INTELIGENTA EMOTIONALA

INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ

Inteligenţa emoţională constă în capacitatea de a ne automotiva să facem un anumit lucru şi să-l realizăm în pofida greutăţilor de tot felul, în abilitatea de a controla impulsurile şi de a ne putea detaşa de recompense, de a păstra o minte limpede şi clară, netulburată de emoţii şi sentimente fără a le reprima pe acestea din urmă.

Ce înţelegem prin inteligenţă?

Aparent este simplu să evaluăm înzestrarea noastră intelectuală printr-un test de determinare a IQ-ului (Intelligence Quotient = coeficient de inteligenţă). Studiile făcute timp de mai mult de un deceniu în acest domeniu ne asigură că cei care au un IQ mare au acces la slujbe mai bine plătite spre deosebire de cei care au un IQ mic. Inteligenţa academică (determinată de testele IQ) este deosebit de importantă în educaţia unui tânăr. Cât timp acesta se află pe băncile şcolii, inteligenţa academică este măsura reuşitei. Însă odată ce pregătirea teoretică a luat sfârşit, pus faţă în faţă cu vâltoarea vieţii, tânărul este de multe ori bulversat. Criteriile competenţei cu care s-a obişnuit nu mai sunt suficiente pentru a-l ajuta să reuşească. De ce? Capacitatea de memorare, abilitatea de a stabili conexiuni, perspicacitatea… nu sunt singurele criterii în funcţie de care putem evalua dacă o persoană va reuşi în viaţă sau nu. Lumea în care trăim este o lume atât a intelectului, cât şi a emoţiilor. Mintea şi sufletul, iată doi poli fundamentali ai fiinţei noastre. Adesea, emoţiile sunt mai importante decât intelectul odată ce pregătirea profesională a luat sfârşit, pentru că emoţiile ne determină într-o mare măsură comportamentul, deciziile, alegerile, ne fac simpatici sau antipatici, ne determină starea de spirit, şi nu în ultimul rând sănătatea. De aceea, psihologii au introdus un nou concept: inteligenţa emoţională.

Inteligenţa emoţională ne ajută să reuşim în relaţiile pe care le avem, în modul de a reacţiona în diferite situaţii. Cele două tipuri de inteligenţă nu se influenţează neapărat reciproc: se cunosc destule cazuri de personalităţi ale ştiinţei care au căzut în patimi grave, sau de oameni foarte inteligenţi care sunt aproape lipsiţi de sentimente…

Care sunt caracteristicile inteligenţei emoţionale?

1. Capacitatea de a recunoaşte sentimentele atunci când le trăim în primul rând, şi apoi la semenii noştri constituie baza inteligenţei emoţionale. Atunci când nu suntem capabili de a identifica aceste sentimente, ele ne pot subjuga mai uşor. Există multe persoane care nu sunt capabile să spună ceea ce simt. Şi chiar mai mult, acestea sunt incapabile de a şti ce se petrece cu ele din punct de vedere emoţional. Pentru aceste persoane frustrarea, neliniştea, mânia, îngrijorarea sau anxietatea sunt cam acelaşi lucru.

În societatea actuală vedem cu uşurinţă nenumărate exemple ale acestui fapt. Rata mare a divorţurilor este datorată în special lipsei de comunicare generată parţial de incapacitatea de a recunoaşte anumite sentimente atât la propria persoană, cât şi la cel de lângă noi. Există chiar dicţionare care “traduc” termenii utilizaţi de către soţi în anumite conjuncturi. Ne punem întrebarea firească de ce este nevoie de astfel de dicţionare pentru a ne explica sentimentele? Oare nu este mai uşor să învăţăm să traducem singuri aceste sentimente şi să le exprimăm simplu?

Aborigenii din Australia au o convieţuire socială excepţională. În triburile lor nu există niciodată crime, furturi, certuri gălăgioase. Ei sunt o comunitate de oameni dotaţi cu un înalt grad de inteligenţă emoţională – pentru ei empatia, telepatia sunt fenomene obişnuite. Un antropolog australian care le-a studiat modul de viaţă, trăind printre ei timp de un an, a fost uimit să remarce faptul că atunci când bărbaţii se întorceau de la vânătoare, femeile aveau deja pusă pe foc exact cantitatea de apă şi ingredientele specifice pentru a pregăti exact animalul pe care-l vânaseră ei. Întrebaţi fiind de unde au ştiut, acestea au zâmbit spunând că este ceva obişnuit să comunice fără cuvinte cu soţii lor. Adus în “civilizaţie”, unul dintre aborigeni a întrebat la ce foloseşte cutia “în care se introduce o monedă şi apoi vorbeşti cu un băţ”. Când i s-a explicat ce este un telefon, el a râs şi a spus că ei nu au nevoie de astfel de aparate pentru comunica ceva.

Un alt aspect uimitor în aceeaşi comunitate ţine de educaţia copiilor. Aceasta se face cu multă iubire şi acceptare, şi adesea o privire este suficientă pentru a-i corecta pe cei mici. Copii nu sunt niciodată certaţi sau bătuţi, ci li se educă de mici capacitatea de a se pune permanent în locul celuilalt şi de a înţelege. De aceea copii nu ajung să fie prea alintaţi sau obraznici.

Aplicaţie practică

O modalitate foarte simplă de a ne clarifica sentimentele şi stările în general, identificând emoţiile pe care le simţim, este următoarea:

În momentele de emoţie intensă să ne “oprim”- ca şi când cineva ne-ar spune “Stop!” şi să ne întrebăm cu sinceritatea unui copil: “Ce simt eu acum?” Primul răspuns va fi vag, derutant, adesea însoţit de o anumită nervozitate sau ni se poate părea chiar ridicol. Continuăm cu răbdare să ne întrebăm, reformulând răspunsul până când vom obţine un răspuns complet. Această întrebare este bine să ne-o adresăm în mai multe momente ale zilei. Putem să ne scriem pe oglindă sau pe frigider un mic bilet de genul: “Ce simt acum?” Această întrebare ne ajută să “ieşim” din noi şi să ne observăm cu atenţie, să ne detaşăm de incidentele mărunte ale vieţii şi să ne putem vedea cu alţi ochi – mai obiectivi, mai lucizi, mai înţelegători.

2. Managementul emoţiilor sau, mai simplu spus, gradul în care controlăm emoţiile este măsura în care ne integrăm armonios în societate. Acesta este deseori şi măsura sănătăţii noastre fizice şi psihice. Controlul emoţional este indicele maturităţii. Un sugar îşi manifestă necenzurat, aşa cum poate, toate emoţiile: foame, frică, nelinişte, angoasă…etc. Pe măsură ce ne maturizăm, învăţăm cum să controlăm aceste impulsuri, cum să le exprimăm, gradul în care le exprimăm. Iată ce spune Aristotel despre furie: “A te înfuria este uşor pentru oricine, dar a te înfuria pe cine trebuie, cât trebuie, când trebuie, pentru ce trebuie şi cum trebuie nu este deloc uşor.”

Un cercetător de la o universitate americană a făcut un experiment cu o grupă de copii de 4 ani. A pus pe o masă mai multe bomboane şi le-a spus copiilor că pot lua atunci o bomboană sau dacă mai aşteaptă câteva minute vor primi două bomboane. Unii copii au făcut tot felul de giumbuşlucuri pentru a se putea abţine să nu mănânce bomboana imediat, alţii dimpotrivă, nu au mai avut răbdare. La terminarea liceului, aceşti copii au fost din nou monitorizaţi. Cei care avuseseră răbdare aveau în medie un punctaj cu 200 de puncte mai mult decât colegii lor mai grăbiţi! Managementul emoţiilor este important pentru a reuşi să ne eliberăm de anxietate, mânie, depresie şi a ne păstra un echilibru emoţional sănătos.

3. Automotivarea. Persoanele care îşi stabilesc un scop precis şi reuşesc să-şi controleze emoţiile şi sentimentele, să treacă peste frustrări şi să rămână focalizate asupra scopului propus, reuşesc în viaţă cel mai bine. Motivaţiile diferă de la o persoană la alta:

  • motivaţia de a trăi poate determina o fiinţă să se angajeze într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu o boală şi să facă eforturi uimitoare (de exemplu să ţină post complet timp de 40 de zile, doar cu apă) şi să reuşească, atunci când nimeni nu credea că este posibil

  • la alte fiinţe, o motivaţie foarte intensă este dorinţa senzuală – de exemplu, în dorinţa de a fi cu fiinţa iubită, unele femei se transformă “peste noapte”; chipul şi corpul lor capătă strălucire, în ele se manifestă, aparent din senin, o putere gigantică de acţiune, totul fiind impulsionat de nesfârşita dorinţă de a fi cu iubitul ei;

  • o altă categorie de motivaţii apare la persoanele la care domină simţul onoarei şi respectul de sine – este vorba de fiinţele care renasc, cum se spune, din propria cenuşă pentru a dovedi celor din jur şi lor în primul rând, că în ele există ceva mai puternic, mai strălucitor decât orice slăbiciune umană. Un exemplu în acest sens este cel al lui Pete Strudwick care, deşi s-a născut fără mâini şi fără picioare, a reuşit să alerge 43.000 de km!

  • în fine, există şi fiinţe la care iubirea este mai presus de orice, purtându-le parcă pe aripi spre realizări excepţionale. În acest caz, multe din transformările (adesea miraculoase) se produc dintr-un nesfârşit elan de a dărui într-o formă sau alta iubire, de a se implica activ în acţiuni caritabile.

  • o categorie cu totul aparte este aceea a persoanelor care au o orientare intuitivă foarte puternică spre ceea ce este firesc, armonios, frumos, transformarea lor în sens benefic fiind cel mai adesea spontană şi aparent fără prea mari eforturi. Din această categorie fac parte inventatorii, oamenii de ştiinţă, vindecătorii care au intuiţia unei idei pe care o simt adevărată şi valabilă şi se dedică trup şi suflet studierii şi punerii în practică a acelei inspiraţii.

  • Mai rar apare motivaţia spirituală. Impulsul de a fi un adevărat Om, de a descoperi scânteia de divinitate din propria fiinţă este profund înrădăcinat în fiecare dintre noi, dar numai anumiţi oameni sunt suficient de mult motivaţi de acest impuls divin transformator

4. Abilitatea de a avea relaţii frumoase cu ceilalţi oameni

Această calitate se bazează în primul rând pe capacitatea de a empatiza cu cei din jur, de a fi receptivi la nevoile lor, de a le veni în întâmpinare. De exemplu, se ştie că arta conversaţiei este deţinută în primul rând de către cei care ştiu să asculte!

O altă calitate esenţială este capacitatea de a-ţi cunoaşte şi exprima propriile sentimente. Această artă de a şti când, cum, faţă de cine şi cum să reacţionăm poartă numele de tact. Tactul este calitatea esenţială în relaţiile sociale şi se bazează pe un anumit simţ bun interior care, de exemplu, ne ghidează şi ne “spune” să nu reacţionăm plini de voie bună şi veselie în compania unei persoane care tocmai a suferit un şoc emoţional.

Tot din arta de a stabili relaţii armonioase face parte abilitatea de a crea şi coordona grupuri de oameni, de a negocia în anumite situaţii de criză, etc. Aceasta este, pe scurt, arta de a trăi împreună cu ceilalţi.

Cele două tipuri de inteligenţă – cea academică (IQ) şi cea emoţională (EQ)- nu se află în relaţie de adversitate sau opoziţie, ci mai degrabă se completează, şi pot fi amplificate şi chiar “antrenate” prin metode specifice. În acest sens, cercetările în domeniul inteligenţei emoţionale aduc mari speranţe în ceea ce priveşte transformarea sistemului educaţional. Se urmăreşte pregătirea copiilor nu doar pentru o meserie anume, ci pregătirea lor pentru viaţă.

