UNELE DESINCRONIZARI IN COMUNICARE, ACTIUNE SI DRAGOSTE

Datorita interesului crescut fată de prezentarile facute in cadrul Seminarului consacrat armonizarii relatilor de cuplu am reluat din nou acest subiect ”cald”. In acest clip continui sa prezint alte aspecte care se produc adeseori in cadrul relatiilor de cuplu. Trebuie sa recunosc ca unele sabloane comportamentale pe care le-am observat la multe cupluri le-am prezentat de asta data intr-un mod putin mai ironic pentru a determina in felul acesta un impuls. Daca am ranit insa sensibilitatea unor persoane va rog sa ma scuzati.

VINDECAREA SUFLETEASCĂ SI RESPECTUL DE SINE

Respectul si Iubirea de sine

Expresia „Dacă nu te respecţi pe tine nu poţi să-i respecţi pe ceilalţi sau dacă nu te poţi iubi pe tine însuţi, nu poţi iubi pe nimeni” este folosită frecvent. Totuşi, pentru mulţi oameni, a se respecta şi iubi pe sine rămâne o vagă noţiune care, deseori este folosită în sensul material, cum ar fi cumpărături excepţionale sau vacanţe extravagante. A te răsplăti cu vacanţe şi jucării ţine de atitudinea compensatorie specifică celui de-al treilea nivel energetic – folosirea plăcerii fizice pentru a exprima aprecierea de sine. Deşi acest tip de răsplată este plăcut, el poate obstrucţiona contactul cu cele mai adânci tresăriri emoţionale ale inimii care apar atunci când trebuie să evaluăm o relaţie, o slujbă sau alte situaţii tulburătoare care ne afectează sănătatea. A te respecta şi iubi prin prisma nivelului specific al celui de al patrulea centru energetic Anahata Chakra (ce guvernează planul afectiv) înseamnă a avea curajul de a-ţi asculta mesajele conţinute în emoţiile pe care ţi le transmite inima, precum şi ”directivele” sale spirituale. Arhetipul către care inima ne trimite cel mai des este cel al vindecării „copilului rănit” din noi.

„Copilul rănit” din fiecare dintre noi conţine tipare emoţionale de afecţiuni şi răni din copilăria şi adolescenţa noastră, tipare ale amintirilor dureroase, ale atitudinilor negative şi ale imaginilor de sine disfuncţionale. Tipare ale dezamăgirilor, decepţiilor şi suferinţelor emoţionale. Amintiri ale ”iubirilor” trădate. Fără să ştim, putem continua să operăm influenţaţi de aceste tipare şi ca adulţi, chiar dacă într-o formă nouă. Frica de abandon, de exemplu, devine gelozie. Abuzul sexual devine o disfuncţionalitate sexuală, deseori cauzând o repetiţie a aceloraşi violări chiar cu proprii noştri copii. O imagine de sine negativă ca şi copil poate deveni mai târziu sursa unor disfuncţionalităţi precum anorexia, obezitatea, alcoolismul şi alte dependenţe cum ar fi frica obsesivă de eşec. Aceste tipare pot produce multe daune relaţiilor noastre emoţionale, vieţii noastre personale şi profesionale precum şi sănătăţii noastre. A te iubi pe tine însuţi începe prin confruntarea cu această forţă arhetipală din interiorul psihicului nostru şi prin înlăturarea autorităţii pe care ”copilul rănit” o are asupra noastră. Nevindecate, rănile ne fac prizonierii trecutului nostru.

Sistemul intuitiv al fiecărui om funcţionează în aşa fel încât rar se întâmplă să nu ne atragă atenţia asupra unor direcţii sau curente negative care ne pot afecta ori să nu ne arate cum putem alege să ne eliberăm de aceste şabloane sau impregnări negative înainte ca ele să devină o boală fizică.

Ceea ce este poate mai puţin cunoscut îl constituie faptul că vindecare fizică, psihică şi mentală este posibilă prin actele noastre de iertare. În viaţa şi în învăţăturile lui Iisus, iertarea este actul spiritual al perfecţiunii, dar este, de asemenea, şi un act de vindecare. Iertarea nu mai este doar o opţiune, ci o necesitate pentru a obţine vindecarea. Iisus a vindecat mai întâi suferinţele emoţionale ale ”pacienţilor” săi; apoi, vindecarea fizică urma în mod natural. Deşi mulţi au interpretat vindecările lui Iisus drept o răsplată divină pentru recunoaşterea faptelor şi comportamentelor incorecte, a celor suferinzi, iertarea de sine precum şi iertarea semenilor noştri este un act spiritual esenţial, care trebuie să aibă loc pentru a ne deschide complet puterii vindecătoare a iubirii.

Respectul şi iubirea de sine începe de aici. Aceasta înseamnă să avem grijă de noi, dar şi să-i iertăm pe oamenii din trecutul nostru, astfel încât rănile să nu ne mai afecteze; pentru că rănile noastre nu-i dor pe oamenii care ne rănesc, ci doar pe noi înşine. Eliberarea de toate ataşamentele faţă de aceste răni, ne face capabili să mergem mai departe, să ne mutăm din relaţia ”copilărească” pe care o stabilim cu semenii noştri şi chiar cu Dumnezeu (relaţii care poartă foarte mult amprenta coloraturii subtil energetice a primilor trei centri de forţă fiind dominate de ataşament şi egoism) într-un nivel al relaţiei care să poarte din ce în ce mai mult amprenta şi căldura iubirii şi compasiunii.

Mai ales deschiderea faţă de acest plan al afectivităţii corespunzător celui de al patrulea centru energetic ne ghidează mai departe existenţa, către maturitatea spirituală, dincolo de dialogul părinte-copil pe care îl avem cu Divinul, dincolo de rugăciunea pentru a obţine explicaţiile evenimentelor, dincolo de frica de necunoscut. ”Copilul rănit” din noi vede Divinul ca autoritate operând ca forţă într-un sistem bazat pe răsplată şi pedeapsă, cu explicaţii logice pentru toate experienţele dureroase. ”Copilul rănit” nu înţelege că în toate experienţele, oricât de dureroase ar fi, există o revelaţie spirituală cu privire la propria sa făptură. Atâta vreme cât gândim ca un copil rănit, vom putea iubi numai condiţionat şi având o mare frică de pierdere, perpetuând clişeele auto-condiţionării prin ataşament.

Actualmente cultura noastră ca întreg oscilează în cele două direcţii: vindecarea de răni şi victimizare. Totuşi, intrând sub influenţa puterii rănilor noastre, este dificil să vedem cum am putea renunţa la această ”putere negativă”, cum am putea merge mai departe pentru ca fiinţa noastră, (văzută ca întreg), să-şi recâştige adevărata sa putere interioară.

Trecerea dincolo de limbajul rănilor

Iată ce afirmă Caroline Miss vorbind despre stadiile puterii şi vindecării.

”În intenţia de a vindeca rănile sufleteşti oamenii au ajuns să se identifice pe aceste niveluri reactiv-emoţionale. S-a structurat un întreg limbaj care se bazează pe răni. Oamenii au devenit fluenţi, din punct de vedere terapeutic, în procesul creării unui limbaj al aşa zisei intimităţii şi cunoaşteri de sine pe care eu îl denumesc „rănilogie”. Acum folosim revelaţia şi schimbăm experienţe despre rănile noastre ca substanţă a conversaţiilor, şi, într-adevăr, ca un liant ce ne întăreşte relaţiile. Am devenit atât de buni la asta, încât, de fapt, ne-am convertit rănile într-un tip de monedă de schimb în relaţii, monedă pe care o folosim pentru a controla situaţiile şi oamenii. Nenumăratele grupuri de sprijin ce încearcă să-i ajute pe oameni să-şi depăşească trecutul legat de abuz, incest, dependenţă şi bătaie, asta ca să numesc doar câteva, servesc numai pentru a consacra „rănilogia” drept o limbă contemporană a intimităţii. În cadrul acestor grupuri de într-ajutorare bine intenţionate, membrii primesc deseori pentru prima dată, acea atât de mult aşteptată validare pentru rana pe care au suferit-o. Compasiunea ce se revarsă din partea membrilor grupului este resimţită ca un pahar mare de apă rece băut într-o zi uscată şi toridă.

