CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – EP. 4

MA ANANDA MOYI

(1896-1982)

La 30 aprilie 1896, cu 20 de minute înainte de răsăritul soarelui, s-a născut cea pe care întreaga Indie o cunoaşte sub numele de Ma Ananda Moyi sau, pur şi simplu, “Ma” ori “Mataji”. Pe tot timpul naşterii, mama nu a simţit nici un fel de durere. Copilului i-au dat numele de Nirmala Sundari Devi. Nirmala înseamnă „cea pură,” Sundari, „cea frumoasă,” şi Devi „zeiţă.” Casa în care s-a născut Ma era înconjurată de case de fermieri musulmani săraci cu care familia ei hindusă trăia în prietenie.

Fiind cea mai mare, Nirmala îşi ajuta mama şi avea grijă de fraţii ei mai mici, astfel că nu a putut consacra decât foarte puţin timp învăţăturii: doi ani la şcoala primară. Educaţia religioasă a fost, de asemenea, rudimentară, însă ea îşi însoţea tatăl la toate ceremoniile religioase şi cânta alături de el cântecele sacre.

Din când în când, părinţii observau cu îngrijorare cum fetiţa devenea total absentă faţă de lumea din jur, cum privirea îi devenea fixă şi pierdută, iar întregul corp devenea foarte inert. Revenea foarte greu din această stare de profundă interiorizare care se manifesta spontan, uneori chiar când se afla în mijlocul unei acţiuni sau a unui joc. Familia ei a observat faptul că Nirmala, copilă fiind, după ce a învăţat să vorbească, povestea lucruri care au avut loc cu puţin timp după naşterea sa, cum ar fi vizita unor membrii ai familiei sau tăierea unui copac. Părinţii ei erau îngrijoraţi pentru că, spre deosebire de alţi copii, ea vorbea cu animalele şi plantele, aparent şi cu fiinţe invizibile şi deseori era neatentă pentru perioade mai mari de timp.

La 12 ani este căsătorită cu Ramani Mohan Chakravarty, fiul unei familii de brahmani; după ceremonie fata se reîntoarce la părinţii săi, lângă care mai rămâne un an. Soţul ei, pe care Nirmalâ îl considera ca pe un tată, era un om deosebit, care şi-a privit tot timpul soţia ca pe un adevărat maestru spiritual. Iată o relatare a ei din această perioadă: „În acea perioadă, acest corp gătea, făcea curat şi făcea tot felul de lucruri prin gospodărie, avea grijă de mama, tata şi de Bholanath. Dar, de fapt nu-l deservea decât pe Dumnezeu. Pentru că atunci când îi serveam pe tata, mama, Bholanath sau pe ceilalţi, îi consideram ca manifestări diferite ale lui Dumnezeu şi i-am slujit gândind acest lucru. Când şedeam să pregătesc masa, o făceam ca şi când era un ritual religios, deoarece hrana era pentru Dumnezeu. Nu aveam decât o singură dorinţă: să-l servesc pe Dumnezeu în tot ceea ce fac şi să fac totul în numele Său.” Ceea ce Ma făcea pentru soţul ei este realizat de un număr infinit de femei indiene. Totuşi, în timpul acestei perioade, extazul său religios era tot mai puternic, pentru că era declanşat de devoţiunea religioasă.

În 1918, Nirmala şi soţul ei s-au mutat la Bajitpur. Aici, Nirmala s-a dăruit definitiv căii ascezei. Până în 1923 ea a urmat cu consecvenţă calea spirituală aleasă, dobândind succesul în toate tehnicile spirituale pe care le-a abordat. În această perioadă Ma Ananda Moyi s-a hrănit doar cu trei boabe de grâu pe zi şi a petrecut luni întregi într-o retragere totală.

Din decembrie 1926, a renunţat la a mai trăi retrasă şi a călătorit în nordul, centrul şi sudul Indiei. Pretutindeni, prezenţa sa declanşa o intensă activitate spirituală, activitate ce cuprindea nu numai rugăciuni, meditaţii, conversaţii sau conferinţe, ci şi celebrarea unor importante ceremonii religioase, cum a fost cea închinată lui Durga, sărbătorită în Calccuta. Ma Ananda Moyi a dus viaţa pelerinilor hinduşi şi, fără excepţii, a respectat tradiţia de a nu rămâne mai mult de câteva zile în acelaşi loc. Celor care erau foarte trişti văzând-o că pleacă, ea le spunea: ”Eu nu plec nicăieri, sunt tot timpul aici. Nu există nici plecare, nici sosire; totul este Atman – Sinele Divin. Am descoperit o grădină care cuprinde întreg Universul. Toate plantele, toate animalele, toate fiinţele umane, toate marile spirite dezîncarnate, se joacă în grădină; fiecare are felul său de a fi şi propria sa frumuseţe. Prezenţa şi infinita lor varietate umple sufletul de o negrăită bucurie. Aspectele particulare ale fiecăruia sporesc splendoarea și gloria acestei grădini. Eu doar mă plimb dintr-un loc în altul, pentru că nimic nu există în afara ei. Această absenţă pe care voi o deplângeţi, decurge din faptul că eu părăsesc acea parte din grădină la care voi aveţi acces”.

Ma Ananda Moyi era total dăruită Voinţei Divine. O expresie pe care ea o folosea foarte des “Jo ho jâye” rezumă întreaga ei filozofie de viaţă. Expresia semnifică că tot ceea ce se petrece este conform Voinţei Divine. Viaţa sa era expresia vie a lipsei de egoism, a abandonului fără rezerve în mâinile lui Dumnezeu şi a convingerii că nimic nu se poate produce fără voinţa Creatorului.

Numeroşii yoghini autentici care au ascultat-o descriind diversele forme de samadhi sau anumite tehnici spirituale, au simţit că Ma Ananda Moyi era în stare de Mahayoga, punctul culminant al oricărei căi spirituale. Astfel se explică cum Ma Ananda Moyi cunoştea în profunzime Scripturile Sacre la care niciodată nu a avut acces în mod obişnuit.

