DESPRE AUTOCUNOAŞTERE – CINE SUNT EU? Ep. 2

Există o întrebare fundamentală care a frământat orice om încă de la începuturile vieții conștiente de sine: “Cine sunt eu?” Răspunsul la această întrebare pare destul de simplu la prima vedere și cel mai adesea suntem tentați să ne gândim la nume, poziție socială, personalitate, statut familial, identitate corporală, etc. Dar, la o analiză mai profundă, constatăm că toate acestea sunt doar aparențe ale unui sentiment mai profund care scapă oricărei definiri. Pentru că întotdeauna, oricât de mult am încerca să descriem această existență care ne este proprie, rămâne ceva inefabil ce nu poate fi cuprins în cuvinte, concepte, imagini, emoții sau orice altceva am fi tentați să folosim pentru a o exprima. În cele din urmă, totul se reduce la conștiința propriei existențe, un sentiment care este mereu prezent, chiar și în momentele de aparentă uitare de sine. Advaita vedānta este o știință a sufletului care vine să lămurească această nevoie de identitate, să ofere posibilitatea unui răspuns la această întrebare fundamentală care este “cine sunt eu?” Iar răspunsul nu este unul logic, ci mai degrabă unul paradoxal. Textele care aparțin acestei tradiții se folosesc foarte mult de elemente contradictorii, de paradoxuri tocmai pentru a ne ajuta să pătrundem acel inexprimabil care este propria noastră existență. Oricât de multe cuvinte ar fi folosite și oricât de frumoase ar fi explicațiile referitoare la realitatea fundamentală a existenței noastre, ele nu fac altceva decât să arate către aceasta fără însă a o putea defini complet. Tocmai de aceea multe dintre textele acestei tradiții nu oferă altceva decât o orientare a noastră către ceea ce este propria existență și nu își propun să o explice în mod exaustiv. Aṣṭāvakra Gītā, sau Aṣṭāvakra Saṃhita, este un text clasic al tradiției advaita vedānta prezentat sub forma unui dialog între faimosul rege Janaka și Aṣṭāvakra, maestrul-copil “diform în opt feluri”. Este o succesiune de versuri care își propune să arate constant către acea Realitate a propriei existențe, eliminând orice falsă identificare cu aspectele parțiale ori efemere ale conștiinței de sine.

