CUM SA NE REZOLVAM CONFLICTELE? (partea II)

Cum sa ne rezolvam conflictele? (partea II)

“Cu cât un om este mai mare, cu atât dragostea lui este mai mare.”Leonardo da Vinci

Iubindu-ne pe noi înşine învăţăm să-i iubim pe ceilalţi

Odată ce aţi învăţat să vă cunoaşteţi, prin reflexie sau obiectivare, ori în orice alt mod, este foarte important să învăţaţi să vă iubiţi. Iubiţi ceea ce sunteţi, iubiţi-vă aspiraţiile şi idealurile, iubiţi femeia sau bărbatul din voi, iubiţi întreaga lume care se reflectă neîncetat în voi înşivă, în virtutea principiului corespondenţei Părţii în Tot şi Totului în Parte. Aşa cum noi înşine suntem permanent reflectaţi în ceilalţi, aşa cum toate bucuriile sau durerile noastre îşi regăsesc permanent reflexia în exterior şi noi la rândul nostru constituim în mod similar un asemenea ecran de reflexie pentru ceilalţi.

Învăţând să vă iubiţi şi bucurându-vă de iubire, în însăşi această comoară a iubirii ce vă cuprinde în adâncul sufletului, veţi învăţa treptat să îi iubiţi şi pe ceilalţi, căci veţi deveni conştient de faptul că fiecare dintre ei nu exprimă decât nenumărate şi variate reflexii ale propriei dumneavoastră existenţe. Veţi iubi atunci, în ei şi în dumneavoastră, aceeaşi esenţă divină, dincolo de masca iluzorie a unei personalităţi efemere.

În momentul în care reuşim într-o situaţie conflictuală să ne acceptăm «adversarul» ca om şi nu ca adversar, şi chiar să-l privim ca pe un prieten, automat conflictul va fi înlăturat, cearta transformându-se într-o discuţie şi lupta într-o dezbatere.

În general, în cazul unei situaţii conflictuale, datorită neconcordanţei unor puncte de vedere, lipsei de înţelegere, tendinţei de respingere atât faţă de situaţia în sine, cât şi faţă de presupusul nostru adversar, există o tendinţă de contracţie a întregii noastre fiinţe. Ne închidem în noi înşine şi refuzăm cu încăpăţânare să acceptăm orice idee provenită din exterior, ca şi cum ea ne-ar putea ataca (dacă ne temem instinctiv că am putea fi distruşi trebuie să înţelegem că doar egoul, acea personalitate efemeră, limitată, ar putea fi distrusă şi nu esenţa noastră luminoasă, divină, Sinele) şi iată-ne astfel contractaţi de parcă am dori să atingem dimensiunile unui punct, care de altfel este mai greu de lovit, dar care, atenţie, se pierde prin micimea lui foarte uşor în infinitatea nesfârşită a universului. Suntem oare astfel avantajaţi?

Nu ar fi poate mai util pentru noi să urmărim să facem faţă acelui conflict, rămânând deschişi în faţa oricărei alternative, acordând cu onestitate şi celuilalt şansa de a avea dreptate, acceptându-l? Expansionându-ne cu mult curaj (fiinţa şi conştiinţa), urmărind să-i înţelegem punctul de vedere ne vom îmbogăţi şi vom avea astfel mult mai mult de câştigat. O situaţie conflictuală rezolvată nu este neapărat una în care am câştigat bătălia nimicindu-ne adversarul, ci mai ales aceea în care conflictul a fost înlăturat prin acceptarea punctului de vedere al celuilalt şi în urma căreia ne regăsim de fapt îmbogăţiţi şi nu învinşi, în ciuda suferinţei aparente a egoului nostru.

Şi să nu uităm că ceea ce putem evita, ne scuteşte ulterior de o luptă inutilă. De aceea nu vă lăsaţi niciodată provocat. Într-o înfruntare de orgolii nu există o fiinţă umană învinsă şi una câştigătoare, ci doar un orgoliu învins şi unul câştigător. Şi la sfârşitul unei astfel de lupte nu ne vom regăsi îmbogăţiţi, ci dimpotrivă vom deveni mult mai înţelepţi refuzând-o.