În timpul stărilor de extaz, cei din preajma ei observau cum „brusc, lumina strălucea din interiorul ei.” Ei erau convinşi că o Putere Divină punea stăpânire pe corpul ei. Era purtată prin formele schimbătoare ale dansului de o mare frumuseţe. Când te uitai în ochii ei, aveai impresia că era complet detaşată de aceste manifestări. Pentru că ceea ce i se întâmpla era pe un total alt plan. Dintr-o dată, i se închideau ochii, şi corpul său cădea la pământ. Îşi venea în fire doar a doua zi şi, atunci râdea şi plângea în acelaşi timp. Corpul său lua spontan o poziţie yoghină. În acel moment, auzeam un murmur în gâtul ei. Un pic mai târziu, sunetul se transforma într-o incantaţie şi, în final, se auzea un cântec extrem de melodios. Nenumărate imnuri vedice ieşeau de pe buzele ei în astfel de ocazii. Doar câteva persoane erudite au învăţat să vorbească sanscrită atât de uşor şi de liber cum făcea ea în acele momente, deşi ea nu avea nici o educaţie.

Dar era imposibil să notezi imnurile religioase pentru că Ma le rostea foarte repede. Când i se cerea să verifice corectitudinea textelor care erau notate, refuza. „Nu-mi aduc aminte de nici unul.” Când rostea toate aceste rugăciuni, lacrimi începeau să-i curgă pe obraji, dar faţa sa rămânea transfigurată.

Când Ma îşi revenea, mânca puţin. Nu putea să meargă decât cu mare dificultate, dar fiecare celulă a corpului său era plină de bucuria care provenea din unirea cu Divinul ce continua să strălucească din interiorul său.

Îndemnată de discipolii săi, Ma practica ritualuri religioase în perioada în care a trăit în Shahbag. Prietenii ei aveau toate motivele să se simtă plini de admiraţie şi uimire pentru modul în care realiza ritualuri foarte complicate şi de durată conform sastras-urilor. În timp ce le practica recita mantre pe care nu le învăţase dinainte, aşa cum fac preoţii. După ce a devenit faimoasă datorită minunatelor sale capacităţi spirituale, Ma a fost supusă în mod repetat unui fel de „inchiziţie” de către un cerc de pandiţi învăţaţi. I se puneau întrebări la care numai un om bine instruit putea să răspundă, iar ea răspundea fără urmă de ezitare. Acest lucru îi uimea pe învăţaţi şi nimeni nu-şi putea explica cum putea ea să realizeze acest lucru.

Se poate spune despre Ma că a fost în pelerinaj în timpul celei de a treia perioade a vieţii sale. Nu avea o casă pe care să o numească „acasă”, dar spunea despre fiecare loc în care ajungea: „Aici sunt acasă”. În timpul vieţii sale au fost construite de către discipolii săi mai mult de 30 ashram-uri pe tot cuprinsul Indiei centrale şi nordice.

Ziua ei de naştere se sărbătorea timp de aproape o lună şi făcea din locul în care se ţinea un centru de pelerinaj pentru mii de oameni. 14.000 de invitaţi au participat la a 60-a aniversare în 1956, care s-a sărbătorit în Benares. Numărul vizitatorilor care au venit fără să fie invitaţi a fost mult mai mare.

Până la sfârşitul vieţii sale, fără a ţine cont de presiunea obligaţiilor exterioare, Ma şi-a continuat munca spirituală. Şi-a părăsit corpul fizic pe 27 august 1982, în timpul şederii sale în ashram-ul din Kishenpur (Dehradun), primul său ashram în afara Bengalului, după ce a postit timp de patru luni.

Ma Ananda Moyi nu a avut niciodată un maestru spiritual (guru), în accepţiunea cunoscută a termenului şi nu a primit niciodată vreo iniţiere. Într-o zi a fost întrebată la ce vârstă a atins Iluminarea; ea a râs ca un copil şi a recunoscut că a ignorat complet data sau momentul în care a atins Iluminarea şi că nu-şi aduce aminte să existe o delimitare strictă a vieţii ei în “înainte” şi “după” ce a atins Iluminarea. Când cineva a insistat asupra acestui subiect, ea a răspuns: “În copilărie, părinţii mei mi-au fost primii ghizi spirituali; ca femeie măritată mi-am urmat soţul; acum toţi oamenii şi toate lucrurile acestei lumi îmi sunt maeştri şi un lucru este sigur: Fiinţa Supremă este singurul Guru şi Ea ne ghidează pe toţi”.

Viaţa cotidiană a lui Ma Ananda Moyi era marcată de armonia sa interioară. Urmărea şi coordona toate activităţile casei, dirija gospodăria în casa unde locuia, se ocupa de corespondenţă, aranja locul unde primea vizite, răspundea la întrebări, decora sala de ceremonii. Uşa casei sale era permanent deschisă tuturor, tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci, prinţi sau cerşetori, hinduşi sau străini. Dar deşi primea oameni aparţinând tuturor castelor, religiilor sau raselor, tot ea supraveghea ca regulile din ashram (aşezământ spiritual) să fie respectate cu stricteţe. O intuiţie şi o inteligenţă ieşită din comun îi permiteau să îi aprecieze la adevărata lor valoare pe oamenii pe care îi întâlnea.

Atitudinea lui Ma Ananda Moyi faţă de discipolii săi şi faţă de vizitatori varia de la o extremă la alta, în funcţie de circumstanţe. Ea se manifesta atât ca o fetiţă jucăuşă, cât şi ca o mamă foarte severă. Compasiunea şi dragostea pe care le manifesta erau copleşitoare. Dacă era cazul, ea era foarte fermă. Una din discipolele cele mai apropiate a scris despre ea: “Ma Ananda Moyi este mai dură ca un tunet, mai sensibilă ca o floare, mai frumoasă şi mai tandră ca cea mai frumoasă şi mai tandră femeie din lume, tranşantă şi fermă precum severitatea însăşi, generoasă şi neclintită precum moartea”.