Janaka, regele lumii cunoscute, tatăl miresei lui Śiva, a lui Sita, fiica pământului, a devenit printr- o suită de conjuncturi discipolul copilului. Cartea care se bazează pe evenimentele din acea vreme este acest “Cântec al celui diform în opt feluri”, Aṣṭāvakra Gītā. Aṣṭāvakra nu era prea dornic să primească noi discipoli și de aceea a acceptat doar câțiva. Când regele Janaka a venit să asculte înțelepciunea copilului, el s-a apropiat ca un elev umil și nu ca un rege autoritar. A fost instantaneu acceptat ca discipol, însă acest fapt a dat naștere unor discuții în comunitate. “Până la urmă Aṣṭāvakra are totuși favoriți. L-a acceptat pe rege fără nici una dintre încercările la care ne-a supus pe noi.” Șoaptele pe la colțuri au devenit o forță tăcută, iar Aṣṭāvakra știa aceasta. Într-o zi, regele a întârziat și băiatul și-a amânat discursul. În momentul în care regele a ajuns, Aṣṭāvakra a spus: “Astăzi am avut o viziune. Că în capitală vor fi erupții, incendii și cutremure teribile. Toată lumea va muri. Cei care aveți rude și persoane la care țineți, ori lucruri de valoare, trebuie să vă grăbiți acum dacă vreți să mai salvați ceva.” Toți călugării au plecat repede. Când praful stârnit de plecarea lor precipitată s-a mai așezat, mai rămăseseră așezați doar băiatul și cu Janaka. Aṣṭāvakra a spus încet: “Mărețule rege, nu există nimic de salvat pentru tine?” Janaka a răspuns: “Învățătorul și prietenul meu, tu ești singura mea comoară”. Băiatul a înclinat capul și i-a spus din nou: “Dacă sunt într-adevăr comoara ta, urcă-te pe cal, caută-i pe elevii mei și adu-i înapoi la mine. Spune-le că am greșit și că orașul nu este în primejdie. Ia-ți calul și pleacă”. Ridicându-se să facă ce i s-a cerut, în momentul în care Janaka a pus piciorul pe scară să se înalțe în șa, înțelegerea a răsărit în mintea sa. Vedea parcă pentru prima oară lumea, auzea păsări noi cântând pentru întâia oară și se uită către cel diform de la picioarele sale. Se priviră în tăcere o vreme și apoi regele plecă să îi găsească pe ceilalți discipoli. Odată aduși înapoi, ceilalți elevi au bombănit că au fost trimiși de colo-colo pentru motive fără sens. Unul sau doi dintre ei au înțeles totuși de ce maestrul l-a ales pe rege ca discipol în acel fel. Cartea de față reprezintă cuvintele care au fost spuse în acea zi, încărcate de înțelepciune și de înțelegerea tainelor spiritului. Advaita vedānta reprezintă încununarea învăţăturilor Vedelor. Ea oferă acea viziune care ne ajută să trecem dincolo de dualitate. Pentru aceasta ea susține unitatea indisolubilă a tot ceea ce există, un nivel în care doar conștiința este cea care dă realitate tuturor lucrurilor. Iar Aṣṭāvakra Gītā vine să sublinieze tocmai această unitate, prin eliminarea tuturor aparențelor care ascund conștiința de sine unificatoare. Pentru cel care are acces la acest domeniu al existenței, toate cuplurile de contrarii dispar într-o unică realitate. Existența și non-existența, binele și răul, moralul și imoralul, toate acestea își pierd semnificația din perspectiva realizării unui astfel de nivel spiritual. Iar modul în care se poate ajunge acolo, în acea conștiință a unității, este prin recunoașterea faptului că suntem Pură Existență și că, în fapt, ceea ce aduce la existență toate lucrurile este tocmai faptul că suntem conștienți de prezența lor. Pretextul expunerii (care, așa cum am arătat, nu are rolul de a explica această realitate, ci de a ne face părtașii ei ajutându-ne să o recunoaștem în noi) este dorința regelui Janaka de a afla care sunt caracteristicile celui care a ajuns la cunoașterea de Sine. Răspunsul lui Aṣṭāvakra și intervențiile lui Janaka, în care cunoașterea începe să își arate fructele, dau naștere acestei comori a înțelepciunii universale. Contextul în care se desfășoară acest dialog este India, o țară a unor tradiții destul de stricte care guvernează viața fiecărui individ. Există o împărțire pe caste (varṇa) care se face prin naștere. În principiu te naști și mori în aceiași castă. Există posibilitatea pentru o femeie să schimbe acest lucru prin căsătorie (să treacă la o castă superioară sau inferioară), însă aceste cazuri sunt rare. Există o castă a preoților și a celor care se ocupă de spiritualitate (brāhmaṇa) o castă a războinicilor (kṣatriya), o castă a negustorilor (vaiśya) și o castă a meseriașilor și muncitorilor (śūdra). În afară de acestea, mai există o categorie de oameni care sunt considerați a fi în afara castelor (caṇḍāla), care sunt “de neatins” mai ales pentru cei din casta preoților, pentru că acest fapt ar conduce la impurificare. Aceștia sunt cei care fac muncile cele mai murdare și sunt paria societății indiene. Deși în epoca modernă acest sistem s-a diluat și atenuat, a existat o constantă problemă în spiritualitatea indiană spre a arăta că, în esență, toate ființele împărtășesc aceeași conștiință divină, indiferent de contextul în care nașterea ori societatea le-a plasat. Acesta este unul dintre lucrurile care sunt destul de șocante, mai ales pentru membrii castelor conducătoare în contextul Indiei acelor vremuri. Ei sunt puși în fața faptului că nașterea lor într-o poziție privilegiată nu are nici o relevanță din perspectiva cunoașterii de Sine și că, în fapt, ceea ce este relevant este doar existența în sine. Din păcate, la ora actuală, cultura occidentală, nu integrează această atitudine care recunoaşte întâietatea realizării spirituale  în faţa definirii materiale şi spirituale a individului.

