SARBATOAREA COSMICA

“O, Dumnezeul meu şi desfătarea mea,

[…]

Sufletul meu a vrut

Să se dăruie unei opere

Din dragoste pentru Tine.

De aceea, aceste cuvinte

Vor fi de înţelepciune pentru a urma

Drumul către Tine

De lumină pentru drum

Şi de iubire de-a lungul drumului.”

Sfântul Ioan al Crucii

Pentru mulţi oameni, descrierea unor stări de extaz sau a unor experienţe mistice poate să trezească neîncredere sau derută, în cazul în care respectivele fiinţe nu au avut nici măcar o clipă în viaţă mintea oprită de bucurie. Ca să ne apropiem măcar intuitiv de un strop din oceanul de beatitudine în care au trăit sau trăiesc unii oameni sfinţi, să ne amintim sau să ne imaginăm cum, mergând pe munte la asfinţit, la curba unei serpentine ni se deschide brusc în faţa ochilor un peisaj la care nu ne aşteptam şi care ne răpeşte sufletul într-o clipă; de exemplu, mergem printr-o pădure deasă şi întunecată, iar la capătul serpentinei, pe neaşteptate se deschide o privelişte largă cât cuprinzi cu ochii, un cer luminos cu nuanţe sublime strălucind în pacea apusului de soare. Atunci mintea se opreşte brusc şi aerul inspirat rămâne în plămâni pentru câteva clipe, timp în care uităm de noi, de pădurea întunecată, de timpul în care trăim, şi există doar bucuria nestăvilită a luminii, ca o sărbătoare sfântă, măreaţă, uluitoare, care nu lasă loc nici unui gând, nici unei desfăşurări în timp. După ce ne „dezmeticim” şi ne amintim că noi privim un apus de soare, dacă vrem să ştim ce s-a petrecut cu noi în acele clipe de oprire, putem spune doar că a fost o bucurie copleşitoare în care am uitat tot ceea ce ştiam despre orice, şi am fost în atingere cu o imensitate sfântă, atotcuprinzătoare. Orice am spune nu descrie decât vag ceea ce am trăit, şi aceasta doar pentru cei care deja au avut şi ei momente de uluire extaziantă. De aceea, citind cele scrise de unii dintre marii sfinţi sau de către marii maeştri spirituali, vom putea doar să ne deschidem inima spre soarele sfinţeniei, să ne facem o vagă idee despre ceea ce cu adevărat înseamnă o cale spirituală; căci misterul căilor prin care Dumnezeu ne cheamă şi ne desăvârşeşte nu-l putem citi nicăieri, nu-l putem afla de la nimeni, îl putem experimenta direct doar în inima noastră.

Aime Michel spunea: « A cere misticilor să ne dovedească ceea ce spun este o contradicţie, căci e ca şi cum i-ai cere soarelui să nu mai lumineze ca să-l poţi vedea. Dar dacă el nu mai luminează, ce poţi vedea atunci? Iar dacă străluceşte, atunci nu-l mai poţi privi. Dacă misticii dovedesc ceva, atunci acel lucru nu este chiar obiectul experienţei lor. Acel obiect ni se refuză prin însăşi natura lui în aceeaşi măsură în care ni se oferă; El este transcendenţă.” Am spune chiar că este impropriu spus “obiect” al cunoaşterii sau al experienţei mistice, pentru că de fapt, în experienţele autentice, Dumnezeu se revelează Lui însuşi în inima omului copleşit de extaz, astfel încât nu există obiect al cunoaşterii Supreme, ci doar subiectivitatea care se vede pe Ea însăşi, adică Dumnezeu. Este impropriu spus “să-L cunoşti pe Dumnezeu” pentru că doar ceva infinit şi etern poate să cunoască ceva infinit şi etern, astfel încât El este cel care se descoperă şi se priveşte extaziat pe El însuşi, atunci când un sfânt se află în cea mai înaltă unire cu Dumnezeu. » În acelaşi sens poate fi înţeles şi acel aforism : » Pentru a putea înţelege un Zeu trebuie să fi tu însuţi Zeu.»

Si totusi, …IUBIREA

Într-o lume în care este căutată de toţi dar este găsită de foarte puţini, în aceste timpuri în care oamenii se grăbesc să simtă viaţa mai mult decât să cunoască direct şi profund realităţile divine ale vieţii, as dori sa ofer cateva repere cu privire la viaţă, iubire şi înţelepciune precum şi asupra mijloacelor de a le atinge. Dacă vom reflecta mai adânc vom observa că atât iubirea cât şi înţelepciunea au reprezentat atât scopul cât şi mijloacele pentru a putea cu adevărat trăi bucuria şi extazul unei existenţe pure trăite sub semnul prezenţei divine.

Iubirea de semeni şi iubirea de Dumnezeu în special a fost, este şi va fi, pe calea rapidă a înaltei perfecţiuni morale şi spirituale marea comoară demnă de a fi protejată şi din ce în ce mai mult şi mai profund venerată. Ea nu este numai izvorul vieţii fiinţei umane realizate spiritual ci şi culmea acesteia, deoarece Dumnezeu este iubire, iar adorarea sa îşi găseşte desăvârşirea în însăşi Voinţa divină care mişcă sufletul omului şi îl înalţă în Împărăţia sa.

