REMEDII NATURALE PENTRU VIATA – Episodul 9

Extractele naturale din orz verde

Orzul verde este frecvent recomandat de terapia naturală. El este utilizat în mod curent în tratamentul a mai mult de 40 de afecţiuni, de la cancer, afecţiuni digestive, pulmonare, circulatorii şi până la boli nervoase grave. În mlădiţele de orz verde se dezvoltă una dintre cele mai complexe şi complete compoziţii de minerale şi vitamine care se pot găsi în vegetalele cu valoare terapeutică. O astfel de carte de vizită este suficientă pentru a include orzul verde între remediile ce nu trebuie să lipsească din farmacia verde a casei.

Scurtă istorie

Orzul verde (Hordeum vulgare), ca plantă cu efecte remarcabile asupra organismului, a fost folosit în medicina tradiţională a mai multor popoare din Europa şi Asia îndepărtată, încă din antichitate.

Studiile moderne asupra proprietăţilor acestei plante încep însă la sfârşitul anilor 80 când un medic şi cercetător japonez, dr. Yoshihide Hagiwara realizează o serie de teste şi cercetări, confirmând şi dintr-o perspectivă ştiinţifică efectele remarcabile ale sucului de orz verde asupra organismului uman. În studiile sale a folosit mai multe sute de plante, în diferite faze de creştere şi l-a analizat amănunţit din perspectiva componenţei chimice şi a efectelor terapeutice. El a descoperit astfel că orzul verde conţine în cantităţi considerabile cele mai valoroase elemente necesare dezvoltării armonioase a corpului omenesc şi totodată este un produs cu efecte terapeutice excelente. Deşi atenţia medicului japonez a fost orientată în mare măsură asupra acţiunii de regenerare celulară şi încetinire a procesului de îmbătrânire, el a remarcat în acelaşi timp şi efecte mai ample asupra organismului, care recomandă sucul de orz verde ca remediu în multe dintre bolile grave. Cercetările şi eforturile sale de a găsi o sursă alimentară care să aibă acţiune enzimatică, de a contracara îmbătrânirea şi îmbolnăvirea, au fost recunoscute de către Fundaţia Internaţională de Medicină Preventivă la conferinţa anuală cu tema „Înfrângerea procesului de îmbătrânire”, din noiembrie 1981 de la Felt Forum. Pentru studiile sale în domeniul nutriţiei şi farmacologiei, pentru ideile şi descoperirile sale, Dr.Hagiwara a primit mai multe distincţii şi premii din partea Guvernului japonez, Asociaţiei de Invenţii a Societăţii Farmaceutice a Japoniei şi din partea diferitelor catedre de medicină din Japonia.

O compoziţie impresionantă

În urma studierii conţinutului de principii active, în diferite faze de creştere ale plantelor de orz, s-a putut constata faptul că planta conţine cele mai bune resurse nutritive necesare organismului uman atunci când atinge înălţimea de 20-30 cm. În acest stadiu, frunzele de orz conţin vitaminele din grupul B (B1, B2, B5, B6, B12), acid nicotinic, vitamina E, vitamina C şi o mare cantitate de fier, calciu, mangan, magneziu, molibden, zinc, cupru, bioflavonoide, polizaharide, polipeptide şi clorofilă.

Această compoziţie biochimică a plantei verzi îi conferă un efect curativ remarcabil mai ales prin acţiunea de încetinire a procesului de îmbătrânire celulară, stimularea proceselor de refacere şi obstrucţionarea proliferării celulelor maligne, prin mecanisme încă neelucidate.

Comparativ cu alte plante – care la rândul lor sunt „campioni” în conţinutul de substanţe cu rol terapeutic – orzul verde conţine:

– de peste 250 ori mai multă vitamina A decât lăptuca (salata verde),

– de peste 25 ori mai mult potasiu decât bananele,

– de peste 11 ori mai mult calciu decât laptele,

– de peste 7 ori mai multă vitamina C decât portocalele,

– de peste 10 ori mai multă vitamina B1 decât spanacul,

– de peste 23 ori mai multă biotină (factor din grupul vitaminelor B) decât laptele,

– 2000 micrograme SOD (Superoxid distmutaza) activ, la o proporţie de două grame de orz verde sub formă de pudră.

Sucul proaspăt extras din orzul verde constituie fără îndoială forma terapeutică cea mai eficientă din punct de vedere al administrării, dar obţinerea ei poate prezenta şi anumite dificultăţi, mai ales în condiţiile vieţii urbane. Tratamentul cu suc de orz verde trebuie realizat constant, fiind necesară zilnic o cantitate de 50 ml de suc proaspăt. O soluţie pentru cei care au nevoie în mod stringent de acest preparat „viu” este aceea de a cultiva planta chiar în casă, în mai multe ghivece sau tăvi. Pentru aceasta seminţele de orz vor fi înmuiate în apă pentru un interval de 24 de ore după care se însămânţează în pământ şi se stropesc regulat. Extracţia sucului se realizează în momentul în care planta ajunge la o înălţime de 20-30 cm, folosind un storcător centrifugal sau un mixer electric. În acest ultim caz, frunzele mărunţite ale plantei se amestecă cu puţină apă, se mixează şi în final se strecoară printr-un tifon fin. Reziduul de plantă va fi stors cu putere. În final sucul obţinut va conţine atât apă cât şi sucul proaspăt al plantei şi prin urmare va fi consumat fără a mai fi diluat. Sucul nu se conservă mai mult de 12 ore nici măcar la frigider; el va fi consumat în aceeaşi zi în care a fost extras.

Datorită faptului că nu întotdeauna obţinerea sucului de orz verde este o metodă rapidă şi accesibilă oricui, mai ales pentru cei ce se confruntă cu suferinţe grave, a devenit necesară crearea unui extract care să-şi păstreze proprietăţile în timp şi totodată să fie disponibil în cantităţi suficiente.