Cunoașterea de Sine devine importantă în viața unui om și datorită faptului că aduce cu ea fericirea. Existența împlinită de faptul că în fiecare moment ești totul și că nu ai nevoie de nimic exterior pentru a fi în această stare de bucurie este “efectul” descoperirii a ceea ce suntem cu adevărat. Pentru omul modern, la fel ca și pentru cel al Indiei acelor vremuri, experiența propriei existențe este dominată de o constantă nevoie de întregire, de un acut sentiment de lipsă a ceva care trebuie mereu dobândit pentru a ajunge la completitudine. Această constantă dorire a ceva este motorul care pune în mișcare lumea de la începuturile ei. Cu toate acestea, Advaita vine să arate că, de fapt, noi nu avem efectiv nevoie de nimic pentru a experimenta împlinirea și fericirea ce decurge din aceasta. Descoperirea adevăratei noastre naturi ne aduce în situația de a constata că între noi și universul care ne înconjoară există o legătură foarte profundă. Că suntem asemeni unei celule într-un organism conștient mult mai vast. Și atunci viața universului curge prin noi și noi trăim odată cu viața acestui univers. Evenimentele se succed ca până acum, în aparență nimic nu s-a schimbat, însă în esență noi suntem părtași la această viață universală. Această recunoaștere a esenței existenței noastre, această regăsire a ceea ce suntem cu adevărat este numită în text cel mai adesea “eliberare” (mukti). Tradiția indiană vorbește de patru scopuri “legitime” ale vieții unui om: împlinirea menirii proprii și existența virtuoasă (dharma – implică de exemplu urmarea darurilor înnăscute; dacă avem talent de muzician să urmăm această chemare); succesul material și asigurarea bunăstării (artha); plăcerea (kama – implică atât plăcerea sexuală, cât și împlinirea altor lucruri considerate plăcute) și eliberarea (mokṣa). Din punct de vedere spiritual, singurul scop al vieții este eliberarea, privită nu ca o îndepărtare de viață, ci ca o participare conștientă și asumată la aceasta. Totuși, până a reuși să ajungă aici, omul trebuie să evite atracția pe care o exercită obiectele simțurilor ca elemente generatoare de dorințe, dorințe care îl îndepărtează de adevărata sa natură. De altfel, rădăcina tuturor suferințelor este considerată a fi avidya, necunoașterea, ignoranța. Această ignoranță, în advaita, nu este o incapacitate intelectuală de a înțelege anumite lucruri sau o lipsă a cunoașterii într-o anumită direcție, ci se referă la faptul că Sinele, esența conștiinței și a existenței, este confundat cu ceea ce nu este Sinele și anume corpul, mintea, emoțiile, personalitatea, funcția socială, etc. Această cunoaștere greșită este cea care face ca noi să experimentăm sentimentul separării de univers și de viața acestuia. Astfel apare sentimentul egoului (asmita, care, și el, face parte din cele cinci kleśa sau cauze ale suferinței) care, la rândul său, generează suferință datorită “celuilalt” care acționează asupra lui “eu” și de asemenea datorită faptului că, experimentând această dualitate “eu-univers”, avem senzația de neîmplinire care se transformă în dorință. Dorința de împlinire, care își are rădăcina în ego, dă naștere atașamentului (rāga) față de obiectele care ne fac să ne simțim împliniți și transformă dorința de împlinire în dorința după anumite obiecte, ființe ori situații. Odată cu atracția față de anumite obiecte (în sensul mai larg al termenului incluzând astfel și ființele ori situațiile care aduc cu ele aceeași senzație) care ne fac să ne simțim împliniți apare și repulsia, respingerea acelor obiecte, ființe ori situații, care aparent îndepărtează de noi această împlinire și astfel ne provoacă suferința. În cele din urmă apare teama de moarte (abhiniveśa), teama că existența individuală ar putea înceta și că va urma neantul. Aṣṭāvakra urmează tradiția clasică a advaitei începând cu același proces de negare (neti-neti) a ceea ce omul obișnuit consideră că reprezintă propria existență. Așa cum aminteam mai devreme, realitatea conștiinței de sine nu poate fi descrisă. Ea doar ESTE. Ceea ce se poate spune despre ea sunt doar comparații și metafore ori efecte pe care existența în această stare le produce asupra vieții obișnuite și asupra percepției pe care o avem asupra universului în acel moment. Este asemănătoare unei schimbări de perspectivă care, însă, nu poate fi înțeleasă decât în momentul experienței propriu-zise. Ceea ce se poate spune, totuși, despre ea este ceea ce NU ESTE. Aici e un dublu proces: pe