În prezenţa ei, divergenţe şi contradicţii religioase, credinţe şi filosofii intolerante se dizolvau de la sine. Era atât de sinceră şi de binevoitoare încât, indiferent de interlocutor, că era musulman sau hindus, occidental sau oriental, ea găsea modalitatea ca acesta să înţeleagă mesajul ei şi astfel să-i fie retrezită aspiraţia către Divin. Pentru fiecare om, ea aborda atitudinea care era cea mai potrivită, într-o anumită situaţie şi la un moment dat. Ea sublinia că în rândul adepţilor oricărei religii sunt oameni cu temperamente diferite şi cu o pregătire intelectuală diferită şi, în consecinţă, ei trebuie să fie ghidaţi în moduri diferite.

Dacă i se punea o întrebare superficială sau nesinceră, Ma Ananda Moyi nu răspundea deloc, sau rostea doar câteva cuvinte. Dar atunci când răspundea, cuvintele pe care le folosea erau cât mai simple şi cât mai clare şi de cele mai multe ori însoţite de o notă de umor în glas.

Învăţătura lui Ma Ananda Moyi era diversificată pentru a se putea adapta posibilităţilor şi necesităţilor celor care aveau nevoie de o disciplină spirituală. Şi, în ciuda complexităţii (abordează aspecte şi tehnici din toate căile spirituale, viabile şi eficiente), totul este extrem de riguros şi de o precizie extraordinară. Pentru ea unicul scop al fiinţei umane era de a-l realiza pe Dumnezeu; cel care a primit nepreţuitul dar de a se naşte sub formă umană trebuie să-şi consacre forţele pentru a atinge acest Ţel. Concepţia sa despre Dumnezeu este similară cu cea a lui Sri Ramakrishna, Sri Aurobindo sau cu a celorlalţi înţelepţi contemporani. Pentru ea, Dumnezeu este imuabil şi fără formă, cum susţine Jnana-Yoga, dar şi dinamic şi având formă, după cum justifică Bhakti-Yoga şi Kundalini-Yoga, sau imanent şi transcendent, urmând linia Jnana-Yoga şi Laya-Yoga, pentru că toate aceste căi spirituale revelează în majoritatea cazurilor doar câte un aspect al Fiinţei Supreme. Pentru a atinge Scopul Ultim, Revelarea Sinelui Suprem, fiinţa umană trebuie să urmărească necontenit să fie constantă în practica sa spirituală, să studieze Scrierile Sacre, să mediteze plină de aspiraţie, să se roage plină de fervoare, să caute prezenţa sfinţilor şi a înţelepţilor, să-şi îndrepte gândurile în fiecare moment către Dumnezeu. Pe această cale a căutării îndumnezeirii, în acest efort de înlăturare a voalului ignoranţei – ignoranţa fiind singurul obstacol care ne împiedică să trăim conform cu propria noastră natură Divină – ghid ne este însuşi Dumnezeu, Maestrul Suprem.

CUVINTE DIN LUMINA

Un copil care găseşte ceva frumos şi pur fuge şi îl arată colegilor săi de joacă; eu fac acelaşi lucru, aduc în faţa voastră ceva nespus de frumos şi de pur. Primiţi şi bucuraţi-vă.

La fel cum corpul dumneavoastră are diverse atitudini atunci când râdeţi, vorbiţi sau vă plimbaţi, la fel se poate manifesta când atingeţi o stare de samadhi. De fapt, corpul vostru fizic este permanent în aceeaşi stare, permanent acelaşi. Doar atitudinea voastră interioară este cea care se modifică şi antrenează diferitele posturi corporale, pe care voi le catalogaţi în obişnuite sau extraordinare. Universul este un joc divin la care participaţi şi voi. Astfel că, interpretaţi după propria voastră cunoaştere, după propriul vostru nivel de conştiinţă, tot ceea ce vedeţi, simţiţi sau trăiţi.

Unui cuplu francez care s-a plâns că nu înţelege limba în care vorbeşte Ma, ea le-a răspuns: „Vă rog să nu vă faceţi griji. Un bebeluş somnoros suge de la sânul mamei sale fără să înţeleagă ce face. Prin urmare, luaţi multe lucruri din ceea ce spun fără să-mi înţelegeţi limba. Adevărul este comunicat unei minţi deschise fără a fi nevoie ca puterea înţelegerii să fie activată. Îndată ce este exprimat, are o putere misterioasă care are efect continuu.”

Fiecare răsuflare când nu ne gândim la Dumnezeu este irosită. Avem o şansă incredibilă că ne-am născut ca fiinţe umane. Ne putem apropia de Dumnezeu pentru că suntem fiinţe umane. Întrebaţi-vă ce faceţi cu timpul vostru. Uităm atât de uşor că nici o zi nu poate fi chemată înapoi. Se sting fără ca noi să observăm. Brusc, suntem bătrâni şi prea obosiţi să mai depunem eforturi. Dumnezeu nu este munca noastră la bătrâneţe, când nu avem nimic altceva de făcut; El este munca vieţii noastre, şi trebuie să ne folosim toată energia pentru aceasta. Cine nu a început, să înceapă astăzi. Acum, imediat.

Sunt un instrument. Ce muzică oferă, depinde de maniera în care este cântat.

Ma este deseori întrebată direct: „Cine eşti ?” – De cele mai multe ori dă următorul răspuns: „Sunt cel pe care vreţi să-l vedeţi în mine.”

La întrebarea „Care este sensul vieţii tale”, a răspuns recent: „Eu însămi sunt în Sinele meu.”

