INFLORIREA SUFLETULUI

Suflul vital al vietii noastre are aceeasi natura esentiala cu Suflul Divin – creator al tuturor lucrurilor fizice si subtile. De aceea, respiratia noastra ne mentine in legatura cu Dumnezeu. Prin fiecare inspiratie, primim in fiinta noastra darul vietii, iar fiecare expiratie ne reuneste cu intreaga creatie. Chiar si dupa asa-numita „moarte”, continuam sa existam tot prin transferurile, de aceasta data mult mai subtile, de energie dintre noi si restul lumii.

Respiratia ne influenteaza foarte mult intreaga viata. Un om sanatos respira am­plu, calm, profund, iar cel bolnav – intr-un mod slab si plapand. Cel fericit isi traieste fericirea prin fiecare respiratie, cel anxios abia indrazneste sa isi dea seama ca respira.

Exista o stransa si directa legatura intre energia respiratiei, fizicul, psihicul si mentalul nostru. De aceea, yoga – stiinta complexa a vietii – a dezvoltat un intreg sistem de tehnici care au un foarte bogat fundament teoretic si filozofic, prin care energia prana-ei este folosita pentru transformarea si spiritualizarea fiintei umane.

Se spune despre un mare intelept ca nu isi invata discipolii, timp de 20 de ani, decat sa respire. Numai Occidentul considera ca este simplu si banal sa respiri – tocmai pentru ca aici, in Occident, oamenii nu stiu sa respire corect.

Tehnica pe care o prezentam in continuare se adreseaza in special celor care stiu sa priveasca o floare inflorind si aspira sa isi simta sufletul fericit, linistit si curat.

Tehnica propriu-zisa

Cel mai bine ar fi sa realizati aceasta tehnica de respiratie in mijlocul naturii, intr-o padure, o poienita, pe malul marii… Dar se poate practica la fel de bine si acasa, cu conditia sa fiti intr-o camera foarte bine aerisita.

Daca o faceti in camera asezati-va pe un scaun, cu fata catre nord, mentineti spatele drept, capul in prelungirea coloanei vertebrale, palmele pe genunchi, ochii inchisi. Relaxati-va global – fizic, psihic, mental. Eliminati, pe cat posibil, orice fel de ganduri, preocupari interioare, griji. Relaxati acum piciorul stang, de jos in sus, apoi piciorul drept; bratul stang, de la varful degetelor pana la umar, apoi, la fel, bratul drept; relaxati global trunchiul de jos in sus; gatul, muschii din zona capului. Constientizati acum relaxarea corpului fizic.

Apropiati usor palmele intre ele, la nivelul pieptului; degetele se ating intre ele, palmele le mentineti relaxate, dar apropiate una de alta.

Imaginati-va acum un boboc frumos de floare, in dreptul pieptului. Poate fi orice floare doriti: un lotus, un trandafir, o lalea, un crin… Vizualizati cat mai bine bobocul de floare, de culoare galben-aurie. Respirati 3-5 minute de voie, calm, linistit: inspirati pe nas, cat mai amplu, si expirati pe gura. Urmariti sa simtiti cat mai profund frumusetea bobocului de floare, stralucirea lui aurie si directionati energia preluata prin respiratie in zona pieptului, central.

Treceti acum la o alta etapa, in care respiratiile vor fi insotite si de retinerea suflului pe vid, respectiv pe plin. Inspirati profund pe nas, duceti de asemenea energia in zona pieptului si vizualizati cum, odata cu inspiratia, floarea aurie se deschide. Corelati inspiratia cu miscarea foarte lenta a palmelor care, ramanand lipite la baza, ajung totusi in finalul inspiratiei sa fie cu degetele departate, asemenea unei flori deschise. Degetele sunt relaxate, usor indoite, pentru a semana cat mai mult cu petalele unei flori inflorite. Ramaneti apoi nemiscati, in retentie pe plin, si vizualizati cat mai bine floarea acum inflorita, frumoasa, plina de viata si de stralucire. Expirati apoi usor pe gura; corelati expiratia cu inchiderea florii si apropierea lenta a degetelor, care ajung in finalul expiratiei sa fie din nou lipite intre ele. Ramaneti intr-o scurta retentie pe vid si reluati apoi respiratia in acelasi mod. Realizati 7 astfel de respiratii in care, de fiecare data, corelati vizualizarea deschiderii si a inchiderii florii cu inspiratia si expiratia. Cu fiecare inspiratie, vizualizati cum floarea voastra se deschide din ce in ce mai mult si simtiti gradat cum chiar sufletul vostru se umple de fericire si bucurie de a trai.

In final, lasati incet palmele pe genunchi, ramaneti cu ochii inchisi si continuati sa va simtiti sufletul inflorit si fericit, ca si cum frumusetea si stralucirea aurie a florii vizualizate s-a transferat sufletului vostru.

Deschideti apoi usor ochii, priviti in jurul vostru si pastrati in suflet fericirea pe care acum o regasiti oglindita in tot ceea ce va inconjoara.

A TRAI IN PREZENT

Este un indemn pe care probabil l-ati mai auzit. Este insa si foarte susceptibil la diferite interpretari. Din perspectiva lui Eckhart Tolle insa, a trai in prezent, presupune a fi si a ramane cat mai constient in acest continuum spatio-temporal in care ne manifestam prin propria noastra prezenta. Tot ceea ce am trait vreodata oricare dintre noi, a fost trait intr-un moment prezent…ca mai apoi acel moment sa devina trecut. Momentul prezent este un suis generis ”sas” de patrundere în spatiul interior al constiintei pentru a putea surprinde unicitatea si totodata deschiderea spre eternitatate a fiecarei clipe. Momentul prezent poate fi doar ”trait” sau ”pierdut” din punctul de vedere al constiintei. Cand este trait te afirma ca prezenta si constiinta. Cand este ”pierdut” timpul iti devorează existenta.

Continuă lectura

SARBATORI FERICITE !

Va doresc tuturor, celor pe care va cunosc si celor care ati ajuns aici, sarbatori pline de pace sufleteasca si iubire. Fie ca Lumina Invierii sa reaminteasca fiecaruia adevarul sacru al prezentei lui Dumnezeu in inima sa !

NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep.6

PADRE PIO

1887-1968

Padre Pio, pe numele sau adevarat Francesco  Forgione, a venit in aceasta lume la 25 mai 1887 în Pietrelcina, Italia. A avut o copilarie absolut normala si senina, într-o familie tânara si foarte unita. Cel care urma sa devina un “sfânt” în secolul XX, una din personalitatile religioase cele mai cunoscute în lume, si unul dintre cei mai mari mistici, a fost în primii sai ani de viata un copil ca toti ceilalti copii. În jurul vârstei de 5 ani, a început sa traiasca întâmplari care depaseau granita obisnuitului, iar aceste viziuni pe care a început sa le aiba aveau sa continue toata viata. Întrebat cum de le tinuse atâta timp ascunse, el a raspuns cu naivitate ca le credea lucruri obisnuite, care apareau tuturor. Una din entitatile subtile care îi aparea foarte des era îngerul pazitor, pe care îl numea “dulcele tovaras al copilariei mele”. si Fecioara Maria îi aparea foarte frecvent, ocrotindu-l cu dragostea ei materna pe micutul baiat.

Desi nu era un baiat retras si se juca cu ceilalti copii, imediat ce ramânea singur, Francesco începea sa se roage. Rugaciunea era pentru el o activitate relaxanta, ca si joaca, deoarece rugaciunea sa nu era constituita din repetarea unor formule abstracte, ci din “conversatii” cu entitatile din subtil pe care le cunostea foarte bine. Era un copil cu o sensibilitate si o gratie deosebita, primind de la maestrii sai din universul invizibil o educatie rafinata si elevata. Când mânca, prânzul devenea un adevarat ceremonial. Se aseza cu grija, îsi desfacea pachetul, îl aseza încet pe genunchi, arunca o privire spre cer si mânca în liniste. Fata de animale, micul Francesco manifesta o sensibilitate rara. Toti cei care l-au cunoscut l-au descris ca având o curiozitate irezistibila, se bucura de glume si de surprize.

Începutul miracolului unei existente sfinte a constituit-o viziunea lui Iisus biserica. Atunci, Dumnezeu i-a sadit în inima germenele viitorului sau destin, dezvaluindu-i rolul pe care avea sa-l aiba în aceasta lume, un rol care face parte din misterul mântuirii si al eliberarii, iar micul Francesco, pe cât a putut el sa intuiasca, a  raspuns chemarii divine cu tot sufletul.

Adevaratul Padre Pio

Francesco Forgione venise pe lume cu o vocatie precisa. Înca din copilarie a simtit ca Dumnezeu îi încredintase o misiune. Dar Dumnezeu nu-si impune vointa. Sugereaza si asteapta alegerea deplin libera a omului. Iar Francesco trebuia sa faca si el alegerea sa. Înca de la o vârsta frageda, baiatul le-a spus parintilor sai ca doreste sa se calugareasca. Dorea sa plece de acasa si sa îsi dedice întreaga viata lui Dumnezeu, servind în Ordinul Franciscanilor Capucini. În noaptea de 5 ianuarie 1903, cu cinci zile înainte de plecare, Francesco a avut viziunea lui Iisus si a Maicii Domnului, care l-au încurajat, iar Iisus i-a  pus mâna pe crestet.

Cel care avea sa fie Padre Pio a înteles din plin importanta chemarii lui Dumnezeu si greutatile care îl asteptau. Dar nu a refuzat chemarea. Iisus, când i-a aparut si i-a vorbit, nu i-a ascuns  nimic din viitorul care-l astepta. Francesco a reflectat, a meditat, i-a fost frica, s-a încurajat, dar la sfârsit s-a hotarât. Avea 15 ani si jumatate. Nu mai era un copil, experientele launtrice îl maturizasera.si gasim chiar aici, în aceasta libertate, în aceasta alegere facuta la 15 ani, secretul multor lucruri care au urmat ulterior.

Viitorul Padre Pio si-a lasat deci familia si a intrat în Ordinul Calugarilor Capucini. Dupa ce a trecut examenul de admitere în Ordin, Francesco Forgione a primit numele de Pio, având sa fie cunoscut astfel pâna la sfârsitul vietii sale pâmântesti. Aceasta perioada a fost pentru Francesco plina de viziuni si revelatii, în care a trait în liniste, în reculegere, o lunga perioada de concentrare absoluta si continua în lumea spiritului. Rugaciunea sa devenise un dialog direct si neântrerupt cu Iisus, cu Maica Domnului, cu sfintii. Entitatile celeste erau ghizii sai, maestrii sai. Se poate spune ca în aceasta perioada el nu a avut alt scop decât trairea intensa a acestei minunate “întâlniri” cu supranaturalul.

Prietenii sai din acea vreme îl caracterizau ca fiind lipsit de mândrie în comportament si conversatie. Fratele Pio era un bun observator si o persoana foarte harnica, cu multe daruri de la Dumnezeu, care stia sa sufere fara sa se plânga, dar care stia si sa surâda si sa se bucure de frumusetile din jurul sau.

“Fratele Pio era umil, retras si linistit. Nu rostea niciodata un cuvânt inutil. În vara lui 1905 când trebuia sa transportam pietre pentru reparatii, împreuna cu alti colegi am ajutat si eu.. Fratele Pio lua întotdeauna fara ostentatie piatra cea mai mare. Eu, care eram aproape, vazând ca nu poate sa o ridice, îl ajutam sa o  puna pe spate. Apoi luam si eu una mai mica si mergeam împreuna mereu în liniste în timp ce altii glumeau si râdeau pe seama lui.” povestea Rafael, unul dintre colegii sai. Tânarul novice participa în mod natural la toate activitatile colegilor sai – la jocuri, la plimbarile saptamânale în afara mânastirii si la excursiile organizate, care durau câteva zile – dar o facea întotdeauna cu un entuziasm detasat.

În timp ce era la mânastire, fratele Pio s-a îmbolnavit foarte grav de o boala aparent misterioasa, însotita de temperaturi foarte mari aproape de 43 de grade.Când avea asemenea temperaturi, Padre Pio parea ca sufera, era agitat în pat, dar nu delira – simptom care ar fi trebuit sa însoteasca o astfel de temperatura. Temperaturile extrem de ridicate ale unor sfinti sunt explicate în anumite tratate ca efect al intensei daruiri catre Dumnezeu ce face sa fie trezita în corp o anumita energie tainica, misteroasa.Acestea au mai fost semnalate, atât în spatiul crestin (Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Teresa de Avila, Sfânta Margherita Alacoque – aceasta din urma purtând si apelativul de “Sfânta focului”), cât si în spatiul oriental care abunda în astfel de marturii, fiind un fenomen cunoscut ce se declansa în urma practicilor spirituale sustinute. Iubirea pentru Dumnezeu pe care o traiesc sfintii, si în special misticii, este atât de puternica încât le influenteaza inclusiv corpul fizic. Obiectul iubirii este infinit, iar reactia provocata de aceasta este pe masura. Toate procesele interne intra într-o rezonanta febrila amplificându-se într-un fenomen de avalansa. “Febra” este doar o confirmare fizica a extraordinarei daruiri sufletesti, care face sa “moara” personalitatea efemera a misticului. Acum si de alte zeci de ori în timpul vietii sale, medicii au declarat ca nu mai are mult de trait, pentru ca apoi într-un mod misterios Padre Pio sa îsi revina, parasind aceasta lume la vârsta de 81 de ani.