de o parte, eliminarea gradată a falsei cunoașteri cu privire la Sine, o eliminare a oricărui concept limitator cu privire la această realitate și, pe de altă parte, o apropiere de experiența efectivă a acestei existențe pure pe măsură ce se produce renunțarea la falsele identificări. De aceea, adesea textul pare să balanseze între acești doi poli care sunt negarea existenței limitate și afirmarea realității absolute. Iar ceea ce face ca realitatea absolută să apară ca fiind existența limitată este tocmai iluzia, cea care face ca o funie să apară drept un șarpe periculos. De altfel, această metaforă care descrie iluzia revine mereu atât în acest text, cât și în alte texte vedantice. Această iluzie este  generată de ignoranță și puterea ei este cea care ascunde realitatea. Însă aici intervine o altă metaforă. Aceea a oglinzii care nu este afectată de lucrurile care se reflectă în ea. Cel care a atins înțelepciunea devine asemeni unei oglinzi care, deși pare să conțină în ea jocul lumii, rămâne totuși neafectată de acesta. Ea există chiar și în absența imaginilor pe care le reflectă, la fel cum și cel înțelept există dincolo de lumea aparențelor.O altă metaforă folosită adesea pentru a descrie întoarcerea în unitatea divină este aceea a valurilor oceanului. Deși acestea par să aibă o formă proprie și să fie distincte de oceanul însuși, în cele din urmă ele nu sunt decât aceeași apă și se întorc înapoi în ocean. Sau diferitele bijuterii care par a fi unice, dar sunt făcute din același aur. Prin urmare, conștiința divină pare să îmbrace diferite forme, dar în cele din urmă ea este una și aceeași. Lumea manifestată este doar o proiecție a conștiinței și asta este ceea ce afirmă regele Janaka pe tot parcursul capitolului al 2-lea. De altfel, dacă ne gândim puțin, constatăm că, într-adevăr, lumea există mai mult în interiorul nostru decât în exterior. Informațiile provenite de la simțuri sunt analizate și apoi transformate într-o imagine mentală pe care noi o numim lume. Însă, deși există un consens general în modul în care este numită realitatea percepută, cu siguranță că fiecare percepe universul în felul său unic. La nivel psihic,  același lucru poate să aducă cuiva bucurie, iar altcuiva tristețe. Știința modernă chiar merge mai departe în dezvăluirea acestei unități a universului manifestat. În profunzimile sale, materia își pierde din ce în ce mai mult caracterul diferențiat, ajungând în cele din urmă să fie doar o manifestare a energiei care se condensează în diferite forme. Trecerea dincolo de aparențe, aflarea acelui inexprimabil al existenței de dincolo de minte, este demersul spre care ne invită Aṣṭāvakra. Și o face atât sugerând direct diferite atitudini, cât și eliminând idei și concepții greșite. Cu toate acestea, cartea nu este o descriere concretă a unei tehnici de eliberare. Nu oferă propriu-zis o metodă prin care se poate scăpa de iluzie, ci urmărește să trezească în cititor acea dorință după inefabil, acea aspirație de regăsire a unității și împlinirii, acea dorință de a fi fericit dincolo de condiționările acestei lumi. De asemenea, oferă și reperele care să te ajute să recunoști faptul că ești deja acolo, că, în cele din urmă, exiști în acea conștiință a purei existențe. În advaita se consideră că nu este nimic de dobândit, nimic de atins, iar acest paradox este dificil de înțeles pentru cel care trăiește în societatea modernă, orientată mereu către atingerea unui scop sau obținerea unui obiect ori a unei cunoașteri. Pentru un astfel de om este mereu o călătorie de făcut, un drum de parcurs, o etapă de trecut pentru a ajunge acolo unde își propune. Advaita însă ne învață că suntem deja acolo unde vrem să ajungem. Că nu trebuie să ne ducem undeva, ori să facem ceva exterior pentru a ne regăsi. Este adevărat că acest proces al cunoașterii de Sine implică o gradare în revelarea naturii proprii, însă orientarea nu este către exterior, ci către realitatea interioară. Chiar și a vorbi despre acest proces implică un paradox al limbajului, pentru că, pentru cel care a dobândit această cunoaștere, nu mai poate fi vorba de interior sau exterior. Prin urmare, acest extras  este o invitație la introspectie, la meditație și la cunoașterea de sine. Ea nu este doar un demers filozofic ori de natură logică, ci și o chemare către acea profunzime a conștiinței în care toate lucrurile se întâlnesc într-o aceeași unică realitate. (  – Aṣṭāvakra Gītā – Ed. KAMALA –  Prefata – Sebastian Teodor)