INIMA DA TONUL

INIMA DĂ TONUL

Când neurochirurgul Candece Pert a descoperit că receptorii informaţionali transportă peptide (numite şi “moleculele emoţiilor”) în tot corpul şi nu numai la nivelul creierului, ea a determinat o adevărată revoluţie ştiinţifică. Studiile ei au arătat că emoţiile există în corpul uman la orice nivel, sub forma moleculelor care transportă o frecvenţă vibraţională specifică, care transpun informaţia mentală şi într-o realitate fizică. Iar inima este cea care “traduce” şi transferă informaţia ca energie în mişcare („e-motie”) în fiecare celulă. Aceşti mesageri biochimici emoţionali sunt componentele “limbajului muzical”, care guvernează funcţionarea sistemelor imunologic, gastrointestinal, neurologic şi endocrin. Dar inima este recunoscută ca dirijor al acestei “simfonii“ interne.

Ulterior, dr. Pert a observat că stresul corelat unei anumite boli poate fi privit ca un exces de informaţie – “o stare în care ansamblul minte/ corp este copleşit de informaţii neprocesate sub forma traumelor ascunse sau emoţii refulate astfel încât la un moment dat este scurtcircuitat şi nu mai poate asigura fluxul liber al informaţiei, adesea lucrând în contradictoriu.”

Cu alte cuvinte, lungimile de undă ale sistemelor corpului interferează între ele în mod distructiv, o stare care poate fi depăşită prin crearea undei de coerenţă inimă / creier şi prin menţinerea şi amplificarea emoţiilor pozitive în scopul reechilibrării ansamblului corp/minte.

În momentul în care trăim stări de compasiune, bunătate sufletească şi alte stări afective, inima, care este centrul corpului şi sursa informaţiei vibraţionale sufleteşti, “cântă” în armonie cu creierul, creând o experienţă în cascadă care eliberează trasee info-energetice blocate, elimină frecvenţele discordante (boli care determină discordanţa celulară) şi amplifică frecvenţa interioară a corpului. Această creştere a armonicii informaţionale produce un scut protector de rezonanţă benefică în jurul fiecărei celule, ajutând celulele să reziste în faţa “invadatorilor” şi eliminând toxinele. Celulele lipsite de această energie binefăcătoare pozitivă se îmbolnăvesc. Sistemele lipsite de energia afectivă încep să cedeze şi, în timp, atacă alte sisteme.

Un studiu publicat în Jurnalul de Medicină Psihosomatică, realizat la universitatea Yale pe 159 de pacienţi supuşi unei angiografii (analiză care evidenţiază blocajele în arterele coronare) a evidenţiat faptul că cei care se simt în mod constant iubiţi şi susţinuţi au în mod evident mai puţine blocaje vasculare. Acest factor singular (starea de iubire) este privit că fiind mult mai important decât fondul genetic, fumatul, nivelul ridicat al colesterolului şi alţi factori standard.

Într-un alt studiu, 10.000 de bărbaţi căsătoriţi, care prezentau un ridicat nivel al factorilor de risc (a căror tendinţă de a avea angină era de 20 de ori mai mare decât media în următorii 5 ani) au fost întrebaţi dacă soţiile lor îşi manifestă dragostea faţă de ei. Cei care au răspuns “da” la această întrebare au avut mult mai puţine incidente legate de această boală în următorii 5 ani. În plus, studiile ulterioare au demonstrat că printre bărbaţii care prezentau un nivel scăzut al factorilor de risc de contactare a anginei, dar care nu se simţeau iubiţi, cazurile de angină au fost mult peste medie.

Comunicarea invizibilă a inimilor – dovezi ştiinţifice

Prin lucrarea sa “Codul Inimii”, dr. Paul Pearsall apare ca fiind unul dintre cei mai curajoşi promotori ai teoriilor de vindecare a inimii. Experienţa sa îndelungată cu pacienţii supuşi transplantului de inimă, precum şi propria sa boală în timpul căreia a experimentat extraordinare şi salvatoare conexiuni minte-inimă, l-au determinat să studieze procesele energetice subtile ale inimii.

Pe lângă numeroasele efecte binefăcătoare emoţionale şi fizice pe care le produce coerenţa cardiacă, este de asemenea cunoscut faptul că inimile comunică direct cu alte inimi, în mod măsurabil ştiinţific, la distanţe considerabile. Dr. Joan Borysenko, un remarcabil neurochirurg care a studiat influenţa rugăciunii asupra corpului afirma: “Adevărata stare de vindecare este starea de iubire necondiţionată. Aceasta apare atunci când întregul organism uman se află în stare de echilibru.”

Studiile arată în mod clar că putem primi energie de la alte inimi, chiar la distanţe mari. În plus, analiza modalităţilor de vindecare energetică (Reiki, Chi Gong şi masajul bioenergetic) cu ajutorul unui dispozitiv sensibil (squid) au arătat că amplificarea frecvenţei electromagnetice (determinată de fluxul informaţiei energetice de la o inimă la alta, prin forţa intenţiei conştiente) are numeroase efecte de vindecare: reducerea durerii, creşterea răspunsului imunitar, vindecarea mai rapidă, reducerea stresului şi a anxietăţii, folosirea mai eficientă a unei cantităţi mai mici de medicamente.

Să punem inimă în viaţa noastră!

Sistemul informaţional energetic al inimii poate fi privit ca fiind centrul conştiinţei noastre din care corpul fizic este creat şi recreat cu fiecare bătaie a inimii, prin interacţiunea armonioasă (“muzicală”) dintre inimă şi creier. Alegerile energetice pe care le facem (coerenţă = sănătate, intimitate, pace interioară / / incoerenţă = boală, izolare) influenţează fluxul energiei. Corpul nostru cunoaşte fiecare gând care ne apare în minte. De fapt, este mai corect să spunem că, literalmente, corpul nostru este influenţat de frecvenţa energiilor specifice gândurilor noastre, de aceea o îndelungată menţinere a unor stări mentale negative produce frecvenţe energetice incoerente sau distructive care împiedică manifestarea capacităţilor naturale de vindecare a corpului şi determină apariţia bolii. Boala apare mai întâi datorită stărilor negative ale minţii.

În cazurile extrem de grave, dincolo de preocupările legate de tratamentul concret al bolii, este mai importantă trăirea unei stări de pace lăuntrică şi a unui nivel mai profund de comunicare cu ceilalţi, stare care apare datorită coerenţei cardiace. Într-un creier aflat în profundă armonie cu inima, deciziile sunt luate într-o stare de totală împlinire interioară. Cine ar alege o supravieţuire mecanică în locul unei vieţi pline de relaţii care ne împlinesc afectiv? În “Codul inimii”, dr. Pearsall rezuma acest lucru astfel: “… chiar dacă creierul este suficient de inteligent să ne menţină în viaţă, în acest nou mileniu, am vrea noi să trăim într-o lume în care ne-am simţi tot mai închişi, ostili, egoişti, temători şi singuri? (…) Trebuie să punem mai multă inimă în viaţa noastră învăţând-o să liniştească creierul neliniştit şi plin de pasiune, astfel încât să se supună codului blând al inimii şi să înţeleagă că ea nu împlineşte doar o funcţie evolutivă biologică, ci mai mult, este un instrument pentru exprimarea liberă a sufletului”.

Este uşor să creăm şi să menţinem coerenţa cardiacă, atât în propria noastră fiinţă, cât şi în ceilalţi. Este necesar doar să ne întoarcem conştiinţa către inimă şi să evocăm stări în care am trăit sentimente de iubire, compasiune, acceptare şi împlinire sufletească. De aici putem lăsa mintea să îşi folosească puterea de decizie, fiind ajutată de inteligenţa inimii.

Să pătrundem în profunzimea inimii noastre şi să punem inimă în tot ceea ce facem. Ideea fundamentală a oricărei tradiţii spirituale de pe această planetă este dăruirea plină de iubire pentru ceilalţi. Acesta nu este doar un cod spiritual, este chiar codul inimii noastre, care ne cheamă să ne topim în oceanul infinit a iubirii şi să ne amintim cine suntem noi cu adevărat.



Naturismul între ştiinţă şi mister

„Limbajul muzical” al corpului

Când neorochirurgul Candece Pert a descoperit că receptorii informaţionali transportă peptide (numite şi “moleculele emoţiilor”) în tot corpul şi nu numai la nivelul creierului, ea a determinat o adevărată revoluţie ştiinţifică. Studiile ei au arătat că emoţiile există în corpul uman la orice nivel, sub forma moleculelor care transportă o frecvenţă vibraţională specifică, care transpun informaţia mentală şi într-o realitate fizică. Iar inima este cea care “traduce” şi transferă informaţia ca energie în mişcare („e-motie”) în fiecare celulă. Aceşti mesageri biochimici emoţionali sunt componentele “limbajului muzical”, care guvernează funcţionarea sistemelor imunologic, gastrointestinal, neurologic şi endocrin. Dar inima este recunoscută ca dirijor al acestei “simfonii“ interne.

Ulterior, dr. Pert a observat că stresul corelat unei anumite boli poate fi privit ca un exces de informaţie – “o stare în care ansamblul minte/ corp este copleşit de informaţii neprocesate sub forma traumelor ascunse sau emoţii refulate astfel încât la un moment dat este scurtcircuitat şi nu mai poate asigura fluxul liber al informaţiei, adesea lucrând în contradictoriu.”

Cu alte cuvinte, lungimile de undă ale sistemelor corpului interferează între ele în mod distructiv, o stare care poate fi depăşită prin crearea undei de coerenţă inimă / creier şi prin menţinerea şi amplificarea emoţiilor pozitive în scopul reechilibrării ansamblului corp/minte.

În momentul în care trăim stări de compasiune, bunătate sufletească şi alte stări afective, inima, care este centrul corpului şi sursa informaţiei vibraţionale sufleteşti, “cântă” în armonie cu creierul, creând o experienţă în cascadă care eliberează trasee info-energetice blocate, elimină frecvenţele discordante (boli care determină discordanţa celulară) şi amplifică frecvenţa interioară a corpului. Această creştere a armonicii informaţionale produce un scut protector de rezonanţă benefică în jurul fiecărei celule, ajutând celulele să reziste în faţa “invadatorilor” şi eliminând toxinele. Celulele lipsite de această energie binefăcătoare pozitivă se îmbolnăvesc. Sistemele lipsite de energia afectivă încep să cedeze şi, în timp, atacă alte sisteme.


Bulină

Stările de iubire

Un studiu publicat în Jurnalul de Medicină Psihosomatică, realizat la universitatea Yale pe 159 de pacienţi supuşi unei angiografii (analiză care evidenţiază blocajele în arterele coronare) a evidenţiat faptul că cei care se simt în mod constant iubiţi şi susţinuţi au în mod evident mai puţine blocaje vasculare. Acest factor singular (starea de iubire) este privit că fiind mult mai important decât fondul genetic, fumatul, nivelul ridicat al colesterolului şi alţi factori standard.

Într-un alt studiu, 10.000 de bărbaţi căsătoriţi, care prezentau un ridicat nivel al factorilor de risc (a căror tendinţă de a avea angină era de 20 de ori mai mare decât media în următorii 5 ani) au fost întrebaţi dacă soţiile lor îşi manifestă dragostea faţă de ei. Cei care au răspuns “da” la această întrebare au avut mult mai puţine incidente legate de această boală în următorii 5 ani. În plus, studiile ulterioare au demonstrat că printre bărbaţii care prezentau un nivel scăzut al factorilor de risc de contactare a anginei, dar care nu se simţeau iubiţi, cazurile de angină au fost mult peste medie.