În anul 1918, nu cu mult timp dupa ce a devenit preot, pe corpul lui Padre Pio au aparut niste rani asemanatoare cu cele pe care Iisus le-a avut când a fost crucificat. Stigmatele lui Padre Pio  au fost fenomenul mistic cel mai evident, care l-a caracterizat si l-a facut cunoscut în  lume, el fiind unicul preot stigmatizat din istoria Bisericii. Ca si Iisus, Padre Pio voia sa devina un” intermediar” între Dumnezeu  si lume, un ghid al fratilor aflati pe cale, un „martor traitor al mântuirii”, dupa cum chiar el a spus cu diferite ocazii.

Alte “minuni” care i-au fost atribuite si care au fascinat lumea au fost vindecarile misterioase, pe care Padre Pio le-a realizat în numeroase rânduri . Una din acestea este relatata de catre un ziarist, Trevisani, care se afla de fata, si se refera la un om vindecat prin miracol divin: ”Padre Pio i-a spus acelui om care nu putea merge, de trei ori:,,Ridica-te si mergi’’si apoi acesta a reusit sa mearga drept dupa ce toata viata se târâse pe pamânt.”

Au existat numeroase declaratii si despre capacitatea de bilocatie a parintelui, diferite persoane afirmând ca Padre Pio avea capacitatea de a se afla în mai multe locuri deodata, pentru a-i proteja pe cei care se încredintasera ghidarii sale spirituale. Un alt fenomen descris de credinciosi cu privire la Padre Pio era faptul ca se simteau miresme deosebit de pure si de placute în timp ce parintele oficia slujba religioasa. Aceste fenomene inexplicabile care îl însoteau pe Padre Pio au stârnit valuri de neîncredere în rândul multor persoane, care l-au contestat si chiar l-au persecutat. Însa cei care s-au aflat în preajma lui Padre Pio, cei care s-au bucurat de puritatea fiintei sale, cei care au fost martori la adevaratele minuni realizate de el, si toti cei a caror viata a fost transformata în mod benefic de acest om pot afirma fara urma de îndoiala ca Padre Pio a fost cu adevarat un sfânt, un trimis al lui Dumnezeu care sa ne arate ca toti avem capacitatea de a-L cunoaste pe Dumnezeu chiar din aceasta viata. Iar acest lucru a fost de curând recunoscut si de Biserica, atunci când Padre Pio a fost canonizat.


Un sfânt în mijlocul oamenilor

În cultura populara din acea perioada erau prezentate numeroase fapte în care femeia era un simbol al pacatului, al decaderii, Eva fiind data mereu de exemplu ca fiind o arma a Satanei. Dar se uita ca Fecioara Maria a fost femeia care a purtat samânta mântuirii lumii. Prin viata sa si prin deschiderea pe care el a realizat-o, Padre Pio a facut ca femeia sa fie privita cu un spirit nou si o mentalitate sacra. Cu o intuitie si cu un curaj tipic marilor mistici, el a lasat deoparte falsele prudente si comportamente, având, ca preot, o conduita noua fata de femei. A fondat miscarea “fiicelor spirituale” care, la rândul sau, a devenit apoi samânta “grupurilor de rugaciune”, raspândite astazi în toata lumea si considerate unul din semnele cele mai vitale ale crestinismului din timpurile noastre. Practic, Padre Pio a creat o autentica revolutie care a fost mult timp obstructionata si neînteleasa. Aceste aspecte trebuie tratate si aprofundate cu claritate, deoarece reprezinta o parte fundamentala a misiunii sale. Înca din primii ani de preotie, pe când traia la Pietrelcina, el s-a dedicat îndrumarii spirituale a unor femei care duceau o existenta inspirata de valorile religioase.

Treptat, oamenii au început sa aiba o mare stima pentru Padre Pio. Caci oamenii simpli din popor au înteles ca tânarul preot plin de credinta traia lucruri misterioase si simteau în el fascinatia Cerului. Multi îl credeau un sfânt si mergeau la el sa-i ceara sa se roage pentru ei.

Padre Pio si-a continuat în acest timp si activitatea de sacerdot. Petrecea foarte mult timp în rugaciune si în confesional, pentru a consola si a întari sufletul oamenilor, pentru a îndruma pe cei care veneau la el pe calea Binelui, pentru a ierta în numele lui  Dumnezeu. În învatatura sa, Padre Pio a tratat într-o maniera particulara meditatia, adica rugaciunea mentala, care este hrana sufletului, dar si a mintii. El spunea ca a reflecta asupra tainelor crestine si a întelege semnificatiile lor profunde ne ajuta sa avem o conduita care manifesta deplin aceste adevaruri. A întelege sau macar a intui câte ceva din acest mister înseamna a pune bazele pentru transformarea în bine a propriei vieti. Din marturiile care s-au pastrat, se poate constata ca îndrumarile sale spirituale era moderne, chiar avangardiste pentru acele timpuri. El fascina si entuziasma mai ales generatia tânara, care, dupa Primul Razboi Mondial, încerca sa construiasca o noua societate. Padre Pio le ilumina sperantele si dadea realitate viselor lor.

Lumea simpla credea în el si continua sa-l caute, în ciuda numeroaselor discreditari de care a avut parte. Oamenii puri au intuit  adevara sa personalitate, si întelegând adevarata sa dimensiune umana, au descoperit sensibilitatea rafinata si incredibila bunatate a sufletului sau,  si au apreciat participarea la suferintele fratilor sai, simtul prieteniei, capacitatea sa imensa de a iubi, sociabilitatea sa, dar si subtilul si totodata agerul sau simt al umorului. Asa a fost adevaratul Padre Pio, un om extraordinar, imprevizibil, inteligent, generos, plin de credinta si de naturalete. Un sfânt, dar un sfânt în mijlocul oamenilor.

Adevarurile si întelepciunea lui Padre Pio vor trai vesnic în inimile celor care au crezut si cred în el si în Dumnezeu. Astfel, Padre Pio îsi va continua munca sa mai departe prin cei care l-au iubit si l-au urmat pe drumul care duce la desavarsire si la esenta suprema a lumilor: Dumnezeu.

Calugarul din ordinul capucinilor a fost sanctificat de Papa Ioan Paul al II-lea, in 2002, in fata celei mai mari multimi pe care a vazut-o vreodata Piata Sfantul Petru din Roma. A fost salutat de milioane de oameni din lumea intreaga drept facator de minuni, iar micul oras din sudul Italiei in care a trait si murit a devenit locul unui pelerinaj in masa si a prosperat in mare masura in urma acestui eveniment.

Cuvinte din lumina

„- Sufar pentru ca nu-l aud pe Iisus.

– E înlauntrul tau, cauta-l!”

„- Parinte, ma tem ca, fiind asa multe fiinte, nu o sa fiu în rai aproape de Dumnezeu.

– Dumnezeu  e prezent în fiecare din noi, nu te teme.”

“Lumile vizibila si cea invizibila nu sunt scindate, fac parte din aceeasi realitate care constituie Corpul mistic al lui Hristos. Omul de pe pamânt ramâne strâns si concret legat de cei din alta dimensiune, adica de îngeri, sfinti, Maica Domnului, fiintele dragi care au murit. “ 

„Îngerul pazitor este tovarasul nostru invizibil. Cel care ne este mereu aproape de la nastere pâna la moarte. Singuratatea noastra este doar aparenta. Îngerul nostru pazitor este mereu aproape de noi, de dimineata când ne trezim, apoi pentru toata ziua si noaptea. Mereu, mereu, mereu. Cât de mult ne ajuta Îngerul nostru pazitor fara sa ne dam seama! “    

“Principalele mijloace care servesc la atingerea perfectiunii crestine sunt reprezentate de: alegerea unei fiinte sfinte ca îndrumator, participarea la sfintele taine, meditatia si lectura spirituala.”

Unei femei care l-a întrebat: “Cine sunteti pentru noi?” i-a raspuns: “În mijlocul vostru sunt frate, în altar sunt jertfa, în confesional, ghid”.

“Inima mea si inima lui Iisus sunt una. Inima a disparut ca o picatura de apa pierduta în ocean. Iisus este paradisul, regele ei. Bucuria mea este atât de intensa si de profunda, încât plâng de fericire.”

“Într-o viata spirituala, trebuie sa faci în fiecare zi câte un pas mai sus urmând o linie dreapta si ascendenta pâna la atingerea desavârsirii.”

DE LA …CITITORI – Ep. 9

Adya scrie:

Uneori singuri, uneori impreună…

În interiorul fiinţei umane convieţuiesc – parcă – două nevoi opuse. Nevoia de singurătate şi nevoia de ..altul. Pendulăm între ele, ca schiorii desăvîrşiţi, numai că – spre deosebire de aceştia – nu suntem întotdeauna conştienţi şi nici destul de vigilenţi în a sesiza ce simţim. Nevoia de singurătate, susceptibilă a izvorî din profunzimile Spiritului nostru, se exprimă ca nevoie de intimitate…Nevoia de altul, însă, cu rădăcini în Eul omenesc, cere atenţia, iubirea şi protecţia altuia, ajutorul lui. Spiritul rîvneşte la singurătate. Omul rîvneşte la…alăturare, la însoţire şi la ajutor. Fiecare dintre noi resimţim puternic aceste două tendinţe opuse, de la o clipă la alta, de la o zi la alta, de la un an la altul. Ceva din noi pare a respinge mulţimea şi chiar apropierea celuilalt în anumite momente, iar acest sentiment ne poate speria. Poate da senzaţia că respingem să fim prea aproape “de un altul” sau prea mult timp aproape de el…Şi atunci se consumă în interiorul nostru starea de nestatornicie, însoţită de vinovăţie, derută şi angoasă. Şi, dacă ne simţim singuri, omul din noi ne cheamă cu un dor aprig către celălalt, către un altul, care să ne mîngîie, să ne fie aproape şi să ne iubească…

Oricînd ne trezim în una dintre aceste stări, esenţial este simplul fapt de a şti că ele trec şi se învîrt prin fiecare fiinţă, parcă spre a confirma natura duală din noi. Dacă partenerii noştri de viaţă au nevoie de singurătate atunci cînd noi avem nevoie să fim împreună, lucrurile pot îmbrăca o armură de tip “conflict”! Şi, cum acest lucru se întîmplă adesea, este esenţial să cunoaştem că fiecare dintre aceste trăiri se înscrie în firescul vieţii…A privi spre nevoia de izolare a celuilalt ca spre un bibelou care şade firesc în vitrină, or ca spre autobuzul care trece pe stradă este un pas către înţelepciune şi vindecare a relaţiilor noastre. A privi spre nevoia celuilalt de a fi împreună ca spre ceva la fel de firesc, înseamnă a înţelege profund puterea nevoilor noastre interioare. Căci sufletul omenesc aleargă după singurătate şi izolare ca şi după a fi împreună cu altul, iar acest joc al alternanţelor, al opuşilor ne determină, adesea, să ne înţelegem mai puţin unii pe alţii…Să ne oferim mai puţină libertate nouă înşine şi mai multă suferinţă. Să ne permitem mai puţine alegeri pentru noi înşine şi să-i închidem celuilalt puterea de a-şi alege ce are nevoie să facă, or să trăiască într-un anume moment…Relaţiile noastre ar fi mai mult pline de parfumul iubirii, al iertării şi al bucuriei dacă ne-am permite să vedem firescul acestor două nevoi. Ne-am putea îndepărta de frica de abandon şi de suspiciune, de gelozii şi de conflicte şi am înţelege că respingerea este născută din chemarea spiritului la starea sa de singurătate. Respingem compania celorlalţi atunci cînd din interior suntem chemaţi la comuniunea cu Sinele nostru. Respingem mulţimea şi chiar pe celălalt atunci cînd Sinele divin ne invită să locuim împreună – din nou – în iubirea care nu are condiţii şi nu are nevoie de nimic. Totul este să ştim, să respectăm nevoia proprie şi nevoia altuia şi atunci vom putea fi mai buni cu noi înşine şi mai înţelepţi în relaţiile cu alţii…

ALIMENTE NOCIVE PENTRU ORGANISMUL UMAN

Mi s-a cerut, nu demult, din partea unor cititori  o listă cu alimente nocive pentru organismul uman. În cele ce urmează sunt prezentate principalele alimente pe care datorită efectelor perturbatoare asupra sănătăţii le-am integrat în această catregorie. Am oferit în multe situaţii şi posibili înlocuitori.

