega, a preferat să le ignore, se explică prin puterea credinţei.

Therese Neumann – unul din cele mai celebre cazuri de vindecare prin puterea credinţei

Therese Neumann s-a născut în anul 1892, ca fiică a unor oameni simpli din Bavaria (Germania). A crescut şi s-a dezvoltat normal până când, la vârsta de 20 de ani, a avut un grav accident în urma căruia a rămas paralizată. Nervul motor era practic secţionat din cauza şocului, ea fiind considerată irecuperabilă, neexistând absolut nici un tratament care să poată ameliora starea sistemului nervos care guvernează acea zonă. Dar ea nu a crezut acest lucru şi a început să se roage cu fervoare şi completă dăruire lui Dumnezeu, efectiv crezând în faptul că va fi din nou sănătoasă şi că va putea merge din nou. Astfel, după o anumită perioadă, credinţa ei în divinitate a fost “răsplătită” şi, în cele din urmă, ea a putut merge din nou ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Acest miracol însă a fost continuat de altele mult mai mari.

La vârsta de 26 de ani, ea a căpătat pe mâini şi în zona pieptului răni care nu aveau nici o cauză externă, dar care coincideau cu cele pe care le avusese Iisus în timpul crucificării. Mai mult, a început să aibă stări asemănătoare celor de transă în timpul cărora rostea cuvinte în aramaică, limba arhaică care se vorbea în timpul lui Iisus şi pe care Therese Neuman nu avea de unde să o cunoască. Seria fenomenelor generate de credinţa sa simplă, dar extrem de profundă, a culminat cu capacitatea sa de a trăi vreme de mai multe zeci de ani fără a consuma nici un aliment. Acest post negru întins pe perioada a câteva decenii a putut fi verificat de cele mai mari somităţi medicale ale vremii care au constatat pur şi simplu că Therese avea o vitalitate excelentă, creştea şi scădea în greutate fără a mânca absolut nimic şi chiar fără a bea apă. Considerată iniţial impostoare, ea a fost verificată de nenumărate ori, ţinută sub observaţie, dovedindu-se astfel autenticitatea acestui miracol. Este un exemplu extrem de grăitor, dar nici pe departe singurul al uriaşei puteri a credinţei.

Puţine fiinţe se nasc având trezită profund în fiinţă această putere a credinţei. De asemenea, arareori credinţa apare ca o consecinţă a unei demonstraţii de forţă a lui Dumnezeu sau a altor puteri supranaturale supuse Lui. Noi nu credem “pentru că”; credem pur şi simplu. Foarte puţini oameni au asistat la miracole, la demonstraţii veridice, la evidenţe incontestabile şi chiar şi după aceste întâmplări mulţi încă nu au crezut total în ceea ce au trăit. Credinţa apare mai degrabă dintr-o experienţă interioară proprie, decât prin raportarea la ceva exterior, oricât ar fi de palpabil şi de concret acel lucru.

Rugăciunea este o modalitate sigură care duce la dobândirea acestei credinţe ferme în Dumnezeu. Taina nu este constituită de textul rugăciunii (pot fi folosite şi chiar sunt recomandate rugăciuni simple, cum ar fi “Tatăl nostru”, “Rugăciunea lui Iisus”), ci de trăirea şi starea de concentrare din timpul rugăciunii şi de perseverenţa în acest demers. Majoritatea oamenilor contemporani ajung să se roage mai ales în perioadele de criză existenţială. Mai întâi ei se roagă cu îndoială, apoi cu disperare până apar rezultatele, apoi din nou se poate instala îndoiala… Dar, la un moment dat, se trezeşte cu putere credinţa, într-un mod foarte firesc.

Rugăciunea nu este o simplă rostire formală sau artistică de cuvinte. Pentru a deveni cu adevărat eficientă, pentru a trezi puterea credinţei, ea trebuie făcută cu dragoste, cu trăirea cât mai profundă a mesajelor cuvintelor. Treptat, rugăciunea, trăirea devoţională devine un mod de viaţă. În formele sale superioare, credinţa este o exprimare a unei afectivităţi profunde, a unei intuiţii continue a divinităţii şi este chiar un act de continuă cunoaştere.