Vă prezint aici primele 3 capitole ale acestui minunat text menit să ne reamintească cine suntem noi.

Aṣṭāvakra Gītā

Cap 1 – Cum este cel care atinge eliberarea?

 Janaka a spus:

1.1.

 Cum este cel care ajunge la cunoaştere? Cum e cel care atinge eliberarea? Şi cum este cel detaşat? Vorbeşte-mi despre acestea.

1.2

Ashtavakra a spus:

Dacă tu, fiul meu, cauţi eliberarea, evită obiectele simţurilor ca şi cum ar fi otravă şi dezvoltă-ţi toleranţa, sinceritatea, compasiunea, mulţumirea şi trăirea în adevăr – ca antidot pentru acestea.

1.3

Tu nu eşti nici unul din aceste elemente – pământ, apă, foc, aer şi nici chiar eter. Ca să te eliberezi, cunoaşte-te pe tine însuţi ca fiind conştiinţă, martorul a toate acestea.

1.4

Dacă rămâi cufundat în conştiinţă, privindu-te pe tine însuţi ca fiind diferit de corp, chiar în acest moment vei deveni fericit, plin de pace şi eliberat de înlănţuiri.

1.5

Tu nu aparţii castei brahmanilor şi nici altor caste, nu te afli în nici o etapă a vieţii şi nici nu eşti ceva ce poate fi văzut cu ochii. Eşti de neatins şi fără formă, martorul a tot… Aşa că – fii fericit!

1.6

Dreptatea şi nedreptatea, plăcerea şi neplăcerea aparţin minţii şi nu te privesc.

Nu eşti nici făptuitorul, nici cel ce adună roadele consecinţelor acestora, aşa că eşti mereu liber.

1.7

Eşti unicul martor a tot şi mereu complet liber. Cauza înlănţuirii tale este aceea că vezi martorul ca fiind altceva decât ceea ce este.

1.9

De vreme ce ai fost muşcat de şarpele negru al părerii că eşti „cel care acţionează”, bea antidotul credinţei că „nu eşti cel care acţionează” şi fii fericit!

1.10

Arde complet pădurea ignoranţei cu focul înţelegerii că „Eu sunt pura conştiinţa unică „, şi fii fericit şi eliberat de ataşamente.

Aceea conştiinţă în care toate lucrurile apar este ascunsă de iluzie, la fel cum funia este confundată cu un şarpe; tu eşti acea bucurie, supremă bucurie şi conştiinţă, aşa că fii fericit.

1.11

Dacă te gândeşti la tine însuţi ca fiind liber, eşti liber; dacă te gândeşti că eşti înlănţuit, eşti înlănţuit. Aici este adevărată acea afirmaţie: „Gândirea te face să fii aşa cum eşti”.

1.12

Natura ta reală este conştiinţa unică, perfectă, liberă şi pură ce nu acţionează; este conştiinţa martor – a- toate-pătrunzătoare – neataşată de nimic, lipsită de dorinţe şi mereu plină de pace. Fiind în iluzie, pari implicat în samsara (ciclul naşterilor şi al morţilor, roata reîncarnărilor, lumea iluziei care face să pară că totul este trecător şi supus schimbării, n. tr.).

1.13

Meditează asupra ta ca fiind conştiinţă neclintită, eliberată de dualism, şi renunţă la ideea greşită că eşti o conştiinţă provenită din altă conştiinţă, ori ceva intern sau extern.

1.14

Ai fost pentru mult timp prins în capcana identificării cu corpul. Taie această capcană folosind cuţitul cunoaşterii că „Eu sunt conştiinţă” şi fii fericit, fiul meu.

1.15

Eşti cu adevărat neînlănţuit şi nu acţionezi; eşti iluminat prin tine însuţi şi fără pată. Cauza înlănţuirii tale este că te laşi condus numai de minte.

1.16

Totul este umplut de tine şi se desfăşoară în tine, pentru că tu eşti alcătuit din pură conştiinţă… aşa că nu te limita.