Moda înlocuirii alimentelor naturale cu cele chimice, pe motiv că sunt mai ieftine, a determinat apariţia unor produse alimentare cu efecte nedorite. Totuşi, dacă ne gândim bine, banii pe care îi economisim acum pe mâncare îi vom da mai târziu la medic. Bineînţeles, faptul că ne îmbolnăvim nu interesează pe cei ce produc astfel de ˝alimente˝, ci dimpotrivă, ei îşi întreţin şi chiar extind clientela prin reclame persuasive, bine puse la punct, singurul interes fiind profitul.

Este bine de ştiut, încă de la început, că acest tip de alimente sunt lipsite de o întreagă serie de biocatalizatori (vitamine, enzime, minerale, oligoelemente etc.) fără de care nu pot fi asimilate. Vieţuirea omului în strânsă legătură cu natura, de-a lungul miilor de ani, a creat pattern-uri (modele) metabolice foarte stabile (din fericire), astfel încât aceste alimente nenaturale, carenţate şi  modificate structural prin procese de prelucrare şi rafinare, sunt identificate ca ceva străin, necunoscut corpului uman. Astfel se explică o serie întreagă de toxine şi deşeuri metabolice care se acumulează în organismul omului modern, care sunt responsabile de o largă gamă de afecţiuni.

ZAHĂRUL

Zahărul este, fără îndoială, una dintre cele mai periculoase substanţe de pe piaţa alimentară în zilele noastre. Ne referim la zahărul alb rafinat (din sfeclă de zahăr sau trestie), din care s-au eliminat toate vitaminele, mineralele, proteinele, fibrele, apa şi alte elemente sinergice. Acest zahăr este un produs de sinteză, care nu se găseşte în natură şi deci nu este potrivit consumului de către fiinţa umană.  Alte zaharuri precum fructoza din fructe sau miere, lactoza din lapte şi maltoza din cereale sunt substanţe cu o certă valoare nutritivă. Zahărul brut este o substanţă maronie, lipicioasă, obţinută prin simpla fierbere urmată de evaporare a sucului de trestie de zahăr: Acesta este un aliment sănătos, hrănitor, dar greu de găsit în Occident. O varietate “descoperită” de comercianţi (aşa numitul “zahăr brun”) nu este altceva decât zahăr alb amestecat cu melasă, şi deci nu este cu mult mai presus ca zahărul rafinat.

Pentru a ne explica efectele nocive ale zahărului, să vedem traseul pe care îl face în organism odată ce a fost ingerat:

– zahărul străbate cu uşurinţă intestinul subţire ajungând în sânge, unde provoacă o stare de hiperglicemie

– aceasta va determina o stare de excitare fizică şi nervoasă

– pancreasul alertat peste măsură secretă mai multă insulină decât normal, ceea ce are ca rezultat scăderea zahărului din sânge sub medie, aşa încât în scurt timp se instalează o stare de hipoglicemie.

– ficatul îşi face datoria şi transferă o parte din rezervele sale de glucide în sânge. Aceste alternanţe dereglează întreg metabolismul şi, în timp, obosesc şi uzează organismul (mai ales pancreasul), epuizând în acelaşi timp sistemul nervos. Zahărul afectează grav şi imunitatea. Insulina, care rămâne în circulaţia sanguină mult timp după ce zahărul a fost metabolizat, inhibă hormonul de creştere secretat de glanda pituitară. Acesta (hormonul de creştere) este reglatorul principal al sistemului imunitar; consumul zilnic al unor cantităţi importante de zahăr induce un deficit al acestui hormon, predispunând la deficienţă imunitară.

În plus, zahărul este tratat ca agent străin şi toxic de către sistemul imunitar, datorită structurii sale chimice nenaturale ca şi datorită contaminării industriale cu alţi compuşi reţinuţi în procesele de rafinare. Astfel, zahărul declanşează un răspuns imunitar inutil şi în acelaşi timp inhibă funcţia imunitară, acţionând ca o sabie cu două tăişuri.

Zahărul este principalul acuzat în multe boli şi stări degenerative. El poate cauza cu uşurinţă diabet şi este un factor major în apariţia candidozei, ambele fiind larg răspândite în lumea occidentală industrializată.

Pentru metabolizarea acestui produs organismul trebuie să “împrumute” de la ţesuturi vitaminele, mineralele şi alte substanţele nutritive care lipsesc. Astfel, consumul masiv de zahăr provoacă reducerea constantă a cantităţii de substanţe nutritive din organism.

Se susţine că aceste ”mici” dezastre se produc doar în cazul unui “consum masiv” de zahăr, ceea ce nu se petrece în majoritatea cazurilor. Dacă avem în vedere că doar un litru de Cola conţine  100 – 150 de gr. de zahăr (dar şi o gamă largă de substanţe chimice excitante), ne putem da seama că marea majoritatea a consumatorilor  se expun fără să-şi dea seama la aceste pericole.

Zahărul este vinovat şi de apariţia cariilor dentare, nu atât prin contactul cu dinţii, cât prin mobilizarea calciului din organism în scopul neutralizării acidităţii produse de zahăr, în detrimentul sistemului osos şi al dentiţiei, care devin mai fragile. De asemenea, zahărul sărăceşte organismul de potasiu, magneziu, elemente necesare unei funcţii cardiace normale, fiind astfel un factor determinant în bolile cardiovasculare.

Reducerea nivelului de substanţe nutritive ca urmare a  consumului ridicat de zahăr poate provoca creşterea poftei de mâncare, organismul încercând să echilibreze pierderile. De aici la supraponderalitate nu este decât o chestiune de timp.

Mulţi oameni ingerează mai mult zahăr decât le este necesar pentru a produce energie. Când se întâmplă astfel, ficatul converteşte excesul de zahăr în molecule denumite trigliceride şi îl stochează sub formă de grăsimi, sau produce colesterol pe care îl depune în vene şi artere. Zahărul devine astfel un factor major cauzator de obezitate şi arterioscleroză. Astfel se demontează teoria conform căreia în cazul bolilor de inimă este recomandat consumul unui cub de zahăr “pentru întărire”.  Deci nu numai că nu este recomandat, ci  este contraindicat cu stricteţe!

De asemenea, zahărul este o substanţă care induce obişnuinţă. S-a constatat că renunţarea la zahăr duce invariabil la apariţia simptomelor asociate cu narcoticele: oboseală, tristeţe, depresie, moleşeală, dureri de cap, de membre. Consumurile curente pe cap de locuitor din ţările dezvoltate (30 – 50 de kg/ an, adică cca. 100-150 de gr./ zi) confirmă acest lucru. Acest consum poate fi calificat drept “abuz”. Mulţi oameni nu realizează ce cantitate mare de zahăr consumă datorită faptului că acesta este ascuns în alimente (noi nu ˝vedem˝, la modul  propriu, cât zahăr conţin acestea şi astfel ne putem înşela)

Consumul de zahăr din SUA este atât de ridicat, încât a devenit o problemă socială prin efectele sale nedorite asupra comportamentului, în special la copii, aceştia manifestând progresiv tulburări severe de comportament şi dificultăţi la învăţare. Într-un studiu recent condus de dr. C. Keith Connors de la spitalul de copii din Washington, s-a descoperit existenţa unei legături nefaste între consumul de dulciuri şi carbohidraţi (sub formă de prăjituri, biscuiţi) şi comportamentul violent, hipertensiunea şi dificultăţile la învăţare. Alte studii arată faptul că s-a putut reduce violenţa din închisori eliminând zahărul rafinat şi amidonul din dieta puşcăriaşilor.

În anul 1991 în Singapore s-a interzis vânzarea de băuturi dulci răcoritoare în toate şcolile şi centrele de tineret, având în vedere pericolul pe care îl prezintă zahărul pentru sănătatea fizică şi mintală a tinerilor.

Sigur, toate aceste efecte negative ale zahărului sunt vizibile în ani, dar cu cât vom lua mai devreme măsuri, cu atât organismul nostru va fi mai eliberat de o muncă şi un efort inutile.

Înlocuitori ai zahărului:

1) MIEREA DE ALBINE – cel mai bun înlocuitor (Este bine de ştiut că mierea naturală de albine se zahariseşte, acesta fiind semnul cel mai sigur că nu este contrafăcută)

2) ZAHĂRUL INVERTIT – 1 kg de zahăr alb, 500g de apă, sucul unei lămâi se fierb 10 minute, colectându-se spuma cu o lingură de lemn. Ceea ce se obţine este un amestec de două monozaharide (glucoză şi fructoză), cu putere dublă de îndulcire faţă de zahăr. El nu prezintă nici pe departe dezavantajele zahărului, dar, cu toate acestea, nu este nici întru-totul benefic.

ZAHARINA

Zaharina a fost descoperită în secolul trecut de către chimişti (în anul 1879). Foarte săracă în calorii şi de 200-500 de ori mai dulce decât zahărul, s-a impus rapid ca îndulcitor ideal pentru diabetici şi pentru supraponderali.

În 1977, în urma publicării unor studii din care rezulta că şobolanii hrăniţi cu cantităţi foarte mari de zaharină dezvoltau cancer la vezică, s-a propus interzicerea consumului zaharinei. Cercetările ulterioare nu au arătat o creştere a riscului de contractare a cancerului la vezică la oamenii care consumau zaharină. Cu toate acestea în octombrie anul 1996, în Statele Unite s-a propus înscrierea zaharinei pe lista substanţelor cu potenţial cancerigen, în timp ce în alte ţări aceasta a fost interzisă complet. În Canada a fost interzisă folosirea zaharinei.

Din nefericire au apărut şi alţi îndulcitori hipocalorici, cum ar fi aspartamul, care au o toxicitate mult mai mare decât zaharina.

ASPARTAMUL

Aspartamul, un produs de 200 de ori mai dulce decât zahărul şi care practic nu conţine nici o calorie, este un ester metilic al dipeptidului L-aspartil – L-fenilalanină. El se descompune în fenilalanină 50%, care poate să fie neurotoxică şi, la unele persoane sensibile, poate produce crize epileptice ; acid aspartic 40%, care poate produce tulburări ale creierului aflat în dezvoltare; metanol 10% , care dacă se transformă prin oxidare în formaldehidă, este foarte toxic.

ACSN (Aspartame Consumer Safety Network) relatează că 85% dintre toate sesizările înregistrate la FDA[1] se referă la reacţiile adverse ale aspartamului.

  • · neurologice

  • · dermatologice

  • · cardiace

  • · respiratorii

  • · scăderea glicemiei

  • · sindrom Alzheimer cronic mai frecvent

  • intoxicaţie cu formaldehidă

  • Au fost raportate, până în prezent, mai multe decese şi cel puţin 70 de simptome diferite ca rezultat al consumului de aspartam. Dintre acestea, semnalăm ca deosebit de grave:

  • blocarea formării serotoninei în creier, care poate produce tulburări comportamentale, cum ar fi violenţa, apetenţă pentru sinucideri;

  • dureri de cap, insomnie, depresie, ostilitate, anxietate;

  • tulburări ale funcţiei tiroide;

  • inhibiţia formării neurotransmiţătorilor;

  • scăderea auzului, a văzului

  • pierderi de memorie sau tulburări în vorbire;

  • crampe musculare, oboseală, aritmie;

  • creşterea exagerată a poftei de mâncare (provocată de creşterea glicemiei), etc.

Totuşi, aceste reacţii, apar numai atunci când consumul de aspartam este asociat cu o stare de stres accentuat.. Chiar dacă FDA a aprobat aspartamul ca aditiv alimentar, specialiştii  ACSN consideră că acest produs trebuie reconsiderat şi supus la noi teste.