Dialog misterios între om şi Creatorul său

Vindecarea prin rugăciune este un domeniu totodată fascinant şi extrem de controversat. De-a lungul timpului au existat nenumăraţi oameni care s-au vindecat doar prin rugăciune sau prin remedii ce le-au survenit în mod aproape miraculos atunci când nu mai aveau aproape nici o speranţă. Experienţele şi relatările lor au rămas adesea ca mărturii ieşite din comun nu prin elementul miraculosului, ci mai ales prin pacea, credinţa şi starea profund afectivă pe care o emană. La polul opus există în acelaşi timp firi rigide şi sectare care au transformat vindecarea prin rugăciune într-un circ desfăşurat pe scene sau stadioane, unde nu în puţine cazuri orgoliul şi falsitatea aşa-zişilor predicatori “cu har” se împletesc cu naivitatea şi lipsa de înţelegere a privitorilor. Acestea din urmă au dus la situaţii mai triste în care cei bolnavi nu au mai folosit nici măcar leacurile pe care tot Dumnezeu le-a lăsat la îndemâna lor, fiind astfel păcăliţi, dezorientaţi şi în continuare bolnavi.

Rugăciunea nu este un „medicament” pentru sceptici, pentru cei orgolioşi şi rigizi. Ea nu este nici pentru fanatici, nici pentru cei care sunt supăraţi pe Dumnezeu. Am putea spune că ea este prin excelenţă metoda spirituală accesibilă celor care au sau îşi trezesc cu un anumit efort bunătatea, umilinţa şi o mare sinceritate faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi.

Chiar dacă pentru mulţi intelectuali fiinţa umană nu pare să mai poată aduce multe surprize, considerând că ştiinţa a revelat deja foarte mult din misterele ei, omul este încă un mare mister, de care merită să ne apropiem cu multă curiozitate şi cu dorinţa sinceră de a-l înţelege.

Rugăciunea în laboratoarele ştiinţei

Medicul american Mitch Krucoff, cardiolog cu o mare experienţă de la Duke University Medical Center, a declanşat un studiu şocant pentru sceptici: pentru a vedea dacă, cu adevărat, rugăciunea îi poate ajuta pe cei aflaţi în suferinţă, el a format mai multe grupuri de rugăciune, de diferite religii şi din diferite zone ale globului, formate din zeci de oameni, cu care a stabilit o formă de rugăciune colectivă pentru câţiva dintre pacienţii săi, grav bolnavi de afecţiuni cardiace. Întrebarea la care el a dorit să afle răspunsul era: dacă se realizează astfel de rugăciuni pentru un număr de pacienţi, vor putea fi constatate efecte clare de ameliorare la aceştia comparativ cu bolnavii care nu au beneficiat de tratamentul spiritual? Rezultatele obţinute până acum sunt spectaculoase, fiind tot mai evidentă diferenţa între pacienţii pentru care se realizează astfel de rugăciuni şi ceilalţi. Acest studiu este încă în desfăşurare urmând ca el să fie finalizat şi să fie trase concluzii abia în anii următori .

Există însă numeroşi cercetători care au ajuns deja la finalul unor studii similare care s-au soldat cu rezultate cel puţin surprinzătoare:

Dr. William Harris, de la Mid America Heart Institute, Kansas, a realizat la rândul său un studiu asupra puterii vindecătoare a rugăciunii. Pentru a fi cât mai obiectiv, el a urmărit să stabilească foarte precis cadrul şi condiţiile de desfăşurare a studiului, exact ca în cazul testării unui medicament nou.

Pentru a elimina orice suspiciune de placebo, nici unul dintre pacienţii săi nu a ştiut că cineva se roagă pentru el şi nici măcar că sunt incluşi într-un astfel de experiment. Astfel, timp de un an, 1000 dintre pacienţii care au trecut prin secţia de urgenţe a spitalului de cardiologie în care lucra dr. Harris, au fost împărţiţi în două grupe: pentru una dintre grupe (reprezentând jumătate din numărul de pacienţi) s-au rugat în mod sistematic un grup de voluntari şi preoţi, în timp ce cealaltă grupă a urmat numai medicaţia clasică.

