CE RĂMÂNE DUPĂ CE CUVINTELE TREC ?

Un comentariu de la Georgeta: ”Cuvintele vin şi trec, ca şi norii, ca şi strălucirea şi puritatea zăpezii ce ne încântă şi ne împacă sufletul, oricât de încărcat de zbucium…
Esenţial este, cum iarăşi spui tu, CE RĂMÂNE DUPĂ CE CUVINTELE TREC-ce devine un om prin forţa acţiunii proprii şi a celor care-i vor binele.
Mă gândesc la efortul de a-i ajuta pe cei dragi, când fiinţa proprie nu e încă “în regulă”, când te miri că pământul se prăbuşeşte în faţa ta, deşi ai conştientizat, cu un timp în urmă, că ai început, iarăşi, să aluneci…
De ce uităm, oare, (unii dintre noi) că nu poţi face mare lucru pt. altcineva, atâta timp cât nu eşti în stare să faci, constant, ceva spre binele tău.
Chiar ieri discutam cu cineva drag, că lucrurile “nu se leagă”;cum de nu mi-am dat seama că blocajul ni se datorează nouă, incapacităţii de a persevera pe un drum ales, chiar dacă, aparent, e doar o prăpastie în faţa noastră. Ce ne orbeşte ,de nu mai putem vedea podeţul sau cărarea, trecerea dincolo?
Poate, cum spui, obişnuinţa de a cădea, de a accepta ca naturale durerile, suferinţele, condiţionările…Obişnuinţa de a fi înfrânt. Acel ceva care face diferenţa între un om “obişnuit” şi un om “de succes”.”

Răspuns: Da, este adevărat ! Norii vin şi se duc; cuvintele mişcă mintea şi sufletul, şi la rândul lor, se duc. Şi totuşi, această efemeritate a lucrurilor este menită să reveleze ceva. Apariţia acestui martor, acestui observator, atent, (care începe să se întrebe despre el), care deşi continuă să acţioneze, devine din ce în ce mai capabil să surprindă permanenţa Cerului – fundalul pe care norii se mişcă, fundalul de linişte şi de spaţiu dintre cuvinte şi gânduri, care există necondiţionat, dincolo de intenţionalitate. Fiecare dintre noi suntem totodată şi norul şi cerul senin, suntem şi minte dar suntem şi dincolo de minte chiar şi acum. Căci prin natura ei, conştiinţa spirituală este dincolo de minte. Ceea ce este dificil este să trăim mai mult centraţi în dimensiunea care oferă perspectiva panoramică şi unitară a fiinţei noastre, descoperind rostul norilor pe cer, dar neuitând aspectul esenţial a cine suntem noi cu adevărat. Şi este dificil, pentru că instrumentul (conştiinţa) care te poate integra natural în acest ansamblu unitar al vieţii, deşi este perfect nu este folosit în mod adecvat. Să-ţi dau un exemplu:

Cineva vrea să vadă astri în călătoria lor pe cerul nopţii. Tu, prieten apropiat, crezând că îl poţi ajuta să-şi împlinească un vis frumos îi faci rost de un telescop. Poate să fie un instrument foarte precis, foarte bun, şi cu toate acestea omul respectiv poate avea propriile defecte de vedere despre care nu ţi-a vorbit. Acuitatea vederii lui este foarte slabă. Şi el nu poate distinge prea bine aştri cerului. Şi bucuria lui nu este prea mare. Ba chiar este trist şi dezamăgit. Eşti dezamăgit şi tu că darul tău nu l-a bucurat aşa cum te aşteptai. Pentru a avea cât de cât succes în explorarea vizuală a universului el trebuie mai întâi să-şi corecteze propriul handicap. Să înţeleagă că acum e timpul să corecteze ceva în planul propriei percepţii. Poate după ce ochelarul sau o altă tehnică de corectare a vederii a refăcut acuitatea vizuală, omul acela poate trece la folosirea telescopului. Dar, să presupunem că ai fi ştiut cum stau lucrurile şi înainte de a-i fi cumpărat telescopul l-ai fi ajutat mai întâi să-şi corecteze vederea. Este evident că nu ar mai fi fost trăită de nici unul dintre voi dezamăgirea.