Rănile, ca limbaj al intimităţii şi-au găsit arena de exprimare atât în cadrul relaţiilor, cât şi în grupurile de sprijin. De fapt, nu este o exagerare să afirm că ritualurile romantice de împerechere contemporane aproape că cer o rană pentru a „decola”. Un ritual tipic de legătură pare ceva asemănător cu acesta: doi oameni se întâlnesc pentru prima oară. Îşi spun numele, oraşele natale şi posibil dau ceva referinţe despre originile lor etnice şi religioase (pattern de comunicare specific nivelului 1 controlat de primul centru energetic). Apoi, conversaţia se mută asupra subiectelor specifice planului doi: ocupaţia, trecutul în relaţii, inclusiv căsătorii, divorţuri şi copii şi, probabil, finanţe. Subiectele specifice manifestării planului trei urmează, de obicei, în ceea ce priveşte gusturile personale cu privire la obiceiurile alimentare, programul exerciţiilor fizice, activităţile de după serviciu şi, posibil, programele de dezvoltare personală. Dacă vor să stabilească o relaţie intimă, se mută către nivelul patru. Cum se începe adesori abordarea? O persoană mărturiseşte despre o rană pe care încă are nevoie să o „proceseze”. Dacă cealaltă persoană vrea să răspundă într-o manieră „de legătură”, va găsi ceva de o magnitudine similară cu rana primei persoane. Dacă potrivirea merge, atunci ei devin „colegi de suferinţă”. Uniunea lor include următorii termeni nerostiţi ai unui acord:

1. Vom fi mereu gata să ne ajutăm unul pe altul în orice situaţie care se va asocia cu amintirile acestei răni.

2. Acest ajutor va include reorganizarea oricărei părţi a vieţii noastre sociale sau profesionale în funcţie de nevoile partenerului nostru rănit.

3. Dacă este necesar, ne vom asuma responsabilităţile partenerului nostru, astfel arătându-ne sinceritatea deplină a sprijinului nostru.

4. Vom încuraja partenerul să analizeze rănile sale împre­ună cu noi şi să aloce atât timp cât este necesar pentru refacerea sa.

5. Vom accepta, cu minimă rezistenţă, toate slăbiciunile şi defectele izvorâte din aceste răni, de vreme ce acceptarea este crucială pentru vindecare.

Pe scurt, o legătură bazată pe intimitatea rănilor este o garanţie implicită că partenerii afectaţi vor avea mereu nevoie unul de altul şi că vor avea o cale deschisă întotdeauna către interiorul celuilalt. În limbajul comunicării, asemenea legături reprezintă o nouă dimensiune a iubirii, una care este orientată către ajutorul terapeutic şi susţinerea angajamentelor mutuale pentru vindecare. În limbajul puterii însă, partenerii nu au avut vreodată un acces mai uşor la vulnerabilităţile celuilalt sau atâta acceptare deschisă de a le fi folosite rănile pentru a fi manipulaţi emoţional şi astfel conduşi şi controlaţi prin acest tip de relaţii.

„Rănilogia” a redefinit complet parametrii intimităţii. Atât într-un sens pozitiv ca deschidere şi sinceritate relaţională dar şi în sens negativ prin complacere în abuz şi condiţionare mergând până la manipulare psihică.

Intimitatea rănită a găsit un suport enorm în interiorul acestei comunităţi holistice de vindecare, în mod special în literatura despre legăturile dintre durerile emoţionale şi boală, dintre vindecarea traumelor emoţionale şi redobândirea sănătăţii. S-au creat grupuri de sprijin în jurul oricărui tip de traumă emoţională posibilă, de la abuzul asupra copilului prin incest, la violenţa domestică şi durerea de a avea un membru al familiei în puşcărie. Talk show-urile de televiziune se străduiesc să facă publice detaliile rănilor oamenilor. (Nu numai că trăim în interiorul rănilor noastre, ci ne şi distrăm cu rănile altora). Este speculată emoţia ”rănilor” şi slăbiciunea publicului la acestea pentru a creşte ratting-urile televiziunilor. S-a ajuns la o veritabilă întrecere în a prezenta cât mai dramatic ”rănile” individului şi societăţii. Sistemul legislativ a învăţat cum să convertească rănile în putere economică: reclamele la televiziune încurajează oamenii să considere tribunalul o cale de a putea trăi cu rănile lor.

Înainte de 1960, a fi matur şi puternic însemna să-ţi păstrezi durerea şi vulnerabilitatea pentru sine. Definiţia contemporană a puterii individuale include capacitatea de a expune slăbiciunile interioare unei alte persoane. În timp ce intenţia iniţială a acestor grupuri de sprijin era să ajute oamenii să simtă o alinare, o îngrijire, un răspuns plin de compasiune pentru o criză personală, nimeni nu se aştepta ca acestea să continue până când persoana era vindecată, ca să nu mai vorbim de funcţia de agent al respectivei vindecări. Aceste grupuri au fost menite să fie numai barca de trecere peste râul tranziţiei. Dar mijloacele folosite în procesul vindecării şi recuperării sufleteşti au fost confundate apoi de către mulţi, (chiar şi de către tagma vindecătorilor) cu scopul propriu-zis. Ca şi cum a rămâne integraţi unui grup de sprijin orientat din exterior era tot ce putea fi obţinut mai mult de către o persoană ”rănită” sufleteşte. Se uită faptul că vindecarea reală consta în insăşi afirmarea autonomiei sufleteşti, a manifestării active a personalităţii aceluia care îşi regăseşte ”calea” prin propriile sale puteri şi străduinţe, ”ridicându-se şi umblând” sănătos şi încrezător atât în el însuşi, în semenii săi şi în Dumnezeu.

Dar foarte puţini membri au dorit să coboare din barca de salvare când au ajuns la malul opus. Dimpotrivă, ei au creat dintr-o fază de tranziţie a vieţii lor, un stil de viaţă permanent. Odată ce au învăţat cum să vorbească şi să integreze „rănilogia”, a devenit extrem de dificil pentru ei să renunţe la privilegiile care însoţeau faptul de a fi rănit în cadrul acestei culturi ce integrează nivelul comunicarii şi manifestării specific celui de al patrulea nivel energetic unde se exprimă cel mai mult nevoile sufleteşti de împărtăşire şi înţelegere afectivă.

Fără un program eficient al vindecării sufleteşti, riscăm să devenim dependenţi de ceea ce credem că este sprijin şi compasiune; credem că avem nevoie de tot mai mult timp pentru a „procesa” rănile noastre. Şi adeseori rămânem să ne lingem rănile toată viaţa, nesiguri că am putea să o luăm din nou singuri de la capăt. Datorită faptului că există un răspuns de sprijin prelungit, membrii grupurilor de sprijin rămân adeseori agăţaţi de acestea cu o pasiune care sugerează că, „Nu vom mai pleca niciodată de aici, pentru că acesta este singurul loc unde am găsit ajutor. Nu există alt ajutor pentru mine în lumea obişnuită. Aşa că, voi trăi mereu în acest proces şi printre oameni care înţeleg prin ce am trecut eu.”