Când meditaţia reală are loc în tine, plăcerile lumeşti devin plictisitoare şi goale. Starea în care fiecare contact cu lumescul stârneşte focul renunţării în tine se numeşte vairagya. Asta nu înseamnă că negi sau dispreţuieşti lumea, doar că lucrurile lumeşti nu mai sunt acceptabile pentru tine. Corpul tău le refuză. Tot ce aparţine lumii ţi se pare fierbinte; nu poţi să le atingi. Cu alte cuvinte: Moartea moare. Când îţi revii din meditaţie, dacă mai eşti capabil să te comporţi într-o manieră lumească, atunci nu ai experimentat metamorfoza interioară. După o meditaţie reală vei începe să cauţi Divinul cu pasiune. Foamea ta pentru El te va face să recunoşti că nimic din ceea ce este efemer nu-ţi va mai aduce satisfacţie.

Nimeni nu-şi pune mâna în foc sau calcă pe un şarpe de bună voie. Trebuie să vezi lucrurile lumeşti şi să te întorci de la ele. Apoi, înoţi într-un curent care te duce în direcţia opusă; iar mai târziu, când te-ai detaşat de tot, vei vedea că nu mai există nimic pentru tine: detaşare sau non-detaşare. Tot ceea ce este, este ACELA.

Femei, sadhana voastră poate consta în a vă deservi soţul şi familia. Dar ar trebui să găsiţi timp şi putere şi pentru rugăciunile şi meditaţiile voastre.

Moksa (eliberarea spirituala) nu este izbăvirea de păcat şi suferinţă, ci cunoaşterea naturii adevărate a propriului Sine în identitatea sa cu Sinele Suprem, Brahman.

Cel mai important lucru este să-ţi foloseşti toată energia în a-L realiza pe Dumnezeu. Practicaţi silitori sadhana. Aceia care nu pot, în ciuda eforturilor, ar trebui să deservească umanitatea şi să considere că este un serviciu pentru Dumnezeu.

Ai observat ce face o vacă cu viţelul ei? Este exact ceea ce-ţi va face Dumnezeu. Trebuie doar să te duci la El şi să fi tăcut. El este cu adevărat tatăl şi mama ta.

Să stărui asupra a ce este bun în fiinţele umane.

Când are loc Yoga (unirea cu Dumnezeu), omul este cu adevărat pur, luminos, liber, etern şi toate numele, formele şi atributele infinite ale lui Dumnezeu sunt o realitate eternă pentru el. El vede natura numelor şi formelor şi este copleşit de misterul ardorii divine, a iluminării şi extazului. Este „pierdut” complet în Dumnezeu. Deposedat de tot, se uneşte cu El. Apoi ştie că toată lumea este doar o expresie externă a realităţii interne, Unul însuşi, domeniul acţiunii Sale creative. El singurul, El şi nimeni altcineva este ridicat pentru totdeauna pe tronul din asana din Maha – Yoga, în Yoga Supremă. Să-ţi dai seama de El în lume şi mai presus de lume – aceasta este moartea Morţii. Moartea este cucerită astfel şi timpul este învins.

Dacă nu este lumină, nu eşti iluminat, şi doar Dumnezeu poate aprinde această lumină. Toate religiile ascetice sau altele sunt doar exerciţii preliminare pentru a ne deschide Graţiei pe care trebuie să o aşteptăm cu speranţă.

Trebuie să-ţi foloseşti liberul arbitru pentru a-l găsi pe Suprem. Toate eforturile tale de a te apropia de El sunt expresia acestui liber arbitru. Destinul tău (determinat de karma) poate fi şi el schimbat de Graţia lui Dumnezeu. O schimbare este posibilă dacă vei crede ferm în acest lucru. Bineînţeles, sunt legi în creaţia lui Dumnezeu şi totuşi nimic nu este imposibil pentru El.

Dacă tu crezi că Graţia lui Dumnezeu îţi conduce destinul, atunci se întâmplă în consecinţă. Dacă eşti convins, pe de altă parte, că Dumnezeu este mai puternic decât destinul (care este determinat de karma), atunci El va face totul pentru tine. Graţia Sa străpunge împrejurarea neprevăzută, rigidă.

Graţia curge peste noi tot timpul, dar nu poate intra în noi pentru că, din păcate, cupa noastră este întoarsă cu partea de jos în sus. Dacă suntem deschişi Graţiei, o primim.

Există nivele de cunoaştere la care problemele nu pot fi rezolvate într-un anumit mod. Nu este oare adevărat că, de-a lungul vieţii, după încercări trecute cu atenţie, ajungi la un nivel la care ai răspunsuri la întrebări? Dar acum trebuie să-ţi dai seama că o soluţie nu este niciodată completă. Cu alte cuvinte, trebuie să depăşeşti punctul unde există certitudine şi incertitudine. Fiecare răspuns pe care l-a găsit mintea ta provine dintr-un anumit punct de vedere. Drept rezultat, are loc o posibilă contradicţie pentru că răspunsurile tale reprezintă doar un singur aspect al problemei. Ce ai rezolvat cu adevărat? Dar vei găsi că există un loc unde toate problemele au o singură soluţie universală, unde nu există loc de contradicţie, nu există soluţionare sau nesoluţionare. Fie că spui „da” sau „nu” – totul este o expresie a lui Dumnezeu.

Purificaţi-vă, luptaţi împotriva răului din interior, apoi luptaţi împotriva răului din lume.

Voi percepeţi ceea ce vedeţi pentru că există lumina. Dar nu există decât o singură lumină. Orice vede o creatură din lumea aceasta – fie un animal, fie un om – vede datorită unei singure lumini. Lumina exterioară îşi are originile în lumina interioară a Sinelui care este peste tot şi este prezent în tot. Dacă acum te rogi la Hristos, Krishna, Kali sau Allah, te rogi, de fapt, acelei singure lumini care este şi în tine, pentru că pătrunde în tot. Totul, ceea ce este, este, în esenţă, lumină.

Chiar dacă încă nu ai atins nivelul cunoaşterii unde nu vezi nimic altceva decât pe Brahman, practică astfel încât să vezi doar binele în tot.