Comunicarea invizibilă a inimilor – dovezi ştiinţifice

Prin lucrarea sa “Codul Inimii”, dr. Paul Pearsall apare ca fiind unul dintre cei mai curajoşi promotori ai teoriilor de vindecare a inimii. Experienţa sa îndelungată cu pacienţii supuşi transplantului de inimă, precum şi propria sa boală în timpul căreia a experimentat extraordinare şi salvatoare conexiuni minte-inimă, l-au determinat să studieze procesele energetice subtile ale inimii.

Pe lângă numeroasele efecte binefăcătoare emoţionale şi fizice pe care le produce coerenţa cardiacă, este de asemenea cunoscut faptul că inimile comunică direct cu alte inimi, în mod măsurabil ştiinţific, la distanţe considerabile. Dr. Joan Borysenko, un remarcabil neurochirurg care a studiat influenţa rugăciunii asupra corpului afirma: “Adevărata stare de vindecare este starea de iubire necondiţionată. Aceasta apare atunci când întregul organism uman se află în stare de echilibru.”

Studiile arată în mod clar că putem primi energie de la alte inimi, chiar la distanţe mari. În plus, analiza modalităţilor de vindecare energetică (Reiki, Chi Gong şi masajul bioenergetic) cu ajutorul unui dispozitiv sensibil (squid) au arătat că amplificarea frecvenţei electromagnetice (determinată de fluxul informaţiei energetice de la o inimă la alta, prin forţa intenţiei conştiente) are numeroase efecte de vindecare: reducerea durerii, creşterea răspunsului imunitar, vindecarea mai rapidă, reducerea stresului şi a anxietăţii, folosirea mai eficientă a unei cantităţi mai mici de medicamente.


Să punem inimă în viaţa noastră!”

Sistemul informaţional energetic al inimii poate fi privit ca fiind centrul conştiinţei noastre din care corpul fizic este creat şi recreat cu fiecare bătaie a inimii, prin interacţiunea armonioasă (“muzicală”) dintre inimă şi creier. Alegerile energetice pe care le facem (coerenţă = sănătate, intimitate, pace interioară / / incoerenţă = boală, izolare) influenţează fluxul energiei. Corpul nostru cunoaşte fiecare gând care ne apare în minte. De fapt, este mai corect să spunem că, literalmente, corpul nostru este influenţat de frecvenţa energiilor specifice gândurilor noastre, de aceea o îndelungată menţinere a unor stări mentale negative produce frecvenţe energetice incoerente sau distructive care împiedică manifestarea capacităţilor naturale de vindecare a corpului şi determină apariţia bolii. Boala apare mai întâi datorită stărilor negative ale minţii.

În cazurile extrem de grave, dincolo de preocupările legate de tratamentul concret al bolii, este mai importantă trăirea unei stări de pace lăuntrică şi a unui nivel mai profund de comunicare cu ceilalţi, stare care apare datorită coerenţei cardiace. Într-un creier aflat în profundă armonie cu inima, deciziile sunt luate într-o stare de totală împlinire interioară. Cine ar alege o supravieţuire mecanică în locul unei vieţi pline de relaţii care ne împlinesc afectiv? În “Codul inimii”, dr. Pearsall rezuma acest lucru astfel: “… chiar dacă creierul este suficient de inteligent să ne menţină în viaţă, în acest nou mileniu, am vrea noi să trăim într-o lume în care ne-am simţi tot mai închişi, ostili, egoişti, temători şi singuri? (…) Trebuie să punem mai multă inimă în viaţa noastră învăţând-o să liniştească creierul neliniştit şi plin de pasiune, astfel încât să se supună codului blând al inimii şi să înţeleagă că ea nu împlineşte doar o funcţie evolutivă biologică, ci mai mult, este un instrument pentru exprimarea liberă a sufletului”.

Este uşor să creăm şi să menţinem coerenţa cardiacă, atât în propria noastră fiinţă, cât şi în ceilalţi. Este necesar doar să ne întoarcem conştiinţa către inimă şi să evocăm stări în care am trăit sentimente de iubire, compasiune, acceptare şi împlinire sufletească. De aici putem lăsa mintea să îşi folosească puterea de decizie, fiind ajutată de inteligenţa inimii.

Să pătrundem în profunzimea inimii noastre şi să punem inimă în tot ceea ce facem. Ideea fundamentală a oricărei tradiţii spirituale de pe această planetă este dăruirea plină de iubire pentru ceilalţi. Acesta nu este doar un cod spiritual, este chiar codul inimii noastre, care ne cheamă să ne topim în oceanul infinit a iubirii şi să ne amintim cine suntem noi cu adevărat.


REALITĂŢILE INIMII

*Câmpul electric al inimii este de 40-60 de ori mai puternic decât câmpul electric al creierului.

*Câmpul magnetic al inimii este de 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului.

*In interiorul inimii există o zonă separată numită “micul creier” şi un sistem nervos care conectează inima direct cu neocortexul.

*Sistemul imunitar, echilibrul hormonal şi procesul îmbătrânirii sunt toate dirijate de o peptidă specifică, numită ANF, o moleculă informaţională a emoţiei, produsă în “camerele” superioare ale inimii cu fiecare contracţie a sa.

*Inima este autogenică. Nu este necesar un semnal de la creier pentru a bate.

*Inima pompează 2 litri de sânge pe minut prin cei 25.000 m ai sistemului vascular.

*Cu fiecare schimbare a stării emoţionale câmpurile bioelectrice ale inimii se modifică, creând o cascadă de transformări în corp.

*Inima conţine propriul câmp de procesare a informaţiei, separat de creier care operează la o frecvenţă mai înaltă (aşa cum sunt undele FM comparativ cu cele AM).

* Energia produsă de câmpul electric al inimii pătrunde fiecare celulă din corp şi poate fi măsurată în orice punct al corpului.

*Câmpul electric poate fi măsurat la o distanţă de aproximativ 2 m de corp, iar atunci când două fiinţe comunică afectiv, ritmurile inimilor lor se influenţează reciproc.

*Starea de armonie între inimă şi creier determină o stare de bine interior şi susţine forma fizică (sănătatea şi integritatea celulară), în timp ce dizarmonia creează câmpuri distructive care influenţează negativ sănătatea şi determină apariţia unor condiţii care duc la îmbolnăvirea şi îmbătrânirea celulelor şi a sistemelor corpului.

*Interacţiunea conştientă cu planul informaţional energetic al propriei noastre inimi produce un sistem puternic şi măsurabil de comunicare electromagnetică prin care ansamblul minte-corp este capabil să opereze la un nivel mai ridicat de inteligenţă.


PUTEREA IUBIRII IN PROCESUL VINDECARII

Revărsându-se asupra fiinţei dragi, orientată asupra oamenilor în general sau asupra lui Dumnezeu, iubirea este emoţia umană cea mai înălţătoare. Cu siguranţă fiecare din noi a trăit măcar o dată, măcar o fracţiune de secundă, starea beatifică a acestui sentiment nobil, simţindu-şi sufletul inundat de o forţă misterioasă, a cărei putere nu poate fi estimată şi nu poate fi comparată cu nici o altă noţiune cunoscută. Iubirea este o forţă nebănuită, ale cărei margini nu se cunosc, dar care are o influenţă copleşitoare şi, important, întotdeauna benefică asupra fiinţei umane. Să ne gândim acum că această putere am focaliza-o pentru o perioadă de timp asupra unui singur scop, asupra unei singure fiinţe. Cum ar fi? Cu siguranţă că s-ar produce minuni, boala, durerea, suferinţa ar dispărea, iar „destinatarul” iubirii noastre s-ar simţi scăldat într-o lumină tainică şi dătătoare de fericire.

Mai puternică decât principiile active din plante, decât regimurile alimentare, decât razele binefăcătoare ale soarelui, decât orice altă formă de energie vitală sau psihică, iubirea rămâne primul şi cel mai puternic medicament cunoscut.

O încercare de definire a iubirii

Iubirea poate fi definită în foarte multe feluri. Se poate spune despre ea că este o energie, că este „liantul” care leagă toate lucrurile şi fiinţele între ele, făcând această lume coerentă. Ea mai poate fi definită ca sentiment sau trăire, ca forţă, ca… miracol. Nenumărate definiţii au fost date iubirii, fără ca ele să se excludă unele pe altele, ci doar completându-se, fără însă să o poată cuprinde. Iubirea este pentru fiinţa umană cel puţin la fel de necesară ca apa, aerul sau lumina, iar acest lucru nu este o metaforă, ci un fapt constatat ştiinţific.

Absenţa iubirii este o boală, din păcate încă nediagnosticată, dar extrem de gravă. In absenţa acestui sentiment, sufletul şi chiar mintea omenească nu se poate dezvolta, personalitatea rămâne schilodită, incompletă, însuşi corpul va prezenta mai devreme sau mai târziu serioase dezechilibre, aşa cum vom vedea în continuare.

 Iubirea în procesul vindecării

Medicina modernă este încă foarte departe de decriptarea discretelor şi subtilelor meca­nisme care corelează fiziologia organismului cu diferitele gân­duri şi sentimente. Se ştie, de pildă, că emoţiile negative paroxistice sunt extrem de nocive, ele ucigându-l pur şi simplu pe cel care a ajuns să le trăiască frecvent. De asemenea, au fost şi sunt făcute tot mai numeroase studii despre între­ţinerea unor emoţii sau gânduri negative în corelaţie cu diferitele boli. Se ştie că persoanele intolerante sau excesiv preocupate de propria lor securitate sunt predispuse la alergii, că persoanele iritabile suferă adesea de gastrită şi ulcer sau că fiinţele anxioase, emotive sunt predispuse la boli cardio­vasculare, însă despre puterea tămăduitoare a sentimentelor benefice în general şi a iubirii în special încă nu s-au făcut decât foarte puţine studii.

Doctorul Dean Ornish, un reputat cardiolog din Statele Unite, este un adevărat pionier în acest domeniu. El a obţinut sprijin guvernamental pentru un program unicat de prevenire şi vindecare a bolilor cardiovascu­lare grave denumit sugestiv „Open your heart”, adică: „Deschide-ţi inima”. În principal, el şi-a învăţat pacienţii să se lase iubiţi şi să îşi accepte sensibi­litatea sufletească (cu alte cuvinte să nu o considere o slăbiciune), să înveţe să-şi comunice fluent dragostea, dez­amorsând astfel tensiuni interi­oare şi conflicte relaţionale mocnite vreme de ani şi zeci de ani. Pacienţi împietriţi sufleteşte, resemnaţi în faţa iminentei morţi cauzate de bolile cardiace foarte grave de care sufereau au renăscut în câteva luni în care au învăţat în principal un singur lucru: să iubească. Analizele medicale bazate pe imagini nu au lăsat nici un dubiu: arterele coronare se dilatau, reîncepeau să alimenteze inima cu sângele atât de necesar atunci când pacienţii învăţau şi începeau să iubească. Iar acest uluitor experiment a fost verificat din nou şi din nou cu zeci de pacienţi. Instituţii particulare de sănătate au făcut studii similare

În presa românească a fost mediatizat cazul unei fetiţe din judeţul Braşov, oraşul Râşnov, care trăia de mai mulţi ani pe străzi, fiind obligată să cerşească. Atunci când a fost adoptată de o familie din Irlanda, la 10 ani, ea nu era capabilă să rostească mai mult de 100 de cuvinte, nu ştia să râdă sau măcar să zâmbească, nu putea să înveţe să scrie şi să citească. Diagnosticul a fost de retard psihic grav, cu şanse minime de ameliorare. La 4 ani după ce a fost adoptată, fiind integrată într-o familie cu alţi patru copii, unde s-a bucurat din plin de atenţia afectuoasă a părinţilor şi a noilor săi fraţi, rezultatul a fost uluitor. Fetiţa a învăţat să vorbească fluent în trei limbi, scria şi citea, rezolva probleme de aritmetică specifice elevilor de vârsta ei, râdea şi trăia… prima sa dragoste. Medicii şi psihologii din Marea Britanie care au studiat îndeaproape cazul au declarat că s-a produs un miracol care contrazice toate studiile psihologice, iar motorul acestor neaşteptate transformări a fost unul singur: dragostea necondiţionată. Acest caz ilustrează foarte bine rolul pe care dragostea îl joacă în viaţa noastră, fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta.