Problema cu asemenea sisteme de ajutorare socială sau familială este dificultatea de a spune cuiva că a beneficiat de suficient sprijin şi că trebuie să îşi reia curajos propria viaţa în mâini. În multe privinţe această problemă reflectă înţelegerea noastră limitată asupra compasiunii. Compasiunea este aptitudinea unei fiinţe de a ”simţi” şi recunoaşte suferinţa altuia participând apoi activ la procesul de vindecare interioară ajutîndu-l să-şi recâştige puterea înapoi în viaţa sa. Pentru că atâta vreme cât cultura noastră nu a integrat necesitatea unei practici individuale care să ofere timp pentru vindecarea sufletului şi nici nu a recunoscut măcar necesitatea sa, oamenii au supracompensat acest lucru în prezent prin faptul că nu au mai pus limite timpului acordat acestei ”vindecări” exterioare.”

Sensul corect al vindecării sufleteşti este recăpătat odată cu acceptarea fiecăruia dintre cei care au fost vreodată ”răniţi din prea multă iubire” a faptului că acest lucru s-a produs pentru a le conferi, în primul rând lor, puterea de a reevalua corect resusele lor interioare, pentru a le transforma sau îmbogăţi pentru a rămâne să rodească în câmpul iubirii.

A fi vindecat sufleteşte înseamnă a putea din nou să-ţi laşi viaţa condusă de vocea inimii care vorbeşte limbajul iubirii şi compasiunii, deschiderii, sincerităţii, iertării şi altruismului. Nu este de mirare că în societate actuală sunt foarte puţini cei cu adevărat vindecaţi sau sănătoşi din punct de vedere sufletesc.

În continuare, pentru a ilustra cele afirmate, iată un pasaj poetic şi plin de înţelepciune din lucrarea „PROFETUL” a genialului KAHLIL GIBRAN, cu privire la iubire: 

          „Când iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,

          Chiar dacă drumurile ei sunt aparent grele şi prăpăstioase,

          Şi când vraja ei paradisiacă vă cuprinde cu aripile ei angelice, supuneţi-vă misterului ei

          Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,

          Iar când iubirea transfiguratoare vă vorbeşte şi o simţiţi profundă şi divină, daţi-i crezare,

          Chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.

          Fiindcă, precum iubirea vă încunună, adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, tot ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.

          Precum ea vă ridică până la înălţimea voastră ideală, alintându-vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui,

          Tot la fel ea va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.

          Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră, niciodată întâmplător.

          Vă treieră pentru a vă descoji.

          Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.

          Vă macină până la înălbirea făinii voastre.

          Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi. Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea cea sfântă la ospăţul divin.

          Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi să deveniţi o parte din inima Vieţii.

          Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,

          Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,

          Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge dar nu cu toate lacrimile voastre.

          Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu decât de la sine.

          Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea niciodată să fie stăpânită;

          Fiindcă iubirii îi este de ajuns iubirea.

          Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă „eu sunt în inima Creatorului”.

          Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

          Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.

          Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca acestea să fie:

          Să te topeşti de iubire în tot şi să devii izvor ce susurul în noapte-şi cântă,

          Să cunoaşti durerea prea marii duioşii,

          Să fii rănit de înţelegerea iubirii,

          Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te,

          Să te trezeşti în zori, cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire,

          Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii,

          Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,

          Şi, apoi, să adormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze să ai un cântec de laudă.”

CADRUL EVOLUTIV SPECIFIC FEMININ – MASCULIN

Exista datorita diferentelor dintre barbat si femeie si o ”schema” evolutiva specifica.  Pornind de la asumarea ”rolurilor” si continuand cu modul de a integra viata si relatia de cuplu vom vedea in continuare cum cauta cei doi (barbatul si femeia) sa-si implineasca scopurile.

Un aspect mai putin cunoscut si constientizat il constituie faptul ca barbatul si femeia integreaza intr-un mod specific procesul evolutiv si aceasta determina prin urmare o raportare diferita la celalalt in cadrul relatiei de cuplu.

DIFERENTE DE COMUNICARE

Comunicarea intre oameni si in special cea desfasurata in relatia de cuplu reprezinta un aspect esential prin care cei doi urmaresc sa se faca intelesi unul altuia. Cand nu se produce aceasta este cazul sa ne amintim ca exista diferente mari in modul in care fiecare dintre noi – barbat sau femeie – comunica si este cazul sa producem o modificare. Inteligenta relationala presupune implicit comunicarea (verbala si non-verbala), dialogul si ascultarea reflexiva.  

DE CE BARBATII NU ASCULTA SI FEMEILE NU STIU SA SE UITE LA HARTA

Ii multumesc Cameliei pentru comentariul la articolul anterior Femeia, Barbatul si …Creierul şi pentru linkul oferit.

Allan Pease este un cunoscut expert international in domeniul comunicarii non-verbale. Lucrarile, filmele si casetele sale sunt cunoscute si utilizate de foarte multi oameni, pentru ca el a reusit, intr-un mod adeseori umoristic sa prezinte pentru cei interesati mecanismele si modul de functionare al limbajului verbal si non-verbal optim pe care barbatii si femeile l-ar putea adopta pentru a se face mai bine intelesi. In acest clip, la randul sau scoate in evidenta anumite diferente fundamentale de atitudine si comportament specifice femeii si barbatului.

DESPRE ARTA CONCENTRARII MENTALE

După aceasta invitatie, in urmatorul clip va amintesc cateva lucruri despre ce implica starea de concentrare. Starea de ”con-centrare” este in primul rand o stare de a fi ”cu centrare”, cu alte cuvinte de a te identifica si regasi o perioada de timp ca fiinta centrata asupra a ceea ce vrei sa percepi sau sa cunosti. Evident ca daca ”obiectul” cunoasterii tale este chiar propria ta fiinta, vei ajunge sa recunosti necesitatea con-centrarii interioare. Mentinuta si asumata constient aceasta duce, in fazele mai avansate de practica la o cunoastere revelatoare cu privire la ”cine suntem”.  In toate celelalte situaţii, in care vom face dintr-un ”obiect exterior” punctul de centrare se obtine de asemenea o cunoastere profunda asupra sa. 

Numai practicantii concentrarii mentale stiu cum sa produca acest rezultat al obtinerii unei cunoasteri cel putin semnificative, daca nu chiar revelatoare cu privire la fiinta, fenomenul, procesul sau realitatea aleasa ca ”obiect” al identificarii prin concentrare. Aceasta implica insa intotdeauna disciplina in antrenament.

DESPRE CUM AR PUTEA FI SI CUM SUNT UNELE RELATII DE CUPLU

Reiau in acest clip, tema mult solicitata de catre unii dintre cititorii acestui blog, a relatiilor de cuplu. Cum ar putea fi integrate acestea si cum se manifesta adeseori cei doi in relatie sunt prezentate aici din perspectiva unui determinism cauzal care îi implică in egală măsură.

ARTA DE A IUBI

Este oare iubirea o artă? Dacă este, ea cere cunoaştere şi efort. Ori este doar o senzaţie plăcută, pe care o încerci dacă ai noroc, care „te încearcă” dacă ai această şansă? Articolul de faţă se bazează pe prima premisă, deşi, neîndoielnic, majoritatea oamenilor cred astăzi în cea de a doua.

Nu că oamenii ar considera iubirea lipsită de importanţă. Dimpotrivă, ei tînjesc după iubire; se uită la nenumărate filme despre poveşti fericite sau nefericite de dragoste, ascultă sute de cîntecele de dragoste – şi totuşi aproape nimănui nu-i trece prin minte că ar avea ceva de învăţat despre iubire care presupune efort, înţelegere, acceptare, răbdare şi încă multe altele.

Această stranie atitudine se bazează pe cîteva premise care – luate separat sau puse laolaltă – încearcă să o susţină.

Iată care sunt ele:

1. Cei mai mulţi oameni privesc problema iubirii ca fiind în primul rînd problema de a fi iubiţi ei înşişi şi nu cea de a-i iubi ei pe alţii, nu cea a propriei lor capacităţi de a iubi. Ei se întreabă, aşadar, cum să se facă iubiţi, cum să devină demni de iubire.