Învăţând să dăruim

Ne bucurăm întotdeauna atunci când ni se dăruieşte ceva şi ne bucurăm, de asemenea, atunci când o situaţie conflictuală încetează. De ce nu am provoca atunci chiar noi această finalizare fericită a unei situaţii tensionante, dăruind celuilalt (pe care astfel vom înceta totodată să-l mai privim drept adversar sau duşman), chiar lucrul care s-ar aştepta poate cel mai puţin să îl primească de la noi – şi anume bucurie. Nu consideraţi bucuria drept un sentiment abstract şi deci un lucru imposibil de dăruit, pentru că este foarte simplu să dăruiţi celuilalt de pildă bucuria de a primi un dar din partea dumneavoastră.

Nu vă gândiţi neapărat la lucruri costisitoare, căci este mult mai importantă reacţia de bucurie pe care o generează primirea acelui dar, oricât de neînsemnat, decât darul în sine. Iar sentimentul de fericire va fi cu atât mai mare cu cât darul provine tocmai de la o persoană de la care te aştepţi cel mai puţin la aceasta.

Şi procedând astfel vom avea din nou puterea să privim lumea cu ochii unui copil.


Libertatea de a deveni din nou copii

“Atunci când încetăm de a mai fi copii suntem deja morţi.”Constantin Brâncuşi

Unul dintre cele mai responsabile lucruri pe care le putem face ca adulţi, deşi poate părea paradoxal este de a deveni din ce în ce mai mult copii.

O atitudine de curiozitate şi fascinaţie valorează mult mai mult decât o atitudine înclinată mereu către a face presupuneri şi deducţii logice.

Aceasta este o idee foarte simplă, având însă consecinţe profunde. Copiii mici învaţă extrem de rapid şi fac astfel deoarece sunt curioşi faţă de orice lucru. Ei nu ştiu şi ştiu că nu ştiu, astfel ei nu se îngrijorează că vor părea stupizi dacă vor întreba. La urma urmei, fiecare credea odinioară că Soarele se învârtea în jurul Pământului, că ceva mai greu decât aerul nu putea zbura şi, desigur, a alerga 100 de metri în mai puţin de 10 secunde era psihologic imposibil. Schimbarea este singura constantă.

În momentul în care veţi avea curajul de a fi şi adult şi copil în acelaşi timp – depăşind şabloanele artificiale ale gândirii care au încercat întotdeauna să distrugă sau cel puţin să separe copilul din fiecare dintre noi de personalitatea noastră adultă – veţi putea să acţionaţi în toate îndatoririle zilnice cu bucuria specifică copilului care se joacă, şi puteţi fi sigur că în orice veţi întreprinde veţi fi învingător. Veţi putea “ataca” orice problemă mult mai direct, cu dezinvoltura specifică copilului. Vă veţi putea desfăşura activităţile cu mai multă voie bună şi libertate, fără ca în acelaşi timp să manifestaţi seriozitatea rigidă sau atitudinea sumbră specifică adultului mereu apăsat de griji, care a uitat de mult să mai fie copil.

Dacă vă situaţi întotdeauna pe poziţia adultului, care în numele poziţiei şi importanţei sale este convins că trebuie să fie întotdeauna sumbru şi serios, problemele dumneavoastră nu numai că vor fi întotdeuna aceleaşi, dar chiar se vor multiplica din ce în ce mai îngrijorător.

A descoperi copilul ascuns în fiecare dintre noi şi a-i permite să se manifeste înseamnă, de fapt, a descoperi însăşi acea legendară fântână a vieţii şi a tinereţii, şi totodată căile de acces către ea.

CUM SA NE REZOLVAM CONFLICTELE? (partea I)

Cum să ne rezolvăm conflictele (interioare şi exterioare)?

“Trebuie să ne cultivăm grădina” Voltaire

Necesitatea unei viziuni corecte

Adeseori la baza unei stări conflictuale, a cărei manifestare este evidentă în relaţiile interumane care ne marchează existenţa, se află o stare de conflict interior, generată de o neacceptare a propriei noastre persoane sau chiar de o viziune deformată asupra propriei personalităţi.

Înţelegem în acest caz importanţa majoră a creării unei imagini despre noi înşine corecte şi acceptabile.

Aşa cum fiecare dintre noi avem un eu, o personalitate, fiecare dintre noi avem şi o anumită imagine cu privire la acesta.

În anumite situaţii este posibil ca acestea două să nu coincidă şi în acest caz se poate genera o stare conflictuală, a cărei manifestare apare evidentă fie în interior, fie în exterior.