În boala canceroasă, în bolile hepatice puternic decompen­sate, în afecţiunile autoimune grave ori chiar în cazul pacienţilor aflaţi în comă. Rezultatele au fost mereu uimitoare.

Şi atunci apare întrebarea legitimă: oare ce lipseşte pentru ca iubirea să devină parte integrantă din educaţie şi din modul nostru de a fi? Mai mult, din moment ce s-a demonstrat că oamenii sunt capabili să înveţe efectiv iubirea, de ce nu s-au răspândit aceste metode care ar face atât de mulţi oameni sănătoşi şi fericiţi?

La aceste întrebări există mai multe răspunsuri:

  • cei care câştigă enorm de mulţi bani din terapiile invazive şi extrem de costisitoare fac tot ce pot pentru a obstrucţiona aceste demersuri;
  • umanitatea este încă mult prea orientată spre consum pentru a putea fi implementate programe de amploare care să implice un efort activ din partea fiecărui individ în parteindivid în parte spre a învăța și a se deschide spre iubire;
  • dogmele medicale sunt încă prea puternice pentru a permite demersuri care implică folosirea unor resurse neconvenţionale, sufleteşti, pentru vindecare etc.
  • educația, atât cea de acasă, cât și cea din școală este departe de a putea susține un nivel de afectivitate constant. Adeseori nici părinții nu o pot face și cu atât mai puțin educatorii, învățătorii, profesorii, etc.

Cert este însă că descoperirea capacităţii individuale de vindecare şi autovindecare prin iubire este în momentul de faţă un demers pe care fiecare dintre noi ar fi util să şi-l asume. De ce? în primul rând pentru că iubirea este unul din principalele mijloace de reechilibrare psihică cu care natura ne-a dotat. Ori, în condiţiile în care se prognozează că în anul 2050 una din două persoane vor fi afectate de o formă de depresie, în care în prezent 30 de milioane de oameni de pe Terra suferă de o psihoză gravă şi alţi 200 de milioane de nevroză în diferite forme, asigurarea unei forme de protecţie nu este un lux. De altfel, nu doar echilibrul psihic individual depinde de gradul de trezire al acestei tainice puteri a iubirii, ci şi echilibrul din mediul familial, din anturaj, din mediul social. Apoi, starea de sănătate fizică este dependentă într-o măsură mai mare decât își imaginează mulți specialiști din domeniul medical, de gradul de trezire şi de armonie afectivă. Așa încât apare firesc întrebarea: Care sunt mijloacele prin care această putere a iubirii poate fi trezită și amplificată în noi?

 Diferitele stadii ale procesului de maturizare afectivă şi mijloacele de accelerare a acestuia

Psihanalistul, scriitorul şi cercetătorul german Erich Fromm şi-a dedicat toată viaţa studierii influenţei iubirii asupra individului şi asupra societăţii pe ansamblu. Studiile sale au fost făcute pe populaţii de pe diferite continente şi afiliate la culturi şi religii diferite, pe oameni de toate vârstele. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în reviste de specialitate celebre şi în cărţi care au avut un succes răsunător. Ca o recunoaşterea a meritelor sale, el a fost numit profesor la prestigioase facultăţi de studii umaniste din Michigan şi New York, i-au fost conferite numeroase titluri onorifice şi premii. Printre cele mai fascinante studii pe care el le-a făcut a fost cel dedicat diferitelor faze ale dezvoltării afective ale fiinţei umane. Rezultatele acestor studii sunt pentru omul contemporan pe cât de şocante, pe atât de veridice şi utile în practică. Iată în continuare cele trei stadii ale dezvoltării afective ale fiinţei umane identificate de savantul german.

 Stadiul I: copilăria timpurie

Studii medicale realizate cu aparatură foarte performantă au arătat că încă din perioada intrauterină foetusul are o anumită viaţă emoţională. El reacţionează la vibraţiile vocii mamei sale, la stările sale emoţionale exteriorizate sau nu. Imediat după naştere, situaţia sa nu se schimbă foarte mult, el rămânând foarte receptiv şi într-o stare de dependenţă faţă de mamă. Copilul începe să perceapă tot mai mult dragostea mamei sale exprimată pe diferite căi şi să o răsplătească în felul său. De pildă, atunci când este luat în braţe nu mai plânge, atunci când o vede îi zâmbeşte etc. Până la vârsta de opt ani şi jumătate (după alţi specialişti până la zece ani) copiii sunt în mare parte foarte puţin dispuşi să dăruiască afecţiune, dar foarte dornici să o primească. Cel mai adesea, afecţiunea manifestată de către ei în exterior este mai degrabă un răspuns la dragostea pe care o primesc, decât o iniţiativă spontană. Elementul surpriză şi extrem de semnificativ pentru subiectul acestui articol este însă că din numeroasele studii efectuate rezultă că acest stadiu de dezvoltare nu este strict rezervat copiilor de vârstă mică.

Există mulţi oameni ajunşi la… maturitate fizică sau chiar intelectuală, dar rămaşi din punct de vedere afectiv undeva la o vârstă situată între 0 şi 10 ani. Mai exact, ei sunt mai degrabă dispuşi să primească afecţiune decât să o dăruiască, cu excepţia cazurilor în care primesc un stimulent exterior. Ei cer să fie iubiţi necondiţionat (aşa cum mama îşi iubeşte copilul abia născut nu pentru vreun merit deosebit, ci pentru că este al său), suferind sau simţindu-se trădaţi atunci când acest lucru nu se petrece. Există însă şi oameni – şi nu puţini – care nici nu au început să parcurgă bine acest stadiu, ei fiind încă în incapacitate de a primi iubirea care li se oferă şi percepând mediul exterior ca fiind foarte ostil. De altfel, vom putea observa că maturizarea afectivă nu depinde de vârsta cronologică: există copii mici care spontan sunt fiinţe independente afectiv şi foarte dispuse să dăruiască şi există oameni maturi sau învârstă, cu mari realizări socio-profesionale, intelectuale etc, care sunt însă incapabili să se deschidă măcar pentru a primi afecţiune.

O aplicaţie practică

Să căutăm însă să identificăm în ce măsură suntem capabili noi înşine să primim afecţiunea celor din jur şi, de asemenea, în ce măsură suntem capabili să răspundem la dragoste cu dragoste. Pentru aceasta este necesar să realizăm o auto-analiză, în care trebuie să avem în vedere momentele în care fiind indispuşi din nu contează care motiv am respins tendinţa de apropiere a cuiva drag, ne-am lăsat iritaţi de un sfat naiv, dar venit din suflet, ne-am închis sau i-am respins cu brutalitate sau indiferenţă pe cei care s-au apropiat cu afecţiune de noi etc. Unii dintre noi vom avea surpriza să observăm că avem „restanţe” mari la acest capitol din copilăria îndepărtată şi că încă fluctuăm des în simplul demers, sădit cândva în noi de natură, de a răspunde la bine cu bine. Asimilarea acestui stadiu presupune o spontană şi continuă capacitate de a recepta şi chiar de a selecta într-un mod sănătos influenţele afective benefice din jur. Să ne gândim la capacitatea copiilor de a deveni foarte uşor fericiţi din motive aparent banale, dar cărora ei le sesizează – datorită puri­tăţii sufleteşti specifice -reala încărcătură afectivă. Să ne propunem apoi cu maturitate să lăsăm co­pilul din noi să iasă la suprafaţă din când în când pentru a ne re-sensibiliza afectiv. Cum? ” Făcându-ne un obicei din a căuta vreme de măcar 1-2 ore pe zi partea bună a fiecărui lucru, oricât de neplăcut ar fi în aparenţă. Propunându-ne, apoi, într-o zi să răspundem măcar cu un zâmbet sincer la semnele de afecţiune sau de consideraţie ale celor din jur. Provocând, mai departe, discuţii sincere şi amiabile cu oamenii de care ne simţim mai aproape sufleteşte, căutând să trecem de la stadiul de banal schimb de informaţii, la cel de comunicare de senti­mente profunde şi simţindu-ne astfel învăluiţi de afectivitatea celor dragi.

Este posibil ca prin aceste demersuri aparent banale să găsim resurse nebănuite de reechilibrare lăuntrică, de însănătoşire sufletească şi nu numai. Sub masca dură pe care, fără să ne dăm seama, mulţi dintre noi o adoptăm adesea se află o parte din acea copilărie afectivă insuficient trăită.

Stadiul II: trecerea de la copilărie la adolescenţă

După vârsta de 8 ani şi jumătate, în ciclul normal al dezvoltării lor emoţionale copiii încep să descopere un lucru fascinant: ei pot genera dragoste prin acţiunile lor. De pildă, făcând un desen frumos, învăţând o poezie ori făcând efortul de a lua o notă bună sunt răsplătiţi cu cuvinte de afecţiune, îmbrăţişări şi mici daruri. Ei îşi dau astfel seama că au un rol în „crearea dragostei” şi încep să şi-l asume cu un entuziasm crescând. Pentru unii, acest proces devine evident în perioada pubertăţii, aşa explicându-se fluctuaţiile emoţionale specifice acestei vârste şi care prea adesea sunt puse pe seama unor simple procese hormonale. În perioada adolescenţei, căreia îi sunt specifice elanurile generoase, se face deja o trecere: din ce în ce mai mult cei de această vârstă tind să iubească pentru a face fericite fiinţele iubite şi nu pentru a primi iubire în schimb. Astfel se face trecerea spre stadiul următor: maturitatea afecti­vă, despre care vom vorbi ceva mai târziu.

Analizând datele prezentate până acum, realizăm că sunt relativ puţine persoanele care au atins acest stadiu, majoritatea oamenilor menţinându-se încă în starea infantilă în care cer dragostea necondiţionată a mamei, a cărei fiinţă este însă proiectată asupra celor din jur: soţie (soţ), diverşi membri ai familiei, anturaj etc. în mod paradoxal, în multe locuri acest stadiu de retard afectiv a fost pur şi simplu legiferat, invocându-se morala sau preceptele religioase interpre­tate arbitrar. Un exemplu foarte bun este ideea, încă foarte activă, că soţia trebuie să-i fie devotată şi să-l copleşească cu iubirea sa pe soţul său fără ca acesta să facă în mod constant ceva ca să întreţină şi să genereze acest sentiment, ba chiar şi atunci când acesta face cele mai reprobabile fapte, de natură să stingă acest sentiment sublim. Adesea capacitatea spontană de a genera iubire dăruind iubire este confundată şi cu diferite trocuri care nu au nimic de a face cu această emoţie înălţătoare. Astfel, multe femei consideră că senzualitatea şi capacitatea lor de a produce plăcere erotică sunt suficiente pentru a fi copleşite cu iubire; bărbaţii au senzaţia că posibili­tatea de a oferi cadouri ma­teriale, posibilităţi de distracţie etc. le dă dreptul de a primi la comandă dragostea după care în adâncul sufletului tânjesc. Ne putem da seama că foarte mulţi oameni care au trecut din punct de vedere cronologic şi biologic de vârsta copi­lăriei târzii şi a adolescenţei, totuşi din punct de vedere afectiv nu au depăşit deloc sau aproape deloc această vârstă. Care este cauza acestei triste stări de lucruri? Ei bine, actul de a genera în mod constant dragoste nu va putea fi niciodată un proces mecanic, şi el presupune câteva con­diţii esenţiale, despre care vom vorbi în continuare.