Pornind de la această idee, medicul japonez Hagiwara s-a concentrat asupra realizării unui astfel de concentrat natural uşor de păstrat şi administrat. Folosind orez brun şi dextrină în proporţie de 75% în amestec cu suc de orz transformat în pulbere (25%), el a obţinut o pudră care putea fi păstrată timp îndelungat fără a-şi diminua proprietăţile.

Ideea, preluată de doctori şi specialişti germani şi americani, a condus la obţinerea unui extract sub formă de pudră superior celui al doctorului japonez. Este vorba de un extract pur din orz verde, fără dextrină şi orez brun, aproape identic cu sucul proaspăt. Acest tip de pulbere are majoritatea efectelor curative ale sucului proaspăt, diferenţa constând în absenţa unor enzime vii şi a substanţelor cu caracter volatil.

Fie că apelăm la un astfel de extract accesibil sub formă de pulbere sau ne preparăm singuri sucul proaspăt din orz verde, beneficiile vor apărea în scurt timp.

Principalele indicaţii terapeutice ale orzului verde

Înainte de a prezenta bolile în care este recomandat sucul de orz verde, trebuie menţionat faptul că aproape că nu există suferinţă care să nu poată fi ajutată chiar şi într-o mică măsură prin intermediul acestui „concentrat natural”. Fără a fi un panaceu, orzul verde poate totuşi să acţioneze amplu asupra organismului prin câteva mecanisme simple:

– stimularea drenării toxinelor din corp, datorită conţinutului de clorofilă şi substanţe cu acţiune diuretică şi de drenaj hepatic.

– remineralizarea organismului şi echilibrarea balanţei vitaminelor din organism

– atât oligoelementele cât şi vitaminele intervin în toate liniile metabolice corporale. Datorită lor se poate explica în mare măsură acţiunea complexă pe care planta o exercită asupra pielii, sistemului nervos şi endocrin, în cazul tulburărilor metabolice etc.

În plus, clorofila conţinută în orzul verde generează, sinergic cu celelalte substanţe conţinute de el, un efect important antitumoral, de reglare a activităţii sistemului cardio-vascular şi respirator, de tonifiere a aparatului digestiv.

Prin urmare, în acelaşi timp purificator dar şi tonic, sucul de orz verde este utilizat cu succes ca remediu principal sau ca adjuvant (în bolile grave) în următoarele afecţiuni:

– Boli ale aparatului digestiv: stomatită, anorexie, gastrită, ulcer, pancreatită (adjuvant), colită. Cazurile de gastrită şi ulcer răspund favorabil foarte rapid la administrarea de suc sau de pulbere diluată în apă.

– Boli hepatice: hepatită virală, adjuvant în ciroză, colecistită. În cazul bolilor hepatice tratamentul se derulează în general pe o perioadă mai lungă de timp (de ordinul lunilor de zile), în care este necesară respectarea strictă a dietei şi folosirea plantelor cu efecte de tonifiere şi decongestionare hepatică.

– Afecţiuni cardio-vasculare: cardiopatie ischemică, ateroscleroză cerebrală, infarct miocardic, hiper şi hipotensiune arterială, hemoroizi, ulcere varicoase, tromboflebite.

– Afecţiuni ale sistemului nervos: retard psiho-motor, neurastenie, insomnie, schizofrenie, epilepsie, nevralgie de trigemen, nevralgie facială.

– Afecţiuni metabolice: diabet, obezitate, anemie, carenţe de minerale şi vitamine.

– Afecţiuni respiratorii: astm bronşic, bronşită, gripă, viroză pulmonară, TBC pulmonar, rinită alergică.

– Afecţiuni maligne: cancer cu diferite localizări; în aceste cazuri sucul de orz verde este doar un adjuvant preţios care va completa tratamentul dietoterapeutic şi fitoterapeutic adecvat.

– Dereglări hormonale: hiper şi hipotiroidie; pentru aceste tulburări se va asocia cu dietoterapie şi folosirea suplimentară a unor plante medicinale.

– Afecţiuni ale oaselor: reumatism articular acut, lombo-sciatică, artrită.

– Afecţiuni ale pielii: acnee, pistrui, dermatită, eczeme; în cazul bolilor de piele se poate aplica sucul proaspăt şi extern, prin tamponarea zonelor afectate. Aceasta va grăbi considerabil vindecarea, datorită proprietăţilor antiseptice şi cicatrizante ale acestuia.

– Boli ale aparatului reproducător: sterilitate, impotenţă

– Afecţiuni oculare

În cazul persoanelor sănătoase extractul din orz verde poate fi utilizat pentru creşterea vitalităţii, purificarea organismului, amplificarea potenţei, reglarea apetitului, în astenia de primăvară, sau pur şi simplu pentru a face faţă cu succes perioadelor solicitante din punct de vedere fizic sau mental.

Modul de administrare

Pulberea de orz verde:

O doză se obţine amestecând 1 linguriţă (2 grame) de pulbere de orz verde cu 60-75 ml apă sau suc de fructe. Este bine să folosim o apă de calitate cât mai bună (de preferat apă plată sau apă de izvor dar nu apă minerală carbogazoasă sau ceai). Pentru a păstra integral proprietăţile terapeutice ale pulberii din orz verde, nu se va pune în contact cu băuturi fierbinţi.

– În cazul persoanelor care doresc să îşi menţină tonusul şi sănătatea la un nivel foarte bun, a celor ce urmăresc amplificarea vitalităţii, a potenţei, a capacităţii de concentrare şi focalizare mentală se recomandă administrarea dozei precizate de 1-2 ori pe zi, cu 30 de minute înainte de a mânca, pe stomacul gol.

– În cazul persoanelor care se confruntă cu afecţiuni ce necesită tratamentul cu pulbere de orz verde se va administra câte o doză de 3 ori pe zi (dimineaţa, la prânz şi seara) cu 30 de minute înainte de masă, pe stomacul gol.