Toţi pacienţii au fost urmăriţi astfel timp de un an şi starea lor de sănătate a fost monitorizată în conformitate cu câteva norme clare, stabilite de către medici care nu cunoşteau căror grupe aparţin pacienţii supravegheaţi. Rezultatele? Pacienţii pentru care s-au realizat rugăciuni au avut cu 11% mai puţine atacuri de cord şi complicaţii cardiace care le puteau ameninţa viaţa.

În finalul acestui experiment, un alt medic eminent, care s-a hotărât doar după multe insistenţe să participe la acest studiu non-conformist, dr. O’Keefe, afirma: “Studiul pe care l-am realizat oferă o perspectivă tulburătoare asupra modului în care Dumnezeu poate să influenţeze în mod direct viaţa noastră pe pământ. Ca om de ştiinţă sunt realmente bulversat de aceste rezultate, pentru că nu am nici o posibilitate să le explic decât prin acest ajutor invizibil…”

Dr. Elizabeth Targ, psihiatru la Colegiul de Medicină Pacific din San Francisco, a urmărit pentru o perioadă mai lungă de timp efectele rugăciunii asupra mai multor pacienţi bolnavi de SIDA, toţi aflaţi într-o stare foarte avansată a acestei boli. Cei 20 de bolnavi au urmat acelaşi tratament medical, dar pentru jumătate dintre ei a fost solicitat ajutorul câtorva vindecători care acţionau la distanţă cu ajutorul rugăciunii. După doi ani de derulare a studiului, cei zece pacienţi pentru care au fost realizate rugăciuni erau în viaţă şi într-o stare de sănătate relativ bună, în timp ce din cadrul celuilalt grup, patru persoane muriseră, iar ceilalţi prezentau o stare destul de gravă.

În urma unui studiu realizat ulterior pe un număr mult mai mare de pacienţi, dr. Targ a putut să remarce că persoanele pentru care erau realizate rugăciuni şi alte modalităţi spirituale de acţiune la distanţă au avut de şase ori mai puţine spitalizări decât ceilalţi, iar atunci când acestea totuşi s-au produs, au fost considerabil mai scurte decât în cazul celorlalţi.

Ea afirma în urma acestor studii: “Sunt într-un fel şocată, pentru că este ca şi cum am fost martora unui miracol. Nu există nici o modalitate de a înţelege ceea ce s-a produs cu aceşti pacienţi din perspectiva cunoştinţelor mele din domeniul ştiinţific.”

Un alt studiu realizat de această dată în Israel în 1993 asupra a mai mult de 10.000 de persoane credincioase s-a putut remarca faptul că incidenţa bolilor cardiovasculare (prima cauză de mortalitate în lume) în rândul acestor persoane este cu 40% mai redusă decât în cazul ateilor sau celor care sunt credincioşi “nepracticanţi”. În mod asemănător, un studiu realizat în anul 1995 în Hanovra de către Darmouth College asupra a 250 de persoane ce au suferit operaţii pe cord deschis a arătat că probabilitatea unui deces este de… 12 ori mai redusă la cei ce aveau convingeri religioase ferme şi se rugau în mod constant.

Efectele fiziologice ale rugăciunii

Dr. Koenig de la Universitatea Duke concluziona în urma mai multor ani de cercetări: “Se pare că rugăciunea are efecte excepţionale asupra întregului organism. Ea poate să scadă foarte mult secreţia de cortizon, epinefrină şi noreprinefrină – hormoni care sunt secretaţi de suprarenale în condiţii de stres accentuat. Astfel se reduce foarte mult riscul tulburărilor imunitare, al afecţiunilor cardiace – mai ales riscul infarctului miocardic, al ulcerelor sau al bolilor intestinale inflamatorii.” În opinia lui ca şi a altor medici, rugăciunea poate fi utilizată ca o metodă de terapie alternativă eficientă în prevenirea tuturor bolilor grave, în revenirea după intervenţii chirurgicale, pentru a depăşi momentele dificile sau, în cazuri excepţionale, chiar pentru a vindeca boli grave cum sunt cancerul, scleroza multiplă sau complicaţiile diabetului.

Efectele asupra psihicului sunt de asemenea remarcabile, inducând o stare de linişte şi control, diminuând nevoia de excitante sau stimulente, eliminând gândurile şi tendinţele nocive sau morbide.