 O aplicație practică

Să ne facem o autoanaliză profundă, urmărind să constatăm cu luciditate câte din condiţiile următoare, care sunt esenţiale pentru a trece cu succes stadiul de maturizare afectivă prezentat, le îndeplinim în acest moment. Iată câteva din premisele lăuntrice pe care trebuie să le manifeste o fiinţă capabilă să genereze iubire în cei din jur:

– Depăşirea ideii eronate, dar adânc înrădăcinate din perioada copilăriei la mulţi oameni, că cei din jur sunt datori cu o afecţiune necondiţionată faţă de noi (aidoma celei pe care mama o revarsă asupra copilului său lipsit de apărare).

– Dezvoltarea unor mijloace concrete prin care să ştim în ce măsură mesajele noastre de iubire sunt adecvate şi ajung ca atare la cei cărora le sunt destinate. Aceste mijloace de autoverificare sunt: deducţia, dialogul direct şi empatia (adică acea capacitate de a percepe corect emoţiile celui­lalt dincolo de cuvinte şi alte mărturii de aceste gen). De regulă, aceste trei căi de co­municare cu fiinţele pe care le iubim trebuie folosite simultan.

– Trezirea spontaneităţii şi a creativităţii, calităţi înrudite care sunt de natură să ne ajute în găsirea limbajului corect de a ne exprima iubirea. Aceste două însuşiri se trezesc de la sine (mai lent sau mai rapid) atunci când iubim sincer şi cu putere, deoarece în mod firesc sesizăm că în dragoste există o lege nescrisă care cere mereu şi mereu găsirea unor căi noi de comunicare a sentimentelor, de la cele mai concrete şi accesibile, până la cele mai subtile şi insesizabile pentru omul obişnuit.

– Înţelegerea că cel mai mare dar pe care îl putem face unei ființe umane pe care o iubim şi care mai devreme-sau mai târziu va trezi în ea o vie recunoștință este: libertatea, adică absența oricărei constrângeri sau pretenţii de nu contează ce ordin din partea noastră față de cei asupra cărora ne revărsăm afecţiunea.

O dată înţeleasă şi asimilată această ultimă premisă suntem gata să ajungem la următorul stadiu al dezvoltării afective: maturitatea.

 Stadiul III: maturitatea afectivă

Psihologul Erich Fromm a definit acest stadiu într-un mod magistral prin două citate biblice: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi „Să vă iubiţi aşa cum Eu v-am iubit.” Aici se arată că iubirea nu trebuie trăită ca o necesitate infantilă, ca în primul stadiu, nici adoptată ca mijloc pentru a primi în schimb iubire, ca în cel de-al doilea stadiu, ci ca pe ceva firesc şi continuu, ca pe un mod de a fi. Dacă în copilărie eram iubiţi pentru că existam, în adolescenţă iubeam pentru a fi iubiţi, perioada maturităţii afective este caracte­rizată de o afirmaţie care aparent este un nonsens logic: iubesc pentru a iubi sau, mai exact, iubesc pentru iubire. Această iubire matură este cea care generează cu adevărat miracole, care însănătoşeşte rapid corpul, sufletul şi mintea, cea care a alimentat marile creaţii ale omenirii. în fine, această iubire este foarte aproape de iubirea mistică, de iubirea de Dumnezeu.

Multe tradiţii spirituale afirmă faptul că există o corelaţie strânsă între diferi­tele organe şi glande ale corpului şi anumiţi centri subtili de energie. Timusul, aflat în zona pieptului, este considerat a fi o glandă a cărei dezvoltare este maximă la vârsta de 7 ani, dar care ulterior involuează. Contro­lând funcţia imunitară a organismului uman, timusul este coordonat în plan subtil de centrul energetic de forţă Anahata Chakra, centrul afectiv al fiinţei umane. Cunoscând faptul că la peste 90% din populaţia globului timusul este atrofiat, este evident că foarte mulţi oameni prezintă deficienţe mai mult sau mai puţin grave în ceea ce priveşte dezvol­tarea lor afectivă. Soluţia pentru această situaţie este re-învăţarea stărilor de iubire, de afectivitate şi apropiere de ceilalţi oameni, cu sufletul plin de bucurie.

Inteligenţa inimii

Dr. Dean Ornish, celebrul medic şi pionier în domeniul bolilor de inimă afirmă, în urma numeroaselor sale studii, că factorul principal în prevenirea şi vindecarea a numeroase boli este capacitatea de a trăi stări afective, de iubire. El a evidenţiat legătura extrem de puternică între sentimentul de dragoste (caracterizat la nivel fizic de o undă energetică coerentă între creier şi inimă) şi starea de sănătate. “Orice factor care determină izolarea, singurătatea, ostilitatea, cinismul sau înstrăinarea poate fi factorul care conduce la suferinţă, boală şi la un risc mai mare al mortalităţii” (dr. Dean Ornish)

Pentru a aprofunda anumite aspecte psiho-mentale și spirituale cu privire la cel de-al patrulea centru energetic – Anahata Chakra – centru care a cărui trezire și dinamizare determină ca efecte amplificarea iubirii, compasiunii, binelui și altruismului în natura umană, urmăriți prezentările făcute pe canalul meu Youtube aici 

SUNTEM CEEA CE CREDEM CA SUNTEM

SUNTEM CEEA CE CREDEM CĂ SUNTEM

Mintea umană este cel mai mare făcător de minuni” (Montaigne)

Autosugestia pozitivă a început să fie cunoscută și aplicată de foarte mulți oameni pe glob. La ora actuală am putea spune ca reprezintă cel mai popular mod de transformare a personalității, de autodeterminare și valorizare a potențialului interior. Aplicând autosugestia și gândirea pozitivă recurgem la o atitudine care, gradat, începe să se subconștientizeze și să determine în mod eficient transformări. Ajungem să credem cu tărie că putem realiza cu uşurinţă tot ceea ce ne propunem să fim, sau să atingem ca obiectiv. Începem să avem încredere deplină în noi. Puterea gândului şi a imaginaţiei asupra organismului nostru este nelimitată şi oricum cu mult mai mare decât putem bănui.

Câteva exemple elocvente

O femeie de 46 de ani s-a prezentat la maternitate, declarând că va naşte în câteva ore. Ea avusese o căsătorie nereuşită din cauza lipsei copiilor. Soţul ei, dornic de a avea copii, a părăsit-o. Au urmat zile de descurajare, insomnii, lipsa poftei de mâncare. Curând după plecarea soţului, femeia a observat însă că i-a apărut pofta de sărat şi piperat, aşa cum se petrece unor femei însărcinate. La câteva zile după aceea, au apărut greţuri şi vărsături, ceea ce a făcut-o să creadă ferm că este însărcinată. Sânii au început să-i crească şi i-a apărut chiar şi lapte. În luna a cincea a simţit mişcările copilului. Abdomenul i-a crescut treptat. A transmis soţului şi prietenilor că este însărcinată şi că aşteaptă să nască. La nouă luni au apărut “durerile facerii”. La sosirea la maternitate avea dureri puternice şi abdomenul mărit ca într-o sarcină cu termen. Când a aflat că medicul a constatat că în realitate nu este însărcinată, a început să plângă, să ţipe şi să ameninţe că se va sinucide dacă nu va fi ajutată să nască. După două-trei zile de la internare, abdomenul s-a micşorat. După şapte zile, semnele de sarcină au dispărut complet. În acest caz de sarcină închipuită, puterea gândului asupra corpului a fost atât de intensă, încât a putut provoca toate semnele sarcinii: activitatea glandelor mamare, mărirea abdomenului, contracţia muşchilor abdominali în timpul “durerilor de naştere”, etc.

S-ar mai putea prezenta multe cazuri concrete care dovedesc dincolo de orice putinţă de tăgadă formidabila putere creatoare a gândirii şi imaginaţiei, în bine sau în rău, dar nu putem prelungi aici acest subiect. Pentru noi important este că ne putem schimba corpul în orice mod dorim, schimbându-ne modul predominant de a gândi despre el. Pentru a fi sănătoşi, trebuie să începem să credem cu tărie că suntem. Pentru a slăbi, trebuie să începem prin credinţa fermă că putem şi că vom reuşi în curând să slăbim. Pentru a ne îngrăşa, trebuie să începem prin a crede că ne putem îngrăşa. Fiecare celulă a corpului nostru este înzestrată cu o disponibilitate incredibilă de a executa ceea ce noi îi ordonăm. Să gândim pozitiv despre corpul nostru. Nu trebuie să gândim niciodată: “Vai, ce burtă am!”, ci “Parcă începe să-mi scadă burta”. Ceea ce gândim, mai devreme sau mai târziu va deveni fără îndoială realitate. Nu este evident că trimiterea unor gânduri pozitive către propria noastră fiinţă este mai folositoare?

Prezentăm în continuare câteva cazuri care vorbesc de la sine despre influenţa emoţiilor asupra stării organismului. O fată care a fost părăsită de iubitul său s-a otrăvit. Ea a fost salvată, însă stenoza esofagului nu-i permitea să se alimenteze. A fost operată şi alimentele i se introduceau direct în stomac. Cu această ocazie s-au putut face observaţii asupra felului în care lucrează stomacul. Când pacienta vedea mâncarea sau doar se gândea la mâncare, prin fistula gastrică începea să curgă sucul gastric. Acelaşi lucru se petrecea şi când bolnava simţea mirosul mâncării sau cineva mânca cu poftă în faţa ei. Popular acest fenomen obiectiv este desemnat de expresia “îi lasă gura apă”. Aceste observaţii dovedesc că prezenţa mâncării sau doar gândul la mâncare produce aproape instantaneu secreţia sucurilor gastrice. Observaţiile ulterioare au arătat şi alte fapte nu mai puţin importante. Dacă fata se supăra, afla o veste rea sau i se spunea ceva neplăcut, secreţia sucului gastric înceta imediat. Concluzia: supărarea şi în general emoţiile negative opresc secreţia sucurilor gastrice. Când secreţia de sucuri gastrice încetează, alimentele nu mai pot fi digerate corect şi suferă întreg organismul.

Când omul este supărat, chiar şi mişcările peristaltice care împing alimentele de la esofag până la rect se opresc. O femeie lovită în abdomen de cornul unei vaci avea o rană deschisă, prin care o ansă intestinală ieşea afară; în acest fel se puteau vedea limpede mişcările peristaltice ale intestinului. Când cineva din familie i-a adus femeii o veste rea de acasă, mişcările s-au oprit brusc.

Unei pisici i s-a dat de mâncare şi apoi i s-a făcut radioscopie. S-au văzut clar mişcările peristaltice ale stomacului; când însă s-a adus aproape de pisică un câine, mişcările au încetat imediat.

Aceeaşi putere o au emoţiile asupra ficatului şi secreţiei bilei. Emoţiile pozitive – bucuria, buna dispoziţie, voia bună- măresc secreţia bilei, iar supărările o opresc parţial sau complet. Ficatul este şi el sensibil la supărări. Există şi o vorbă: “de supărare i s-a vărsat fierea în sânge”. Observaţia este justă. S-a mai constatat că la bolnavii suferinzi de ficat apar dureri nu numai când se abat de la dieta prescrisă, ci şi atunci când au supărări.