CARNEA

Există 23 de aminoacizi diferiţi. Toţi sunt importanţi, altfel nu ar mai exista. Cincisprezece dintre ei pot fi sintetizaţi de corpul uman, dar opt trebuie luaţi direct din hrană. Consumarea cu regularitate a fructelor, legumelor, nucilor, seminţelor, mugurilor, a polenului şi a mierii de albine, a laptelui crud ne va asigura toţi aminoacizii necesarii, exact ca şi altor mamifere care nu consumă carne şi totuşi nu au deficienţe proteice. Din alimentele digerate şi din reciclarea reziduurilor proteice, în corpul nostru se găsesc în permanenţă aminoacizi circulând prin sânge şi sistemul limfatic. Când corpul are nevoie de aminoacizi şi-i ia de aici. Circulaţia aminoacizilor este ca o bancă deschisă non-stop. Ficatul şi celulele depun şi scot permanent aminoacizii necesari din sânge şi limfă. Când în sânge sunt prea mulţi aminoacizi, ficatul îi extrage de acolo şi îi depune în el până va fi nevoie de ei. Dacă, în schimb, nivelul aminoacizilor în sânge scade, datorită consumului lor de către celule, ficatul îi repune imediat înapoi în circulaţie. De asemenea şi celulele îi pot depozita şi repune în circuit. Deoarece majoritatea celulelor din corp sintetizează mai multe proteine decât le este necesar pentru susţinerea vieţii lor, celulele retransformă proteinele lor în aminoacizi şi îi depozitează în sânge. Dacă înţelegem acest circuit al aminoacizilor realizăm cu uşurinţă faptul că proteinele conţinute în carne nu sunt necesare în dietă.

Cei opt aminoacizi pe care corpul nostru nu-i poate sintetiza trebuie luaţi din alimente. Polenul, hrişca, meiul, gălbenuşul de ou, laptele şi derivatele sale, chiar şi legumele şi fructele (totuşi în cantităţi mici) conţin (şi încă într-o formă foarte uşor asimilabilă) majoritatea acestor opt aminoacizi pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Pe lângă toate acestea, aminoacizii sunt conţinuţi în unele din aceste produse naturale (cum ar fi polenul) în cantitate mai mare decât în cărnuri (de unde, în plus, se pierd în mare parte prin prelucrare termică).

În ceea ce priveşte grăsimile animale, ele nu ne pot furniza energia de care avem nevoie şi, în plus, descompunerea lor este mai greoaie şi mai puţin eficientă. Ele sunt descompuse în combustibili numai când rezervele de carbohidraţi sunt epuizate. Grăsimea din corp nu provine numai din consumul lor direct. Când se consumă în exces carbohidraţi aceştia sunt transformaţi de corp în grăsime şi depuşi. Astfel corpul poate înmagazina şi folosi grăsime fără a mânca mâncăruri grase. Depozitele de grăsime pot fi privite ca o bancă de carbohidraţi unde se fac depuneri sau restituiri, după cum este necesar.

Carnea este dăunătoare în alimentaţie deorece provoacă, în timp, apariţia multor boli. De exemplu, fiind foarte bogată în grăsimi saturate (diferite de cele folosite pentru producerea energiei) carnea provoacă accidente cardio-vasculare (datorită creşterii nivelului de colesterol în sânge).

Alte aspecte evidente care demonstrează  că nu suntem ˝făcuţi˝ pentru a  consuma carne:

1.  Deosebiri de ordin fiziologic:

– Toţi dinţii carnivorelor sunt ascuţiţi şi lungi. Dinţii oamenilor sunt toţi plaţi, cu excepţia molarilor care sunt ceva mai alungiţi.

– Maxilarele unui carnivor se mişcă numai în sus şi în jos pentru a putea muşca şi sfâşia. Maxilarele omului se mişcă şi lateral pentru a putea mesteca.

– Saliva omului este alcalină şi conţine ptialină. Saliva carnivorelor este acidă, potrivită pentru descompunerea proteinelor animale şi îi lipseşte ptialina, un produs care descompune amidonoasele.

– Stomacul unui animal carnivor este un sac rotund şi simplu care secretă de zece ori mai mult acid clorhidric decât stomacul unui animal necarnivor. Stomacul omului are formă alungită, este mai complicat ca structură şi terminat cu duoden.

– Intestinele unui animal carnivor au de trei ori lungimea trunchiului şi sunt destinate unei expulzări rapide a reziduurilor rezultate în urma digestiei, care se alterează rapid. Intestinele omului au de douăsprezece ori lungimea trunchiului, hrana rămânând în ele până când toţi nutrienţii sunt extraşi.

– Ficatul unui animal carnivor poate să elimine de 10 – 15 ori mai mult acid uric decât ficatul omului, care este capabil să elimine foarte puţin. Acidul uric este o substanţă extrem de toxică care se eliberează în organism ori de câte ori se consumă carne. Spre deosebire de carnivore, corpul uman nu are enzima necesară descompunerii acidului uric.

– Animalele nu transpiră prin piele, pielea lor neavând pori.

– Urina animalelor este acidă, a omului este alcalină.

– Limba carnivorelor este aspră, a omului este moale.

– Mâinile omului sunt destinate perfect pentru culesul fructelor, nu pentru sfâşiat, aşa cum fac animalele cu ghearele lor.

– Fiinţa umană nu este înzestrată cu nici o particularitate anatomică care să-i permită să sfâşie, să spintece sau să smulgă carnea pentru a o consuma.

2.  Deosebiri de ordin psihic

Pe de altă parte trebuie să realizăm că noi, oamenii, nu suntem nici măcar din punct de vedere psihologic alcătuiţi pentru a consuma carne. Am colindat vreodată prin pădure, ne-am umplut plămânii cu aerul proaspăt ascultând cântecul păsărelelor? Poate că abia plouase şi totul în jur era limpede şi curat. Razele soarelui se strecurau printre copaci şi în lumina lor florile şi iarba scânteiau ca vrăjite. Tocmai atunci o mică veveriţă sau poate chiar un pui de căprioară ne-a tăiat calea. Ce-am simţit în prima clipă, care a fost primul impuls la vederea acestei mici vietăţi? Să ne năpustim asupra ei, să o apucăm cu dinţii, să o sfâşiem în bucăţele şi să o înfulecăm numaidecât? Ne-am lins oare pe buze cu satisfacţie şi am mulţumit cerului că tocmai nouă ne-a scos în cale această delicatesă? Sau privind mica făptură cu blăniţă şi cu ochişori atât de vii ne-am bucurat în gând ‘’Iată ce făptură drăgălaşă!’’

Este uimitor cât de mulţi vegetarieni ar fi dacă atunci când şi-ar dori o bucată de friptură omul  ar fi nevoit să se ducă imediat afară, să omoare bietul viţel fără apărare, să-l înjunghie cu mâna lui, să se bălăcească în sângele şi măruntaiele sale, ca să-şi taie din el exact bucata pe care şi-o doreşte.

Atitudinea copiilor în această direcţie este cea mai revelatoare. Să punem un copilaş în pătuţ cu un iepuraş şi un măr. Dacă el se va repezi şi va încerca să mănânce iepuraşul şi se va juca cu mărul atunci putem considera ca fiind firesc să ne hrănim cu carne. Dar întotdeauna va fi invers!

Deci este cât se poate de clar că omul nu a fost creat să mănânce carne. De ce totuşi o mănâncă? Din trei motive principale:

1. Datorită obiceiului sau ‘’tradiţiei’’

2. Pentru că omului i se inoculează ideea că ea este indispensabilă sănătăţii, trecându-se totodată sub tăcere pericolele consumului de carne

3. Pentru că nu sunt suficient cunoscute avantajele imense ale alimentaţiei naturale şi virtuţile sale terapeutice.

Carnea conţine şi o gamă de elemente direct toxice pentru organismul uman, cum ar fi:

– reziduuri metabolice ale medicamentelor, hormonilor şi a altor substanţe administrate animalelor, în condiţiile creşterii lor într-un mod nenatural(regim de îngrăşare forţată);

-substanţe toxice secretate de animal  în momentul tăierii şi răspândite în întregul sistem sanguin;

-bacterii şi toxine provenind din descompunerea cărnii, începută imediat după sacrificarea animalului (de altfel, se şi observă că, în scurt timp, carnea proaspătă îşi schimbă culoarea roşie într-una brun-verzuie, datorită proceselor de putrefacţie; pentru a împiedica acest lucru, firmele producătoare de preparate din carne introduc conservanţi şi coloranţi -culoarea aceea de roşu intens,˝proaspăt˝- foarte toxici); carnea fiind un bun izolator termic, fierberea sau prăjirea nu le pot distruge în totalitate. Analizând cele prezentate, concluzia se impune de la sine. Pe aceeaşi temă vedeţi şi articolul:   DE LA CITITORI şi  NU! CONSUMULUI DE CARNE

ALCOOLUL

Este cel mai la îndemână excitant la ora actuală. Interzicerea lui a fost imposibilă deoarece e foarte simplu de produs, iar obiceiurile legate de folosirea lui au fost prea adânc înrădăcinate…

Nocivitatea sa se reflectă în următoarele aspecte:

– alcoolul se comportă (şi este) ca orice drog, folosirea lui creând dependenţă în timp; astfel, după ce bem un pahar cu băutură alcoolică, ne simţim un timp (destul de scurt, de altfel) ˝bine˝, după care urmează, ireversibil, faza a doua de ˝cădere˝, depresivă, din care se iese de obicei cu o nouă doză şi astfel cercul se închide;

– folosirea sa regulată, în doze mari, generează în timp intoxicaţie alcoolică cronică (care se poate şi acutiza), cu efecte devastatoare mai ales asupra sistemului nervos, determinând tulburările psihice şi comportamentale atât de frecvent întâlnite astăzi;

– prin aciditatea creată în organism, demineralizează corpul, provocând osteoporoză, slăbirea danturii etc.; de asemenea, poate provoca anumite forme de ulcer, mai ales când se consumă pe nemâncate;

– perturbă grav, în timp, anumite organe vitale (ficatul, rinichii etc.);

– creşte riscul bolilor de inimă şi circulaţie, precum şi al cancerelor de diverse naturi;

– generează iresponsabilitate şi neintegrare socială;

Mai trebuie să facem şi câteva precizări referitoare la unele argumente date de unii “binevoitori” cu privire la consumul de alcool. Aceste argumente au o bază de plecare reală într-o anumită măsură, dar nu pot justifica în nici o formă consumul de băuturi alcoolice.

-Se afirmă că băuturile alcoolice au efect vasodilatator şi din acest motiv ar avea un efect benefic asupra aparatului cardiovascular. Într-adevăr, are un anumit efect vasodilatator, dar numai în doze mari, în care sunt perturbate grav alte funcţii şi sisteme printre care la ˝loc de cinste” se află aparatul cardiovascular. Plante medicinale fără nici o contraindicaţie, cu efect vasodilatator sunt saschiul, hameiul, talpa gâştii, vâscul. În alimentaţie, vasodilatatoare mai puternice sunt: ceapa, pătrunjelul, morcovul, usturoiul, coacăzele negre. Alcoolul este printre cei mai importanţi factori de risc în bolile cardiovasculare.

-Firmele producătoare susţin că vinurile, mai ales cele roşii, sunt vitaminizante. Este o afirmaţie falsă deoarece cantităţile de vitamine existente în vin sunt mult prea mici pentru a putea fi folosit ca vitaminizant. Vitamina C, de exemplu, este de 500 de ori mai multă în măceşe decât în vin, în timp ce vitaminele din complexul B sunt de 10 ori mai numeroase în grâul integral decât în vinul de Porto şi de 100 de ori mai numeroase în grâul integral decât în vinurile roşii obişnuite, etc.

-Despre bere se afirmă că ar fi stimulent renal şi diuretic. Efectul diuretic al berii este mult mai mic decât al unor ceaiuri de soc, cozi de cireşe, brusture sau salvie. Despre efectul stimulator renal nu există nici măcar un studiu care să fi pus în evidenţă existenţa sa, în schimb, statisticile arată că la consumatorii de bere există mult mai multe cazuri de litiază urinară decât la celelalte persoane, aşa încât efectele berii sunt cam pe dos, faţă de ceea vor să dea impresia producătorii.

Pe fondul consumului de alcool pot apare adevăraţi monştri din subconştient, care să îndemne fiinţa spre acte pe care apoi vor fi regretate amarnic. De exemplu, un procent foarte mare de tâlhării, crime, violuri sunt făcute sub influenţa alcoolului.

Mulţi copii malformaţi, întârziaţi mental sunt concepuţi sub influenţa alcoolului. Instinctiv, majoritatea femeilor resping un bărbat care a consumat alcool.

Consumul de alcool nu face pe nimeni mai puternic, ci doar excită pe moment, vlăguind şi mai mult organismul; nu dă curaj, ci doar tulbură conştiinţa, ceea ce face fiinţa mai insensibilă; nu face pe nimeni să pară mai interesant în ochii celorlalţi (cu câteva excepţii datorate naivităţii acute sau unei naturi perverse), ci produce dezgust.