Totul începe printr-o privire plină de iubire a lui Dumnezeu, în interiorul său lipsit de limite, mişcarea de iubire care emană din El întorcându-se în final tot la El. În acest sens, iubirea este un dar al graţiei: Dumnezeu ia iniţiativa şi trezeşte sufletele în căutarea iubirii.

El revelează astfel prezenţa Sa plină de viaţă, lumină şi conştiinţă în inima fiinţei umane, iar aceasta astfel solicitată răspunde graţiei Lui printr-un elan spontan al întregii făpturi dacă graţia este intensă, sau mai lent, absorbindu-se gradat, plin de iubire, în ea, dacă chemarea este mai blândă.

Aspiraţia frenetică şi impetuoasă la revelarea Realităţii Ultime care este Dumnezeu conţine totul. Este suficient să aspiri intens, să aspiri la ea cu întreaga fiinţă doar un singur moment, pentru a o obţine spontan. Acordarea graţiei divine nu depinde decât de forţa, sinceritatea şi constanţa aspiraţiei.

La început, iubirea unui om care-L caută pe Dumnezeu apare ca o interiorizare profundă sau ca o experienţă abisală, obscură, liniştită. În contact cu Dumnezeu, el se absoarbe în savoarea sublimă şi beatifică a iubirii, dar nu o gustă decât uneori şi într-o manieră superficială. Însă Numele celui Preaiubit rămâne permanent pe buzele şi în inima sa. Apoi absorbţia sa devine atât de dulce încât, dincolo de cuvinte, se naşte o aspiraţie interioară extraordinar de intensă, greu reţinută. El se menţine acum în acest elan, incapabil să mai exprime fervoarea iubirii sale, gândurile rămânându-i mute de uimire. Atracţia pe care o simte este atât de vie încât din momentul în care se orientează spre Dumnezeu, fiinţa este proiectată într-un ocean de iubire. Apoi, adânc impregnat de această iubire copleşitoare, el realizează discriminarea cu ajutorul inimii, conştientizând simultan atât lumina misterioasă şi tainică a Prezenţei Divine cât şi iubirea în seninătatea graţiei, pacea şi bucuria, trecând când printr-o fază de beatitudine, de extaz şi de „beţie” divină, când printr-un „somn” hiperconştient, plin de calm şi linişte lăuntrică, în care uită tot ceea ce este în exterior. Ajuns la acest nivel, el nu mai gustă iubirea, ci se scaldă continuu, în întregime scufundat în ea şi în Dumnezeu trăindu-şi totuşi viaţa de zi cu zi. Îmbrăţişarea iubirii divine se desfăşoară mai departe secret, în inima sa, iubirea devenindu-i din ce în ce mai intensă, mai simplă, mai curată şi mai delicată, pe măsură ce inteligenţa şi sensibilitatea lui se rafinează. În timpul acestei imersiuni profunde în dumnezeire voinţa sa se transformă. El devine un veritabil slujitor al lui Dumnezeu, abandonându-se cu totul plin de iubire voinţei Sale. El nu mai ştie, nu mai simte, nu mai iubeşte şi nu mai doreşte nimic altceva în afara lui Dumnezeu, jertfind necondiţionat orice capacitate proprie de a simţi sau a gândi în mod egotic sau limitat, Conştiinţei Divine Absolute.

Indiferent dacă această etapă a fost parcursă lent sau rapid, în final căutătorul lui Dumnezeu trebuie să facă un salt în infinit, renunţând dintr-o dată la orice legătură, renunţând la Relativ pentru a cuceri Absolutul. Astfel fiinţa cutezătoare obţine Cunoaşterea Ultimă, Cunoaşterea lui Dumnezeu.

Iubirea luminoasă care constituie de acum substanţa sa intimă, i-a cuprins întreaga fiinţă şi este emanată liber în întreg Universul devenit pentru el o simplă prelungire a activităţii sale.

Cu o libertate suverană, fiinţa care L-a realizat pe Dumnezeu, se bucură detaşat de toate lucrurile divine sau umane, iubindu-le pentru frumuseţea lor esenţială, ele fiind în această perspectivă însuşi Dumnezeu. Astfel, impregnat complet de Dumnezeu, cu simţurile copleşite de prezenţa divină, cu inima cu adevărat satisfăcută şi voinţa divinizată, el atinge iubirea perfectă şi egală, nediferenţiată şi universală. Ajuns la iubirea triumfătoare, ferm stabilit în Centrul totalei eficienţe a lui Dumnezeu, în chiar voinţa Sa atotputernică, aflat în plină graţie divină, având o putere deplină asupra darurilor spirituale el le împarte acum plin de compasiune şi iubire celor care, la rândul lor îl caută plini de fervoare pe Dumnezeu.

Aceasta este Sărbătoarea cosmică unde nu prezidează decât Dumnezeu.

Este Sărbătoarea îndumnezeirii.