Excitaţia emoţională favorizează mobilizarea forţelor întregului organism. Acest lucru este evident la fotbalişti şi la suporterii lor; jucătorii aleargă pe teren, se agită, cheltuiesc multă energie musculară şi nervoasă. Pentru producerea energiei organismul cheltuieşte glicogenul care este adus la muşchi de torentul sanguin din depozitele ficatului. În muşchi, glicogenul arde (adică se oxidează) şi produce o cantitate de căldură şi de energie musculară. Suporterii iau parte activă la desfăşurarea meciului. Şi ei se agită, au emoţii puternice şi de aceea ficatul lor trimite glucoză în sânge. El ajunge la muşchi, însă nu poate arde, din cauză că muşchii suporterilor nu lucrează şi deci nu consumă energie. De aceea, glucoza de prisos din sânge ajunge în rinichi şi este eliminată prin urină. Dacă se face analiza urinei la suporteri, imediat după meci, se constată glucoză în urină; s-ar putea pune astfel, din greşeală, diagnosticul de diabet.

Toate îmbolnăvirile din corpul omenesc se pot împărţi în două grupuri: funcţionale şi organice. În cele funcţionale este tulburată numai funcţia, organele fiind anatomic întregi. În cele organice apar leziuni în organe. Conform ultimelor statistici întocmite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, aproximativ 78 % din bolile de care suferă omul, sunt de natură psihosomatică. Emoţiile produc tulburări funcţionale.

Emoţiile negative puternice, repetate, pot produce în timp şi boli organice. În timpul ultimului război mondial, la Londra a apărut la un moment dat o adevărată epidemie de ulcere gastrice. Epidemia a apărut odată cu începerea bombardării intense a capitalei Angliei. Când însă, mai târziu, raidurile naziste au încetat, epidemia s-a oprit şi atunci numărul cazurilor de ulcere gastrice a coborât treptat la nivelul obişnuit.

Cercetătorul rus I. Pavlov a arătat că trauma cea mai importantă asupra creierului o produce emoţia fricii. Din cauza emoţiilor din timpul examenelor, la studenţi apare poliurie, diaree, glucoză în utrină. Când acţiunile scad la bursă, la oamenii de afaceri se constată o creştere a glucozei în urină.

Frica poate fi cauza directă a unor grave boli nervoase. În popor se spine: “s-a îmbolnăvit de sperietură”. Într-adevăr, o spaimă mare, un incendiu, groaza de a fi atacat de hoţi, pot provoca boala lui Bassedow, diabetul, etc. Dar de frică poţi să şi mori. Un basm oriental povesteşte că odată un arab a întâlnit pe drum ciuma şi a întrebat-o încotro se duce. “La Bagdad, să omor cinci mii de oameni” a răspuns îngrozitoarea boală. Câteva zile mai târziu, cei doi s-au întâlnit din nou. Acum ciuma se întorcea de la Bagdad. Arabul i-a spus mustrător: “Mincinoaso! Ziceai că te duci să omori cinci mii de oameni şi, când colo, am auzit că ai răpus cincizeci de mii…”. “M-am ţinut de cuvânt, a apus ciuma, eu am omorât numai cinci mii, ceilalţi au murit de frică”.

În Statele Unite statisticile medicale declară că aproximativ 20 % din cei care au fost muşcaţi de şerpi şi au murit erau de fapt în afară de orice pericol, fiind muşcaţi de şerpi neveninoşi şi deci au murit de frică. Concluziile se impun de la sine.

Dar există şi cazuri revelatoare despre formidabila putere a voinţei, atunci când ea este orientată benefic şi creator. Doctorul Alain Bombard, medic la spitalul naval din portul Boulogne-sur-Mer din Franţa, a asistat aproape zilnic timp de patru ani la nenumărate drame ale mării. Cu tot ajutorul dat, majoritatea naufragiaţilor nu mai putea fi salvată. Cifra victimelor mării este impresionantă: 200.000 de oameni mor în lume în fiecare an. Din acest număr, aproximativ un sfert (adică 50.000) reuşesc să se salveze cu bărcile, însă şi ei mor în primele zile după catastrofă, cu mult înainte de a li se termina proviziile. Cum ar putea fi salvaţi cel puţin aceşti oameni care mor în bărcile de salvare? De ce pier ei atât de repede?

Alain Bombard a citit istoria marilor naufragii, a studiat rezistenţa organismului în condiţii grele, a cercetat fauna mărilor şi a oceanelor pentru a vedea dacă ea ar putea procura hrană pentru naufragiaţi. Astfel el a realizat că naufragiaţii nu mor de fapt din cauza lipsei hranei şi că apa mării conţine suficiente resurse pentru a le potoli foamea şi setea. De ce mor ei înainte de a li se epuiza forţele fizice? Răspunsul este simplu: din cauza fricii. Frica este factorul care îi înnebuneşte şi le paralizează orice gând şi putere de rezistenţă, omorându-i cu mult înainte de vreme. Concluzia se impune de la sine: naufragiaţii ar putea supravieţui până la venirea ajutorului dacă ar putea să se stăpânească şi să-şi învingă frica.

Pentru a dovedi acest adevăr, Bombard a hotărât să experimenteze pe el însuşi aceasta, traversând Oceanul Atlantic, fără provizii. Şi-a construit o plută pneumatică de cauciuc, simplă şi rezistentă şi în ziua de 19 octombrie 1952 a părăsit Casablanca. Singur în imensitatea fără margini a oceanului, biciuit de valuri şi furtuni, purtat de curenţi, chinuit de sete şi arşiţă, el s-a hrănit cu peşte şi plancton şi a băut apă de mare sau de ploaie. După 65 de zile şi 65 de nopţi de luptă cu toate grozăviile oceanului, a ajuns în insulele Antile, în Marea Caraibilor. Medicul Alain Bombard slăbise cu 25 kg, globulele roşii îi scăzuseră la jumătate, pielea, deshidratată, îi era acoperită de o erupţie generalizată, unghiile de la picioare îi căzuseră, dar cu toată această stare fiziologică rea, voinţa lui de fier a dovedit încă o dată că cel care îşi stăpâneşte emoţiile negative, frica şi groaza poate supravieţui chiar şi în condiţii aparent imposibile. În cartea mărturie scrisă după această experienţă extraordinară, “Naufragiat de bunăvoie”, Alain Bombard Spune: “Naufragiat! Fii întotdeauna mai dârz ca marea. Luptând mereu, vei învinge. Adu-ţi aminte că acest lucru a fost dovedit de un om în 1952”.

Evident că toate acestea sunt valabile şi la traversarea mării vieţii.

Despre sentimentele pozitive

Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, emoţiile, sentimentele şi stările pe care le trăim au fost împărţite în două mari grupe: unele care măresc activitatea vitală a organismului şi altele care provoacă scăderea ei. Împărţirea s-a bazat pe observaţiile făcute asupra manifestărilor exterioare şi a comportamentului, legate de sentimentul care domină şi creează dispoziţia sufletească.

Când omul trăieşte stări de bucurie, toate procesele vitale ale organismului se desfăşoară într-un ritm intens. Respiraţia devine mai adâncă, pulsul este accelerat, mai plin, obrajii se îmbujorează, ţinuta se îndreaptă, oboseala scade, capacitatea de muncă şi randamentul cresc.

Emoţiile negative se pot uşor ghici după mimică şi comportament. Ele tulbură şi inhibă toate procesele vitale din organism, ceea ce duce la pierderea capacităţii de muncă, la oboseală şi la slăbirea rezistenţei în faţa bolilor.

Celor mai mulţi oameni le lipseşte educaţia sentimentelor. Oamenii devin nenorociţi încetul cu încetul, obişnuindu-se a se plânge mereu, a se văicări, a critica totul, într-un cuvânt, îşi formează o psihologie de “ghinionist”. Ei se lasă stăpâniţi de frică, griji, pasiuni inferioare şi distructive, mânie, se descurajează în faţa greutăţilor şi se dau bătuţi după primele lovituri.

De la bun început trebuie să pornim de la o constatare banală: de cele mai multe ori ne aprindem şi ne enervăm pentru fleacuri şi transformăm un nimic într-o dramă. Cu timpul însă, lucrurile se aranjează. Împrejurarea care astăzi, pe fondul emoţiei imediate, ne apare drept o catastrofă, mai târziu, după o săptămână sau o lună, ne apare măruntă, neînsemnată, iar reacţia noastră – nejustificată şi chiar ridicolă. Dacă ne gândim lucid la cauzele care au provocat explozia emoţională, vom constata că ele sunt cu totul disproporţionate faţă de energia nervoasă risipită atunci. Tocmai această disproporţie între cauză şi efect dă emoţiei negative caracterul ei morbid şi ne obligă să o combatem.

Rezistenţa, tăria sufletească în faţa insucceselor şi chiar a înfrângerilor, consecvenţa şi tenacitatea reprezintă, în lupta vieţii, o cheie importantă, o calitate fundamentală care trebuie cultivată neîncetat. Nenorocirea, ca şi furtuna, are o durată limitată. Este mai curând un obstacol în calea scopului urmărit, obstacol ce se depăşeşte cu voinţă şi răbdare.

Suntem aşa cum ne sunt gândurile

Pentru ca atmosfera noastră sufletească să fie luminoasă, tonică, optimistă, pentru a reuşi în tot ceea ce ne propunem să înfăptuim, este neapărat nevoie să gonim din suflet orice idee nesănătoasă, inutilă. “Nu ţine supărarea de azi pe mâine” ne îndeamnă înţelepciunea populară. Nu trebuie să lăsăm ca insuccesele, neplăcerile, pierderile să se transforme în amărăciune permanentă, “să ne acrească”. Pripa, neliniştea, descurajarea, gândurile negre, contactul cu cei care se plâng tot timpul, ne consumă în mod periculos şi inutil energia nervoasă şi ne scad vitalitatea. Acelaşi efect îl au şi neînţelegerile, ura, gelozia, invidia şi orice sentimente duşmănoase faţă de alţii. „Economia este un mare venit” spune un vechi proverb. Ea este valabilă în orice domeniu şi prin urmare şi în cheltuirea potenţialului nervos.

TERAPIA COGNITIVA

TERAPIA COGNITIVĂ

Această terapie de ultimă oră oferă mijloace eficiente de a transforma „otrava” stărilor negative ale minţii şi psihicului în „nectarul” stărilor stenice şi benefice. Această metodă modernă este capabilă să aducă foarte mult bine nu numai în viaţa celor care se confruntă cu diferite tulburări psihice sau fiziologice, dar şi în cazul celor care doresc să îşi transforme în mod radical existenţa, prin schimbarea calităţii gândirii lor, prin depăşirea limitelor generate de obişnuinţe, de prejudecăţi, de tipare mentale nocive. Terapia cognitivă reprezintă un pas realizat către o unificare între valorile spirituale autentice şi ştiinţa şi psihologia modernă.

Oferim în cele ce urmează o scurtă trecere în revistă a noţiunilor de bază şi modalităţilor de acţiune utilizate în cadrul acestei terapii, împreună cu câteva metode practice ce pot fi utilizate de cei care vor să îşi depăşească condiţionările mentale negative.