Pentru o fiinţă care doreşte să-şi menţină sănătatea şi să-şi eleveze fiinţa alcoolul NU TREBUIE SĂ FIE FOLOSIT. Excepţie o constituie remediile naturale (unele extracte în vin) sau unde este folosită metoda extracţiei în alcool a principiului activ din plantele medicinale, cum este în cazul tincturilor.

CAFEAUA

Deşi are cea mai scăzută toxicitate dintre substanţele excitante folosite în mod curent, cafeaua este totuşi un “aliment” care nu este de dorit pentru organism. Mecanismul de acţiune al licorii negre este acela de stimulare a sistemului nervos central sub acţiunea alcaloidului existent în boabele de cafea, numit cofeină.

S-a pus în evidenţă faptul că la câteva minute după consumul cafelei apare o suprastimulare globală a organismului manifestată prin creşterea activităţii cardiace (o creştere care la anumite persoane se manifestă prin aritmii, tahicardie, ameţeală uşoară), creşterea sensibilităţii la stimulii exteriori, creşterea excitabilităţii. După o repetată stimulare de acest fel organismul se obişnuieşte şi devine dependent de acest excitant. În plus, scade sensibilitatea organismului (datorită consumării mai rapide a resurselor energetice prin suprastimulare) la dozele de început aşa încât sunt necesare cantităţi tot mai mari de cafea pentru a mai obţine acelaşi efect. Este o acţiune diferită de cea a plantelor medicinale, deoarece stimularea nu apare firesc în urma reglării unor procese vitale în fiinţă, ci se face pe seama unei “biciuiri” a sistemului nervos. Din acest motiv se poate vorbi la cafea de crearea unei dependenţe nesănătoase.

OŢETUL ALIMENTAR DIN LEMN

Oţetul alimentar din lemn este în fond “o soluţie moartă’’, care conţine un singur component: acid acetic (fiind astfel carenţat în componente cum ar fi mineralele oligoelementele, enzimele etc., prezente în oţeturile naturale), iar pentru tulburările produse în organism acidul acetic este în mare parte răspunzător.

Oţetul alimentar din lemn face să apară în organism diferite tulburări: iritaţii, corodări, predispune la ulcer, astm, carii dentare, arsuri, osteoporoză, calculi renali, irită mucoasa bucală, îngreunează activitatea mucoasei intestinale şi stomacale. Ajuns pe piele, el provoacă usturimi şi mâncărimi. Vaporii de oţet înroşesc ochii şi îngreunează respiraţia.

Înlocuitori ai oţetului

Sucul de aguridă(struguri necopţi): Pe lângă faptul că este un bun înlocuitor al oţetului alimentar din lemn, sucul de aguridă este şi un bun diuretic, combate constipaţia şi în amestec cu apă se obţine o băutură răcoritoare.

Oţet din mere şi miere: Se amestecă 300 g de miere dizolvată în puţină apă rece, cu 1 litru de rachiu sau vodcă (40 grade) şi 7 litri suc de mere proaspăt. Amestecul se pune într-un borcan , se acoperă cu tifon dublu şi se ţine 45-60 de zile, până la oţetire. Se amestecă zilnic. Se foloseşte la salate, sosuri, supe.

Oţet natural aromatic: O linguriţă de sare şi 3 linguriţe de miere se dizolvă cu puţină apă rece şi apoi se amestecă cu 1 litru de suc de lămâie. Acest amestec se pune într-un borcan în care s-au pus o rămurică de tarhon verde, o linguriţă de coriandru măcinat, 2-3 frunze de dafin mărunţite, 4-5 frunze de busuioc verde, 2-3 frunze de salvie proaspătă şi o jumătate de linguriţă de piper măcinat. Se închide ermetic şi se agită zilnic. Amestecul se lasă la macerat 14 zile. După aceasta se strecoară şi se pune în sticle bine închise.

Oţet de trandafiri: O linguriţă de sare şi 3 linguriţe de miere se dizolvă cu puţină apă rece şi apoi se amestecă cu 1 litru de suc de lămâie. Se toarnă peste următorul amestec de plante: o mână de petale de trandafiri, 5-6 boabe de ienupăr măcinate, 2-3 frunze de salvie proaspete şi o rămurică de cimbru sau cimbrişor. Se lasă la macerat 14 zile, timp în care se agită zilnic. După aceasta se strecoară şi se pune în sticle bine închise.

MARGARINA

Mai întâi să vedem de ce are nevoie organismul nostru de grăsimi. Grăsimile naturale conţin “acizi graşi esenţiali” care sunt substanţe nutritive importante pentru procesele metabolice şi pentru unele funcţii vitale. Aceşti acizi contribuie la refacerea membranelor celulare (inclusiv a celor ale creierului, nervilor şi globulelor albe), precum şi la întreţinerea vaselor de sânge în stare curată şi la lubrifierea lor.

Spre exemplu acidul linoleic şi acidul linolenic trebuiesc preluaţi din alimente deoarece nu pot fi sintetizaţi de organism. Transformarea substanţei în energie are loc în organism la nivelul mitocondriilor – celule specializate care preferă grăsimile altor substanţe. De aceea, cu cât grăsimile sunt mai naturale, cu atât mai repede şi fără efort sunt transformate în energie. Grăsimile naturale sunt: untul, alunele, seminţele, diferite uleiuri presate la rece!

Populaţiile mediteraneene au utilizat în alimentaţie uleiul presat la rece extras din măsline şi este cunoscut faptul că incidenţa cancerului şi a bolilor de inimă la aceste populaţii este foarte mică.

În timpul celui de-al doilea război mondial, când untul a dispărut de pe piaţă, americanii au apelat la uleiuri vegetale pentru a obţine un substituent, astfel apărând margarina. Ei au obţinut acest produs încălzind la peste 500 de grade F diverse uleiuri vegetale, hidrogenându-le apoi şi adăugând nichel drept catalizator pentru a le întări. Rezultatul acestei prelucrări chimice este un substituent solid al grăsimilor naturale cu o structură moleculară asemănătoare plasticului.

Când grăsimile naturale sunt eliminate din alimentaţie în favoarea uleiurilor hidrogenate, organismul este nevoit să folosească aceste molecule de grăsime denaturată în locul acizilor graşi naturali care lipsesc. Globulele albe ale sângelui, vitale pentru sistemul imunitar, sunt dependente de acizii graşi esenţiali.

Iată ce spunea doctorul Ignam în cartea sa “Mâncaţi corect, sau riscaţi să muriţi tânăr” despre ce se petrece atunci când uleiurile hidrogenate iau locul grăsimilor naturale în dietă:

Membranele acestor celule încorporează grăsimile hidrogenate în structura lor. Când se întâmplă astfel, globulele albe îşi încetinesc funcţiile, iar membranele lor se rigidizează. Asemenea globule albe sunt slabi luptători împotriva infecţiilor, lăsând organismul pradă tuturor tipurilor de afecţiuni ale sistemului imunitar. Cancerul sau infecţiile cu ciuperci, bacterii şi viruşi pot găsi condiţii prielnice… De fapt una dintre căile cele mai rapide de a vă paraliza sistemul imunitar este să consumaţi zilnic cantităţi semnificative de alimente îndelung prăjite sau grăsimi precum margarina… Nu este de mirare că un consum exagerat de margarină, grăsimi nesaturate şi alte grăsimi hidrogenate este asociat cu o mare incidenţă a cancerului, sub diferite forme.”

Grăsimile naturale sunt combustibilul preferat al celulelor cardiace, care folosesc o substanţă nutritivă denumită carnitină pentru eliberarea grăsimilor în celulă  în vederea arderii. Doctorul Ignam scrie:”Grăsimile nu pot fi convertite în energie fără o cantitate adecvată de carnitină”.

Cele mai bogate surse vegetariene de carnitină sunt: fructul de avocado şi germenii de grâu.

Cele mai bune surse de acizi graşi esenţiali sunt: avocado, seminţele de floarea soarelui, de dovleac, ananasul.

Cele mai bune uleiuri de gătit sunt cele obţinute prin presare la rece din: măsline, porumb, floarea soarelui, susan, nuci, etc.

Untul clarifiat, ghee, este mai indicat pentru gătit decât cel obişnuit deoarece rezistă mai bine la temperaturi ridicate.

Nu este bine să consumaţi produse ce conţin uleiuri hidrogenate sau parţial hidrogenate, inclusiv maioneza din comerţ, salatele la borcan, margarina, alimentele prelucrate industrial.

Postul creştin implică abţinerea de la produsele de origine animală de tipul lactatelor, cărnii, ouălor.

ADITIVII ALIMENTARI

Sunt substanţe adăugate în alimentele preparate industrial şi au rol de conservare, colorare, ameliorare a gustului etc. În general putem vedea în lista de ingrediente de pe orice ciocolată, napolitană, suc etc, o misterioasă succesiune de E-uri urmate de cifre. Acestea se referă la aditivii utilizaţi în industria alimentară. Ceea ce nu se cunoaşte atât de bine este faptul că o mare parte dintre aceştia sunt consideraţi toxici chiar de către forurile internaţionale din domeniul sănătăţii, mulţi aditivi fiind chiar interzişi în ţări din Occident şi în statele sovietice. Oferim în continuare lista aditivilor recunoscuţi ca fiind toxici cu recomandarea firească de a evita ferm toate produsele care conţin aceşti aditivi (dealtfel o măsură mult mai sigură este de a reduce gradat şi apoi de a elimina din alimentaţie toţi aditivii alimentari, produsele naturale fiind de departe de preferat). Lista de mai jos este extrasă din raportul  Oficiului Consumatorilor din Piaţa Comună Europeană şi este întocmită la începutul anului 2000:

-aditivi alimentari care produc cancer:

E131 (Albastru patent), E142 , E211 (benzoat de sodiu), E213 (benzoat de calciu), E214 (p-hidroxibenzoat de etil), E215 (sarea de sodiu a parahidroxibenzoatului de etil), E216 (parahidroxibenzoat de propil), E217 (sarea de sodiu a parahidroxibenzoatului de propil), E218 (p-hidroxibenzoatul de metil), E239 (hexametilen tatra amină), E330 (acid citric)

-aditivi alimentari care afectează vasele de sânge: E250 (Nitrit de sodiu), E251 (Nitrat de sodiu), E252 (Nitrat de potasiu)

-aditivi alimentari care produc boli de piele: E230 (Difenil), E231(Ortofenil fenol), E232, E233(Thiabendasol)

-aditivi alimentari care atacă sistemul nervos: E311 (Galat de octil), E312 (Galat de dodecil)

-aditivi alimentari care pot produce tulburări digestive (indigestie, vomă, colici abdominale ş.a.): E338(Acid fosforic) , E339(Fosfat monosodic/disodic/trisodic), E340(Fosfat monopotasic/dipotasic/tripotasic), E341(Fosfat monocalcic/dicalcic/tricalcic), E463(Hidropropil celuloză), E465(Metil etil celuloză), E466(Carboximetil celuloză), E450(Difosfat dfisodic/ trisodic/ tetrasodic/ dipotasic/ tetrapotasic/ dicalcic/ biacid de calciu), E461, E407(Caragenan) -din îngheţată.

-aditiv care distruge vitamina B12: E200 (acid ascorbic)

-aditivi care determină afecţiuni intestinale: E220 (Sulfat anhidru), E221 (Metabisulfit de potasiu), E222 (Sulfit acid de sodiu), E223 (Metabisulfit de sodiu), E224 (Metabisulfit de potasiu)

-aditivi care cresc nivelul de colesterol: E320 (Butil hidroxianisol BHA), E321(Butil hidroxitoluen BHT)

– Alţi aditivi periculoşi: E120 (conselină, acid carminic), E124

– Aditivi suspecţi: E121, E141(Verde brilliant), E150(Caramel), E153, E171, E172, E240, E241, E477.

– Cei mai periculoşi aditivi alimentari:

E123 – este interzis în SUA şi în statele foste sovietice. Se găseşte în bomboane, jeleuri, dropsuri mentolate, brânzeturi topite şi creme de brânză. Este considerat cel mai puternic cancerigen dintre aditivi. În aceeaşi categorie intră şi E110 care intră în componenţa dulciurilor (mai ales a prafurilor de budincă) colorându-le în acea culoare galben.

E330 (acidul citric) – Produce afecţiuni ale cavităţii bucale şi are acţiune cancerigenă puternică. Se găseşte în aproape toate sucurile din comerţ.

E102 (tartrazină) – este un alt colorant care se găseşte în dulciuri, mai ales în budinci. Are acţiune cancerigenă.

Folosiţi această listă atunci când faceţi cumpărături şi evitaţi alimentele care conţin aditivi alimentari periculoşi. Persoanele care deja suferă de anumite afecţiuni, cum ar fi cele vasculare, dermatologice etc. vor evita în mod special să consume orice aliment ce conţine aditivi care agravează afecţiunea de care suferă.