Dedicaţi-vă în fiecare zi – pe cât posibil întotdeauna la aceeaşi oră – o perioadă de timp pentru rugăciune sau meditaţie. Această perioadă nu vă aparţine vouă, ci lui Dumnezeu căruia i-aţi oferit-o pentru totdeauna. Începeţi cu un sfert de oră şi apoi măriţi perioada cât de mult puteţi. Nu există efectiv condiţii externe de viaţă care să vă oprească măcar să vă gândiţi la numele lui Dumnezeu. Chiar dacă nu sunteţi interesaţi în a vă ruga, începeţi să o faceţi ca şi când începeţi să luaţi medicamente. Dacă sunteţi consecvenţi, veţi creşte printr-o sadhana proprie.

Căutaţi la fel de des, ori de câte ori oportunitatea vă bate la uşă, satsanga, şi anume, compania oamenilor înţelepţi şi iluminaţi. Fiţi plini de atmosfera pe care o radiază ei. Evitaţi cu atenţie pe cei care vă distrag de la ţelul căii voastre, şi anume, Dumnezeu.

Urmariti să ţineţi numele lui Dumnezeu viu în voi. Trebuie să atingeţi un punct, unde invocarea numelui – japa (o forma de meditatie)-să devină la fel de naturală pentru voi ca şi respiraţia. Când practicaţi japa un timp îndelungat şi în mod onest, această rugăciune va rămâne cu voi, chiar şi atunci când trebuie să vorbiţi sau să vă gândiţi la alte lucruri. Va continua să se roage în interiorul vostru chiar şi în somn. Veţi observa aceste lucruri mai uşor dacă evitaţi să vorbiţi fără rost. Ceea ce spunem trebuie să ajungă doar la El, tot restul nu este nimic şi aduce suferinţă.

Chiar şi atunci când lucraţi cu mâinile, învăţaţi să o faceţi ca şi când aţi face puja (ritual de adorare a lui Dumnezeu).

Despre Karma-Yoga: „Mai întâi, încercaţi să-l simţiţi pe Dumnezeu cu toată energia voastră. Acest lucru este mai important decât orice altceva. Apoi, vedeţi cum puteţi să ajutaţi umanitatea. Un serviciu pentru om care nu este făcut ca un serviciu pentru Dumnezeu nu aduce graţie de durată. Faceţi-vă toate datoriile lumeşti ca şi când faceţi un serviciu pentru Dumnezeu. Trebuie să le îndepliniţi cu o atenţie extremă şi trebuie să fiţi complet egali în faţa laudelor sau a criticilor. O astfel de sadhana a deservirii este foarte puternică ca ajutor spiritual.”

Examinează-te să afli dacă dorinţele lumeşti se nasc des în tine. Dacă vei căuta bucurii lumeşti, Dumnezeu ţi le va da, dar nu te vei simţi satisfăcut. Împărăţia lui Dumnezeu este un tot şi nu vei fi fericit până când nu vei fi parte a acestui tot. Eşti un copil al Eternului, şi nu te vei împăca niciodată cu împărăţia Morţii, şi nici Dumnezeu nu-ţi va permite să stai în ea. El însuşi aprinde sentimentul lipsei în tine dându-ţi o mică îmbucătură doar pentru a-ţi provoca foamea spre mai mult. Acesta este modul Său ca să te grăbească. Hoinarii găsesc că această cale este grea, dar cel care are ochi să vadă îşi dă seama că face progrese. Ceea ce te împiedică pe calea spirituală poartă în sine sămânţa suferinţei viitoare. Dar durerile care sunt o consecinţă a acestui lucru sunt şi un început al trezirii tale la cunoaştere.

Este mai bine să vă concentraţi doar asupra lui Dumnezeu şi să meditaţi asupra Lui. Nici o altă putere nu poate exista în prezenţa Lui. Fiţi ferm convinşi de asta. În momentul în care cereţi adăpost în numele Domnului, nici o altă putere mai mică nu vă poate atinge. Dacă tot vă mai este frică, puteţi fi siguri că este doar o reacţie psihică care vă deranjează.

Fii conştient că un sadhaka (practicant) care îşi pierde controlul asupra propriei minţi este în pericol. El poate deveni o victimă a iluziilor şi poate fi chiar expus influenţei puterilor rele. Acest lucru îi obstrucţionează calea. În plus, ar putea deveni o sursă de aroganţă sau de plăcere egoistă, când ai viziuni sau când auzi voci care îţi vorbesc. Nu este de dorit să-ţi pierzi controlul asupra ta. Când cauţi adevărul nu trebuie să-ţi permiţi să fii copleşit de nimic. Mai degrabă ar trebui să observi atent fiecare fenomen când eşti treaz şi stai treaz, ca să ai control absolut asupra ta… Lasă meditaţia să-ţi deschidă natura spre lumină, spre ceea ce este etern. Fiecare conştiinţă care slăbeşte lucrează împotriva acestui scop.

La fel cum există o condiţie a celei mai înalte realizări de Sine, există şi o condiţie a perfecţiunii pe calea proprie spre dragostea lui Dumnezeu. Afli că nectarul iubirii este identic cu cea mai înaltă cunoaştere. Dar nu este loc pentru stimulare emoţională. De fapt, ar împiedica aprinderea luminii Iubirii Supreme. Excesul de sentiment este absent la apogeul iubirii. Excitarea emoţională şi Iubirea Supremă nu pot fi deloc comparate; sunt complet diferite una de alta.”