Este însă vindecarea prin credinţă şi rugăciune o metodă care ţine doar de cazuri izolate, de “o îmbunătăţire cu 11% a stării de sănătate” sau are ea o arie de cuprindere mult mai largă? Există date despre efecte profund transformatoare ale unei intense credinţe şi puteri a iubirii, manifestată în mai multe zone ale globului, de-a lungul timpului.

Ce transformă rugăciunea în medicament?

Răspunsul la această întrebare este chiar cheia eficienţei în rugăciune. Foarte mulţi credincioşi se roagă zilnic, în conformitate cu religia şi credinţa proprie, cu cuvintele şi după cunoaşterea pe care o are. Fiecare dintre cei ce se roagă doreşte, aspiră, comunică sau pur şi simplu se bucură în rugăciunea sa, dorind să obţină un anumit răspuns sau semn că ea a fost ascultată.

Ce face însă ca pentru unii rugăciunea să fie dătătoare de bucurie şi de sănătate lăuntrică, iar pentru alţii să fie doar un obicei oarecum mecanic ce nu aduce decât puţine roade? Iată câţiva factori esenţiali pentru ca rugăciunea să aibă o eficienţă maximă, chiar şi atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă, o suferinţă sau o boală:

1. Sinceritatea şi iubirea

Este mult mai bine ca în rugăciune să punem multă inimă şi puţine cuvinte, decât multe cuvinte şi puţină inimă” – acesta este îndemnul pe care un înţelept îl adresa discipolilor săi. Rostirea mecanică şi lipsită de simţire a cuvintelor unei rugăciuni nu aduce niciodată efectele dorite şi chiar mai mult, poate să ne îndepărteze de ea. Mai ales la începutul practicii rugăciunii, este bine să alegem momente în care putem să rămânem în linişte, fără a fi deranjaţi de nimeni şi astfel să ne rugăm în tăcere, rostind rugăciunea în minte, sau dacă ne este greu, să o facem doar cu mintea, să o murmurăm în şoaptă. Pentru ca sinceritatea şi afectivitatea să poată înflori în fiinţa noastră este necesar să lăsăm inima să vorbească cât mai liber şi să exprime într-un mod total atât sentimentele, cât şi necesităţile noastre. Dumnezeu ştie întotdeauna ceea ce noi avem nevoie, însă cu siguranţă nu se va supăra atunci când noi vom urmări să dialogăm cu el, aşa cum am face cu cea mai apropiată fiinţă, împărtăşindu-i nevoile şi bucuriile noastre. De asemenea, citirea unor texte spirituale, cum ar fi vieţile sfinţilor sau Biblia, poate să ne impulsioneze să găsim starea lăuntrică adecvată pentru a declanşa în noi această forţă vindecătoare. Cei ce nu pot citi datorită suferinţei sau slăbiciunii, pot să asculte ceea ce le citeşte o persoană apropiată, căutând nu doar să asculte, ci să trăiască fiecare cuvânt.

2. Perseverenţa în a dialoga interior cu Dumnezeu

Acesta este un factor de o mare importanţă. Indiferent dacă suntem într-o stare fizică bună sau chiar foarte proastă, voinţa şi perseverenţa de a continua să ne rugăm poate constitui un veritabil “colac de salvare”. Un sfânt afirma faptul că atâta vreme cât fiinţa nu se opreşte din rugă şi prin urmare creează premizele unei transformări interioare, Dumnezeu nu o va părăsi şi ea nu se va pierde, nici chiar în cele mai grele condiţii de boală sau suferinţă. Cu atât mai mult în cazul bolilor grave sau a situaţiilor limită, rugăciunea poate să fie cel mai puternic sprijin. Este bine ca în astfel de cazuri grave, ea să fie realizată continuu, cu tot sufletul, având toate şansele să fim ajutaţi atâta vreme cât mai putem gândi sau rosti chiar şi numai câteva cuvinte. Efortul realizat astfel se va repercuta în mod misterios asupra întregii noastre stări şi chiar dacă la început ne va putea părea steril, este necesar să continuăm, cu o cât mai deplină stare de abandon în faţa voinţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm în această direcţie că uneori rugăciunea poate să pară o luptă în care noi înfrângem în propria noastră fiinţă inerţia, orgoliul, ataşamentele inferioare, tendinţele grosiere, închiderea sufletească. Din această luptă interioară, în care armele noastre sunt perseverenţa, liniştea lăuntrică şi iubirea, este bine să nu ne oprim până când nu simţim o transformare radicală în bine în întreaga noastră fiinţă, chiar dacă pot exista uneori şi etape mai dureroase. Dacă perseverenţa este o calitate care ne lipseşte, putem apela în ultimă instanţă la o modalitate ce amplifică foarte mult eficienţa rugăciunii – aceea de a ne ruga împreună cu alte fiinţe deschise faţă de aceasta, în mod constant, zilnic la aceeaşi oră, fie că suntem împreună în aceeaşi cameră sau chiar la distanţă.