Erorile pe care noi le repetăm au rostul lor chiar dacă noi suntem dezamăgiţi. Ne vor întoarce mai devreme către noi. Către ce am ignorat din noi ca parte a unui ansamblu exterior pe care am dorit să-l corectăm, să-l armonizăm, etc. Dacă privim cu sinceritate cum stau lucrurile în viaţa noastră, vom observa că punctele vulnerabile ne sunt revelate întotdeauna de cei care sunt importanţi pentru noi, şi pe care noi i-am plasat pe prima raza a sferei noastre de influenţă. Toţi oamenii apropiaţi nouă au ajuns în această ipostază pentru că noi i-am adus în viaţa noastră. Cum? Prin modul în care ne-am reprezentat propria fiinţă şi am proiectat-o apoi în universul exterior. Tot ceea ce am gândit şi am făcut ne-a adus în punctul în care suntem acum. NU PUTEM SPUNE NICIODATĂ CĂ LUCRURILE NU SE LEAGĂ. ELE SUNT LEGATE MEREU ŞI MEREU PRIN FIRE INVIZIBILE (CARE SCAPA ACUITĂŢII NOASTRE PERCEPTIVE OBIŞNUITE). ŞI, ÎN CEEA CE PRIVEŞTE PROPRIA VIAŢĂ, ELE SUNT MEREU LEGATE ŞI URZITE PRIN NOI.

Este adevărat că, atunci când lucrurile nu se produc cum am vrea noi, spunem că ”ele nu se leagă”. Dar ele nu se leagă aşa precum noi dorim pentru că sunt legate deja altfel. În sensul acestui mod de a ne reprezenta lucrurile, adevărata dificultate constă adeseori în a înţelege că ele trebuiesc mai întâi dezlegate pentru ca mai apoi să fie legate aşa cum poate am vrea noi acum. Dar cine le-a legat prima oară? Ei bine, trebuie să ne asumăm faptul că mai ales prin noi (datorită convingerilor, atitudinilor, gândurilor predominante şi faptelor) toate acele lucruri au fost legate poate într-un mod greşit. ACUM ESTE TIMPUL DEZLEGĂRII!

Nu o vei putea face dacă rămâi la fel. Cel mult vei continua să înnozi lucrurile ca şi până acum, cu diferenta că speri ca prin ceea ce faci acum ele se vor deznoda.

Pentru a deznoda tot ceea ce ţi-ai urzit în propria viaţă este necesar să devii capabil să percepi nodurile existenţiale. Să conştientizezi pur şi simplu că ele au apărut pentru că tu le-ai creat. Şi apoi prin puterea discernământului să ”arzi” puterea lor de ”legare”, ”de condiţionare”.Ori asta implică conştienţa de ”a fi prezent şi centrat”, într-un grad mult mai mare decât ai făcut-o până acum şi care să te ducă spre un alt mod de reprezentare a lucrurilor. Şi, de ce nu, să te facă capabil chiar să tai dintr-o singură lovitură nodul tău existenţial. Dar aceasta înseamnă şi putere şi curaj şi discernământ. Nu le-am avut în trecut, cum le putem avea acum? Prin a fi din ce în ce mai conştient, prezent şi responsabil în viaţa de zi cu zi. Neuitând că ÎN FIECARE CLIPĂ, TU AI PUTEREA SĂ ALEGI CUM SĂ TRĂIEŞTI !

Analizează-ţi sincer viaţa şi vezi ce ţi se pare că nu ”a fost legat” bine. Dar asta nu este suficient. Mulţi pot recunoaşte relativ uşor greşelile, şi cu toate acestea, recunoaşterea greşelii este doar o condiţie necesară dar nu suficientă pentru a transforma lucrurile. Transformarea te implică clipă de clipă personal. Transformarea vieţii, transformarea lucrurilor, transformarea lumii, nu înseamnă nimic altceva decât TRANSFORMAREA TA. Oamenilor le este foarte greu să înţeleagă că măsura puterii lor de transformarea a lumii este dată de puterea transformării lor interioare.