Sucul de orz verde:

Se administrează numai pe stomacul gol, doza zilnică fiind de 50 ml de suc proaspăt extras. Sucul se consumă în amestec cu 150 ml de apă sau suc de fructe şi nu se mănâncă nimic timp de 30 de minute după administrare. Momentul favorabil pentru administrarea sucului este dimineaţa, după trezire. Sucul se va bea lent, cu înghiţituri mici, fără grabă.

REMEDII NATURALE PENTRU VIATA – Episodul 8

Aspirina vegetală

Scurt istoric

Descoperirea aspirinei a fost anticipată încă din anul 400 î.Hr. de către părintele medicinii moderne, medicul grec Hipocrate. Acesta recomanda utilizarea pulberii din coajă de salcie (Salix sp.) pentru scăderea temperaturii corpului, iar femeilor gravide ajunse la termen le recomanda să mestece frunze de salcie pentru diminuarea durerilor naşterii. El afirma că atât coaja, cât şi frunzele de salcie conţin “un principiu subtil” cu efect antitermic şi analgezic.

În urmă cu aproape 200 de ani, chimistul francez Leroux a obţinut din coaja de salcie (Salix sp.) primul extract cu efect de scădere a febrei, salicina, un fel de aspirină primitivă. În 1835, chimistul german Karl Lewieg a descoperit acidul salicilic, iar în 1868 un grup de chimişti germani condus de Adolf Kolbe a obţinut aceeaşi substanţă dintr-o varietate de cărbune extrem de răspândită (huila). Apoi, acidul salicilic a primit numele de aspirină, care s-a răspândit în întreaga lume: era primul medicament de sinteză din istoria omenirii. De atunci au trecut mai mult de o sută de ani, iar aspirina a reuşit să reziste invaziei noilor medicamente alopate. Pe lângă tradiţionalele utilizări (în guturai, gripă şi dureri de cap), s-au descoperit noi şi noi proprietăţi ale sale, de la reducerea incidenţei infarctului miocardic, până la inhibarea creşterii anumitor tipuri de tumori.

Pe de altă parte, mii de oameni au murit din cauza abuzului de aspirină (care provoacă hemoragii grave), alţii au făcut sau şi-au agravat gastrita sau ulcerul gastric, şi-au scăzut dramatic capacitatea de apărare a organismului împotriva infecţiilor ori şi-au grăbit moartea prin fragilizarea vaselor de sânge care irigă creierul. Aceste neajunsuri cu adevărat grave ale aspirinei i-au făcut pe cercetători să îşi orienteze atenţia spre sursele naturale de aspirină. Astfel s-a ajuns la punctul din care s-a plecat în urmă cu 200 de ani. Prezentăm în continuare proprietăţile excepţionale ale plantelor care conţin salicilaţi – adevăratele aspirine vegetale.

Efecte terapeutice

Sute de studii realizate în spitale şi clinici din întreaga lume au pus în evidenţă proprietăţile terapeutice cu adevărat excepţionale ale salicilaţilor din plante, izolaţi sub forma aspirinei vegetale. Iată câteva din cele mai importante indicaţii şi proprietăţi terapeutice ale acidului salicilic:

– febră, guturai, gripă. Acidul salicilic are un efect febrifug rapid şi eficient, acţionând direct asupra mecanismelor de reglare termică din creier. El determină creşterea debitului de sânge periferic şi provoacă transpiraţia, care este cel mai simplu mecanism de reglare a temperaturii corpului. Ca atare, plantele care conţin cantităţi mari de salicilaţi sunt recomandate în răcelile de toate felurile, atât pentru a grăbi procesul de vindecare, cât şi pentru a diminua suferinţele produse de boală.

– dureri de cap, dureri reumatice, inflamaţii ale articulaţiilor. Acidul salicilic este eficient mai ales în durerile de intensitate medie şi mică. Este folosit în cefalee (dureri de cap), dureri musculare, dureri articulare. Acţiunea anti-durere are loc la nivelul creierului, unde acidul salicilic are efect inhibitor asupra centrilor nervoşi. Are efect antiinflamator asupra tuturor ţesuturilor inflamate (cum este cazul în reumatismul acut sau cronic) sau cu edeme.

– ischemie cardiacă, predispoziţie spre infarct. În urma unor studii realizate la Universitate de Medicină din California şi la cea din Colorado s-a ajuns la concluzia că 500 mg de acid salicilic luat zilnic timp îndelungat reduce cu 20-50% riscul infarctului miocardic (atac de cord) la bolnavii cardiaci. 500 mg de acid salicilic sunt conţinuţi de: 5-7 grame de pulbere de coajă de salcie (Salix fragilis sau Salix purpurea) sau 4-5 grame de muguri de plop (Populus alba sau Populus tremula).

– gută. Acidul salicilic favorizează eliminarea pe cale urinară a acidului uric aflat în sângele bolnavilor de gută (boală caracterizată prin depunerea acidului uric în exces la nivelul articulaţiilor mici, ceea ce produce imobilitatea articulaţiilor şi dureri atroce);

– tromboflebită, tromboză, accident vascular cerebral (hemoragie cerebrală). Rolul binefăcător al acidului salicilic se datorează efectelor sale antiagregante plachetare, adică acelei capacităţi de a se opune aglomerării şi conglomerării plachetelor sanguine (trombocite) responsabile direct de coagularea exagerată a sângelui şi de consecinţele acesteia: apariţia de trombusuri în vasele miocardului, de hemoragii sau de zone de necroză în creier. Efectul benefic a fost observat mai ales la persoanele care prezintă risc crescut pentru aceste accidente (hipertensivii, diabeticii, obezii).

– sterilitatea masculină. Mecanismele de acţiune în acest domeniu sunt insuficient elucidate, dar este cert că atât cantitatea, cât şi motilitatea spermatozoizilor este îmbunătăţită sub acţiunea acestei substanţe.