Pentru cei ce încă se îndoiesc că pot să fie suficient de perseverenţi merită să amintim exemplul Sfântului Serafim de Sarov care, retras într-o pădure departe de lume, s-a rugat timp de trei ani în continuu, îngenuncheat pe o piatră mare, fără ca măcar să se clintească, până ce genunchii săi ajunseseră o rană vie. Întrebat cum a putut face o astfel de acţiune supraomenească, el a răspuns: “Nu aş fi putut rămâne astfel nici măcar o oră, dacă Dumnezeu nu ar fi vrut aceasta.”

3. Perceperea răspunsului la rugăciunile noastre

Este una dintre etapele esenţiale, deşi foarte des neglijate. Deşi există în mulţi convingerea că rugăciunea este o modalitate spirituală importantă, se ignoră faptul că Dumnezeu are întotdeauna la dispoziţie toate posibilităţile de a ne răspunde într-un mod foarte accesibil nouă şi de multe ori surprinzător. Atunci când vorbim sau îl rugăm ceva pe un prieten ni se pare firesc ca după formularea cererii noastre să aşteptăm tăcuţi ca el să ne răspundă.

Cu atât mai mult, în dialogul interior purtat cu Dumnezeu, care este de mii de ori mai conştient şi mai atent la fiinţa noastră decât cel mai apropiat prieten, este firesc să “ascultăm” interior în tăcere răspunsul la rugăciunile noastre, să oprim pentru câteva clipe fluxul vorbirii şi al gândurilor pentru a crea timpul şi condiţiile necesare recepţionării răspunsului.

Răspunsurile pot surveni în nenumărate moduri: în primul rând, imediat după rugăciunea noastră realizată în mod foarte sincer şi din inimă, răspunsul poate să apară sub forma unei STĂRI interioare, pline de puritate, de tăcere lăuntrică profundă, de încurajare, de iubire copleşitoare, de intensă destindere şi de apariţie a unor noi perspective interioare etc. Pe termen mai lung, răspunsurile pot surveni sub forma unei înlănţuiri de acţiuni semnificative care au rolul de a ne arăta cum este mai bine să acţionăm, de a ne scoate în cale fiinţe ce ne pot ajuta sau de a ne permite să avem acces la remediile şi metodele de care avem nevoie. Odată ce am început să ne rugăm constant, atenţia noastră trebuie să fie mereu trează pentru a înţelege corect mesajele ce sunt sugerate pentru noi prin tot ceea ce ni se petrece şi prin toate conjuncturile care apar. Perceperea acestor răspunsuri interioare care apar în timp ce ne rugăm este ceea ce ne oferă totodată puterea de a continua.

Trăind astfel, rugăciunea nu este un efort, ci reprezintă o comunicare plină de savoare şi de pace, care ne atrage din ce în ce mai mult. Puţini oameni înţeleg faptul că marii duhovnici şi cei ce s-au apropiat de o stare de mare curăţenie interioară nu realizează diferite asceze (cum sunt postul îndelungat sau retragerile în pustietate) cu o inimă aridă şi dintr-o lipsă sufletească, ci aceste manifestări decurg ca urmare a unor aspiraţii interioare, aspiraţii ale sufletului treaz şi viu care începe să se hrănească din alte surse decât cele ale oamenilor obişnuiţi: bucuria, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, extazul mistic. Trupul ajunge în aceste condiţii să fie la rândul său hrănit de către suflet, iar vindecarea lui poate să apară ca o urmare firească a acestei transformări lăuntrice.