[1] FDA este FEDERAL DRUGS ADMINISTRATION organul de control al medicamentelor din Statele Unite.

DESPRE FERICIRE

Un calugar budist ne aminteste ca fericirea este o stare de a fi care nu depinde de conditii exterioare.

Dati Play (butonul stanga-jos) si alegeti  subtitrarea pentru limba romana din butonul (27 languages off).

<!–copy and paste–><object width=”446″ height=”326″><param name=”movie” value=”http://video.ted.com/assets/player/swf/EmbedPlayer.swf”></param><param name=”allowFullScreen” value=”true” /><param name=”allowScriptAccess” value=”always”/><param name=”wmode” value=”transparent”></param><param name=”bgColor” value=”#ffffff”></param> <param name=”flashvars” value=”vu=http://video.ted.com/talks/dynamic/MatthieuRicard_2007-medium.flv&su=http://images.ted.com/images/ted/tedindex/embed-posters/MatthieuRicard-2007.embed_thumbnail.jpg&vw=432&vh=240&ap=0&ti=191&lang=rum&introDuration=15330&adDuration=4000&postAdDuration=830&adKeys=talk=matthieu_ricard_on_the_habits_of_happiness;year=2004;theme=what_makes_us_happy;theme=the_creative_spark;theme=how_the_mind_works;event=TED2004;&preAdTag=tconf.ted/embed;tile=1;sz=512×288;” />

</object>

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep. 5

MAESTRUL ECKHART

1260 – 1327

Motto: „Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările.”

Considerat ca întemeietor al misticismului german, Johhanes Eckhart (numit apoi “maestrul Eckhart”) s-a născut în 1260 în localitatea Hochheim în Thuringia. A studiat teologia, filosofia, logica şi retorica. El a predicat în faţa audienţei laice şi religioase, având în acelaşi timp şi atribuţii administrative în legătură cu ordinul dominican. Învăţăturile maestrului Eckhart ne sunt de folos fiecăruia dintre noi şi ne pot orienta benefic viaţa interioară. Ele devin cu adevărat rodnice dacă le veţi aplica direct în existenţa voastră de fiecare zi, în familie, la servici, pe stradă, fără a fi neapărat necesară retragerea într-o mânăstire pentru împlinirea vieţii spirituale. Dacă înţelegeţi şi aplicaţi consecvent învăţăturile sale, veţi resimţi o transformare lăuntrică reală, astfel încât viaţa voastră va avea un sens profund şi veţi regăsi savoarea ei divină.

Cuvinte din Lumina

Adevărata supunere

Atunci când omul iese din el însuşi prin supunere şi se abandonează, Dumnezeu este constrâns să pătrundă în el, căci dacă acest om nu vrea nimic pentru el însuşi, Dumnezeu trebuie să vrea pentru acest om.

În realitate, dacă un om renunţă la o împărăţie sau chiar la lumea întreagă, dar se păstrează pe el însuşi, el n-a părăsit nimic. Dar dacă un om se abandonează pe el însuşi, chiar dacă îşi păstrează bogăţia, sau oricare alt bun, este ca şi cum a renunţat la toate lucrurile. Un astfel de om este cel care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a ataşat binele său suprem de nimic altceva, care este complet cufundat în voinţa divină. El poate totul. Într-adevăr, puţini sunt cei care iau acest lucru în seamă şi sunt constanţi în dăruirea lor: în măsura în care părăseşti toate lucrurile, nici mai mult, nici mai puţin, Dumnezeu pătrunde în tine cu tot ce are. Prin aceasta vei găsi adevărata pace aici şi nu în altă parte.

Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările. În măsura în care fiinţa este sfântă, în aceeaşi măsură ea sfinţeşte toate acţiunile sale, fie că este vorba de a mânca, a dormi, a veghea sau altceva.[1]

Omul care se abandonează cu tot ceea ce îi aparţine este în întregime fixat în Dumnezeu şi tot ceea ce îl atinge pe acest om, îl atinge mai întâi pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl înfăşoară aşa cum gluga îmi înfăşoară capul, iar cel ce ar dori să mă vadă ar trebui mai întâi să-mi atingă îmbrăcămintea. Acest om care s-a lepădat în totalitate de el însuşi este în întregime acoperit de Dumnezeu şi nici o creatură nu poate să-l atingă, fără să-l atingă mai întâi pe Dumnezeu; tot ceea ce doreşte să ajungă la el, trebuie să treacă mai întâi prin Dumnezeu; de aici provine savoarea trăirii în Dumnezeu şi ia naştere caracterul divin. Oricât de mare ar fi suferinţa, fi conştient că ea trece mai întâi prin Dumnezeu; El este primul în suferinţă. Şi prin acest adevăr, înţelege că o suferinţă oricât de mică care îl atinge pe om, ea îl atinge cu mult mai mult pe Dumnezeu. Astfel Dumnezeu îndură pentru un bine pe care l-a prevăzut şi dacă tu eşti dispus să suferi ceea ce suferă Dumnezeu şi trece prin El pentru a ajunge la tine, această suferinţă devine într-adevăr divină, dispreţul devine onoare, amărăciunea devine dulceaţă şi bezna cea mai adâncă devine cea mai limpede lumină. Totul îşi ia savoarea de la Dumnezeu şi ajunge divin, căci tot ceea ce atinge această fiinţă se conformează lui Dumnezeu, pentru că ea nu caută nimic altceva. Iată de ce, în amărăciune, acest om îl simte pe Dumnezeu ca pe o supremă dulceaţă. Pentru el, lumina străluceşte în cel mai adânc întuneric; chiar şi atunci ea poate fi percepută. Dacă un astfel de om suferă prejudicii, Dumnezeu le ia asupra sa pentru că se află la originea acţiunii făptuite pentru El, iar omul trebuie doar să continue acţiunea.

Apropierea de Dumnezeu prin consacrare

Consacrare înseamnă să dăruieşti lui Dumnezeu toate eforturile tale, precum şi rezultatele acţiunii pe care o înfăptuieşti; pentru aceasta este necesar să te interiorizezi câteva clipe înainte de o acţiune importantă şi să te rogi astfel: „Doamne, Dumnezeule, îţi dăruiesc toate eforturile pe care le voi depune în continuare pentru acţiunea pe care o încep acum, precum şi rezultatele acestei acţiuni”. Simţindu-te în prezenţa lui Dumnezeu, gândeşte intens că întreaga ta strădanie este doar pentru El, ca şi cum ai exista pe Pământ doar tu şi El, slujitorul şi Stăpânul, cel ce iubeşte şi Iubitul său Dumnezeu, copilul şi Tatăl. De exemplu: la îngrijirea unei grădini; deşi te-ai rugat la începutul lucrului, este bine ca pe parcurs să păstrezi în minte faptul că te afli în prezenţa lui Dumnezeu şi că doar pentru El lucrezi, iar la sfârşitul lucrului să-I mulţumeşti că te-a ajutat.

Pentru restul acţiunilor şi gândurilor de peste zi, pe care le consideri secundare (spălat, îmbrăcat, drumurile prin casă şi curte, etc.) consacrarea se realizează o singură dată global, dimineaţa, imediat după rugăciunea Tatăl nostru, astfel: „Doamne, îţi dăruiesc această zi, împreună cu toate gândurile şi acţiunile pe care le voi realiza în această zi”.

Această dăruire către Dumnezeu, numită mai sus consacrare, ne protejează, ne înalţă şi ne face de neînvins. Astfel ne învaţă maestrul Eckhart:

Îndreaptă întregul tău efort către măreţia lui Dumnezeu şi întreaga ta strădanie să fie doar pentru El în toate lucrările tale şi în întregul tău abandon.

Dacă tu te ataşezi de Dumnezeu, tot binele se va ataşa de tine. Şi ceea ce căutai înainte, te caută acum; iată de ce pentru acela care se  ataşează într-un chip foarte nobil de Dumnezeu, toate lucrurile divine se ataşează de el şi tot ceea ce este departe şi străin de Dumnezeu se depărtează de el. Cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, îl are pretutindeni, pe stradă şi cu oricine, în biserică, în singurătate sau în odaia sa. Dacă îl are cu adevărat şi numai pe El, nimic nu-i mai stă în cale. De ce? Acest om îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni, şi numai Dumnezeu este cel care lucrează prin el. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. În calea unui astfel de om nimeni nu poate sta, pentru că el crede, caută şi iubeşte doar pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu El în toate dorinţele sale.

Egalitate

Când se vorbeşte despre egalitate, să nu se înţeleagă că toate lucrurile, toate locurile, toate acţiunile şi toate persoanele trebuie să fie apreciate în acelaşi fel. Ar fi cu totul greşit, căci a te ruga este o acţiune mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în toate acţiunile, tu trebuie să menţii aceeaşi stare de spirit, aceeaşi încredere, aceeaşi dragoste pentru Dumnezeul tău. Dacă toate acţiunile sunt în felul acesta egale pentru tine, nimeni nu va mai pune piedici la ceea ce faci în numele lui Dumnezeu. (Numim aici „acţiuni”, atât activităţile desfăşurate în mod exterior, vizibil cât şi rugăciunile, meditaţia, gândurile, intenţiile şi aspiraţiile.)

Ce înseamnă buna voinţă?

Virtutea, ca şi păcatul, sunt efectele orientării voinţei. Nimic nu te va marca, dacă posezi o voinţă adevărată şi dreaptă. Ceea ce vrei cu întreaga ta putere şi voinţă, tu posezi deja, şi nimeni nu-ţi poate lua ceea ce ai, câtă vreme voinţa ta este ferm  orientată către Dumnezeu şi folosită în prezent. Omul nu trebuie să se sperie de nimic, câtă vreme voinţa sa este bună şi nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o manifeste prin acţiunile sale; el nu trebuie să se considere îndepărtat de la virtute, atâta timp cât găseşte în sine o adevărată bună voinţă.

Tu te-ai bucura să afli când voinţa ta este o bună voinţă. Voinţa este bună şi dreaptă atunci când ea este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău şi modelată, formată după voinţa lui Dumnezeu.

Nu spune: “eu aş dori binele…”, ceea ce ar fi o cerere adresată pentru viitor, ci: “eu vreau binele acum.” Căci ia aminte: dacă vreau să am un lucru, fie acesta situat la depărtare, îl am într-adevăr, îl am într-o mai mare măsură decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau.

Într-adevăr, cu ajutorul voinţei pot să fac totul. Pot să ispăşesc pentru toţi oamenii, să hrănesc toţi sărmanii. Înaintea lui Dumnezeu, a voi să faci şi a fi făcut este aproape acelaşi lucru. Tot astfel, dacă vreau să am atâta iubire câtă există în toţi oamenii, dacă voinţa mea este extrem de puternică, voi avea cu adevărat atâta iubire.

De ce îngăduie uneori Dumnezeu ca oamenii cu adevărat buni să fie împiedicaţi să-şi săvârşească lucrările lor bune?

Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei cel iubesc să cadă pradă slăbiciunii lor şi aparent să nu mai aibă nici un ajutor spre care să se îndrepte sau pe care să se sprijine. Căci pentru oamenii iubitori este o mare bucurie să poată face multe lucruri bune: să vegheze, să postească, să se roage şi alte lucruri mari şi dificile. Ei simt o mare bucurie, un sprijin, o speranţă, atunci când fac din acţiunile lor un ajutor, un reazem şi un prilej de încredere pentru alţii. Dumnezeu vrea totuşi să-i lipsească de ele, pentru ca numai El să rămână singurul lor ajutor şi motiv de încredere. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să I se abandoneze, iată de ce le ia înapoi ajutorul, pentru ca El să rămână singurul lor spriijin şi înţelegând aceasta, mai intensă să devină credinţa şi iubirea lor pentru El. Căci cu cât este mai deposedat şi mai gol spiritul care se îndreaptă spre Dumnezeu fiind ajutat chiar de El, cu atât omul este mai profund stabilit în Dumnezeu şi cu atât este mai sensibil la darurile Sale cele preţioase. Căci omul trebuie să clădească numai pe Dumnezeu.

Despre suferinţă

Nu există nemulţumire fără mulţumire şi nici un prejudiciu nu este un prejudiciu total. Iată motivul pentru care Sfântul Pavel spune că fidelitatea şi frumuseţea lui Dumnezeu nu îngăduie ca încercarea sau întristarea omului să ajungă de nesuportat. El dăruieşte totdeauna puţină mângâiere ca să îndulcească greul. Sfinţii şi maeştrii necreştini arată că Dumnezeu nu permite ca răul şi suferinţa să fie absolute şi  că în realitate acestea reprezintă o modalitate folosită de El pentru impulsionarea celor leneşi şi ignoranţi sau pentru probarea virtuţilor divine asimilate de cei ce aspiră la sfinţenie.