– boli virale (herpes, gripă, HIV). Acidul salicilic nu distruge viruşii, dar inhibă acţiunea lor dăunătoare asupra organismului;

– prevenirea cataractei. Conform cercetărilor unui reputat oftalmolog de la Facultatea de Medicină a Universităţii Yale, acidul salicilic este capabil să prevină sau să întârzie mult apariţia cataractei, acţionând asupra unei enzime care favorizează acumularea de sorbitol (substanţă zaharată responsabilă de formarea cataractei la o vârstă mai înaintată) în cristalin.

– cancer, tumori benigne. Prin mecanisme încă neelucidate, acidul salicilic s-a dovedit capabil să încetinească şi uneori chiar să oprească dezvoltarea unui proces tumoral malign produs în laborator asupra unor animale de experienţă.

Surse naturale

Salcia (Salix sp). Însăşi denumirea de acid salicilic a aspirinei este împrumutată de la numele ştiinţific al zecilor şi sutelor de specii de salcie răspândite pe întreg globul. Coaja salciei, culeasă primăvara, înainte să-i dea frunzele, este extrem de bogată în salicilaţi, fiind iniţial materia primă pentru aspirină, înainte să fie descoperit procedeul de prelucrare chimică a huilei.

Plopul. La noi în ţară există patru specii de plop (plopul alb (Populus alba), plopul negru (Populus nigra), plopul tremurător (Populus tremula) şi cel hibrid (Populus hibrida)), ai căror muguri sunt bogaţi în salicilaţi. Mugurii se culeg la sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie. Pe lângă efectul de aspirină naturală, ei mai au proprietăţi antiinfecţioase şi cicatrizante (mai ales plopul negru), stimulente ale regenerării ţesuturilor şi ale sistemului imunitar.

Taula (Spiraea salicifolia). Este un arbust care creşte în zona de câmpie, fiind una din cele mai bogate plante în acid salicilic din lume. De altfel, se presupune că de la denumirea ştiinţifică a acestei plante provine şi denumirea „aspirină”.

Creţuşca (Filipendula ulmaria). Este o plantă care înfloreşte în lunile de vară, cu flori delicate, albe, cu un miros foarte dulce, asemănător cu al mierii. Partea sa aeriană este mai bogată în acid salicilic decât coaja de salcie şi, în plus, i se atribuie un efect antiinfecţios puternic. Un aspect important este acela că numai în stare proaspătă planta conţine salicilaţi, aceştia evaporându-se prin uscare.

Iasomia (Jasminum officinalis). Este o plantă care creşte în zona sub-tropicală, are flori albe cu un parfum extrem de suav şi de plăcut. Iniţial, iasomia a fost şi ea una din sursele naturale de aspirină, pe lângă salicilaţi având principii aromatice cu efecte cu totul excepţionale: febrifuge, antialgice, stimulente generale, reglatoare foarte subtile ale activităţii nervoase.

Portocalele (coaja şi fruct) sunt şi ele surse naturale de aspirină, ceea ce explică efectul lor foarte bun în gripe, bronşite acute, afecţiuni infecţioase cu febră în general. Se recomandă sucul obţinut din fructul întreg (cu tot cu coajă) obţinut prin mixare, care se consumă cât mai proaspăt. Este febrifug, stimulent imunitar, relaxant, antivomitiv, reduce durerile de cap.

Pericole şi accidente la care se expun consumatorii de aspirină de sinteză

Populaţia planetei consumă… munţi de aspirină

Pe plan mondial, se consumă anual aproape o sută de mii de tone de aspirină – mai mult de 5 miliarde de tablete de aspirină la o populaţie a planetei de aproape 7 miliarde de oameni. În Europa şi în SUA se înregistrează consumul cel mai mare de aspirină şi tot aici sunt şi cele mai multe cazuri de deces din cauza abuzului.

Puţini oameni ştiu ce risc presupune consumul, mai ales cel abuziv, de aspirină (adică de acid salicilic obţinut sintetic). Foarte mulţi îşi fac rău fără să ştie, luând aspirină la cel mai mic simptom, fără a consulta medicul. Acidul salicilic sintetic, adică aspirina, provoacă următoarele neajunsuri:

– Produce tulburări grave de coagulare a sângelui, favorizând producerea hemoragiilor interne. În fiecare an, iarna mai ales, zeci de persoane sunt internate în spital cu hemoragii interne grave produse de abuzul de aspirină.

– Favorizează apariţia ulcerului gastric şi a gastritei hiperacide. Aşa numita “aspirină tamponată” înlătură în bună măsură acest neajuns, dar nu total, deoarece afectarea directă a mucoasei gastrice nu este singurul mecanism prin care acidul salicilic sintetic produce această categorie de boli.

– Inhibă acţiunea antimicrobiană a leucocitelor (principalele celule ale sistemului imunitar), ceea ce are consecinţe negative asupra organismului uman, împiedicând astfel unele procese imunologice. Inhibă producţia de anticorpi (factori sanguini specifici de apărare imunologică), de unde rezultă o rezistenţă mult mai slabă în faţa unor boli infecţioase cum ar fi gripa, de exemplu (contrar credinţei populare că aspirina ajută la vindecarea gripei). Este important de ştiut însă că acest efect este specific numai aspirinei sintetice, nu şi salicilaţilor aflaţi în stare naturală în plante!

Concluzii practice

1. Evitaţi auto-medicaţia. Atunci când vă hotărâţi să faceţi un tratament cu aspirină sau cu medicamente care ar putea conţine această substanţă, consultaţi mai întâi medicul pentru a evita astfel intoxicarea cu acest produs, care în cantităţi mari este extrem de periculos.

2. Folosiţi sursele naturale de aspirină, cum ar fi scoarţa de salcie plesnitoare (Salix fragilis) sau salcie roşie (Salix purpurea), mugurii de plop alb (Populus alba) sau plop tremurător (Populus tremula). Toate sunt plante extrem de abundente în flora noastră. Cel mai eficient este extractul combinat din aceste plante, obţinut prin macerare plus decocţie.