Locuri ale miracolelor

Într-unul dintre oraşele mici din Italia, în urmă cu mai mult de 50 de ani, un călugăr atrăgea prin prezenţa lui fascinantă mii de oameni ce doreau să îl vadă, să îl atingă, să asiste la slujbele pe care le realiza. Cunoscut sub numele de Padre Pio din Pietrelcina, el este considerat a fi un sfânt care a împletit în viaţa sa rugăciunea intensă şi aproape continuă, cu o copleşitoare iubire pentru oameni şi o puritate sufletească excepţională. Nu puţini sunt cei care în urma contactului cu părintele Pio şi-au vindecat vechi răni sufleteşti sau au scăpat de boli grave. Relatările despre aceste cazuri au zguduit lumea frământată din perioada celui de-al doilea război mondial.

Într-o altă zonă a Europei, la Konnersreuth în Bavaria, Therese Neumann, sfânta stigmatizată, retrăia în fiecare zi de vineri, într-o intensă stare de extaz, patimile Mântuitorului. Deşi a fost foarte bolnavă în tinereţe, ea s-a vindecat în mod miraculos ca urmare a rugăciunii continue şi intense, astfel că din căruciorul cu rotile a fost propulsată pe aripile credinţei în simţirea continuă a prezenţei divine. Ea nu numai că a putut să meargă din nou, dar odată cu noua stare a început să refuze orice fel de hrană. Consultată de-a lungul timpului de zeci de medici neîncrezători şi dornici să demaşte “falsul”, ea i-a convins prin autenticitatea trăirii ei, mulţi devenind cei mai înfocaţi susţinători ai ei. Tulburătoare pentru ceilalţi nu numai prin cei mai mult de 20 de ani petrecuţi fără nici un fel de hrană fizică, ci şi prin starea continuă de profundă pace pe care o emana faţă de cei din jur, Therese a fost una dintre dovezile vii ale puterii desăvârşite a credinţei în Dumnezeu.

Un alt oraş, de data aceasta din Pirineii francezi – Lourdes – a ajuns locul anual de întâlnire şi rugăciune pentru mai mult de 5 milioane de pelerini! În ghidurile turistice se găsesc informaţii de genul „aici se produc peste o mie de kilograme de lumânări zilnic” şi „mai mult de 400 de hoteluri împânzesc acest mic oraş”, fără a se preciza însă întotdeauna faptul că aici este locul unde s-au produs sute de vindecări şi fenomene miraculoase. Ce a făcut posibil aceasta? Totul a început de la stările profunde de extaz mistic ale unei fetiţe bolnăvicioase, în vârstă de 14 ani, Bernadette Soubirous, care în anul 1858 a avut aici prima oară viziunea Fecioarei Maria şi a primit mesajele ei. Lunga serie de apariţii ale Fecioarei, însoţită de fenomene cu adevărat divine, a generat o revigorare a credinţei în inimile a mii de oameni care au început să vină la izvorul tămăduitor unde Fecioara i-a apărut în repetate rânduri celei ce avea să fie considerată mai târziu sfânta Bernadette. Până în 1987 au fost înregistrate de către biserica catolică numai 66 de vindecări miraculoase, prin contactul cu apa considerată sfântă a acestui izvor şi prin credinţa şi rugăciunile pelerinilor. Spunem „numai 66”, pentru că în afara acestora, care au fost recunoscute drept vindecări miraculoase chiar de către biserică după investigarea lor de mai multe comisii medicale şi ecumenice, există sute de alte vindecări ce nu au fost însă înregistrate oficial şi trecute prin filtrele drastice ale celor desemnaţi să investigheze aceste cazuri. De la răni cumplite, scleroză multiplă, cancer, afecţiuni cardiace, până la stări de depresie şi tendinţe suicidare, o imensă suferinţă umană a fost curăţată de apele unui umil izvor dătător de viaţă şi sănătate.

Ce face însă ca dintre milioanele de oameni ce caută speranţa, încurajarea şi vindecarea în astfel de locuri sfinte, doar câteva sute să fie ajutaţi prin miracol divin? Întrebarea pe care şi-o pun chiar şi unii dintre cei care au trăit astfel de fenomene este: de ce eu?