Să presupunem că un om care are o sută de mărci pierde patruzeci şi rămâne cu şaizeci. Dacă el se gândeşte mereu la cele patruzeci pe care le-a pierdut, rămâne mereu supărat. Cum ar putea să fie consolat şi eliberat de suferinţă cel care se întoarce mereu şi mereu spre ea, care o întipăreşte în sine şi se întipăreşte în ea, o priveşte şi o cântăreşte fără încetare, cel care se adresează suferinţei şi o întreţine, privindu-se faţă în faţă cu ea? Dar dacă el priveşte la cele şaizeci de mărci pe care le mai are şi întoarce spatele celor patruzeci pierdute, el va fi consolat. Ceea ce există şi este bun poate să consoleze, dar ceea ce nu există şi nu este bun, care nu-mi mai aparţine fiindcă l-am pierdut, atrage în mod firesc după sine descurajarea, suferinţa şi întristarea. Iată de ce Solomon spune: “În zilele suferinţei să nu uiţi zilele fericite”. Adică: atunci când eşti în suferinţă aminteşte-ţi binele şi bucuria pe care le mai ai.

Tot ceea ce deţii ca bun vremelnic îţi este împrumutat de la Dumnezeu; de ce să te plângi atunci când Cel care te-a împrumutat vrea să-şi ia ceea ce îi aparţine înapoi? Tu trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi le-a împrumutat o bucată de vreme şi că nu ţi-a luat deodată înapoi tot ce ţi-a împrumutat. Profetul Ieremia spunea în timpul încercărilor sale: ”Dumnezeu şi-a sporit îndurările sale de nu ne-am prăpădit cu totul”.

Dacă cineva mi-a împrumutat haina, căciula şi paltonul său, şi dacă îmi cere înapoi paltonul, lăsându-mi haina şi căciula să mă apere de frig, eu îi mulţumesc nespus şi ar fi o mare nedreptate dacă m-aş enerva şi m-aş plânge.

Trebuie să se ştie că, în natură, influenţa naturii superioare şi elevate este mult mai plăcută şi mai desfătătoare pentru toate fiinţele decât aparenta lor natură. Prin aceasta omul trebuie să înţeleagă că pentru el va fi o desfătare şi o bucurie să-şi poată abandona voinţa proprie, să renunţe şi să iasă total din el însuşi în tot ceea ce Dumnezeu vrea ca el să trăiască. Şi acesta este adevăratul înţeles al cuvintelor: “Cel ce vrea să vină la mine, să se lepede de el însuşi, să renunţe la tot şi să ia crucea”. Căci în mod sigur, pentru cel care s-ar lepăda de tot şi s-ar goli complet de el însuşi, n-ar mai exista nici cruce, nici suferinţă, nici “a suferi” lăuntric; (Chiar dacă fizic, exterior, acestea există); pentru el totul ar fi doar desfătare, bucurie şi plăcere a inimii şi un astfel de om ar putea să-l urmeze cu adevărat pe Dumnezeu. Acele cuvinte nu constituie doar o poruncă, aşa cum se spune şi se gândeşte de obicei, ci o promisiune, o învăţătură divină, care-i arată omului în ce fel toate piedicile sale, toată viaţa sa, toate lucrările sale, pot deveni desfătare şi veselie, iar aceasta este mai mult o răsplată decât o poruncă. Dacă vrei să te eliberezi de orice necazuri şi suferinţă, alipeşte-te de Dumnezeu, întoarce-te cu toată sinceritatea către El; în Dumnezeu nu există nici tristeţe, nici suferinţă, nici necazuri. Fără îndoială, întreaga suferinţă vine pentru că dorinţa nu te conduce doar către Dumnezeu. Când omului bun şi drept, dăruit lui Dumnezeu, i se aduce un prejudiciu, el rămâne netulburat, păstrându-şi bucuria şi pacea inimii. Dumnezeu este sursa întregului bine şi tot ce nu este Dumnezeu este doar amărăciune, mâhnire şi suferinţă, acoperă şi ascunde blândeţea, desfătările şi consolarea pe care Dumnezeu le dăruieşte. Uneori îţi închipui că Dumnezeu s-a retras. Ce trebuie să faci atunci când Dumnezeu ţi se ascunde? Exact ceea ce ai face dacă te-ai afla în cea mai mare consolare (apropiere de Dumnezeu). Poartă-te aşa cum te-ai purta atunci, şi deprinde-te să acţionezi astfel, chiar dacă te afli în cea mai mare suferinţă. Nu există mijloc mai bun ca să-l găseşti pe Dumnezeu, decât separarea de El. Ceea ce simţeai mai înainte, atunci când erai împreună cu El, împlineşte şi acum când nu-L mai simţi şi astfel Îl vei regăsi. Suferă, suportă cu răbdare, consideră aceasta ca fiind o încercare şi fii pe pace. Vei simţi sau nu pacea, în măsura în care vei fi sau nu în Dumnezeu. Şi, în măsura în care eşti departe de Dumnezeu, nu mai eşti în pace. Tot astfel, nu există nimic de temut în Dumnezeu; tot ceea ce există în Dumnezeu poate fi doar iubit. Şi, tot aşa, nu există nimic în Dumnezeu care să aducă tristeţe; adevărata bucurie o posedă cel a cărui voinţă este în întregime unită cu voinţa lui Dumnezeu.

Fie ca Dumnezeu să ne acorde această unire!

Iată de ce, Domnul nostru Iisus i-a învăţat pe apostoli (şi pe noi înşine prin ei) să cerem în fiecare zi să se facă voia lui Dumnezeu. Şi totuşi, atunci când se împlineşte voia Sa, noi ne plângem. Seneca spunea: “Omul să ia toate lucrurile ca şi cum el le-ar fi dorit şi cerut, pentru că toate îi vin cu voia şi prin voia lui Dumnezeu”. Un maestru spunea: “O, stăpâne şi Tată Suprem, Împărat al cerurilor, sunt gata pentru tot ceea ce vrei Tu. Dăruieşte-mi voinţa de a voi potrivit voinţei Tale!”.

Trebuie să ai încredere în Dumnezeu, să fii sigur, să ştii că Dumnezeu este atât de bun încât îngăduie ca omul să sufere, doar dacă prin aceasta îl cruţă de o suferinţă şi mai mare sau doar ca să-i dea apoi cea mai deplină consolare prin care slava lui Dumnezeu să se arate şi să se manifeste mai mult. Căci o fiinţă cu adevărat desăvârşită trebuie să se obişnuiască să moară pentru ea însăşi, să fie deposedată de ea însăşi în Dumnezeu şi să fie transformată mai presus de ea însăşi după voia lui Dumnezeu, să vrea să-l cunoască pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu o cunoaşte pe ea. Unei astfel de fiinţe, dezolarea îi slujeşte drept consolare, neplăcerile drept plăceri, căci ea are harul şi frumuseţea, întreaga bucurie şi consolare oricând şi în orice lucru; iar dacă Dumnezeu i se ascunde sau nu-i dăruieşte ceva, ea primeşte tot voia lui Dumnezeu, prin privare, şi astfel ea primeşte fiind lipsită şi neprimind. Deci, ce-i lipseşte? Dumnezeu se dobândeşte în sensul cel mai adevărat şi în mod sigur mai degrabă prin privare decât prin posedare, pentru că atunci când nu primeşti nimic tu dobândeşti, cunoşti şi te bucuri doar de Dumnezeu şi de voia Sa.

Se ştie că sfântul Anton a îndurat mari suferinţe în deşert, din partea unui spirit răufăcător. După ce a ieşit triumfător din acest necaz, i-a apărut chiar Domnul nostru în persoană, umplându-l de bucurie. “Ah, Doamne preaiubit, unde erai atunci când mă aflam în acele chinuri?“ Şi Domnul nostru a răspuns: ”Eram aici cum sunt şi acum, dar eu doream să am dovada credinţei tale”. Aurul şi argintul sunt pure, dar atunci când vrei să faci o cupă din care să bea regele, le arunci în furnalul cel mai încins. Iată de ce au scris apostolii că ei se bucurau nespus atunci când erau consideraţi demni de dispreţ şi sufereau pentru Dumnezeu.

Dacă omul ar înţelege sau şi-ar aminti marea bucurie pe care Dumnezeu însuşi o trăieşte în felul Său, împreună cu toţi îngerii, văzând răbdarea celui care suferă necazuri şi chinuri pentru Dumnezeu, atunci aceasta ar fi de ajuns ca să îl consoleze. În psaltire, Domnul nostru îi spune omului bun că este împreună cu el în suferinţă. Sfântul Augustin spune: „Pentru Dumnezeu, răbdarea în suferinţă este mai preţioasă, mai bună, mai înaltă şi mai nobilă decât tot ce i se poate lua omului împotriva voinţei sale. Dacă Dumnezeu este cu mine în suferinţă, ce aş mai putea să vreau în plus, ce altceva mi-aş mai putea dori? Eu nu vreau nimic altceva şi nimic mai mult decât pe Dumnezeu.”

Sfântul Bernard spune: ”Doamne, dacă Tu eşti cu mine în suferinţă, fă-mă să sufăr mereu, pentru ca tu să fii mereu lângă mine, ca să Te am mereu.” Această sfântă abandonare nu trebuie să ne inducă în eroarea de a cere imediat şi noi aceeaşi dureroasă binecuvântare şi aceasta din două motive. În primul rând, nefiind încă desăvârşiţi, este posibil să suferim fără a găsi pe Dumnezeu în suferinţă, iar în al doilea rând, Dumnezeu este totdeauna şi în bucurie! Ceea ce Sfântul Bernard a formulat în rugăciunea sa plină de candoare dezvăluie de fapt totala abandonare şi egalitate în faţa voinţei divine.

Sfântul Augustin spune: “Este mult prea nesăbuit cel căruia Dumnezeu nu-i ajunge”. Şi mai spune: “Cum ar putea să-i ajungă omului darurile lui Dumnezeu, exterioare şi interioare, dacă Dumnezeu însuşi nu-i ajunge?” Şi, în altă parte, sfântul adaugă: “Doamne, dacă tu te îndepărtezi de noi, dă-ne un alt “tine”, căci noi nu te vrem decât pe Tine”.

Dacă eu sufăr pentru Dumnezeu, într-adevăr întreaga mea suferinţă devine pentru mine consolare şi bucurie, oricât de mare şi de îndelungată ar fi.  Aceasta nu trebuie să însemne că mă  voi complace doar în starea de suferinţă iluzionându-mă că îndeplinesc voia Domnului, ci trebuie să mă facă să-mi orientez eforturile pentru a mă transforma. Astfel voi  depăşi suferinţa, înţelegând că am perceput dorinţa lui Dumnezeu de a mă impulsiona la modul acesta făcând voia Sa.

Fie că suferim sau nu, este important să ne amintim mereu că ceea ce facem este pentru Dumnezeu. Toate acţiunile noastre vor fi astfel subordonate celui mai înalt ideal: DUMNEZEU. Dacă omul îndeplineşte o acţiune, având în vedere un scop, scopul pentru care lucrează este mai aproape de inima sa; iar ceea ce face este mai departe de ea şi nu-i impresionează inima decât ţinând seama pentru scopul pentru care el o îndeplineşte. Inima celui care taie lemnul şi ciopleşte piatra ca să zidească o casă, o casă care să-l apere de căldura verii şi de frigul iernii, este plină în întregime de această casă; el n-ar fi cioplit niciodată, n-ar fi făcut această muncă, dacă ea n-ar fi fost necesară pentru casă.

Incomparabil mai înalt şi mai adevărat: atunci când omul îndeplineşte lucrările pentru Dumnezeu, Dumnezeu este intermediarul şi cel mai aproape de suflet, şi face ca orice efort sau suferinţă să devină graţie Lui şi blândeţii Sale, pură desfătare.

Maeştrii spun că sub cer se află un foc răspândit pretutindeni şi că de aceea nici ploaia, nici vântul, nici furtuna, nu se pot apropia de cer, nici măcar să-l atingă: totul fiind mistuit şi nimicit de pala focului înainte de a ajunge la cer. Iar eu spun: tot ceea ce se îndură şi se îndeplineşte pentru Dumnezeu devine în întregime blândeţe în blândeţea lui Dumnezeu, înainte de a ajunge la inima omului care lucrează şi suferă pentru Dumnezeu. Iată ce semnifică scopul cel mai înalt, adică “pentru Dumnezeu”: că nimic nu ajunge la inimă decât revărsat din blândeţea lui Dumnezeu, în care amărăciunea este nimicită, mistuită de flacăra iubirii divine, care înconjoară şi închide în ea inima omului bun.