Iată reţeta: se pun 2 linguri de plantă bine mărunţită la macerat în jumătate de pahar de apă de seara până dimineaţa; dimineaţa se filtrează, iar soluţia rezultată se pune deoparte; planta rămasă după filtrare se fierbe în încă o jumătate de pahar de apă vreme de 5 minute după care se lasă să se răcească. În final, se combină maceratul la rece cu decoctul răcit (trebuie să aibă sub 40 de grade Celsius), iar preparatul obţinut se consumă în 1-2 reprize, având toate efectele benefice ale aspirinei anterior menţionate.

3. Studiaţi cu atenţie sursele mascate de aspirină, cum ar fi diferitele pilule contra răcelii, comercializate în farmacii. Atunci când întâlniţi denumirea de aspirină sau de acid acetilsalicilic, trebuie să fiţi foarte prudenţi în administrarea medicamentului respectiv.

4. Nu faceţi tratamente îndelungate cu aspirină de sinteză, deoarece efectele secundare nocive vor fi mai mari decât cele benefice. Preferaţi mai bine o sursă naturală. Pentru prevenirea infarctului, de exemplu, înlocuiţi cele 500 mg de aspirină cu coajă de salcie sau muguri de plop.

5. Consumaţi suc de portocale preparat casnic. Pe lângă salicilaţii uşor asimilabili, veţi beneficia şi de aportul flavonoidelor, esenţelor volatile, vitaminelor şi acizilor organici pe care acestea le conţin. În afecţiuni cronice cum ar fi reumatismul, tromboflebita, bolile cardiace etc. se recomandă sucul obţinut dintr-o portocală cu tot cu coajă, 1 lingură de miere şi o jumătate de pahar de apă de izvor. Toate aceste componente se mărunţesc bine cu mixerul de bucătărie, după care se filtrează şi se consumă pe stomacul gol. Gustul este destul de puternic, aproape neplăcut, dar efectele benefice sunt cu totul extraordinare. Acelaşi suc este indicat în guturai şi în stări gripale, în locul “pilulelor minune” cu aspirină de sinteză, care nu reuşesc să imite aroma şi efectele terapeutice ale citricelor.

REMEDII NATURALE PENTRU VIATA – Episodul 7

Terapia cu enzime

Terapia cu enzime vegetale poate fi un prim pas important în restabilirea stării de sănătate şi de bunăstare fizică, contribuind la tratarea afecţiunilor digestive, dar şi a altor afecţiuni. Enzimele vegetale sunt foarte utile pentru îmbunătăţirea digestiei şi pentru absorbţia substanţelor nutritive esenţiale. Acest tratament constă într-un aport de alimente vegetale cu un conţinut bogat în aceste enzime.

Enzimele furnizează stimulii necesari fiecărei reacţii biochimice ce se produce în organism. Doctorul Edward Howell, iniţiatorul terapiei cu enzime în Statele Unite afirmă: “Nici un mineral, vitamină sau hormon nu-şi poate exercita acţiunile specifice în organism fără ajutorul enzimelor. Ele sunt «muncitorii» care clădesc cu mâna lor întregul corp fizic, folosind în acest scop proteine, glucide şi grăsimi. Organismul poate avea materialele brute de construcţie, însă fără muncitori el nu poate începe construcţia.”

Enzimele vegetale sunt indicate pentru creşterea vitalităţii prin fortificarea sistemului digestiv şi, deci, a întregului organism. Unele afecţiuni acute şi cronice pot fi vindecate uneori numai prin normalizarea funcţiei digestive.

Enzimele şi digestia

Organismul uman produce aproximativ douăzeci şi două de enzime digestive, capabile să digere proteinele, glucidele şi grăsimile. Digestia alimentelor se realizează în mai multe faze: începe în cavitatea bucală şi se continuă în stomac şi în intestinul subţire. Enzime specifice pentru fiecare fază a digestiei descompun diferitele tipuri de alimente. O enzimă destinată digestiei proteinelor, de exemplu, nu are nici un efect asupra amidonului; o enzimă activă în cavitatea bucală nu va fi activă în stomac. Acest proces este echilibrat prin intermediul acidităţii. Fiecare parte a tractului digestiv are un grad diferit de aciditate, ce permite anumitor enzime să acţioneze, inhibând în acelaşi timp acţiunea altora. Pe măsură ce enzimele organismului încep digestia alimentelor în cavitatea bucală şi îşi continuă “munca” în stomac, enzimele vegetale (prezente în alimentele naturale) li se alătură şi devin la rândul lor active. Conţinutul stomacului trece în duoden (porţiunea iniţială a intestinului subţire), unde enzimele pancreatice descompun alimentele în molecule simple. Procesul de descompunere finală a moleculelor mici de alimente care au mai rămas are loc în porţiunea terminală a intestinului subţire. Enzimele exogene şi endogene acţionează sinergic, digerând alimentele şi furnizând hrană pentru celule, spre a le menţine sănătoase. Dieta în terapia naturală cu enzime se stabileşte pe baza cunoaşterii acestei succesiuni.

Deoarece enzimele vegetale sunt esenţiale pentru digestia normală, ele au un rol important în asigurarea stării de sănătate. Această observaţie stă la baza tratamentelor în cadrul terapiei cu enzime vegetale. După opinia doctorului Howard F. Loomis Jr. din Forsyth, Misssouri: „Capacitatea de a absorbi substanţele nutritive din alimentele pe care le consumăm se află la baza unei bune stări de sănătate. Dacă tratăm tulburările digestive, adesea, ca rezultat, dispar şi alte boli”. În practica lui, Howard Loomis testează pacienţii din punct de vedere enzimatic, înlăturând deficitul, atunci când acesta există, prin suplimentarea enzimelor deficitare. Doctorul Loomis adaugă: “Bineînţeles, dacă un pacient consumă aproape numai alimente conservate, toate enzimele din lume nu i-ar fi de folos în dobândirea unei stări de sănătate normală. Terapia cu enzime trebuie înţeleasă prin abordarea unui regim alimentar natural, echilibrat. Fructele proaspete, legumele, nucile şi seminţele pot furniza enzime vegetale complete.”