Înainte de toate, cel mai autentic „loc al miracolelor” nu este neapărat un loc sfânt sau de pelerinaj şi nici o biserică, chiar dacă acestea pot ajuta mult acest proces. Acest loc excepţional se află de fapt în primul rând în propria noastră fiinţă.

Cum să nu ne rugăm?

În lipsa unei practici adecvate, nu este întotdeauna uşor de ajuns la această veritabilă putere a rugăciunii. De multe ori se trece prin faze intermediare, care nu pot fi considerate o autentică rugăciune, nu pentru că ele nu ar avea cel puţin pe moment anumite efecte, ci pentru că ele nu apar dintr-un plin al sufletului şi inimii şi reprezintă mai mult o nevoie de moment. Fără a minimaliza nici efectul acestora, ca posibile etape către o stare interioară autentic înălţătoare, de natură să ne apropie de Dumnezeu, este bine să cunoaştem aceste forme parţiale de rugăciune şi să evităm să rămânem doar la ele, ceea ce ar fi o greşeală. Iată, în această direcţie, clasificarea pe care o face William Carr Peel în cartea sa “Cum răspunde Dumnezeu când omul se roagă”, cu privire la modul inadecvat de a ne ruga, lipsit de sinceritate sau de o deschidere sufletească reală:

1. Rugăciunea de tip “Sunt în criză – ajută-mă!”

Este cazul celor ce se roagă numai în situaţii de urgenţă, atunci când se confruntă cu necazuri, uitând în restul timpului aproape complet de această modalitate spirituală. Nu este nimic rău în a ne ruga atunci când trecem prin momente grele, dar este o mare greşeală să uităm de sprijinul primit imediat ce ne simţim mai bine sau am depăşit momentul dificil. Aceasta arată că înţelegerea noastră asupra vieţii şi relaţia noastră cu Dumnezeu sunt încă firave… Pentru a schimba acest mod de raportare la Dumnezeu este în primul rând necesar să nu uităm să îi mulţumim cât mai des pentru ceea ce ne oferă şi să nu uităm să ne rugăm pentru cei apropiaţi sau pentru oricine simţim că are nevoie de aceasta. Acest mod de a acţiona ne va face să fim mai cuprinzători sufleteşte şi să ne extindem timpul rugăciunii şi asupra unor momente ce nu privesc doar nevoile noastre. A ne ruga şi pentru alţii poate să constituie pentru unele persoane o cale de vindecare sufletească rapidă, prin amplificarea compasiunii şi a atenţiei. În plus, într-una dintre miraculoasele apariţii ale Fecioarei Maria de la Fatima, Ea afirma: “Multe fiinţe sunt sortite să ajungă în infern tocmai pentru că nu au pe nimeni care ar putea să se roage pentru ele.”

2. Rugăciunea “şablon”

Este rugăciunea făcută cu convingerea că numai anumite formulări precise pot ajunge la Dumnezeu şi ceea ce nu intră în aceste canoane este fie considerat un păcat, fie nu va fi ascultat de Dumnezeu. Nici aici, greşeala nu este aceea de a folosi anumite formule precise de rugăciune, ci rigiditatea sufletească şi micimea lăuntrică ce ne poate face să credem că numai aşa este corect şi orice alt fel de abordare a relaţiei cu Tatăl Ceresc prin rugăciune este eronată. Această etapă se depăşeşte simplu prin purtarea unui gen de dialog interior liber cu Dumnezeu, în care îi împărtăşim bucuriile şi suferinţele noastre, chiar fără a-i cere absolut nimic. Aceasta ne va deschide şi încălzi sufletul astfel că formulele rigide care până atunci erau un fel de invocaţie stearpă pentru noi, vor deveni pline de forţă şi viaţă, datorită încălzirii inimii şi trezirii sufletului.