Ceea ce este greu de admis şi de acceptat este faptul că ”nodurile” vieţii noastre sunt dureroase, nu pentru că ele sunt aşa în realitate, ci pentru că în structura noastră emoţională ele s-au inserat ca durere şi suferinţă de mai mult timp. Oamenii sunt aşa cum sunt, evenimentele sunt aşa cum sunt, dar felul în care noi le percepem devine mai mult sau mai puţin condiţionant sau dureros, în funcţie de gradul de centrare spirituală, de conştienţă.

Am cunoscut multe persoane care erau relativ capabile să organizeze sau să se implice în vieţile altora dar nu aveau deloc aceeaşi abilitate de a trăi armonios în propria viaţă. Şi apăreau evenimente care le destabilizau propria existenţă după o anumită perioadă de timp. De cele mai multe ori lucrurile par a fi mai simple când e vorba de ceilalţi decât de noi înşine.

Deşi ne folosim de cuvinte pentru a comunica, scopul comunicării este acela de a ne înţelege mai profund pe noi şi pe ceilalţi şi de a descoperi, printr-o continuă căutare, ADEVĂRUL din noi. Rostul cuvintelor (prin puterea pe care ele o au) este să ne amintească că uzând de ele putem fi creatori sau distrugători ai propriei vieţi şi chiar a vieţii altora. Cuvintele sunt uitate pentru că încă focul adevărului lor nu ne atinge încă. Uitarea adevărului lor se produce prin uitarea de Sine.

Nu este greşit să vrei să îţi ajuţi semenii; este chiar foarte bine. DAR… DE CE VRÂND SĂ FACI BINE TE IMPLICI PÂNĂ LA A UITA DE SINE, DE CAUZALITATEA DIVINĂ DIN CARE LA RÂNDUL TĂU FACI PARTE CA O VERIGĂ? CONTINUĂ SĂ FACI  PARTE DIN LANŢUL NECESITĂŢII, DAR PĂSTREAZĂ-ŢI INTEGRITATEA, LIBERTATEA DIVINĂ ŞI CONŞTIENŢA. ÎN FELUL ACESTA, UN LUCRU BUN (A-ŢI AJUTA PLIN DE COMPASIUNE SEMENII) NU S-AR PUTEA OPUNE UNUI ALT LUCRU BUN (ACELA DE A FI FERICIT ŞI CONŞTIENT). TRECI DE PLANUL INTENŢIEI PERSONALE ŞI AL AŞTEPTĂRII ATUNCI CÂND ACŢIONEZI ŞI PARTICIPĂ LA VIAŢĂ MEREU BUCUROS, DAR LĂSÂND LUCRURILE ŞI FIINŢELE SĂ SE MANIFESTE LIBERE.

Te întrebi: ”Ce ne orbeşte, de nu mai putem vedea podeţul sau cărarea, trecerea dincolo?”.

Poate că întrebarea aceasta ar putea fi pusă şi în alte moduri (mai revelatoare):

De ce uit că în fiecare clipă, prin felul în care mă manifest, creez scindare sau unitate în propria mea fiinţă?

De ce sunt plin de aşteptare legat de viitor, când de fapt, ceea ce contează este conştienţa realităţii a cine sunt eu, cel aflat acum în acţiune?

De ce să nu vreau să mă descoper pe mine mie însumi, în actul acţiunii exterioare şi mă las condiţionat de starea de aşteptare şi implicare, fără să reuşesc să mă împac cu ceea ce este ?

De ce continui să uit că nu mintea este ceea ce mă defineşte în totalitate ca natură interioară?

De ce sunt atât de plin de dorinţa de a rezolva lucruri care nu depind în totalitate de mine?

De ce continui să uit că practica prezenţei, conştienţei şi centrării în Sine mă acordează la sursa infinită de putere, de iubire şi înţelegere care este Dumnezeu?”

DE CE CONTINUI SĂ UIT TOATE ACESTEA? … Pe care de atâtea ori le-am citit şi auzit?

Pentru ca la un moment dat să te trezeşti şi să realizezi că numai de tine a depins

SĂ NU UIŢI!

Şi apoi să te întrebi:

CE SĂ FAC CA SĂ NU MAI UIT?

Şi aici, ajungem la PRACTICĂ!


PRACTICA AMINTIRII DE SINE  ESTE PRACTICA NEUITĂRII A CINE EŞTI TU ÎN REALITATE !