Toate cele patru categorii de enzime vegetale au rol în terapia cu enzime. Proteazele participă la digestia proteinelor, amilazele, la digestia glucidelor, lipazele la digestia grăsimilor, şi, în final, celulazele participă la digestia fibrelor. Deoarece organismul uman este incapabil să producă celulaze, vegetalele reprezintă singurele surse ale acestor enzime.

Enzimele vegetale acţionează în stomac, efectuând predigestia alimentelor, iar terapia cu enzime vegetale se foloseşte de această proprietate. Pentru prima dată, acest fenomen a fost propus spre a fi cercetat de către doctorul Edward Howell în anul 1920; studiul acestui proces devenind opera vieţii sale. EI afirma: “Dacă stomacul îndeplineşte în mod normal rolul său şi noi consumăm alimente nefierte, o cantitate mare din alimentele consumate va fi digerată înainte să interacţioneze cu sucurile mai puternice din stomac. În plus, vor fi antrenate mai puţine enzime digestive ale organismului pentru a îndeplini funcţia digestivă”. Această uşurare a sarcinii enzimelor organismului contribuie substanţial la efectele curative ale terapiei cu enzime. Când organismul primeşte cantităţi crescute de enzime naturale, după părerea doctorului Howell, „proviziile interne de enzime sunt rezervate pentru activitatea importantă de menţinere a armoniei metabolice”. Ca rezultat, organismele noastre vor fi fortificate prin consumul de “hrană vie” (alimente vegetale neprelucrate termic).

Predigestia alimentelor se produce într-o perioadă interimară, înainte ca acidul clorhidric (HCl) din stomac să înceapă următoarea etapă a digestiei, dar această situaţie de obicei nu este cunoscută. Dr. Lita Lee din Eugene, Oregon, afirmă: “Mulţi oameni nu cred în această teorie, deoarece li s-a spus că acidul clorhidric gastric secretat de către stomac distruge enzimele”. De fapt, durează în medie 30-60 de minute până ce în stomac se acumulează o cantitate suficientă de acid clorhidric pentru a începe procesul de digestie a alimentelor. În plus, acidul clorhidric nu distruge, ci doar inactivează aceste enzime, prin crearea unui mediu foarte acid, enzime care vor fi reactivate mai târziu, în duoden, datorită pH-ului alcalin. Enzimele din stomac pot digera până la 40% din amidonul pe care-l consumăm. Lita Lee adaugă: “Consumând alimente nemodificate chimic sau termic şi preluând enzimele din acestea, 30%, din proteine şi 10% din grăsimi pot fi digerate în stomac în mai puţin de o oră.”

Fierberea şi alte modalităţi nenaturale de preparare a alimentelor pot distruge aceste enzime vegetale importante. Enzimele sunt mult mai sensibile la căldură decât vitaminele şi, astfel, sunt primele care se distrug prin fierbere. Dacă alimentele sunt încălzite la peste 42 grade Celsius, enzimele vor fi distruse.

Lita Lee afirmă şi în acest sens: “enzimele sunt inactivate sau distruse prin pasteurizare, conservare şi coacere”. Totuşi, o alimentaţie alcătuită doar din crudităţi nu este strict necesară, dar este util ca ele să fie preponderente. Doctorul Loomis subliniază că unele persoane pot avea dificultăţi cu digestia alimentelor crude din cauza lipsei de celulaze. “Persoanele care consumă rar alimente crude, când apelează în sfârşit la fructe şi legumele neprelucrate termic sau chimic, pot avea dificultăţi, deoarece ele nu mestecă foarte bine aceste alimente. Prin mestecare se eliberează celulaze din alimente, dar când alimentele crude nu sunt mestecate suficient, celulazele nu pot fi puse în libertate. Lipsa celulazelor poate fi provocată şi de condiţiile în care furnizorii au păstrat alimentele. De exemplu, în cazul legumelor din supermarket-uri, este posibil să le lipsească celulazele, datorită stropirii cu sulfiţi, care pot distruge aceste enzime”.

Se ştie că yoghinii acordă o deosebită atenţie alimentaţiei, atât în ceea ce priveşte calitatea alimentelor (vegetale şi lactate), cât şi în ceea ce priveşte conştientizarea actului alimentaţiei. Astfel, ei recomandă ca alimentele să fie pure (obţinute prin agricultură biologică); cât mai proaspete, cât mai puţin prelucrate, iar actul masticaţiei să fie cât mai bine conştientizat, pentru a extrage întreaga savoare şi energie a alimentelor.

O învăţătură yoghină spune că în timpul actului conştient al masticaţiei trebuie sa ajungem “să ne bem solidele şi să ne mestecăm lichidele”.

Beneficiile terapiei cu enzime

După părerea Litei Lee, când deficienţa de enzime vegetale este corectată, pot fi eliminate multe alte boli, de la tulburările digestive şi durerile obişnuite de gât, până la febră crescută, ulcere şi candidoză. În unul din aceste cazuri, Lita Lee a utilizat enzime vegetale pentru tratarea tulburărilor digestive cronice. Un bărbat de 57 de ani suferea de tulburări intestinale severe de foarte mult timp. Un număr considerabil de specialişti în medicină i-au dat diagnostice variate (colită de fermentaţie, diverticulită, tulburări de fermentaţie şi intoleranţă la lactoză), dar nimeni nu a putut descoperi cauza bolii lui. El a încercat să îşi schimbe de mai multe ori alimentaţia, însă în zadar; cele din urmă i-a fost recomandat medicamentul Lomotil, pentru tratarea diareei. După mese, el a continuat aibă crampe dureroase, diaree, dureri de cap şi o senzaţie generală de slăbiciune; în final, i s-a spus că nu există remediu pentru această boală. Lita Lee i-a făcut o analiză a sângelui şi a urinei şi i-a pus diagnosticul de deficienţă de lipaze asociată cu o intoleranţă la fibre vegetale. După patru luni, în care i s-a asigurat un aport suplimentar de enzime vegetale, starea persoanei respective a fost complet îmbunătăţită, fără recurenţa simptomelor.