Pentru atingerea acestui scop, ei urmează diferite căi. O cale practicată în special de bărbaţi este să ai succes, să fii cît mai puternic şi mai bogat, în limitele permise de poziţia ta socială. O altă cale, practicată mai ales de femei, este să te faci atrăgătoare, îngrijindu-ţi trupul, îmbrăcă­mintea etc. Alte căi de a te face atrăgător, practicate atît de bărbaţi cît şi de femei, sînt: să ai maniere plăcute, să porţi o conversaţie interesantă, să fii săritor, modest, inofensiv. Multe din căile de a te face demn de iubire sînt identice cu cele folosite ca să ai succes, „ca să-ţi cîştigi prieteni şi să capeţi influenţă asupra oamenilor”. De fapt, ceea ce „majoritatea oamenilor din cultura noastră înţeleg prin „demn de a fi iubit” este un amestec între a te bucura de o simpatie generală şi a fi „un bărbat bine” sau „o femeie atră­gătoare”.

2. O a doua premisă care fundamentează atitudinea ce susţine că nu ar exista nimic de învăţat despre iubire este ipoteza că problema iubirii ar fi doar problema unui obiect şi nu a unei aptitudini. Oamenii îşi închipuie că este foarte simplu să iubeşti, că totul este să găseşti obiectul potrivit pe care să-l iubeşti sau care să te iubească. Această atitudine are câteva cauze ce îşi trag rădăcinile din dezvoltarea societăţii moderne. O astfel de cauză este marea schimbare ce a intervenit în secolul al XX-lea în modul de alegere a „obiectului iubirii”. În epoca victoriană, ca în multe culturi tradiţionale, iu­birea nu era – de cele mai multe ori – o trăire personală spontană care să ducă apoi la căsătorie. Dimpotrivă, căsătoria se contracta prin convenţie – fie de către familiile respective, fie de agenţi matrimoniali, fie fără astfel de intermediari, dar oricum pe baza unor considerente sociale -şi se considera că iubirea trebuie să apară după încheierea căsătoriei. De câteva generaţii încoace, în lumea occidentală, conceptul iubirii romantice a devenit aproape universal. În Statele Unite, deşi considerentele de ordin convenţio­nal nu sînt cu totul absente, în marea majoritate a cazurilor, oamenii caută ”iubirea romantică”, trăirea personală a iubirii care să ducă apoi la căsătorie.

Se pare că acest nou concept al libertăţii în iubire a accentuat mult impor­tanţa obiectului, în detrimentul importanţei funcţiei.

În strînsă legătură cu acest factor, intervine şi o altă trăsătură caracte­ristică a culturii contemporane. Întreaga noastră cultură se bazează pe pofta de a cumpăra, pe ideea unui schimb reciproc avantajos. Fericirea omului modern constă în a căuta cu înfrigurare prin vitrinele magazinelor şi în a cumpăra tot ceea ce poate fi cumpărat, cu plată integrală sau în rate. Bărba­tul (sau femeia) privesc oamenii într-un mod asemănător. O fată atrăgătoa­re, respectiv un bărbat atrăgător – iată ce îşi caută ei. ”Atrăgător” înseamnă de regulă un „pachet de calităţi” drăguţe, general apreciate, care au căutare pe piaţa de personalităţi. Ce anume face ca o persoană să fie atrăgătoare depinde de moda zilei, atît pe plan fizic, cît şi pe plan spiritual. În anii ’20, o fată care fuma şi bea, fiind provocatoare şi dură era considerată atrăgă­toare; în timp ce astăzi moda cere mai degrabă spirit casnic şi blîndeţe. La sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului acestuia, bărbatul trebuia să fie agresiv şi ambiţios, pe cînd acum el trebuie să fie sociabil şi tolerant pentru a constitui un „pachet” atrăgător. În orice caz, sentimentul iubirii apare de regulă numai în faţa unor oferte umane ce se încadrează în limitele posibilităţilor de schimb ale fiecăruia. Sînt pe cale să fac un tîrg: obiectul trebuie să fie tentant ca valoare socială şi în acelaşi timp trebuie să fie inte­resat de mine, avînd în vedere toate calităţile şi potenţialităţile mele eviden­te şi ascunse. Astfel, două persoane se îndrăgostesc una de cealaltă cînd simt că au găsit cel mai bun obiect oferit pe piaţă, avînd în vedere limitele propriei lor valori de schimb. Adesea, ca în cazul cumpărării unor proprie­tăţi efective, potenţialităţile ascunse ce pot fi dezvoltate ulterior joacă un rol considerabil în cadrul tîrgului. Într-o cultură în care orientarea spre piaţă este preponderentă şi în care succesul material constituie principala valoare, nu avem motive să fim surprinşi că relaţia umană de iubire urmează ace­leaşi reguli ale schimbului care guvernează şi piaţa produselor şi a muncii.

3. A treia premiză eronată ce duce la ipoteza că nu ar fi nimic de învăţat despre iubire constă în confuzia dintre trăirea iniţială a îndrăgostirii” şi starea permanentă de iubire sau, mai bine zis, menţinerea unei stări permanente de iubire. Dacă doi oameni care au fost străini unul faţă de celălalt, aşa cum sîntem de regulă noi toţi, lasă brusc zidul dintre ei să cadă şi se simt apro­piaţi, se simt „una”, acest moment al uniunii este o trăire dintre cele mai ameţitoare, dintre cele mai pasionante ale vieţii. Şi este cu totul ieşită din comun, de-a dreptul miraculoasă, tocmai pentru persoanele închistate în ele însele, izolate, lipsite de iubire. Acest miracol al apropierii bruşte este adesea înlesnit dacă are în componenţa sa sau dacă are ca punct de plecare atracţia sexuală şi consumarea actului sexual. Totuşi, iubirea de tipul acesta nu poate fi, prin natura sa, de durată. Cele două persoane ajung să se cunoască, iar relaţia lor intimă îşi pierde tot mai mult farmecul, pînă cînd conflictele, dezamăgirile, plictisul ucid în întregime bucuria iniţială. Desi­gur, la început, cei doi nu îşi dau seama de toate acestea: dimpotrivă, ei iau intensitatea orbirii lor, ”nebunia” lor, drept o dovadă a puterii dragostei ce i-a cuprins, cînd aceasta nu dovedeşte, de fapt, decît gradul însingurării lor anterioare.

4. O altă premiză falsă este constituită din atitudinea care susţine că nimic nu ar fi mai simplu decît să iubeşti. Continuă să fie pentru mulţi ideea prevalentă despre iubire, în ciuda copleşi­toarei evidenţe a contrariului. Poate că nici nu mai există pe lume vreo virtute, activitate, sau întreprindere umană, care să fie începută cu atît de enorme speranţe şi-aşteptări şi care să ducă totuşi, cu atîta regularitate, la eşecuri. Dacă acest lucru s-ar întîmpla cu vreo altă activitate, oamenii ar fi interesaţi să cunoască motivele eşecului lor şi ar încerca să afle cum să procedeze mai bine ori, bunăoară, ar renunţa definitiv la acea activitate. Cum în cazul iubirii această ultimă variantă este imposibilă, se pare că există doar o singură cale de a evita eşecurile: cea de a examina cauzele acestor eşecuri şi de a învăţa ce înseamnă iubirea cu adevărat.

Primul pas care trebuie făcut este să devii conştient de faptul că a iubi este o artă, după cum şi a trăi este o artă; dacă vrem să aflăm cum să iubim, trebuie să procedăm aşa cum se procedează cînd vrem să învăţăm orice altă artă, să zicem: muzica, pictura, tîmplăria ori arta medicală sau ingineria.

Care sînt paşii necesari în învăţarea unei arte?