Să presupunem că sunteţi o persoană care se consideră integrată în mediul social, inteligentă, eficientă. Simbolic, putem reprezenta această imagine printr-un cerc mare, fără neregularităţi. Poate exista eventual o uşoară deformare a acestui cerc simbolic, această deformare reprezentând de exemplu un acces de mânie ocazională datorat unui insucces de moment, dar în ansamblu, aveţi despre propria persoană o imagine foarte satisfăcătoare.

În acelaşi timp este posibil să nu fiţi conştient – sau să nu doriţi să admiteţi aceasta – că în realitate majoritatea timpului sunteţi ursuz sau morocănos, stresat, neliniştit.

O altă persoană căreia i s-ar cere să traseze o imagine care să sugereze aceste caracterisitici ale personalităţii dumneavoastră, va prezenta o figură plină de proeminenţe, îngroşări, neregularităţi şi deformări, mult diferită de imaginea pe care o aveţi despre dumneavoastră.

În orice caz, dacă imaginea respectivă, a propriei personalităţi, nu coincide cu veritabila dumneavoastră personalitate, este foarte probabil că sunteţi foarte adesea tensionat şi că energiile vitale şi psihice sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, dispersate, risipite într-o luptă interioară. Întreprindeţi lucruri pe care nu le stăpâniţi sau nu le puteţi controla în mod adecvat, raporturile pe care le aveţi cu ceilalţi nu sunt satisfăcătoare, sunteţi delăsător şi în majoritatea timpului solitar şi deprimat, mânios şi tensionat, şi în această stare de tensiune metabolismul fiinţei este la rândul său dezechilibrat. În acest caz şi explicaţiile date anterior vă pot ajuta să înţelegeţi de ce este astfel.

În cazul în care nu ne iubim propria imagine, nu va trebui nicidecum să respingem această imagine, ci pur şi simplu să urmărim să o ameliorăm, să o înfrumuseţăm acţionând atât asupra ei, dacă este posibil, cât şi asupra noastră, căci, frumuseţea este în ochii privitorului.

Nu vom putea să realizăm mare lucru în viaţă dacă nu ne cunoaştem cu adevărat şi nu admitem condiţia reală a propriei noastre personalităţi. În schimb, în cazul în care vom avea despre noi înşine o imagine corectă şi acceptabilă de care să fim mulţumiţi, ne vom regăsi cu uşurinţă pacea interioară şi echilibrul psihomental.

În general, deşi acest fapt nu este conştientizat, detestăm la ceilalţi exact ceea ce ne nemulţumeşte şi condamnăm la noi înşine. Chiar dacă pare paradoxal, adesea manifestăm un sentiment de ostilitate faţă de ceilalţi (persoane, animale, locuri) în măsura în care aceasta ne sugerează exact acele caracteristici nedorite sau defecte pentru care ne dispreţuim sau ne desconsiderăm pe noi înşine.

Cum oglindim în noi înşine lumea exterioară?

Intensitatea emoţiilor şi forţa mâniei noastre împotriva oponentului trădează gradul în care noi respingem de fapt o anumită parte a personalităţii noastre, indicând cel mai frecvent refuzul nostru de a o accepta.

Astfel, persoana care reproşează violent celui care ţine o conferinţă lipsa de rigoare, faptul că expunerea este antiştiinţifică, dovedeşte prin aceasta propriul său dubiu interior; dacă ea ar fi foarte încrezătoare în sine, modul său de exprimare ar fi mult mai ponderat şi detaşat. Tocmai încrederea în sine a conferenţiarului poate fi cea care evidenţiază prin contrast lipsa de încredere în sine specifică contestatarului său, şi poate că tocmai stilul alert şi convingător al conferenţiarului trezeşte invidia celui care îl contrazice, şi care, bineînţeles, făcând aceasta se raportează la propriul său autoritarism.

La ce ne-ar putea folosi această viziune asupra problemelor cu care ne confruntăm? Ea ne permite să apreciem mai bine factorii care intervin în propriile noastre manifestări şi raţionamente, factori atât conştienţi, cât şi inconştienţi. De exemplu, mânia noastră exteriorizată, cauzată aparent de un fapt exterior, este semnul că ceva nu merge aşa cum trebuie în interiorul nostru. Cu certitudine, este clar că ceva din ceea ce vedem în exterior nu întruneşte în mod obligatoriu aprobarea noastră. Există lucruri din exteriorul nostru pe care am dori să le schimbăm; însă tocmai acesta este semnul propriului nostru dubiu interior, al inferiorităţii noastre în acel domeniu, al respingerii pe care o dovedim faţă de noi înşine, dar pe care o transferăm atunci asupra altei persoane sau lucru, cărora le împrumutăm motivaţile noastre inconştiente.