3. Rugăciunea de tip “examen” – proba orală

Cei ce se roagă astfel îl percep pe Dumnezeu în mod asemănător unui profesor de facultate care ţine cont de numărul de pagini de Biblie pe care le răsfoim pentru a ne permite astfel „să trecem anul”. În viziunea acestora, cu cât sunt rostite mai multe cuvinte şi cu cât formularea este mai bine argumentată şi doctă, cu atât Dumnezeu va răspunde mai repede. Cei ce doresc să depăşească acest mod steril de a se ruga trebuie să înveţe în primul rând să savureze liniştea, să tacă şi să îşi înveţe totodată mintea să fie mai tăcută. Rostind (cu glas tare sau doar în gând) puţine cuvinte, dar foarte încărcate de emoţie interioară şi aspiraţie, urmate apoi de o pauză de profundă tăcere interioară în care ecourile rugăciunii pot fi conştientizate ca reverberând în întreaga fiinţă, se poate ajunge la profunzimi nebănuite ale acestei modalităţi de comunicare cu Dumnezeu.

4. Rugăciunea de tip „troc”

Fie că este formulată clar în acest sens sau are doar ca substrat dorinţa de a obţine cu orice preţ un anumit avantaj, acest tip de rugăciune se traduce în genul: “Doamne, să facem o înţelegere. Dacă tu răspunzi rugăciunii mele şi îmi oferi ceea ce eu îţi cer, atunci eu voi face la rândul meu cutare lucru (voi da bani săracilor, voi dona pentru biserică, voi renunţa la fumat, etc.)”. Acest gen de rugăciune prezintă o greşeală de abordare şi arată în mod surprinzător chiar o lipsă de credinţă în Dumnezeu. De ce? Pentru că înainte de toate iubirea şi credinţa, precum şi intuirea puterii divine, exclud trocul şi presupun abandonarea dorinţelor care de multe ori pot fi de genul “vreau casă” sau maşină, avantaje, poziţie socială, prieteni etc. Există însă şi o altă posibilitate, de data aceasta pozitivă, în care vizăm un scop pur spiritual, cum este cazul vindecării de obiceiuri nefaste, de invidie, gelozie sau orgoliu, caz în care Dumnezeu ne poate răspunde cu repeziciune în măsura în care suntem dispuşi cu adevărat să îi oferim “în schimb” efortul nostru de transformare şi acţiunile orientate în sensul ajutorării altor oameni.

5. Rugăciunea de tip combativ

Este caracteristică fiinţelor orgolioase care ajung nu arareori să se supere pe Dumnezeu pentru că, deşi l-au rugat în numeroase rânduri, el nu le-a răspuns la cererile lor insistente. Ei tind atunci într-un mod prostesc să Îl “tragă la răspundere” pe Dumnezeu pentru că nu le-a răspuns în modul în care ei au dorit aceasta. Pentru cei ce se află într-o astfel de situaţie e necesar să înţeleagă că, aşa cum afirma un înţelept, Dumnezeu nu va răspunde niciodată întrebărilor prost puse şi nici cererilor ce nu sunt în acord cu armonia divină. Pe de altă parte, sunt numeroşi cei care consideră că nu li s-a răspuns, dar de fapt ei nu au ştiut să identifice şi să înţeleagă răspunsul pe care l-au primit.

O sugestie de final

Fără îndoială că se poate scrie extrem de mult pe tema modului de a ne ruga, a felului în care Dumnezeu ne poate ajuta sau a modului în care poate să apară vindecarea. Toate acestea, la fel ca şi relatările care ne înfioară şi ne emoţionează prin caracterul lor de revelaţie şi de contact cu puterile divine, nu ne sunt însă de un real folos decât într-un singur caz: acela în care ele ne mobilizează pentru a încerca şi a reuşi să trăim în fiinţa noastră această realitate a comunicării cu Tatăl Ceresc prin rugăciune sinceră. Odată ce am trăit intens în întreaga fiinţă această emoţie a răspunsului divin, nu vor mai exista ezitările, îndoiala sau suspiciunea vor fi risipite, iar existenţa noastră poate să capete o dimensiune nouă, în care simţim că trăim mai adevărat, mai plini de iubire, deschişi faţă de ceilalţi şi în primul rând faţă de această lume spirituală care este permanent prezentă în noi. Un înţelept oriental afirma că această lume a spiritului la care rugăciunea ne permite să accedem este, pentru cei ce o simt, cu mult mai reală decât cele mai solide şi concrete obiecte ale acestei lumi.

Anunțuri

Un comentariu la “PUTEREA RUGACIUNII IN VINDECAREA NATURALA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s