Rezervă-ţi câteva ore de meditaţie în fiecare zi, şi restul timpului fă-ţi munca drept un serviciu pentru Dumnezeu. Dacă te gândeşti la Dumnezeu întreaga zi şi îi consideri pe toţi a fi încarnări ale sale, atunci poţi să faci o treabă excelentă şi să faci pe fiecare fericit. Ţine pentru tine puţinul pe care l-ai obţinut în tine şi deserveşte-ţi familia. Nu trebuie să faci un spectacol pentru puţinul pe care l-ai obţinut până acum. Când într-o zi te vei scufunda în Unicul, astfel încât nu-ţi vei mai putea face treaba, nimeni nu te va acuza. Din contră, oamenii vor simţi prezenţa lui Dumnezeu în tine şi vor fi foarte fericiţi să te ajute. Dar acest lucru este foarte diferit de ceea ce ştii acum. Apoi, lumea nu va mai exista deloc pentru tine…

Sinele stă în Sine, se cheamă pe Sine însuşi pentru propria sa revelaţie – acesta este Brahman.

El (Dumnezeu) este în toate formele şi numele, întronat etern în inima tuturor fiinţelor. Într-adevăr, EL este peste tot. Cel ce reuşeşte să-şi dea seama de asta vede şi realizează totul, înseamnă a fi fără frică, sigur, lipsit de conflicte, complet tăcut, nemuritor.

Tu şi cu mine suntem două persoane în ochii tăi, şi totuşi, Tu şi cu Mine suntem unul şi acelaşi şi chiar şi distanţa dintre noi sunt eu însămi. Nu este vorba de (a fi) doi aici. Înlănţuirea şi ura rezultă din sentimentul dualităţii.

Pacea poate fi promisă doar atunci când mintea se concentrează asupra a ceea ce ne conferă pace, când ochii se opresc asupra a ceea ce întăreşte pacea, când urechile ascultă ceea umple inima cu pace şi când auzi tot timpul răspunsul celui Unic care ESTE El însuşi pace.

Sentimentul de incompletitudine se trezeşte în mod spontan. Divinul este cel care trezeşte acest sentiment. A pierde totul înseamnă a obţine totul. EL este îndurător. Orice face EL în orice moment este binecuvântat, deşi uneori este resimţit ca fiind dureros. Dacă EL este revelat ca o pierdere completă, există speranţa că EL va fi revelat ca şi câştig complet. Este benefic să ne apropiem de cei care ne ajută să găsim lumina adevărului, pentru că ei ne trezesc atenţia pentru Adevăr.

Acceptarea completă aduce cea mai profundă bucurie. Consider-o ca singura sursă de putere. Orice face Dumnezeu, în orice moment, este pe de-a întregul benefic. Dacă poţi accepta asta, vei găsi pacea.

Fă tot ce poţi pentru a nu ceda în faţa influenţei nimănui. Trebuie să fi centrat în Dumnezeu pentru a trăi plin de credinţă şi de pace. Trebuie să fii profund onest, plin de curaj, cu o personalitate sănătoasă, pură şi sfântă, provenind doar din propria ta putere.

La început poate fi obositor să trăieşti în armonie cu cele mai înalte idealuri, dar, în final, aceasta conduce la un sentiment profund de bunăstare şi pace. Trebuie să găseşti bucurie în sublim. Dacă eşti binecuvântat cu un corp uman este greşit să nu trăieşti în consecinţă. De ce să te laşi condus de instincte animale?

Este datoria omului să aleagă ceea ce este extraordinar şi să respingă ceea ce este doar distractiv. Lasă-ţi mintea să fie ca o floare frumoasă care poate fi oferită lui Dumnezeu într-o rugăciune. Cu adevărat, singura datorie a omului este să caute Realizarea Sinelui. Trebuie să încerci să eviţi, împreună cu Prietenul Suprem, înlănţuirile lumeşti.

Copiii Celui Etern trebuie să-şi concentreze gândurile asupra Lui. Separaţi de El nu au nici o şansă de pace – niciodată, niciodată, niciodată! Doar trăind în Dumnezeu, omul poate găsi pacea, vălul va fi rupt şi cel ce înlătură grijile se va revela. Doar El este învingătorul răului. EL este al vostru, singurul Preaiubit al inimii omului.

Nu are importanţă momentul şi ce fel de muncă faci; acordă-i întreaga atenţie şi fă-o temeinic. Bazează-te pe Dumnezeu în toate situaţiile. Este adevărat: El pătrunde totul şi prin urmare, îL poţi găsi oriunde, chiar şi în muncă. Cheamă-L pe Dumnezeul vieţii cu toată fiinţa ta.

Serveşte-L pe Dumnezeu şi doar pe EL cu pace interioară perfectă privind toate creaturile ca fiind forma Sa. Iubirea şi devoţiunea pentru EL şi credinţa necondiţionată în EL se va trezi în tine direct proporţional cu capacitatea de a-L servi pe Dumnezeu, devenind tot mai perfect.

Omul care nu acceptă, în orice moment şi de dragul lui Dumnezeu, cu inima plină de bucurie fiecare responsabilitate ce-i este dată va găsi că viaţa este o povară şi nu va fi niciodată capabil să realizeze ceva important. Este datoria tuturor oamenilor, mai ales a celor care şi-au făcut din întrebarea supremă singurul şi unicul scop, să lucreze cu bucurie pentru „ridicarea” spirituală a lumii, cu convingerea că în orice fac îl servesc de fapt pe El. Munca ce este făcută cu acest sentiment purifică inima şi mintea.

Timpul preţios zboară. Dedică-ţi zilele efortului de a te apropia de Dumnezeul celor umili. Vei fi prea slab la bătrâneţe pentru a te concentra asupra numelui lui Dumnezeu. Cum vei recupera atunci ceea ce nu ai făcut la timpul potrivit?

Acum este momentul să te modelezi. Va trebui să găseşti refugiu în renunţare şi putere interioară. Astfel poţi fi eliberat de tendinţele negative pe care le-ai acumulat până acum şi care te-au condus la durere şi suferinţă. Încearcă să-ţi faci inima un altar dedicat lui Dumnezeu şi doreşte-ţi pentru tine să nu mai ai dorinţe. Doar astfel te simţi atras spre Dumnezeu. Fii statornic în munca ta. Orice trebuie făcut pentru cineva, fă-o în spiritul serviciului plin de bucurie.