Procesul învăţării unei arte se poate împărţi convenabil în două părţi: una, însuşirea teoriei; cealaltă, însuşirea practicii. Dacă vreau să învăţ arta medicală, trebuie să cunosc mai întîi faptele legate de corpul omenesc şi de diferitele boli. Cînd am toate cunoştinţele acestea teoretice, nu sînt încă, în nici un caz, competent în arta medicală. Voi deveni stăpîn pe această artă abia după o lungă perioadă de exerciţiu, abia după ce, pînă la urmă, rezul­tatele cunoştinţelor mele teoretice şi cele ale exerciţiului meu practic se vor fi contopit într-un singur lucru: intuiţia mea, esenţa stăpînirii unei arte. Dar, pe lîngă teorie şi practică, există şi un al treilea factor necesar pentru ca cineva să devină maestru al unei arte: stăpînirea acelei arte trebuie să aibă pentru el o importanţă maximă, nimic nu trebuie să fie pentru el mai presus decît acea artă. Acest lucru este adevărat pentru muzică, pentru medicină, pentru tîmplărie şi, deopotrivă, pentru iubire. Poate că tocmai aici se ascunde răspunsul la întrebarea: de ce oamenii culturii noastre încearcă atît de rar să înveţe această artă. În ciuda eşecurilor lor  evidente, în ciuda profundei lor însetări de iubire, aproape orice pare să fie mai important pentru ei decît iubirea. Succesul, prestigiul, banii, puterea, aproape toată energia noastră este folosită pentru a învăţa cum să atingem aceste ţeluri şi astfel nu ne mai rămîne aproape deloc energie pentru a învăţa şi arta de a iubi.

Se consideră oare că nu merită să fie învăţate decît acele lucruri cu care se pot cîştiga bani sau se poate obţine prestigiu şi că iubirea, de pe urma căreia profită „doar” sufletul şi care, în sens modern, „nu aduce nici un profit”, este un lux pentru care nu avem dreptul să cheltuim prea multă energie?(Erich F. Arta de a iubi)

În articolele următoare vom mai dezvolta această frumoasă şi sublimă temă. O lecţie evolutivă esenţială pentru fiecare dintre noi.

LIBERTATEA DE A FI COPIL

Motto: „Atunci cand am incetat de a mai fi copii, suntem deja morti.“ C. Brancuși

Unul dintre cele mai responsabile lucruri pe care le putem face ca adulti, desi poate parea paradoxal, este de a INVATA sa redevenim din ce in ce mai mult copii. O atitudine de curiozitate si fascinatie valoreaza mult mai mult decat o atitudine inclinata mereu catre a face presupuneri si deductii logice.

Aceasta este o idee foarte simpla, avand insa consecinte profunde. Copiii mici invata extrem de rapid, deoarece sunt extrem de curiosi fata de orice lucru. Ei nu stiu si stiu ca nu stiu, astfel ca nu se ingrijoreaza daca vor parea stupizi daca vor pune intrebari. La urma urmei, fiecare credea odinioara ca Soarele se invartea in jurul Pamantului, ca ceva mai greu decat aerul nu poate zbura si ca este imposibil sa alergi 100 m in mai putin de 10 secunde. Transformarea este singura constanta.

In momentul in care veti avea curajul sa fiti si adult si copil in acelasi timp, depasind sabloanele artificiale ale gandirii care au incercat intotdeauna sa distruga sau cel putin sa separe copilul din fiecare dintre noi de personalitatea noastra adulta, veti putea sa actionati in toate indatoririle zilnice cu bucuria specifica unui copil care se joaca si puteti fi sigur ca in tot ceea ce veti intreprinde veti fi un invingator. Veti putea aborda orice problema mult mai direct, cu dezinvoltura specifica unui copil. Va veti putea desfasura activitatile cu mult mai multa voie buna si libertate, fara ca in acelasi timp sa manifestati seriozitatea rigida sau atitudinea sumbra a adultului mereu apasat de griji, care a uitat de mult sa mai fie copil.

A descoperi copilul ascuns in fiecare dintre noi si a-i permite sa se manifeste inseamna, de fapt, a descoperi insasi acea legendara fantana a vietii si a tineretii, si totodata caile de acces catre ea. Dar ce trebuie facut pentru aceasta? Nu avem decat sa urmam aceste cai:

 Radeti cat mai mult

Copilul din dumneavoastra, ca orice copil, iubeste rasul si compania oamenilor plini de umor. Cautam cu totii sa fim in preajma oamenilor care rad, debordand de veselie, fie ca suntem sau nu constienti de efectul curativ al rasului. El este deosebit de eficient in eradicarea depresiei, inertiei sau chiar a panicii. Pur si simplu nu putem fi deprimati, nelinistiti sau nervosi atunci cand radem.

Faceti-i pe cei din jur sa rada cu pofta in fiecare zi

Urmariti sa realizati acest lucru si veti vedea ca aceasta nu implica neaparat sa va straduiti sa fiti amuzant, ci doar sa va relaxati pentru o secunda, iesind cu detasare din sfera preocuparilor stresante, si sa vedeti sau sa va amintiti ceva amuzant, pe care sa il impartasiti apoi celorlalti. Astfel, va veti obisnui sa vedeti partea buna a lucrurilor, cu alte cuvinte, jumatatea cea plina a paharului.

Bucurati-va de libertate

Petreceti un anumit timp cu un grup de copii, fara nici un alt motiv decat acela de a va bucura de compania lor. Cand va aflati in prezenta lor, nu incercati sa le incadrati viata in acele sabloane rigide in a caror capcana dumneavoastra ati cazut deja, sa ii corectati sau sa ii educati, ghidandu-i mereu din perspectiva adultului. Pur si simplu fiti alaturi de ei in bucuria libertatii lor si veti observa ca rasul si voia buna vor deveni curand o „regula de aur“ in viata dumneavoastra si nu o exceptie.

Permiteti fanteziei sa se manifeste

Copiilor le place sa viseze, sa inventeze povesti, utilizandu-si din plin imaginatia si traind apoi cu toata frenezia bucuria creatiei lor. Atunci cand sunteti impreuna cu un copil cu care puteti sa radeti si sa va jucati, incurajati fantezia atat la el, cat si la dumneavoastra insiva, oricat de mult doriti.

Fiti spontani

Spontaneitatea este adeseori cheia intregului comportament de copil. Observati modul in care copiii doresc instinctiv sa experimenteze orice lucru sau idee noua, chiar in momentul aparitiei acestora. Copilul din interiorul dumneavoastra doreste sa fie impulsiv si aventuros, fara a trebui sa fie obligat sa se incurce in rationamente complicate care urmaresc sa planuiasca intotdeauna pas cu pas lucrurile in avans.

Acceptati lumea asa cum este

Imaginati-va ca tocmai v-ati nascut si in ochii dumneavoastra se poate citi inca mirarea si fascinatia cu care priviti lumea care va inconjoara. Cu siguranta ca, aflandu-va in aceasta ipostaza, nu veti incerca sa va luptati cu lumea din jur, ci dimpotriva, o veti privi cu compasiune. Acest sentiment de compasiune nu numai ca nu va lasa nici o posibilitate de manifestare a unei stari interioare conflictuale, dar chiar va va permite sa intampinati cu bucurie orice experienta, integrandu-va fericit in spectacolul fascinant al propriei existente.