Terapia cu enzime vegetale poate de asemenea să îmbunătăţească absorbţia substanţelor nutritive. Lita Lee relatează un caz de miastenia gravis (o boală caracterizată de o slăbiciune musculară extremă), asociată cu o deficienţă de vitamine din grupul B, vitamina E şi mangan. Aportul alimentar crescut de enzime vegetale a îmbunătăţit absorbţia digestivă a substanţelor nutritive.

Într-un alt caz, un copil a fost diagnosticat cu anemie feriprivă severă. Fiindu-i administrat un surplus de fier şi de enzime naturale ce favorizează absorbţia fierului, starea copilului s-a ameliorat. Lita Lee a tratat de asemenea cu succes persoane care au suferit ani în şir de candidoză. “Ele încercaseră toate remediile larg utilizate: nistatin, substanţe prebiotice (bacili ca acidophilus şi bifidus, care acţionează în direcţia restabilirii florei intestinale), plante, produse homeopatice şi acizi graşi de mai multe feluri. Multe dintre ele încă mai sufereau de creşterea exagerată a nivelului de enzime şi de afectarea funcţiei hepatice datorate nistatinului. Eu am folosit un remediu foarte eficient conţinând acidophilus, bifidus şi celulaze. Această formulă este folosită pentru descompunerea enzimelor şi pentru restabilirea echilibrului florei bacteriene intestinale comensale. Împreună cu acestea, este folosită o protează, cu scopul de a îndepărta reziduurile toxice. Acest tratament funcţionează foarte bine în asociere cu plantele medicinale, şi nu ezit să le adaug la tratamentul cu enzime atunci când situaţia o cere.”

FDA (Food and Drog Administration – Administraţia Alimentelor şi Medicamentelor) din SUA a aprobat de mult timp utilizarea enzimelor vegetale, însă doar ca suplimenţi alimentari. Doctorul Loomis concluzionează: “Tot ce avem de spus este că eliminarea tulburărilor digestive determină dispariţia multor altor afecţiuni şi chiar prevenirea altor boli. Nu se poate afirma că o anumită enzimă este singura responsabilă de vindecare în cazul unei anumite boli. Orice tratament are faţete multiple necesitând enzime variate, plus alte modalităţi de îngrijire, adică o dietă sănătoasă, cu alimente crude (neprelucrate termic sau chimic) adecvate, fitoterapie etc.”

Aplicaţiile terapiei cu enzime naturale

Enzimele sunt indispensabile in tratamentul anumitor boli, cum ar fi inflamaţiile, bolile virale, cancerul etc.

Inflamaţii: Inflamaţia este un răspuns la stimulii nocivi şi este o modalitate prin care organismul urmăreşte să elimine substanţele dăunătoare. Semnele clasice ale inflamaţiei sunt: durerea, roşeaţa, tumefierea şi febra. Din momentul în care se manifestă inflamaţia, începe şi procesul de vindecare. În cazul accidentelor sportive, enzimele intervin pentru a stimula inflamaţia locală, cu scopul de a accelera vindecarea; administrate înainte de concursuri, enzimele pot determina vindecări mai rapide în caz de accidente.

Boli virale: Virusurile au o membrană proteică protectoare, iar enzimele sunt capabile să genereze reacţii prin care această membrană protectoare este distrusă, astfel încât virusurile să poată fi inactivate. Enzimele ajută de asemenea la eliminarea complexelor imune circulante (CIC), care sunt prezente în cantităţi însemnate în cazul bolilor virale. Cercetările arată că enzimele sunt eficiente în tratarea herpesului zoster, în special în cazul pacienţilor care prezintă deficienţe ale sistemului imunitar. În infecţia cu virusul HIV, nivelul scăzut de reactivitate al sistemului imunitar este compensat, într-o anumită măsură, de către activitatea enzimelor.

Scleroză multiplă: Deşi cauza sclerozei multiple este necunoscută, s-a demonstrat ştiinţific că în această boală apare fenomenul de diminuare a tecii de mielină a nervilor. Doctorul Solorzano relatează cazul unui bolnav imobilizat în scaunul cu rotile, cu diagnosticul de scleroză multiplă, boală în cazul căreia nici un tratament alopat nu a ajutat. Abordând o terapie cu enzime, pacientul a putut fi revigorat şi, în plus, a fost capabil să se îmbrace singur la o lună după începerea tratamentului. După trei luni, el a reuşit să lucreze (chiar dacă cu greutate), iar peste şase luni simptomele au dispărut şi el s-a reîntors la viaţa normală.

Cancer: Enzimele pot ajuta în mai multe mod la tratarea cancerului. Ele ajută ca antigenele să fie expuse pe suprafaţa membranei celulelor canceroase, astfel încât ele să poată fi recunoscute ca străine şi să poată fi distruse de către sistemul imunitar. Enzimele ajută de asemenea la distrugerea complexelor imune circulante (CIC) – produse atunci când celulele canceroase îşi eliberează antigenele în circulaţie pentru a favoriza descoperirea lor de către sistemul imunitar. Enzimele pot stimula limfocitele T şi necroză tumorală (agenţi anti-cancer), care distrug celulele canceroase.

După părerea doctorului Solorzano, prin îndepărtarea de către enzime a membranei aderente aflate pe celulele canceroase, se reduce riscul aderării celulelor canceroase la alte celule din alte zone ale corpului (prevenind metastazele). De asemenea, enzimele pot intra în celulele canceroase atunci când acestea se află în faza de diviziune, când ele nu sunt complet formate şi pot fi distruse mai uşor. Vitamina A stimulează acest proces de distrugere, datorită faptului că eliberează enzime conţinute în lizozomi (componenţi ai sistemului intracelular).