Încă un lucru căruia trebuie să-i acorzi atenţie deosebită: orice fel de neglijenţă trebuie să înceteze complet. Oriunde este nevoie a face ceva bun sau a practica lucruri spirituale, aversiunea şi inerţia trebuie eliminate necondiţionat.

Nu-ţi permite să fi cuprins de disperare. În ciuda oricărui lucru: ai încredere în EL. Trebuie să-L chemi la fericire şi supărare. Dacă ai căzut, foloseşte căderea ca un fel de manivelă pentru a te ridica din nou. Este datoria omului să se străduiască din greu indiferent ce face.

Încearcă să mergi prin viaţă lăsându-ţi poverile în mâinile Sale. EL este Salvatorul, EL îţi arată calea. EL este totul în tot.

Lasă răbdarea să-ţi fie motto tot timpul. Spune-ţi: «Doamne, tot ceea ce TU faci, este pentru Bunăstarea Supremă.» Roagă-te să-ţi dea putere până la sfârşit. Nu se întâmplă nimic care să nu fie expresia Graţiei lui Dumnezeu. Totul este Graţia Sa. Ancorat în răbdare, îndurând orice, nu te abate de la numele Lui şi trăieşte în fericire.

Bazează-te pe El şi doar pe El. În orice situaţie te afli, aminteşte-ţi de El. În fiecare moment. Asta să-ţi fie rugăciunea: «Doamne, TU ai preferat să vii la mine sub forma bolii. Dă-mi putere să îndur, dă-mi răbdare şi ajută-mă să recunosc că TU eşti cel care trăieşte astfel deghizat în mine.»

Sinele (Atman) se bazează pe Sine, se cheamă pe Sine însuşi pentru propria revelare – aceasta este ananda (beatitudine)!

Calea spre Sine este dorinţa intensă pentru realizarea lui Dumnezeu. Dumnezeu, Sinele este atotpătrunzător. Unde nu este EL? În toate formele şi în tot ceea ce este fără formă, în toate numele şi în tot ceea ce este fără nume, în toate locurile şi în toate condiţiile – EL este. Când este trezită dorinţa pentru realizarea Sinelui, atunci este simţită manifestarea SA reală, manifestarea Celui Indivizibil. EL se lasă recunoscut în toate numele, deoarece toate numele sunt numele Sale. Trebuie aprinsă o dorinţă arzătoare pentru atingerea ţelului. Faptul că realizarea Sinelui este ţelul tău, înseamnă că acesta trebuie să fie căutat şi atins.

Fii corect în tot. Nu te poţi apropia de divin fără puritate.

Adevărul însuşi îl va ajuta în toate felurile pe cel care a plecat în căutarea Adevărului.

Nimeni nu rămâne nevătămat în călătoria sa prin viaţă. Un pelerinaj spre culmea existenţei umane este singura cale spre fericire. Încearcă să mergi pe această cale pe care nu este vorba nici de tristeţe, nici de fericire. Este calea care duce spre eliberarea de egoism şi spre bucuria Supremă.

Trebuie să înduri toate greutăţile şi să ai întotdeauna răbdare să ajungi la adevăr. De fapt, ele sunt obstacolul care ajută la naşterea răbdării.

Trebuie să deveniţi călători pe calea către pace. Trebuie să vă începeţi pelerinajul spre un loc unde nu există moarte şi decădere, unde toţi sunt întotdeauna prezenţi. Cine este cel care moare şi cine este cel care apare sub deghizarea morţii? Dacă aceste lucruri nu sunt înţelese prin percepţie directă, atunci nu poate avea loc o eliberare din oceanul suferinţei. Străduiţi-vă fără întrerupere să rămâneţi prezenţi spiritual în faţa aceluia a cărui amintire (prin japa) elimină suferinţa pentru totdeauna.

Cel care aspiră spre EL, îl găseşte pe EL şi Moartea moare pentru cel care L-a găsit. Trebuie să aspiri spre Dumnezeu, care este moartea Morţii şi să ai mintea ocupată întotdeauna cu lucrurile care pregătesc un astfel de eveniment. Nu ştii în ce fel sau sub ce formă se manifestă Dumnezeu pentru tine însuţi. Încearcă să-ţi petreci o parte din zi contemplând Fiinţa Supremă, repetând numele lui Dumnezeu sau studiind cărţi de înţelepciune. Prezenţa lui Dumnezeu în atmosferă se face simţită chiar şi prin lacrimile vărsate din aspiraţia către EL.

În toţi şi în fiecare este numai Sinele. Încearcă în mod constant să fii atent la faptul că orice este perceput, oricând şi în orice fel, este manifestarea Fiinţei Supreme. Cum să poată să fie exclus cel care percepe? A exclude şi a nu exclude nu sunt nimic altceva decât EL. Chiar şi sentimentul de absenţă a lui Dumnezeu este voinţa Sa – astfel încât prezenţa Sa să poată fi manifestată.

Cel care a făcut din realizarea lui Dumnezeu singurul şi unicul său ţel, a găsit deja refugiu în EL, căci EL este prezent şi în absenţă.

Unde există o strădanie constantă pentru a păstra percepţia a ceea ce ESTE, există speranţă că această percepţie va deveni permanentă într-o bună zi.

Corespunzând capacităţii proprii, trebuie să încerci să-ţi rezervi o zi pentru disciplina strictă de sine. Dacă nu o dată pe săptămână, atunci o dată la două săptămâni. Sau cel puţin o dată pe lună. Tot ceea ce facem – a mânca, a bea, a vorbi, a mişca, a vizita oamenii – pur şi simplu tot cu ce suntem ocupaţi, trebuie să fie controlat atent în această zi. Prin acest fapt poţi reuşi treptat în strădania personală pentru controlul de sine. În final, vei trăi în armonie cu regulile, fără efort, chiar şi două sau trei luni pe an.