Fiti jucaus

Ca adulti, acest sfat poate fi respins de multi, pentru ca imaginea de sine construita in jurul conceptelor de ”om adult, serios, preocupat, respectabil, responsabil, etc.,etc.) revine mereu si mereu incarcata de semnificatia statutului de fiinta adulta integrata social care nu se poate ”coborî la mintea copiilor”. Sabloanele mentale, dogma sociala, prejudecatile suprapuse peste obiceiurile si tabieturile zilnice ale ”adultului” au sufocat de-a lungul timpului copilul din noi. A-l renaste presupune reintegrarea si reinvatarea pas cu pas a ceea ce inseamna sa traiesti ca un copil, integrand si toate celelalte atitudini mentionate mai sus. A invata sa redevenim copii poate presupune exact genul acela de atitudine caracterizata de fascinatie, curiozitate, bucurie, spontaneitate, expansivitate asemanatoare acelei conjuncturi prin care fiecare dintre noi am trecut atunci, candva, in trecut cand ne-am ridicat singuri, intr-o buna zi pe picioarele noastre si am facut primi pasi.  Mersul nostru  in picioare, atunci a avut semnificatia libertatii de miscare si actiune, de autonomie si asumare de care parintii si cei de langa noi s-au bucurat poate mai mult decat am facut-o noi. De ce nu am considera ca intregul Univers se va bucura de noi atunci cand, adulti fiind vom reinvata sa pasim din noi in lume cu aceeasi candoare si inocenta, cu aceeasi puritate si dezinvoltura ca atunci, demult,  … in prezentul primilor pasi.

AMINTESTE-TI SA FI COPIL DACA DORESTI SA PERCEPI DIN NOU UNIVERSUL ASA CUM EL ESTE: O GRADINA MIRIFICA, SUPERB COLORATA, PLINA DE DARURI SI DE MINUNATE SURPRIZE CARE TE ASTEAPTA SA LE IMPARTI CU BUCURIE IMPREUNA CU CEILALTI COPII.

DESPRE A FI CONSTIENT

Pentru noi răsare doar acea zi de care suntem conştienţi.

Henry David Thoreau, Walden

Ce este conştientizarea?

Conştientizarea este actul care defineşte la modul esenţial natura umană şi poate deveni prin antrenament o atitudine constantă care exprimă trezirea conştiinţei de sine. Aceasta determină fundamental structurarea acelui univers interior care conduce la a trăi viaţa în armonie cu tine însuţi şi cu lumea exterioară. A urmări să devenim conştienţi se referă la căutarea a ceea ce suntem cu adevărat şi la punerea unor întrebări revelatoare cu privire la viziunea noastră asupra lumii şi la locul nostru în cadrul acesteia, precum şi la trezirea unei stări de apreciere conştientă a fiecărui moment pe care îl trăim. Dar mai presus de orice, conştientizarea se referă la a fi în contact cu realitatea.

Din perspectiva spiritualităţii orientale, starea de veghe obişnuită apare ca fiind extrem de limitată, semănând din multe puncte de vedere mai degrabă cu un vis decât cu o stare de luciditate. Meditaţia ne ajută să ne trezim din această somnolenţă caracterizată de automatisme şi inconştienţă, fapt care ne permite să ne trăim viaţa având acces la toate posibilităţile noastre conştiente şi inconştiente. Înţelepţii, yoghinii şi maeştrii zen au explorat sistematic acest teritoriu, de mii de ani. Ei au învăţat astfel un lucru care ar putea fi extrem de benefic în lumea occidentală modernă, în sensul renunţării la tendinţa noastră culturală orientată spre a controla şi a supune natura din care facem parte integrantă, în loc să o onorăm cu respectul pe care i-l datorăm. Experienţa colectivă a acestor maeştri sugerează că prin investigarea introspectivă a naturii noastre lăuntrice, şi în particular a naturii minţii noastre printr-o observare de sine atentă şi sistematică, noi putem trăi o viaţă caracterizată într-o mai mare măsură de bucurie, armonie şi înţelepciune. În plus, ne poate oferi o viziune asupra lumii complementară celei predominant reducţioniste şi materialiste, care predomină la ora actuală în gândirea şi în instituţiile occidentale. Această viziune nu este neapărat „orientală” sau mistică. De pildă, Thoreau a înţeles acest lucru încă din anul 1846, când a descris cu multă pasiune în New England această problemă a stării noastre obişnuite de conştiinţă, inclusiv nefericitele ei consecinţe.

Capacitatea de a fi conştient este considerată însăşi temelia meditaţiei budiste. În esenţă, ea reprezintă un simplu concept, dar puterea ei sălăşluieşte în punerea ei în practică şi în aplicaţiile sale. A fi conştient înseamnă să fii atent într-o anumită manieră particulară: să îţi focalizezi atenţia asupra momentului prezent, în mod deliberat şi fără a-l judeca în mod critic. Acest tip de atenţie conduce treptat la o mai mare luciditate, la o claritate a perspectivei şi la acceptarea realităţii prezente. Ea ne ajută să înţelegem că viaţa noastră se derulează moment cu moment. Dacă nu suntem în întregime prezenţi în majoritatea acestor momente, riscăm nu numai să ratăm aspectele cele mai importante ale vieţii noastre, dar şi să nu realizăm plenitudinea şi bogăţia tuturor posibilităţilor de creştere şi de transformare care ni se deschid în cale.

O focalizare redusă a atenţiei asupra momentului prezent conduce inevitabil la apariţia altor probleme, datorate acţiunilor şi comportamentelor noastre inconştiente şi automate, generate de multe ori de temerile şi de nesiguranţa noastră, cu rădăcini extrem de adânci în subconştient. Dacă nu vom încerca soluţionarea lor, aceste probleme vor tinde să se acumuleze în timp, putând conduce în cele din urmă la un blocaj generalizat şi la o ruptură totală de realitate. Astfel, ne putem pierde treptat încrederea în capacitatea de a ne redirecţiona energiile către o mai mare împlinire şi fericire personală, sau chiar către o stare de sănătate mai bună.

A fi conştient reprezintă o cale simplă, dar extrem de eficientă, prin care ne putem debloca, intrând din nou în contact cu înţelepciunea şi cu vitalitatea noastră. Ea reprezintă o cale prin care ne putem schimba în mod deliberat direcţia către care ne îndreptăm şi calitatea vieţii, inclusiv în ceea ce priveşte relaţiile noastre cu familia, cu munca şi cu planeta în ansamblul ei, dar mai presus de orice, cu noi înşine ca persoană individuală.

Secretul acestei căi – care stă la baza budismului, taoismului şi yogăi, şi pe care o regăsim inclusiv în opera unor mari gânditori precum Emerson, Thoreau şi Whitman sau în înţelepciunea unor mistici creştini – constă în aprecierea momentului prezent şi în dezvoltarea unei relaţii intime cu el, prin stabilirea unui contact permanent cu el, dublat de atenţie şi de discernământ. Această atitudine reprezintă extrema opusă celei prin care viaţa este considerată un dat şi luată aşa cum este.

Obiceiul de a ignora momentele prezente în favoarea celor care vor veni cândva conduce inevitabil la o incapacitate de a sesiza şi de a înţelege reţeaua influenţelor prezente care ne determină viaţa. Aceasta include incapacitatea de a ne înţelege propria minte, ca să nu mai vorbim de influenţa acesteia asupra percepţiilor şi acţiunilor noastre. Ea ne limitează dramatic perspectiva asupra individualităţii noastre, dar şi asupra relaţiilor care ne unesc cu celelalte persoane şi cu lumea în ansamblul ei. În mod tradiţional, religia a fost dintotdeauna domeniul unor asemenea introspecţii cu caracter spiritual, dar a fi conştient nu are aproape nimic de-a face cu religia, decât dacă înţelegem acest concept în sensul său cel mai profund, acela de cale prin care omul încearcă să descopere misterul cel mai profund al vieţii, inclusiv inter-relaţia sa vitală cu tot ceea ce există.

Atunci când ne angajăm atenţia într-o manieră deschisă, fără a cădea pradă propriilor noastre preferinţe şi antipatii, opinii şi prejudecăţi, proiecţii şi aşteptări, în faţă ni se deschid noi posibilităţi şi avem astfel şansa de a ne elibera de obstacolele pe care ni le ridică adeseori în cale inconştienţa.