Complemenţii alimentari de terapia cu enzime vegetale

Viitorul terapiei cu enzime pare să fie asigurat. Există peste două sute de medici care o practică în Statele Unite şi domeniul ei se extinde rapid. “Cred că terapia cu enzime este valul viitorului şi va revoluţiona domeniul nutriţiei. Toate terapiile preventive vor include tratarea deficienţei de enzime, iar complemenţii alimentari vor veni în întâmpinarea nevoilor noastre de enzime” – a afirmat Lita Lee.

Folosirea terapiei cu enzime în domeniul medicinii are un start promiţător deoarece aceasta a constituit subiectul mai multor cercetări în Europa. Şi dr. Loomis afirmă: “Dacă fondurile în Statele Unite ar fi fost tot atât de disponibile ca şi în Europa pentru a susţine studiul tuturor tipurilor de terapii cu enzime, s-ar fi făcut paşi foarte mari! Viitorul ar putea fi deosebit de strălucit pentru acest gen de terapie. Epuizarea rezervelor de enzime vegetale din organism conduce la un număr mare de boli cronice, care ar putea fi evitate în mare parte dacă am aproviziona organismul cu enzimele necesare. Astfel, noi nu suntem conştienţi de deficienţele enzimatice din organism din cauză că acestea au nevoie de o perioadă mai lungă pentru a se manifesta la nivelul copului fizic. Când apar simptome specifice ale acestor carenţe enzimatice, organismul se află deja intr-o stare de epuizare. Din această cauză, viitorul terapiei cu enzime vegetale constă în rolul hotărâtor al alimentaţiei lacto-vegetariene (sub formă de «hrană vie»), ca factor de prevenire a bolilor cronice degenerative.”

Deficienţa de enzime vegetale

În practica sa, dr. Lita Lee a constatat frecvent consecinţele unui consum preponderent de alimente fierte: inflamaţii variate, hipertrofie pancreatică, colită de fermentaţie şi alergii. De asemenea, pot apărea boli ca: bronşite, sinuzite, cistite, rinite şi artrite (acestea manifestându-se prin febră, roşeaţă, tumefiere şi durere locală). Hipertrofia pancreatică apare atunci când o alimentaţie săracă în enzime determină creşterea activităţii sistemului producător de enzime al pancreasului. Dacă pancreasul nu poate “acoperi” această nevoie suplimentară de enzime, el se hipertrofiază (se măreşte ca volum), pentru a creşte astfel nivelul cantitativ al secreţiilor. Acelaşi mecanism stă şi la baza, dezvoltării guşii, atunci când este depăşită capacitatea glandei tiroide de a sintetiza hormonii tiroidieni.

Nivelele reduse de enzime exogene pot conduce de asemenea la colită de fermentaţie. Alimentele nedigerate pot rămâne în intestin şi, nefiind excretate, se transformă, în urma unor procese de fermentaţie şi de putrefacţie, în toxine care vor fi transportate de sânge la ficat (organ cu rol în detoxifiere). Dacă ficatul este supraîncărcat, nu va fi în stare să purifice sângele în mod corespunzător.

În practica sa, doctorul Loomis a constatat, în urma examenului de urină al pacienţilor, prezenţa unor toxine de tipul fenolilor. Prezenţa în organism a fenolilor poate conduce la o gamă întreagă de tulburări, incluzând alergii, acnee, sciatică, afecţiuni ale sânului.

O masă alcătuită din alimente preponderent gătite poate conduce de asemenea la leucocitoză (creşterea leucocite în sânge), care este un indiciu că sistemul imunitar a fost mobilizat. Leucocitoza apare în multe boli, incluzând infecţiile şi intoxicaţiile, dar şi imediat după micul dejun, după masa de prânz sau după cină. Lita Lee afirmă: „Leucocitoza digestivă apare la numai 30 de minute după ingerarea unui aliment fiert şi nu apare când persoana consumă alimente crude (datorită prezenţei enzimelor vegetale)”. Un asemenea răspuns îi dă o sarcină în plus sistemului imunitar. Faptul că sistemul imunitar este stimulat de fiecare dată când mâncăm a fost raportat pentru prima dată în 1897 de către Rudolph Virchow, părintele patologiei celulare. „Cu alte cuvinte, sistemul imunitar este stimulat, ca şi cum ai avea o infecţie”, confirmă doctorul Loomis.

Vitaminele, mineralele şi enzimele

Dr. Lita Lee afirmă: “În terapia cu enzime, noi recomandăm pacienţilor să consume alimente integrale, neprelucrate termic (aşa-numita “hrană vie”), conţinând din abundenţă vitamine, minerale, aminoacizi şi enzime. Această dietă are multe beneficii, deoarece furnizează atât enzime, cât şi vitamine şi minerale, care funcţionează ca şi coenzime (substanţe necesare pentru ca reacţiile enzimatice să aibă loc). Unul dintre cele mai importante procese în metabolismul alimentelor este reacţia în lanţ care transformă glucoza în energie (ciclul Krebs). Mai multe vitamine şi coenzime sunt necesare pentru ca aceste reacţii să aibă loc. Coenzimele sunt consumate pe parcursul procesului metabolic, de aceea organismul nostru are nevoie de un aport natural constant coenzime. Toate alimentele pe care le consumăm, pentru a fi transformate în energie, trec prin acest set de reacţii. Coenzimele sunt necesare permanent şi, când alimentele nu le furnizează, noi utilizăm vitaminele şi mineralele din depozitele organismului, până când aceste rezerve se epuizează. Doar în cazul în care consumăm alimente crude şi integrale putem să asigurăm o aprovizionare corespunzătoare cu acele substanţe care fac posibilă desfăşurarea normală a metabolismului.”