1.17

Eşti necondiţionat şi neschimbat, fără formă şi de neclintit, conştiinţă profundă, netulburată: aşa că nu te identifica decât cu conştiinţa.

1.18

Recunoaşte că aparenţa este nereală, în timp ce nemanifestatul este etern. Prin această intuire a adevărului eşti salvat de căderea din nou în irealitate.

1.19

La fel cum oglinda există oriunde cu sau fără imaginile ce se reflectă în ea, tot aşa Supremul Dumnezeu există oriunde în interiorul acestui corp şi separat de el.

1.20

La fel cum unul şi acelaşi spaţiu atotpătrunzător există într-un vas şi în lipsa lui, tot aşa eternul, nesfârşitul Dumnezeu există în toate lucrurile.

Cap 2 – Eu sunt întreaga lume

Janaka a spus:

 2.1

 Cu adevărat, sunt plin de pace şi fără de pată, conştiinţă dincolo de cauzalitatea obişnuită. Tot acest timp am fost chinuit de iluzie.

2.2

Aşa cum eu dau lumină acestui corp, tot aşa dau şi lumii. Drept urmare eu sunt întreaga lume şi în acelaşi timp nimic nu este al meu.

2.3

Ce minune! În momentul în care am abandonat universul şi corpul şi orice altceva, Sinele meu adevărat s-a revelat.

2.4

Valurile, spuma mării nu sunt diferite de apa mării. În acelaşi fel, toate acestea care au fost emanate din Sine, nu sunt altceva decât Sinele.

2.5

Când o analizezi, pânza nu este altceva decât aţă. Tot astfel, dacă toate acestea sunt analizate, ele nu sunt altceva decât Sinele.

2.6

Zahărul produs din trestia de zahăr are acelaşi gust dulce. Tot astfel, toate acestea ce provin din mine sunt complet impregnate de conştiinţă Sinelui.

2.7

Din ignoranţa mea apare lumea ca fiind exterioară,  şi prin cunoaşterea mea ea nu mai apare. Din ignoranţă frânghia pare a fi un şarpe, şi prin recunoaşterea ei, ea nu mai pare aşa.

2.8

Strălucirea este natura mea esenţială şi eu nu sunt altceva decât aceasta. Dacă lumea străluceşte în continuare, e pentru că eu strălucesc în continuare.

2.9

Toate îmi apar în imaginaţie din cauza ignoranţei, tot aşa cum şarpele apare în locul unei frânghii, mirajul apei în lumina soarelui şi argintul în sideful perlei.

2.10

Toate cele ce provin din mine în mine se întorc, ca ulciorul în pământ, valul în apă, brăţara în aur.

2.11

Ce minunat sunt! Omagiu mie, pentru care nu există distrugere, eu care rămân şi după distrugerea lumii lui Brahma până la ultimul fir de iarbă.

2.12

Ce minunat sunt! Omagiu mie, solitar chiar având un corp; nici nu plec, nici nu vin niciunde, eu, cel care trăiesc nesfârşit, impregnând tot ceea ce este.

2.13

Ce minunat sunt! Omagiu mie! Nu este nimeni atât de înţelept ca mine! Eu, cel care am născut totul pentru totdeauna, fără să ating nimic!

2.14

Ce minunat sunt! Omagiu mie! Eu, cel care nu am nimic, sau am tot ceea ce mintea sau vorbirea ar putea descrie.

2.15

Cunoaşterea, ceea ce e de cunoscut şi cunoscătorul – acestea trei în realitate nu există. Eu sunt realitatea fără de pată în care ele apar din cauza ignoranţei.

2.16

Într-adevăr, dualismul este rădăcina suferinţei. Nu există alt remediu pentru ea decât realizarea faptului că toate acestea pe care le vedem sunt nereale şi că eu sunt Unica realitate neprihănită, constând din conştiinţă.

2.17

Sunt pura conştiinţă, deşi din ignoranţă am considerat că am şi alte atribute. Prin continua păstrare a atenţiei în conştiinţă, eu ajung la starea în care nu există diferenţieri.

2.18

Pentru mine, aici nu este nici înlănţuire nici libertate. Iluzia şi-a pierdut orice bază şi a dispărut. Cu adevărat, toate acestea există în mine, deşi în ultimă instanţă nu există în mine.