Regăsim astfel proiectate asupra celorlalţi, deveniţi adevărate oglinzi în care se reflectă propria noastră personalitate, greşelile sau defectele noastre şi iată-ne puşi în situaţia de a ne direcţiona cel mai adesea în mod inconştient sentimentele, şi din păcate în special resentimentele, asupra acelei părţi din noi înşine pe care o regăsim în exterior, reflectată în ceilalţi.

Acest mecanism mental de proiecţie este un proces emoţional complex, la fel de misterios ca şi metabolismul celulelor organice. Odată deveniţi conştienţi de acest mecanism vom putea să ne comportăm mult mai corect, într-o manieră mai adaptată, mai lucidă, judicioasă şi obiectivă; vom face astfel un pas important în eliminarea tensiunilor şi conflictelor existente, căutându-le şi anihilându-le în primul rând în exterior, dar şi în interior.

Acţionaţi şi trăiţi de fiecare dată, în orice împrejurare, ca o fiinţă liberă şi responsabilă. Imaginea noastră despre noi înşine nu va fi corectă decât atunci când şi ea, odată cu noi înşine, va fi constant revizuită, recreată. Noi nu suntem subordonaţi acestei imagini şi ar fi o greşeală să ne limităm creativitatea la o reprezentare fixată în prealabil despre noi înşine; dimpotrivă, trebuie să subordonăm această imagine facultăţii noastre creatoare, să inventăm fără încetare, să reajustăm şi să readaptăm viziunea despre noi înşine la realitatea concretă a vieţii, potrivit propriului nostru elan creator.

Noi nu suntem prizonierii rolului nostru, ai statutului nostru social şi pentru aceasta este necesar să revizuim constant şi cât mai profund ideea construită şi acceptată de noi cu privire la acest rol. Să nu uităm că partea cea mai profundă şi mai reală din noi înşine este aceea care, prin libertatea absolută care îi este specifică, se sustrage oricărei îngrădiri, oricărei impuneri şi oricărei limitări.

Obiectivare şi obiectivitate

Rezolvarea progresivă a conflictelor interioare printr-o prinză de conştiinţă asupra faptelor traumatizante conduce deci la o luciditate şi la o obiectivitate mult mai mare.

Fiinţa devine capabilă să îşi estimeze propria valoare, ca şi cum ar judeca un alt individ cu un instrument de măsură bine definit. Odată realizată această revalorificare interioară, aceasta se va reflecta în mod armonios şi asupra exteriorului. Lucruri sau situaţii care până atunci generau teamă sau îngrijorare vor fi reduse la un climat neutru, oferind de această dată siguranţa specifică unui mediu familiar.

Şi iată că astfel, energiile fiinţei, în loc de a se neutraliza în conflicte interioare permanente, se vor elibera progresiv, existând acum posibilitatea de a le orienta către scopuri conştient determinate.

a) Starea de relaxare profundă ;

b) acceptarea plină de seninătate a fenomenelor interioare şi exterioare;

c) evaluarea calmă a situaţiilor şi

d) optimismul plin de încredere în faţa obstacolelor sunt întot-deauna cele mai bune garanţii ale reuşitei.

Încrederea în sine este unul dintre cele mai puternice instrumente de armonizare. Forţa sa de influenţă benefică, atunci când este sistematic prezentă, are o uimitoare putere de transformare. Ea va face să dispară aproape instantaneu orice teamă de nereuşită în indiferent ceea ce intreprindem. Şi odată ce această încredere este extinsă şi acordată în mod just şi celorlalţi, vom putea observa cu surprindere că întreaga noastră viaţă pare să se schimbe.

Dacă până acum eram mai mereu îngrijoraţi de ceea ce ni s-ar putea întâmpla nouă înşine sau celor apropiaţi, iată că descoperim acum că trăim într-o lume care ne oferă permanent siguranţă, în care totul se desfăşoară perfect armonios, potrivit unor legi şi unei ordini divine din care noi facem parte integrantă.

Fiind conştienţi în fiecare clipă, indiferent de situaţia în care ne aflăm, că noi înşine suntem cei care decidem să fim ingrijoraţi sau dimpotrivă perfect linştiţi şi încrezători în forţele noastre, vom putea transforma în mod favorabil şi aproape miraculos pentru ceilalţi, chiar şi o aparentă opoziţie sau blocaj într-un preţios punct de sprijin.