Îmi place să mă gândesc la puterea de a fi conştient ca la o artă a vieţii trăită în mod conştient. Nimeni nu trebuie să fie budist sau yoghin pentru aceasta. De altfel, cine cunoaşte cât de cât budismul ştie că cel mai important lucru pe această cale este să fii tu însuţi şi să nu încerci să devii ceva ce nu eşti. În esenţă, budismul se referă la intrarea în contact cu propria natură profundă şi cu manifestarea liberă a acesteia. El propovăduieşte trezirea interioară şi perceperea realităţii exact aşa cum este aceasta. Însuşi cuvântul „Buddha” înseamnă „cel care s-a trezit, ajungând să îşi cunoască adevărata natură interioară”.

Altfel spus, conştientizarea nu intră în nici un fel de conflict cu credinţele sau cu tradiţiile de orice fel – fie ele religioase sau ştiinţifice – şi nu îşi propune să convingă pe cineva de o anumită dogmă sau de un alt sistem de convingeri, bazat pe o altă ideologie. Ea reprezintă o simplă modalitate pragmatică de a intra în contact cu propria plenitudine a fiinţei printr-un proces sistematic de auto-observare, auto-interogare şi de acţiune conştientă. Practica lucidităţii nu reprezintă un proces analitic, rece şi raţional, care exclude sentimentele. Esenţa ei este apreciativă, delicată şi liniştitoare. Altfel spus, este o practică „a inimii”, realizată cu ”inimă” şi care conduce către Inima întregii creaţii care este Dumnezeu.

Simplu, dar nu uşor

Deşi este simplu să fii conştient, nu este întotdeauna uşor. Conştientizarea presupune un efort conştient şi foarte multă disciplină, aceasta fiind singura modalitate prin care putem înfrânge forţele care se opun ei, respectiv obişnuinţele noastre inconştiente şi automatismele noastre, care sunt extrem de insidioase. Ele sunt atât de puternice şi atât de greu de conştientizat încât învingerea lor şi focalizarea atenţiei asupra momentelor prezente nu pot fi realizate fără un angajament interior susţinut şi fără o anumită disciplină. Din fericire, această disciplină oferă satisfacţii foarte mari, întrucât ne pune în contact cu numeroase aspecte ale vieţii noastre de care în mod normal nu suntem conştienţi, fiind, cum s-ar spune, invizibile pentru noi.

În plus, a fi conştient este o activitate care iluminează şi eliberează. Iluminează în sensul că ne permite să vedem mai clar realitatea din jurul nostru, ajutându-ne astfel să înţelegem mai profund diferite domenii ale vieţii noastre cu care până acum nu ne-am aflat în contact, sau pe care nu doream să le conştientizăm. În această categorie poate intra întâlnirea faţă în faţă cu anumite emoţii profunde – cum ar fi durerea, tristeţea, mânia şi teama – pe care nu le manifestăm sau nu le acceptăm întotdeauna în mod conştient. Această practică ne poate ajuta de asemenea să apreciem într-o mai mare măsură anumite sentimente precum bucuria, pacea şi fericirea, care de multe ori trec pe lângă noi aproape nebăgate în seamă. Pe de altă parte, este o practică eliberatoare în sensul că ne conduce către noi modalităţi de a ne simţi bine în pielea noastră şi în mijlocul acestei lumi, şi ne poate elibera de capcanele în care cădem atât de frecvent. Este totodată şi o tehnică ce amplifică puterea personală, întrucât starea de a fi conştient îţi deschide numeroase canale care fac legătura cu rezervoarele profunde ale creativităţii, inteligenţei, imaginaţiei, clarităţii, fermităţii şi înţelepciunii noastre lăuntrice.

Majoritatea oamenilor nu realizează că mintea lor gândeşte în permanenţă. Fluxul continuu de gânduri care emană din mintea noastră nu prea ne permite acele momente de respiro absolut necesare contemplării şi introspecţiei. În acest fel, noi pierdem adeseori din vedere acele mici momente atât de preţioase în care pur şi simplu existăm, fără a alerga şi a acţiona în permanenţă. Cele mai multe dintre acţiunile noastre nu sunt asumate în mod conştient, ci sunt determinate de toate aceste gânduri şi impulsuri comune care ne trec tot timpul prin minte, ca un râu agitat, ca să nu spunem ca o cascadă. Dacă ne lăsăm prinşi de acest torent, el ne va scufunda şi ne va târî în locuri în care nu dorim să ajungem, fără măcar să ne dăm seama încotro ne îndreptăm.

Meditaţia este procesul care ne permite să învăţăm cum putem ieşi de sub influenţa acestui torent, cum ne putem aşeza pe malul său, ascultându-l şi privindu-l, pentru a-i folosi apoi energia astfel încât să fim ghidaţi, şi nu terorizaţi de el. Acest proces este perfect posibil, dar nu se întâmplă de la sine, în mod magic. El necesită foarte multă energie. Ceea ce noi numim „practică” sau „practica meditaţiei” este de fapt efortul de a dezvolta în mod conştient capacitatea noastră de a fi în momentul prezent. (extras din lucrarea Meditatia – Arta de a fi constient – J.K. Zinn)

¤

Întrebare: Cum pot corecta o situaţie neplăcută care se manifestă în întregime sub nivelul conştientului meu?

Nisargadatta: Fiind cu tine însuţi… observându-te în viaţa de zi cu zi, cu o atenţie maximă şi cu intenţia de a o înţelege, nu de a o judeca, acceptând total ceea ce apare indiferent ce turnură ia aceasta. În acest fel, vei încuraja ieşirea la suprafaţa conştiinţei a impulsurilor ascunse în straturile ei adânci, îmbogăţindu-ţi astfel viaţa şi conştiinţa cu energiile lor captive. Aceasta este marea operă a conştientizării; ea înlătură obstacolele şi eliberează energiile prin înţelegerea naturii vieţii şi a minţii. Inteligenţa este poarta către libertate, iar atenţia vigilentă este mama inteligenţei.   Nisargadata Maharaj, „I Am That”

INCOTRO MA INDREPT?

 Oriunde te-ar purta paşii, activitatea ta se desfăşoară în prezent. La orice te gândeşti în clipa de faţă, către acea destinaţie se îndreaptă mintea ta.

Acum urmează să te intrebi: „Încotro mă îndrept?”

Ne place sau nu, momentul prezent este tot ceea ce avem ca să putem acţiona. Din păcate, ne ducem viaţa ca şi cum am uita clipă de clipă că suntem aici. În fiecare moment ne aflăm la intersecţia dintre aici şi acum. În clipa în care norii amăgirii ne întunecă mintea, făcându-ne să uităm unde ne aflăm în clipa de faţă, ne rătăcim. „Încotro te îndrepţi?” devine o problemă reală.

Atunci când afirm că ne rătăcim, mă refer la faptul că noi uităm temporar de noi înşine şi de gama largă de posibilităţi care ne stau în faţă, căzând într-un fel de automatism robotizat legat de felul în care privim lucrurile, în care gândim şi acţionăm. În astfel de momente, pierdem contactul cu esenţa noastră profundă, cea care ne asigură toate marile şanse de a ne exprima creativitatea, de a învăţa şi de a creşte. Dacă nu suntem atenţi, aceste momente de uitare se pot prelungi, ajungând să reprezinte aproape întreaga noastră viaţă.