2.19

Recunoscând că toate acestea şi corpul meu de asemenea nu sunt nimic, în timp ce Sinele meu adevărat este conştiinţă pură, ce a mai rămas pentru a putea fi imaginat?

2.20

Corpul, raiul şi iadul, înlănţuirea şi libertatea şi frica de asemenea, toate sunt pură imaginaţie. Ce mi-a mai rămas de făcut mie, a cărui natură este conştiinţa?

2.21

Nu văd dualism nici în mulţimea de oameni, aşa că ce câştig dacă ea este înlocuită cu un deşert?

2.22

Eu nu sunt corpul şi nici corpul nu este al meu. Nu sunt o fiinţă vie. Eu sunt conştiinţă eternă. Setea mea de viaţă îmi era înlănţuirea.

2.23

Cu adevărat, în oceanul infinit din mine, datorită incitării produse de valurile colorate ale lumii, dintr-o dată totul apare în briza conştiinţei.

2.24

În oceanul meu infinit, vântul gândurilor slăbeşte şi barca neguţătorului numit „suflet individual” naufragiază şi este distrusă.

2.25

Ce minune e că, în oceanul infinit al Sinelui meu, valurile fiinţelor vii apar, se întâlnesc, se joacă şi dispar, în concordanţă cu natura lor.

Cap 3 – Toate valurile sunt apa oceanului

 Ashtavakra a spus:

3.1

Cunoscându-te pe tine însuţi cu adevărat unic şi indestructibil, cum ar putea un om înţelept ca tine, având cunoaşterea Sinelui, să simtă plăcere în dobândirea bogăţiei?

3.2

Într-adevăr, când cineva nu-şi cunoaşte Sinele, poate simţi plăcerea în percepţiile eronate, la fel cum lăcomia apare celui căruia i se pare că vede argint, deşi este doar sideful perlei.

3.3

Toate acestea apar la fel ca valurile în mare. Recunoscând că „Eu sunt Acela” – de ce să mai alergi în cerc, ca cineva care ar avea nevoie de ceva?

3.4

După ce înţelegi că eşti conştiinţă pură şi supremă frumuseţe, mai poţi să alergi după plăceri sexuale sordide?

3.5

După ce înţeleptul realizează că el însuşi este în toate fiinţele, şi toate fiinţele sunt în el, este uluitor că simţul individualităţii ar mai fi capabil să continue să existe.

3.6

Este uluitor că un om care a atins starea nonduală supremă şi este focalizat asupra eliberării ar mai putea fi supus dorinţelor şi înlănţuirii activităţii sexuale.

3.7

Este uluitor că un om, deja foarte slăbit şi care ştie foarte bine că apariţia slăbiciunii este duşmanul cunoaşterii, ar mai tânji după senzualitate chiar şi în ultimele sale zile.

3.8

Este uluitor că un om care nu este ataşat de lucrurile acestei lumi sau ale celei viitoare, care poate să discearnă între permanent şi nepermanent, şi care aspiră la eliberare, ar putea să se mai teamă de eliberare.

3.9

Indiferent dacă este sărbătorit sau torturat, omul înţelept este întotdeauna conştient de natura Sinelui său suprem şi nu este nici încântat, nici dezamăgit.

3.10

Mahatma (”Suflet Mare” – apelativ al celor care au atins Realizarea Spirituală -(n. tr.) îşi vede corpul său care acţionează, ca fiind corpul altcuiva, aşa încât cum ar putea fi el tulburat de laudă sau blamare?

3.11

Privind această lume ca pură iluzie, nefiind interesat de ea, cum ar putea un om înţelept să simtă frică, chiar dacă e vorba despre apropierea morţii?

3.12

Cine se poate compara cu un mahatma a cărui minte este eliberată de dorinţe, neatins de dezamăgiri, care-şi găseşte bucuria în cunoaşterea de Sine?

3.13

Cum ar putea un om înţelept,  care ştie că ceea ce vede este inexistent prin propria sa natură, să-şi dorească ceva sau să respingă altceva?

3.14

Un obiect nu este în el însuşi nici plăcut, nici neplăcut pentru cineva care şi-a eliminat ataşamentele şi care este eliberat de dualism şi de dorinţe.

Traducere Simona Trandafir

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s