Omul poate să recunoască şi să ştie singur dacă îşi îndeplineşte toate lucrările sale pentru Dumnezeu şi dacă este în iubirea de Dumnezeu, căci, în mod sigur, în măsura în care omul este nenorocit şi neconsolat, înseamnă că el nu-şi îndeplineşte lucrarea doar pentru Dumnezeu. Aceasta se petrece doar când el nu se mai află în mod constant în iubirea de Dumnezeu. “Focul” spune regele David, “vine împreună cu Dumnezeu şi merge dinaintea lui Dumnezeu şi mistuie de jur împrejur tot ceea ce se împotriveşte lui Dumnezeu” (suferinţă, tristeţe, nemulţumire, amărăciune).

Dumnezeu suferă El însuşi împreună cu noi, dar El suferă fără a suferi (şi tot astfel este suferinţa omului bun, apropiat lui Dumnezeu). Dumnezeu suferă împreună cu omul, dar în felul său suferă mai mult, incomparabil mai mult decât omul. Dar Dumnezeu suferă atât de bucuros împreună cu noi, atunci când suferim doar pentru El, încât El suferă fără a suferi. A suferi este pentru El ceva atât de desfătător, încât nu mai înseamnă a suferi. Dacă suferinţa mea este în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu suferă împreună cu mine, cum ar mai putea suferinţa să-mi mai fie suferinţă, căci a suferi îşi pierde suferinţa; atunci când suport o suferinţă doar pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu, împreună cu suferinţa îl găsesc şi pe Dumnezeu.

Acum se poate constata spiritul grosier al celor care se miră că oamenii buni îndură dureri şi necazuri; ei gândesc: “Ah! Îmi închipuiam că această persoană este bună. Cum se face că îndură suferinţe şi dureri atât de mari? Eu credeam că nu are nici un păcat !”. Există fiinţe foarte aproape de Dumnezeu care în  marea lor compasiune faţă de oameni ajung să trăiască anumite suferinţe ale acestora eliberându-i pe ei de soarta cumplită pe care o aveau dar îşi menţin în acelaşi timp starea de împlinire şi fericire dată de apropierea lor de Dumnezeu.

Acela care resimte suferinţa ca suferinţă nu este nici desăvârşit, nici fără păcat. Când cineva trăieşte în Dumnezeu, suferinţa nu mai este pentru el nici suferinţă, nici nenorocire, ci o mare fericire, o beatitudine. Iată ce stă scris în Cartea Înţelepciunii: “Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. Nebunilor li se pare că ei mor şi dispar, dar ei sunt în pace”, în desfătare şi fericire.

Necesitatea de a fi ispitit

Lipsit de tentaţii în drumul său spiritual, omul n-ar mai fi pus în gardă, ar fi frustrat de luptă şi de creşterea puterii pe care Dumnezeu o poate manifesta prin el, nu şi-ar conştientiza punctele vulnerabile şi niciodată nu le-ar putea depăşi. Obiectivarea nivelului său de conştiinţă care atrage diferitele tentaţii umple omul de un zel şi mai mare în împlinirea mereu mai intensă a practicii spirituale; aceasta incită puternic virtutea căci cu cât omul se simte mai slab, cu atât trebuie să se înarmeze cu forţa sau puterea de a învinge.

Sfântul Pavel spune că Dumnezeu îi “pedepseşte” pe cei pe care îi acceptă şi-i primeşte ca fii. Stă scris în Cartea Înţelepciunii că Dumnezeu îi încearcă şi-i ispiteşte pe cei drepţi, în acelaşi fel în care se încearcă aurul incandescent într-un furnal. Este semnul că regele sau prinţul are încredere într-un cavaler, atunci când îl trimite la luptă. Am văzut un senior care, după ce accepta pe cineva printre tovarăşii săi de arme, îl trimitea noaptea afară, îl ataca el însuşi şi se lupta cu el. Odată, puţin a lipsit să nu fie omorât de un om supus unei astfel de încercări şi, ca urmare, a avut o şi mai mare afecţiune pentru acel gentilom.

Lucrarea lăuntrică (a realităţii noastre divine)

Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu în om nu poate fi tulburată sau frânată nici de timp, nici de spaţiu; în ea există ceva asemănător Lui. Există ceva lăuntric, înalt şi necreat, fără dimensiune şi fără înfăţişare, în care Tatăl Ceresc îşi pune pecetea: natura noastră esenţial divină; este cu neputinţă ca cineva să împiedice lucrarea interioară a virtuţii şi să pună o stavilă în calea lui Dumnezeu ce trece prin inima omului. Lucrarea divină străluceşte zi şi noapte. Ea îl slăveşte şi îl preamăreşte pe Dumnezeu.

Lucrarea lăuntrică în accepţiunea de efort al cunoaşterii de sine este permanent orientată spre bine şi constă în a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile tale”. Ea devine puternică prin practică şi bogată prin generozitatea sa. Ea depăşeşte suferinţa şi actul de a suferi.

Lucrarea lăuntrică este divină, este asemenea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, revelează natura potenţial divină a omului.

Lucrarea interioară nu se poate închega şi nu poate exista nicăieri în altă parte decât în inimă, în inima lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte lucrarea exterioară, ea primeşte bunătatea divină cu ajutorul lucrării interioare, adusă şi răspândită printr-o coborâre a dumnezeirii.

Despre vid

Sfântul Augustin spune: “Fă-te un gol ca să fii umplut”. Tot ceea ce trebuie să primească şi să fie receptiv, trebuie în mod obligatoriu să fie golit. Iată de ce, cu cât mintea este mai deplin golită de orice reprezentări formale, cu atât ea poate primi mai din belşug ceea ce Dumnezeu dăruieşte, şi cu cât primeşte mai mult, cu atât mai mare este bucuria ei şi se uneşte cu ceea ce a primit. Astfel puterea superioară a sufletului îl poate primi doar pe Dumnezeu în îmbelşugare şi plenitudine. Această unire, acest flux şi această fericire nu se compară cu nici o fericire din această lume. Dacă stă în puterea ta să goleşti total cupa şi să o menţii golită de orice, chiar şi de aer, cupa îşi va uita natura şi golul o va purta către cer.

Despre posedarea lui Dumnezeu

Omul nu trebuie să se mulţumească doar cu un Dumnezeu pe care-l gândeşte, pentru că atunci când gândul dispare, dispare şi Dumnezeu.

Omul trebuie mai degrabă să-l posede pe Dumnezeu în esenţa sa, cu mult deasupra gândurilor omeneşti şi deasupra oricărei creaturi. Omul care îl posedă pe Dumnezeu în esenţa sa, îl găseşte pretutindeni şi, pentru el, Dumnezeu străluceşte în toate lucrurile, căci toate lucrurile au pentru el harul lui Dumnezeu şi el îi vede chipul în toate lucrurile. În el, Dumnezeu străluceşte tot timpul, în el se realizează o renunţare totală şi imaginea Dumnezeului său preaiubit şi prezent se întipăreşte în el. Omul trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi, aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial, asemenea celui care învaţă să scrie şi care, pentru a dobândi această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de aridă şi dificilă ar fi pentru el această activitate. Mai întâi, el trebuie să-şi amintească fiecare literă şi s-o întipărească puternic în sine. Apoi, după ce posedă această artă, el se eliberează complet de imagine şi gândire, începând să scrie fără dificultate, în mod spontan. Tot astfel, şi omul trebuie să se pătrundă de prezenţa divină, să se formeze după forma Dumnezeului său preaiubit, în aşa fel încât prezenţa Sa să-l poată lumina fără nici un efort. Pentru început, omul are nevoie de o gândire şi de o pătrundere atentă, asemenea şcolarului pentru arta sa.

Cel care iubeşte cu înflăcărare şi cu toată puterea un lucru în aşa fel încât nu mai are plăcere, nici inimă pentru nimic altceva, se gândeşte numai la acel lucru; cu siguranţă, indiferent de ceea ce face, iubirea nu se stinge niciodată în el şi în toate lucrurile el regăseşte imaginea iubită şi aceasta este cu atât mai prezentă, cu cât iubirea sa devine mai puternică. Acest om nu caută odihna (decât în ceea ce iubeşte) şi nici o nelinişte nu-l tulbură. Acest om este mult plăcut lui Dumnezeu, căci toate lucrurile sunt pentru el mai divine decât pentru ceilalţi oameni.

Relaţia fiinţei (care aspiră spre Dumnezeu) cu lumea exterioară

Manifestările exterioare nu trebuie să fixeze o imagine permanentă care să-l facă pe om să uite de Dumnezeu. Aceasta se va produce atunci când inima este plină de Dumnezeu. Urmărind să atingă acest nivel, atunci când începătorul pe calea spirituală lucrează printre oameni, mai înainte de toate el trebuie să se înstăpânească puternic în Dumnezeu şi să-l fixeze ferm în inima sa, unindu-se cu el în toate preocupările, gândurile, voinţa şi puterea Sa, pentru ca nici o altă imagine să nu se mai poată forma în el.

Omul nu poate învăţa fugind de lucruri sau îndepărtându-se de exterior pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales interiorizarea, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile, aflându-l pe Dumnezeu. E nevoie de sârguinţă, de iubire, de o cunoaştere vie, adevărată, chibzuită a intenţiei Spiritului Suprem în legătură cu lucrurile şi oamenii. Cel care nu îl are pe Dumnezeu nu se simte bine nicăieri şi cu nimeni, dar cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, se simte bine oriunde şi cu oricine. Noi va trebui să folosim toate conjuncturile, oricare ar fi ele, acolo unde ne aflăm, indiferent de ce vedem sau auzim, oricât de străine şi nepotrivite le-am considera. În toate acţiunile sale şi în toate lucrurile, omul trebuie să-şi folosească vigilent raţiunea, să ia cunoştinţă de fiinţa sa interioară şi pretutindeni să-l găsească pe Dumnezeu în modul cel mai înalt posibil. “Fiţi ca acei care veghează tot timpul şi îşi aşteaptă stăpânul”. Cei care aşteaptă sunt vigilenţi şi vor să vadă de unde ar putea veni Cel pe care îl aşteaptă; ei privesc tot ceea ce se iveşte, oricât de străin li s-ar părea că este, ca să vadă dacă n-ar fi Acela. Tot astfel, adică în mod conştient, Dumnezeu trebuie căutat în toate lucrurile. Pentru aceasta trebuie să se depună tot zelul, orientând toate resursele şi puterile în  căutarea şi împlinirea unirii cu Dumnezeu. Pentru cel care lucrează astfel, Dumnezeu străluceşte într-adevăr în lucrurile profane tot atât de limpede ca şi în cele divine. Aceasta nu înseamnă că omul ar trebui să facă el însuşi ceva profan sau necuviincios, ci că tot ceea ce vede sau aude în exterior, el întoarce spre Dumnezeu. Cel căruia Dumnezeu îi este în acest fel prezent în toate manifestările, care îşi domină şi îşi foloseşte în mod suprem raţiunea, cunoaşte adevărata pace şi posedă cu adevărat Împărăţia cerurilor.


[1] Acesta este un nivel mai greu de atins care implică un nivel profund de trezire a sufletului. Aspirând cãtre atingerea acestui nivel (la care în mod spontan lumina spirituală a sufletului radiază şi sfinţeşte toate acţiunile noastre) putem porni în sens invers: dăruindu-ne în acţiune din tot sufletul, gândindu-ne că ceea ce facem este pentru Dumnezeu; astfel, acţiunea dăruită lui Dumnezeu începe să lucreze în sufletul nostru şi ne sfinţeşte.

MENTALITATEA SPECIFICA NIVELULUI 2 AMPRENTEAZA PROFUND SOCIETATEA

Atunci cand am prezentat principalele tendinte cu care se confrunta fiinta avand o preponderenta perturbatoare a energiilor la nivelul celui de-al doilea centru (Swadhisthana Chakra) subliniam ca multe dintre ele au ajuns sa fie tolerate, acceptate si integrate in substratul mentalitatii societatii umane. Fiind centrul de forta care imprima dinamismul specific in planul sexualitatii, si avand in vedere ca mare parte din relatiile umane se structureaza datorita jocului energiilor polare masculine-feminine, nu este de mirare ca, atunci cand aceste energii sunt perturbate apar grave devieri in comportamentul sexual al oamenilor. Aceste devieri sunt cu atat mai mari cu cat depolarizarea in planul energiilor specifice (la barbat si femeie) este mai grava.   Aici este dezvoltata aceasta idee.

S-ar putea sa va intereseze si articolele conexe pe aceasta tema:

CLICK! BARBATUL … INCOTRO? – Ep. 1

CLICK! BARBATUL … INCOTRO? – Ep.2