Doar Dumnezeu este adevăr, bucurie şi beatitudine. Speranţă doar spre încântarea Supremă a Sinelui (paramananda), spre nimic altceva. Nimic altceva nu există în realitate, nimic altceva nu are realitate. Ceea ce pare să existe în afara sa este doar iluzie (maya). Urmăreşte să-ţi revelezi Sinele (Atman).

Mintea trebuie să se scufunde în venerarea Celui Mult-Iubit, să şteargă complet tot ceea ce este dăunător şi tot ceea ce este indezirabil. Ideea că EL este departe trebuie eliminată o dată pentru totdeauna. „Eşti în interior şi în exterior, în fiecare frunză şi fir de iarbă, în lume şi mai presus de lume.”  Trezirea unui sentiment de neîmplinire este binevenită. El deschide calea. EL este acolo la fiecare pas pentru a face un cunoscător din cel stupid: „Doar TU apari ca un sentiment de neîmplinire şi vid, şi nimeni altcineva. TU eşti întotdeauna aproape, Doamne, îmi găsesc refugiul în TINE.”

EL, şi nimeni altcineva, se află şi în tărâmul unde sunt trăite soluţii zadarnice, tristeţi zadarnice, bucurii zadarnice, care par să fie complet lipsite de sens – chiar deghizat în zădărnicie. Acolo nu apare problema dacă un lucru sau altul are sens. Acolo este totul, deşi nu este nimic. Acolo, este Sinele care rezidă în Sine însuşi.

Dacă poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu, nu vei mai avea nici o grijă. Chiar şi sentimentul de separare de EL aduce bucurie. Pentru că vei fi conştient de durerea separării doar din cauza iubirii tale pentru EL. Doar omul în care Dumnezeu se manifestă într-un mod special este capabil să cunoască durerea separării de EL.

Nu irosi nici măcar un gând pe rezultate. Fii preocupat de EL şi numai de EL. Rezultatele pot să nu fie întotdeauna rele. La momentul potrivit, Sinele se revelează Sinelui însuşi. Eşti un copil al eternităţii.

Tărâmul spiritului este cuprins de către corp. Chiar dacă vei dori să-ţi treci spiritul în ceva non-corporal – va renunţa el la tărâmul său în mod voluntar? Mişcarea sa naturală este să plece şi să cutreiere înainte şi înapoi, iar şi iar. Singura ta datorie este să realizezi că: „Tu singur eşti înăuntru şi în afară, precum şi în abundenţă sau în lipsă şi vid, de fapt, în toate circumstanţele posibile la care te poţi gândi.” Trebuie să te concentrezi doar pe invocarea Celui Mult-Iubit, asupra celui care poate să alunge ceea ce nu este vrednic de a fi dorit.

Priveşte totul cu atenţie, orice ai face. Cum mănânci, cum dormi, cum mergi şi stai. În plus, toate exerciţiile pe care le faci pentru a căuta eliberarea din toate lanţurile, trebuie făcute cu credinţă şi iubire. Niciodată un exerciţiu spiritual nu trebuie făcut fără respect, pentru că în el este EL însuşi deghizat sub forma exerciţiului.

Chiar dacă cineva face ceva rău, nu trebuie să simţi pentru el nimic altceva decât afecţiune şi bunăvoinţă. Gândeşte astfel: «Doamne, şi asta este una dintre manifestările TALE.» Cu cât poţi să te simţi şi te comporţi mai prietenos cu toţi, cu atât mai repede ţi se va deschide calea spre Cel Unic care este un simbol al bunătăţii, iubirii si compasiunii.

Este ceva cu totul natural să simţi când practici Yoga din ce în ce mai multă bucurie. Distragerile apar până când Cel Unic se revelează pe Sine însuşi. Progresezi spre adevărata bucurie în proporţia cu care devii mai detasat de aspectele lumeşti.

Vârful vieţii umane nu poate fi atins dacă eşti satisfăcut cu ceea ce poţi atinge doar pe o singură cale. Ceea ce este de dorit este o realizare spirituală care dezrădăcinează opiniile conflictuale şi contradictorii, şi anume, să devii complet liber. Dacă este mai puţin de atât, înseamnă că experienţa importantă a fost doar parţială şi incompletă. În cazul unei realizări spirituale adevărate nu mai poţi lupta cu nimeni. Eşti complet iluminat în ceea ce priveşte toate religiile şi doctrinele şi consideri că toate căile sunt la fel de bune. Doar asta este o realizare absolută şi perfectă.

Calea devoţiunii nu înseamnă o devoţiune oarbă, ci înseamnă o totală dăruire şi dragoste faţă de Divin. Este o cale a inimii şi ea nu contrazice cu nimic calea raţiunii, a intelectului. Devoţiunea face parte de altfel şi din alte căi spirituale. Este imposibil ca un Jnana yoghin să atingă eliberarea, dacă el nu şi-a dezvoltat în fiinţa sa şi devoţiunea faţă de Divin. Fiecare fiinţă doreşte să urmeze Bhakti Yoga – Calea devoţiunii – gândindu-se că aceasta este mai simplă, mai uşoară; dar nu este adevărat. Calea devoţiunii înseamnă a-ţi dărui întreaga viaţă Divinului, uitând în totalitate de propria ta fiinţă. Cei ce plâng şi tremură pentru propria lor fiinţă nu vor putea fi niciodată adepţii căii Bhakti Yoga. Liniştea şi purificarea minţii trebuiesc cultivate în permanenţă pe această cale şi atunci toate căile vor putea fi înţelese; niciodată înainte. Controlul asupra mentalului se poate realiza numai prin disciplinarea acţiunilor, vorbirii şi gândurilor noastre.

“Ceea ce sunt acum am fost întotdeauna, încă de la prima mea naştere. Un simplu voal separă omul obişnuit de propriul său Sine şi acest voal se “uzează” progresiv într-o practică spirituală sinceră şi constantă. Dar în acest moment pentru mine nu mai există nici un voal.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s