Dacă dorim să intrăm cu adevărat în contact cu momentul şi cu locul în care deja ne aflăm, indiferent care ar fi acestea, este necesar să ne oprim din ceea ce facem o perioadă de timp suficient de lungă pentru a putea conştientiza momentul prezent, pentru a-l simţi intens, într-o manieră lucidă, în toată plenitudinea lui, pentru a-l cunoaşte şi pentru a-l înţelege mai bine. Numai aşa vom putea accepta adevărul acestui moment şi impactul lui asupra vieţii noastre, numai aşa vom putea învăţa lecţia pe care o incumbă el, mergând apoi mai departe. Din păcate, suntem preocupaţi cel mai adesea de trecutul nostru, de acele lucruri care s-au întâmplat cândva, sau de un viitor care nu s-a petrecut încă. Altfel spus, în loc să ne ancorăm în momentul prezent, noi ne proiectăm într-un alt timp şi spaţiu, sperând că acolo lucrurile se vor derula altfel, într-o manieră mai fericită pentru noi, aşa cum am dori să se deruleze sau cum s-au derulat cândva. În cea mai mare parte a timpului, suntem parţial conştienţi de această tensiune interioară. Încă şi mai regretabil este faptul că suntem doar parţial conştienţi de ceea ce facem în şi cu viaţa noastră, de direcţia în care ne îndreptăm, de efectele pe care le au acţiunilor noastre, şi mai subtil pe care gândurile noastre le au asupra realităţii vizibile şi invizibile, respectiv asupra felului în care acţionăm sau în care nu acţionăm.

Spre exemplu, de multe ori noi considerăm că ceea ce gândim – ideile şi opiniile pe care le emitem în fiecare moment în legătură cu o situaţie dată – reprezintă „adevărul curat” despre situaţia dată, deopotrivă cea din lumea exterioară şi cea lăuntrică, din mintea noastră. Din păcate, de cele mai multe ori lucrurile nu stau chiar aşa.

Plătim apoi un preţ ridicat pentru aceste greşeli şi prezumţii neverificate, pentru ignorarea aproape deliberată a bogăţiei momentului prezent. Aceste greşeli se acumulează treptat, pe nevăzute, colorându-ne viaţa fără ca noi să ştim, sau fără a mai putea face ceva în privinţa respectivei situaţii. Nu suntem niciodată bine ancoraţi în momentul prezent, motiv pentru care nu putem intra în contact cu totalitatea posibilităţilor noastre. Dimpotrivă, ne cantonăm într-un fel de ficţiune personală, convinşi că ştim deja cine suntem, unde ne aflăm şi încotro ne îndreptăm, dar mai ales că ştim ce se întâmplă. În tot acest timp, rămânem prinşi în gândurile, fanteziile şi impulsurile noastre, majoritatea legate de trecutul sau de viitorul nostru, de ceea ce ne dorim şi de preferinţele sau de temerile şi antipatiile noastre, care se schimbă continuu, întunecându-ne şi mai mult viziunea asupra realităţii prezente şi asupra direcţiei în care ne îndreptăm.

Subiectele dezvoltate pe acest blog sunt menite să ducă pentru cel deschis şi sincer cu el insuşi către o trezire din aceste vise iluzorii şi din coşmarurile în care se transformă adeseori acestea. Incapacitatea noastră de a ne da seama că această viziune greşită asupra realităţii nu reprezintă decât o proiecţie a minţii noastre conduce la ceea ce budiştii numesc „ignoranţă” sau „inconştienţă”.

Intrarea în contact cu realitatea din jurul nostru înseamnă a fi conştient. Trezirea din aceste vise se face prin meditaţie, prin dezvoltarea sistematică a capacităţii de a fi conştient, respectiv a conştientizării momentului prezent. Această trezire este întotdeauna însoţită de aşa-numita „înţelepciune”, adică de capacitatea de a vedea mai profund în lumea cauzelor şi a efectelor, a interconexiunilor dintre lucruri, astfel încât să nu mai cădem atât de uşor în capcana confundării realităţii cu visele pe care ni le creăm singuri. Pentru a ne găsi calea, este absolut necesar să fim din ce în ce mai atenţi la momentul prezent. Acesta este singurul moment în care trăim şi simţim efectiv, în care putem creşte şi în care ne putem schimba viaţa. Este necesar să devenim mai conştienţi şi să ne luăm toate precauţiile necesare pentru a evita să ne lăsăm prinşi între lumea trecutului şi viitorului, în lumea fascinantă a viselor şi proiecţiilor noastre, în detrimentul vieţii noastre reale.

Atunci când vorbim de meditaţie, este important să înţelegi că nu ne referim la o activitate ciudată, care nu face parte integrantă din viaţa de zi cu zi, aşa cum consideră în mod greşit cultura noastră populară. Meditaţia nu înseamnă să te transformi într-un fel de zombi care nu face decât să vegeteze fără să facă nimic, într-un narcisist care nu se gândeşte decât la sine, într-un „cadet al spaţiului” sau un om care îşi contemplă ombilicul, într-un adept al unui cult, într-un credincios, un mistic sau un filozof oriental. Meditaţia înseamnă mai degrabă să fii tu însuţi şi să ştii cine eşti şi încotro te îndrepţi. Ea te ajută să înţelegi că te afli pe o cale bine definită care este sinonimă cu propria ta viaţă, indiferent dacă aceasta îţi place sau nu. Meditaţia ne poate ajuta să înţelegem că această cale numită viaţă are o anumită direcţie, dar se derulează clipă de clipă, fiecare pas conducând la cel următor. Tu fiind cel ce o direcţionezi. De aceea, momentul prezent îl influenţează întotdeauna pe cel care urmează.

Dacă ceea ce se petrece acum influenţează ce se va petrece în viitor, atunci nu ţi se pare normal să priveşti din când în când la ce se petrece în jurul tău, pentru a intra astfel într-un contact mai profund cu realitatea ta prezentă, astfel încât să poţi percepe cu claritate calea pe care te afli şi direcţia către care te îndrepţi, luând eventual măsurile necesare pentru a-ţi schimba această direcţie? Făcând acest lucru, îţi vei putea stabili o direcţie care ţi se potriveşte mai bine, care se adaptează plenar esenţei tale, o cale a sufletului sau a inimii, calea ta pe care am putea-o numi simbolic: CALEA. Dacă nu vei face acest lucru, momentul care urmează va fi influenţat doar de inconştienţa din momentul prezent. Zilele, lunile şi anii trec foarte rapid nefiind observaţi, folosiţi, apreciaţi.

Este foarte uşor să te îndrepţi direct către mormânt, învăluit într-o ceaţă, şi să te trezeşti abia în momentul de dinaintea morţii dându-ţi seama că tot ce ai crezut atâţia ani la rând despre viaţa ta şi despre felul în care ar fi trebuit să o trăieşti, despre ceea ce contează cu adevărat şi ce nu, au fost în cel mai bun caz adevăruri parţiale neconştientizate, bazate în cea mai mare parte pe ignoranţă sau pe teamă, idei care ţi-au limitat viaţa şi pe care le-ai fi putut evita cu uşurinţă dacă le-ai fi privit cu luciditate în faţă. Este foarte posibil şi chiar necesar să realizezi că viaţa de până acum  a avut de multe ori direcţia orientată de ceilalţi. Poate din această cauză nu-ţi găseşti rostul. Poate că este bine să recunoşti că până acum ai cam visat visul altora.

Nici o altă persoană nu poate face acest lucru în locul nostru, să se trezească în locul nostru, deşi familia şi prietenii încearcă uneori cu disperare să ne ajute să ieşim din orbire şi să percepem realitatea aşa cum este ea. În ultimă instanţă, trezirea rămâne însă un proces prin care trebuie să trecem de unii singuri. În această privinţă, oriunde te-ai duce, ai ajuns deja, căci calea pe care mergi este însăşi viaţa ta.

La sfârşitul unei vieţi îndelungate, dedicată în întregime meditaţiei, Buddha a sintetizat astfel această cale pentru discipolii săi (care sperau să afle un secret care să le uşureze calea): „Fii o lumină pentru tine însuţi”.