Un principiu fundamental

Rădăcina cuvântului “cognitiv” sau “cogniţie” înseamnă atât “a crede”, cât şi ”a gândi”. De aceea, terapia cognitivă este considerată a fi “tratamentul gândurilor” sau mai precis tratamentul stărilor mentale negative prin amplificarea unei credinţe profunde în aspectele şi valorile pozitive. Această terapie are la bază un principiu universal, cunoscut de mii de ani în tradiţiile spirituale ezoterice, principiu care afirmă faptul că fiinţa umană este structurată ca un întreg, în care trupul, psihicul şi mintea sunt într-o strânsă legătură şi interdependenţă. Pornind de la faptul că gândurile, credinţele, atitudinile şi percepţiile noastre determină calitatea şi intensitatea emoţiilor pe care le experimentăm s-a ajuns în mod firesc la concluzia că reorientarea gândirii, schimbarea anumitor atitudini şi comportamente poate modifica radical starea emoţională.

Terapia cognitivă a fost experimentată mai întâi de către doctorul Aaron Beck, pentru tratarea depresiei. Ulterior, Beck şi alţi cercetători au dezvoltat metode de aplicare a terapiei cognitive şi în cadrul altor probleme psihiatrice cum sunt crizele de panică, anxietate, mânia şi pentru tratarea efectelor psihice perturbatoare ale abuzurilor.

Ideea că modul de a gândi ne influenţează emoţiile şi comportamentul nu este nouă. Originile acestei idei se află în vechile curente spirituale ale umanităţii. A rămas celebră în acest sens afirmaţia lui Epictet care scria: “Oamenii nu sunt perturbaţi atât de mult de lucruri, cât de modul în care ei le percep.”

Pentru a înţelege mai bine această afirmaţie, imaginaţi-vă că dormiţi şi că vă trezeşte un zgomot puternic de vase sparte care vine din camera alăturată. Cum vă veţi simţi dacă vă imaginaţi că lucrurile au fost sparte de un hoţ? Probabil va apare o stare de spaimă şi anxietate. Dacă însă vă amintiţi că v-aţi luat de curând o pisică, situaţia se schimbă considerabil. Cu siguranţă nu veţi mai fi înspăimântat şi anxios, ci poate doar supărat din cauza daunelor produse.

Natura sentimentelor a fost şi în acest exemplu determinată de gândurile avute. Sentimentul de frică sau supărare a fost determinat de modul în care evenimentul – sunetul de vase sparte – a fost interpretat. La rândul său, modul particular de a interpreta un eveniment este rezultanta unei întregi serii de factori interiori cum sunt: experienţele anterioare, obişnuinţele mentale, reacţiile inconştiente de apărare etc.

Concluzie: Nu evenimentele exterioare, ci modul nostru de a le privi şi înţelege este cel prin care noi înşine creăm „raiul” sau „iadul” trăirilor noastre interioare.

Tratarea depresiilor şi a stărilor psihice negative

Depresia constituie unul dintre cele mai bune exemple de stare cauzată nu atât de evenimente perturbatoare, cât de interpretarea negativă a acestora. Persoanele care suferă de depresie se plasează într-o perspectivă din care lumea pare întunecată, sumbră şi lipsită de sens.

Iată un exemplu concret: imaginaţi-vă două persoane care au avut o relaţie intimă amoroasă şi care ajung, după mulţi ani petrecuţi împreună, la o ruptură a relaţiei lor. Cei doi se văd pe ei înşişi, precum şi relaţia lor într-un mod diferit. Una dintre persoane poate percepe relaţia ca pe o expresie a recunoaşterii valorii sale ca persoană şi de aceea despărţirea va fi interpretată de ea în acest caz drept o lipsă a valorii proprii. Această percepţie o va face să creadă că nu merită să fie iubită. Cea de-a doua persoană, care vede relaţia ca pe o parte foarte importantă a vieţii sale, dar nu ca pe o expresie a tuturor calităţilor sale ca om, consideră despărţirea ca un efect al incompatibilităţii lor sau ca o schimbare absolut necesară pentru evoluţia amândurora.

Care dintre aceste persoane credeţi că este mai predispusă spre a trăi o depresie cauzată de întreruperea relaţiei? Evident, prima. Despărţirea, în viziunea sa, este cauzată de un defect major al caracterului său şi din moment ce valoarea sa era strâns legată de relaţia cu partenerul, ruptura îi aduce credinţa că ea însăşi este o fiinţă ratată şi fără valoare, ceea ce la o analiză lucidă şi obiectivă este fals.

Astfel de credinţe auto-depreciative conduc la emoţii negative puternice cum ar fi depresia sau anxietatea. În exemplul dat, cea de-a doua persoană nu a negat faptul că relaţia lor este importantă. Ea va experimenta poate o anumită suferinţă, tristeţea sau frustrarea după ruptură, dar nu va ajunge la o stare de depresie. Motivul este acela că separarea este văzută realist şi nu într-un mod autodistructiv.

Depresiile pot fi declanşate de mai mulţi factori: schimbări biologice în anumite perioade ale vieţii, atitudini rigide şi negative referitoare la propria fiinţă, evenimente tragice, etc. Fundalul comun al stărilor depresive, independent de cauzele exterioare, este constituit însă de gândirea negativă.

Schimbând perspectiva asupra situaţiei care ne perturbă, ea poate deveni pentru noi un factor de progres. Pentru aceasta trebuie însă să identificăm tendinţele auto-depreciative, tendinţa de a generaliza situaţiile neplăcute, să luăm în calcul faptul că experimentarea emoţiilor negative intense ne determină să percepem realitatea în mod distorsionat, prin „filtrul” întunecat al acestora. Pentru a ne schimba perspectiva, trebuie să ne imaginăm cu putere ca fiind deja în noua situaţie, benefică, stenică, în care ne-am dori să ajungem şi să căutăm să trăim anticipat bucuria de a fi în această nouă stare, sesizând toate avantajele pe care ea le generează în noi.

Gândirea negativă

Cei care văd lumea înconjurătoare într-o perspectivă preponderent “neagră”, care se percep pe ei înşişi într-un mod depreciativ şi îşi văd viitorul ca fiind sumbru, sunt primii predispuşi să trăiască marcaţi de depresie şi alte stări psihice chinuitoare.

Terapia cognitivă este o metodă menită să ajute oamenii care se află în situaţii grele să înveţe în primul rând să identifice şi să îşi conştientizeze modul negativ de a gândi, să îl modifice în mod radical şi apoi să gândească constant într-o manieră pozitivă.

Când persoanele care se confruntă cu o depresie identifică modul de gândire stereotip care le distorsionează realitatea într-un mod negativ şi reuşesc să modifice această percepţie cu una mai realistă, depresia poate fi considerabil redusă. Şi mai mult chiar, atunci când modificarea în bine a gândurilor şi credinţelor negativiste devine o obişnuinţă, posibilitatea ca ele să mai sufere de o depresie în viitor scade foarte mult. Anumitor persoane această afirmaţie poate să li se pară extrem de simplistă. Ele pot gândi: “Sufăr de depresie de ani de zile şi-mi spuneţi că tot ce trebuie să fac este să gândesc pozitiv şi totul va fi rezolvat?” Aceasta este o problemă comună multor oameni care aud pentru prima oară de metodele de acţiune asupra gândirii. Cum acţionează însă în realitate acest mecanism?

Deşi ideea că gândurile creează sentimente este elementară, modalităţile de procesare a informaţiei care apar în depresie şi în stările negative sunt de o mare complexitate. O modificare superficială a gândurilor în cazul unei astfel de terapii nu va face decât să amelioreze starea generală, fără a modifica însă fundalul şi fără a crea transformări de durată.

Ideea de “gândire pozitivă” este înţeleasă adesea parţial, fiind văzută ca o schimbare de moment şi oarecum forţată a gândurilor care apar. Din perspectiva terapiei cognitive, este necesar un proces mult mai profund: acest caracter pozitiv al gândirii trebuie să impregneze gradat întreaga structură mentală, să ajungă la nivelul credinţelor şi aspiraţiilor profunde, să disloce şi să elimine tiparele mentale negative, să fie modificată de fapt chiar obişnuinţa de a gândi auto-distructiv.

Aceasta presupune în primul rând obiectivarea tendinţelor negative care apar în minte şi apoi învăţarea unor noi deprinderi cum sunt: monitorizarea propriului flux al gândirii, identificarea credinţelor şi atitudinilor nefaste şi supunerea lor legilor raţiunii superioare. Pentru a reuşi acest demers esenţial, în această etapă este important să ne reamintim calităţile pe care le avem şi cele mai intense stări benefice pe care le-am trăit până în prezent şi să urmărim să le retrezim în noi. Accentul trebuie pus în mod fundamental pe ceea ce este benefic, înălţător şi pozitiv în noi.

Prin practică susţinută şi perseverentă, aceste deprinderi pot deveni o a doua natură şi astfel nu numai că scade riscul unei depresii severe, dar întreaga viaţă poate să capete un nou tonus, plin de fericire.

Pentru a schimba un mod negativ de a gândi cu unul nou, benefic, este necesar ca aspectele pozitive să fie impregnate în gândire, comportament, atitudini şi emoţii. Acest efort de manifestare a aspectelor pozitive trebuie să fie realizat până când el devine un OBICEI.

Efortul personal

Acest tip de acţiune asupra gândurilor nu reprezintă un fel de ”baghetă magică” care poate să înlăture instantaneu şi fără efort stările negative. Pentru a putea beneficia de ea, trebuie depus un efort constant pentru formarea unor deprinderi noi. O astfel de abordare poate să pară dificilă la început, deoarece procesul este ceva mai lent, iar stările şi simptomele neplăcute nu dispar instantaneu. La început, observarea propriului flux al gândurilor şi combaterea gândurilor negative pot părea dificile, iar rezultatul nu pare demn de efortul realizat, dar asemeni învăţării unei limbi străine, cu cât practicăm mai mult utilizarea noilor deprinderi, cu atât ele devin mai eficiente şi mai familiare, iar rezultatul va fi profund şi de durată.

Să nu uităm că schimbarea unui mod de a gândi, a unor obişnuinţe create de-a lungul a zeci de ani nu se poate face însă prin medicamente miraculoase şi nici prin cele mai moderne metode ale practicii medicale actuale, ci numai prin participarea activă şi conştientă a fiinţei care suferă.

Pentru a crea un astfel de obicei este nevoie de un efort de atenţie constant, de dorinţa de a relua procesul gândirii pozitive cu răbdare ori de câte ori este nevoie. Aceasta nu trebuie însă să ne facă să ne încordăm sau să ne tensionăm. „Muşchii” afectivi şi mentali trebuie antrenaţi cu perseverenţă în sens benefic (asemenea celor fizici) pentru a ajunge la o formă optimă.

Stereotipurile mentalecons3

Mintea umană reprezintă o structură extraordinar de eficientă. În afara funcţiilor sale conştiente, pentru a folosi şi înţelege cu un maxim de eficienţă informaţiile preluate din mediul exterior, se dezvoltă de-a lungul timpului mecanisme automate numite scheme sau stereotipuri mentale. Schemele mentale servesc drept filtre ale experienţei ce se derulează, conducându-ne rapid la concluzii asupra unui eveniment ÎNTR-UN MOD AUTOMAT, care nu necesită o participare activă a atenţiei şi discernământului nostru. Fiecare dintre noi are un astfel de depozit unic de amintiri, informaţii, obişnuinţe, astfel încât concluziile trase în urma unui eveniment variază de la o persoană la alta în funcţie de schemele mentale deja formate.

Din acest punct de vedere un înţelept contemporan afirma că “Cei mai mulţi oameni nu gândesc, ci sunt gândiţi”, mintea lor acţionând asemănător unui robot care oferă prompt, dar în mod mecanic, răspunsuri „predigerate” la stimulii exteriori. Stereotipurile mentale negative reprezintă una dintre principalele cauze ale menţinerii perturbărilor psihice, provocând probleme emoţionale şi de comportament şi fiind de natură să limiteze mult însăşi libertatea de acţiune a persoanei care le manifestă. Cu cât suntem mai desprinşi de astfel de stereotipuri mentale negative, cu atât putem trăi mai intens şi pentru perioade mai îndelungate stări de fericire, de libertate, de optimism.

Un exemplu de astfel de stereotip poate fi întâlnit frecvent în cazul deziluziilor în dragoste. O femeie care a avut deja mai multe experienţe de cuplu nefericite poate să îşi creeze un puternic stereotip mental de tipul “toţi bărbaţii sunt infideli” care îi va condiţiona reacţiile şi în viitor, şi care o va face să evite să realizeze noi relaţii cu implicaţii mai profunde, să prefere relaţiile pasagere şi superficiale, sau să se însingureze. Ea va reacţiona în mod automat la contactul cu o nouă persoană de sex opus, condiţionată de acest stereotip şi de cele conexe cu acesta, care au determinat crearea unui fals mecanism de protecţie pentru evitarea unei presupuse suferinţe…

Acest exemplu ilustrează un stereotip cu implicaţii emoţionale profunde, dar de asemenea, tot stereotipurile mentale sunt cele care ne fac uneori să mergem mereu pe acelaşi drum către servici, să ne obişnuim cu o gamă limitată de emoţii care ne devin familiare, să răspundem cam în aceeaşi manieră la contactul cu alte fiinţe, să adoptăm un număr limitat de atitudini, să ne obişnuim să ne îmbrăcăm sau să ne comportăm doar într-o anumită manieră şi chiar să mâncăm acelaşi tip de hrană. Toate aceste scheme mentale reprezintă de la un moment dat o barieră reală în calea experimentării noului şi mai ales în calea transformării.

O fiinţă care este foarte marcată de stereotipii va adopta cu greu atitudini noi benefice şi va avea cel mai adesea reacţii de adaptare foarte întârziate sau lente la condiţiile noi din mediul exterior.

Trebuie să conştientizăm schemele mentale automate şi să învăţăm să evităm să acţionăm prin stereotipuri. Aceasta presupune dezvoltarea libertăţii interioare, dezvoltarea unor atitudini şi reacţii noi, ieşirea din rigiditate şi automatism. Trebuie să învăţăm să eliminăm robotul din noi.

Cum se formează stereotipurile limitative?

Aceste scheme adânc înrădăcinate sunt formate cel mai frecvent în copilăria timpurie, ca o reacţie la experienţele negative, dar continuă să apară şi pe parcursul vieţii ca urmare a evenimentelor prin care trecem şi a reacţiilor emoţionale relativ la acestea. În limbaj de specialitate, ele se numesc “scheme disfuncţionale” sau “credinţe disfuncţionale esenţiale”. De exemplu, dacă în perioada copilăriei au existat experienţe repetate de critică dură, lipsă de afectivitate sau chiar manifestarea iubirii numai condiţionată de îndeplinirea anumitor sarcini, în mintea copilului se poate forma o impregnare profundă în care acesta începe să creadă că el este “în neregulă”, că prezintă o problemă mai mult sau mai puţin gravă. O astfel de credinţă o va face pe persoana în cauză vulnerabilă la depresie şi la o serie de trăiri psihice negative.

Cele mai puternice stereotipuri mentale negative apar în urma trăirilor emoţionale intense şi repetate, care induc un mod distorsionat de a gândi, bazat pe reacţii interioare de apărare şi protejare a propriei fiinţe. Există de asemenea stereotipuri mentale create prin simpla repetare consecventă a unor atitudini sau obiceiuri.

Acest sentiment de a fi incomplet sau de a fi „în neregulă” nu se manifestă însă tot timpul, ci condiţionat de anumite conjuncturi. De exemplu, persoana nu se va simţi astfel atunci când primeşte complimente de la alte persoane, sau când execută o sarcină în mod impecabil. Sentimentul va reapare însă, similar unui reflex condiţionat, atunci când factorii exteriori tind să aibă o manifestare asemănătoare celor care au declanşat stereotipul negativ.

De exemplu, dacă aprobarea celorlalţi a fost asociată cu sentimentul că ceea ce face este bine, o persoană poate dezvolta o nouă schemă mentală de genul: “Totul este bine dacă ceilalţi mă aprobă” ceea ce implică automat “Nu sunt bun de nimic dacă ceilalţi mă dezaprobă”. Să presupunem că îndeplinirea perfectă a unei sarcini a fost asociată cu gânduri pozitive despre sine însuşi. Atunci este probabil să se dezvolte o schemă mentală (convingere subconştientă) de genul “dacă fac totul perfect, atunci sunt bun” sau “dacă nu sunt în totalitate perfect, atunci sunt idiot.”

Odată cu apariţia acestor convingeri greşite profunde se dezvoltă comportamente cu rol compensator, mecanisme de apărare care conduc la evitarea situaţiilor nefavorabile. Astfel de comportamente compensatorii includ ”căutarea aprobării”, ”perfecţionismul”, “evitarea”, „negarea” etc, şi ele survin în mod automat pentru a împiedica situaţiile să ducă la convingeri profunde ca în exemplul “e ceva în neregulă cu mine”.

Datorită acestor stereotipuri mentale negative şi a comportamentelor de protecţie, în cursul normal al gândirii survin în mod automat mici, dar semnificative distorsionări ale realităţii.

De exemplu, lipsa de aprobare după îndeplinirea unei sarcini (chiar în condiţiile în care rezultatul acelei acţiuni este favorabil!) poate conduce la sugestia ce survine inconştient “sunt slab” sau „sunt lipsit de valoare”, sugestie care se va reflecta atât în starea interioară, cât şi în modul de acţiune al persoanei respective.

Manifestarea reacţiilor automate negative (generate de stereotipurile mentale) determină întărirea acelui comportament negativ, în timp ce manifestarea aspectelor pozitive opuse acelui obicei nefast, diminuează puterea acelui tipar mental şi gradat poate face ca el să dispară. Ceea ce manifestăm creşte, ceea ce nu manifestăm tinde să diminueze şi să dispară.

Enunţarea concluziei că cineva “este lipsit de inteligenţă” după ce a îndeplinit în mod imperfect o sarcină, întăreşte comportamentul de apărare perfecţionist, întăreşte credinţa condiţionantă. Mai mult decât atât, această nouă experienţă, mergând pe acelaşi şablon mental, adaugă o nouă amintire, întărind amprenta acelei credinţe interioare în creştere de tipul “sunt un ratat”. Fiecare astfel de experienţă duce la impregnarea mai profundă a stereotipului mental negativ. De aceea este necesară monitorizarea permanentă a fluxului gândurilor şi demolarea stereotipului mental.

Distrugerea stereotipului negativ

În terapia cognitivă, ca şi în alte sisteme moderne de transformare interioară şi de amplificare a puterii minţii, s-a demonstrat că omul are capacitatea de a schimba aceste “cercuri cognitive negative”, de a rupe cercul vicios pentru a trece la o stare nouă, superioară. Pentru a ajunge la aceasta trebuie să ţinem cont de câţiva paşi importanţi:

– Să fim convinşi că trebuie să schimbăm acel obicei negativ şi să ne auto-motivăm să facem aceasta.

– Să observăm stereotipiile în gândire şi acţiune.

– Să acţionăm printr-o tendinţă opusă stereotipului, cât mai des posibil, întărind noul mod de comportare printr-o stare emoţională pozitivă, cât mai stenică.

– Să menţinem şi să repetăm noul comportament cât mai des, până ce devine o obişnuinţă benefică.

Termenul de metacogniţie, folosit la ora actuală în psihologie se referă la o capacitate particulară a noastră, a fiinţelor umane – aceea de a gândi despre ceea ce gândim. Aceasta ne oferă posibilitatea de a ne observa mintea cu luciditate şi de a-i identifica mecanismele, depăşind astfel modurile distorsionate de gândire şi comportament. Cu cât depunem mai mult efort pentru a modifica gândirea disfuncţională şi comportamentul de protecţie disfuncţional, cu atât mai repede se va instala gândirea automată sănătoasă. Această metacogniţie devine cu adevărat eficientă atunci când observarea detaşată şi lucidă a activităţilor minţii este însoţită de un fundal interior, afectiv cât mai plin de înţelegere şi chiar de iubire. Atunci când acţiunea directă asupra minţii este dificil de realizat, datorită stării de tulburare interioară, se poate totuşi acţiona asupra comportamentelor sau stărilor interioare, ceea ce va avea ca rezultat ulterior şi modificarea la nivelul gândirii.

Iată în continuare un exemplu: în urma mai multor deziluzii în dragoste, o femeie şi-a dezvoltat un stereotip mental de genul „nu merit să fiu iubită”, care o face să acţioneze într-o manieră timidă şi retrasă, lipsită de încredere în sine şi în persoanele de sex opus. Cum se poate acţiona în această situaţie? După identificarea stereotipului limitativ („nu merit să fiu iubită”), în primul rând este necesară o mobilizare interioară pentru a rememora cele mai intense şi frumoase experienţe fericite pe care le-a trăit anterior legate de ipostaze în care s-a simţit iubită (etapă de eliminare a tendinţei de generalizare şi de obiectivare cu luciditate a situaţiei curente). Apoi va începe să se gândească la noua stare pe care doreşte să o atingă, cea de încredere, de dezinhibare şi libertate, de intensă afectivitate, care o va conduce la ipostaza în care să fie iubită pentru ceea ce ea deja este (etapa de auto-motivare interioară). Va căuta să se imagineze în ipostaza în care chiar ACUM are deja toate aceste calităţi şi va căuta să resimtă cât mai intens toate avantajele acestei noi ipostaze. Apoi va căuta să trăiască cu intensitate sentimente opuse celor negative care o marchează, amplificând încrederea şi curajul, precum şi noi atitudini şi comportamente, pline de veselie, umor, calităţi pe care a evitat să le manifeste anterior, asociate cu o stare de relaxare lăuntrică. Aceste noi atitudini vor genera condiţii noi şi contacte de natură diferită celor realizate anterior.

În concluzie, prezentăm o succintă viziune asupra principalilor paşi care trebuie urmaţi de cel care doreşte să îşi modifice cu rapiditate în sens benefic, starea interioară.

– Identificarea cu luciditate a fluxurilor mentale negative care apar frecvent, a ideilor nocive care sunt prezente cel mai des

– Observarea stereotipurilor mentale care apar, a schemelor de gândire pe care le utilizăm ca pe un şablon şi care sunt foarte puternic înrădăcinate în minte.

– Observarea comportamentelor şi a reacţiilor pe care le generează aceste scheme stereotipe.

– Cultivarea comportamentelor şi atitudinilor menite să anihileze vechile scheme mentale perturbatoare; găsirea unei puternice motivaţii interioare în sens favorabil pentru această schimbare.

– Folosirea sugestiei benefice pentru a schimba stările mentale nocive

– Reimpregnarea întregii fiinţe cu noua stare benefică

– Crearea unei obişnuinţe mentale, prin menţinerea cu perseverenţă a stărilor bune dobândite ca urmare a etapelor anterioare.

Terapia cognitivă şi tehnicile de transformare a impregnărilor mentale au apărut ca o necesitate de îmbunătăţire a condiţiei interioare a fiecărei fiinţe umane. Deşi într-o primă etapă ele s-au adresat mai ales celor care suferă, ele au devenit cu timpul căi de atingere a succesului şi de depăşire a limitelor individuale, de experimentare liberă şi plină de fericire a existenţei. Aceste modalităţi reprezintă totodată paşi esenţiali către o viaţă împlinită, lipsită de automatisme, ascendentă şi orientată în mod profund către sursa divină şi adevărată a vieţii.