ARTA DE A IUBI

Este oare iubirea o artă? Dacă este, ea cere cunoaştere şi efort. Ori este doar o senzaţie plăcută, pe care o încerci dacă ai noroc, care „te încearcă” dacă ai această şansă? Articolul de faţă se bazează pe prima premisă, deşi, neîndoielnic, majoritatea oamenilor cred astăzi în cea de a doua.

Nu că oamenii ar considera iubirea lipsită de importanţă. Dimpotrivă, ei tînjesc după iubire; se uită la nenumărate filme despre poveşti fericite sau nefericite de dragoste, ascultă sute de cîntecele de dragoste – şi totuşi aproape nimănui nu-i trece prin minte că ar avea ceva de învăţat despre iubire care presupune efort, înţelegere, acceptare, răbdare şi încă multe altele.

Această stranie atitudine se bazează pe cîteva premise care – luate separat sau puse laolaltă – încearcă să o susţină.

Iată care sunt ele:

1. Cei mai mulţi oameni privesc problema iubirii ca fiind în primul rînd problema de a fi iubiţi ei înşişi şi nu cea de a-i iubi ei pe alţii, nu cea a propriei lor capacităţi de a iubi. Ei se întreabă, aşadar, cum să se facă iubiţi, cum să devină demni de iubire.

Pentru atingerea acestui scop, ei urmează diferite căi. O cale practicată în special de bărbaţi este să ai succes, să fii cît mai puternic şi mai bogat, în limitele permise de poziţia ta socială. O altă cale, practicată mai ales de femei, este să te faci atrăgătoare, îngrijindu-ţi trupul, îmbrăcă­mintea etc. Alte căi de a te face atrăgător, practicate atît de bărbaţi cît şi de femei, sînt: să ai maniere plăcute, să porţi o conversaţie interesantă, să fii săritor, modest, inofensiv. Multe din căile de a te face demn de iubire sînt identice cu cele folosite ca să ai succes, „ca să-ţi cîştigi prieteni şi să capeţi influenţă asupra oamenilor”. De fapt, ceea ce „majoritatea oamenilor din cultura noastră înţeleg prin „demn de a fi iubit” este un amestec între a te bucura de o simpatie generală şi a fi „un bărbat bine” sau „o femeie atră­gătoare”.

2. O a doua premisă care fundamentează atitudinea ce susţine că nu ar exista nimic de învăţat despre iubire este ipoteza că problema iubirii ar fi doar problema unui obiect şi nu a unei aptitudini. Oamenii îşi închipuie că este foarte simplu să iubeşti, că totul este să găseşti obiectul potrivit pe care să-l iubeşti sau care să te iubească. Această atitudine are câteva cauze ce îşi trag rădăcinile din dezvoltarea societăţii moderne. O astfel de cauză este marea schimbare ce a intervenit în secolul al XX-lea în modul de alegere a „obiectului iubirii”. În epoca victoriană, ca în multe culturi tradiţionale, iu­birea nu era – de cele mai multe ori – o trăire personală spontană care să ducă apoi la căsătorie. Dimpotrivă, căsătoria se contracta prin convenţie – fie de către familiile respective, fie de agenţi matrimoniali, fie fără astfel de intermediari, dar oricum pe baza unor considerente sociale -şi se considera că iubirea trebuie să apară după încheierea căsătoriei. De câteva generaţii încoace, în lumea occidentală, conceptul iubirii romantice a devenit aproape universal. În Statele Unite, deşi considerentele de ordin convenţio­nal nu sînt cu totul absente, în marea majoritate a cazurilor, oamenii caută ”iubirea romantică”, trăirea personală a iubirii care să ducă apoi la căsătorie.

Se pare că acest nou concept al libertăţii în iubire a accentuat mult impor­tanţa obiectului, în detrimentul importanţei funcţiei.

În strînsă legătură cu acest factor, intervine şi o altă trăsătură caracte­ristică a culturii contemporane. Întreaga noastră cultură se bazează pe pofta de a cumpăra, pe ideea unui schimb reciproc avantajos. Fericirea omului modern constă în a căuta cu înfrigurare prin vitrinele magazinelor şi în a cumpăra tot ceea ce poate fi cumpărat, cu plată integrală sau în rate. Bărba­tul (sau femeia) privesc oamenii într-un mod asemănător. O fată atrăgătoa­re, respectiv un bărbat atrăgător – iată ce îşi caută ei. ”Atrăgător” înseamnă de regulă un „pachet de calităţi” drăguţe, general apreciate, care au căutare pe piaţa de personalităţi. Ce anume face ca o persoană să fie atrăgătoare depinde de moda zilei, atît pe plan fizic, cît şi pe plan spiritual. În anii ’20, o fată care fuma şi bea, fiind provocatoare şi dură era considerată atrăgă­toare; în timp ce astăzi moda cere mai degrabă spirit casnic şi blîndeţe. La sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului acestuia, bărbatul trebuia să fie agresiv şi ambiţios, pe cînd acum el trebuie să fie sociabil şi tolerant pentru a constitui un „pachet” atrăgător. În orice caz, sentimentul iubirii apare de regulă numai în faţa unor oferte umane ce se încadrează în limitele posibilităţilor de schimb ale fiecăruia. Sînt pe cale să fac un tîrg: obiectul trebuie să fie tentant ca valoare socială şi în acelaşi timp trebuie să fie inte­resat de mine, avînd în vedere toate calităţile şi potenţialităţile mele eviden­te şi ascunse. Astfel, două persoane se îndrăgostesc una de cealaltă cînd simt că au găsit cel mai bun obiect oferit pe piaţă, avînd în vedere limitele propriei lor valori de schimb. Adesea, ca în cazul cumpărării unor proprie­tăţi efective, potenţialităţile ascunse ce pot fi dezvoltate ulterior joacă un rol considerabil în cadrul tîrgului. Într-o cultură în care orientarea spre piaţă este preponderentă şi în care succesul material constituie principala valoare, nu avem motive să fim surprinşi că relaţia umană de iubire urmează ace­leaşi reguli ale schimbului care guvernează şi piaţa produselor şi a muncii.

3. A treia premiză eronată ce duce la ipoteza că nu ar fi nimic de învăţat despre iubire constă în confuzia dintre trăirea iniţială a îndrăgostirii” şi starea permanentă de iubire sau, mai bine zis, menţinerea unei stări permanente de iubire. Dacă doi oameni care au fost străini unul faţă de celălalt, aşa cum sîntem de regulă noi toţi, lasă brusc zidul dintre ei să cadă şi se simt apro­piaţi, se simt „una”, acest moment al uniunii este o trăire dintre cele mai ameţitoare, dintre cele mai pasionante ale vieţii. Şi este cu totul ieşită din comun, de-a dreptul miraculoasă, tocmai pentru persoanele închistate în ele însele, izolate, lipsite de iubire. Acest miracol al apropierii bruşte este adesea înlesnit dacă are în componenţa sa sau dacă are ca punct de plecare atracţia sexuală şi consumarea actului sexual. Totuşi, iubirea de tipul acesta nu poate fi, prin natura sa, de durată. Cele două persoane ajung să se cunoască, iar relaţia lor intimă îşi pierde tot mai mult farmecul, pînă cînd conflictele, dezamăgirile, plictisul ucid în întregime bucuria iniţială. Desi­gur, la început, cei doi nu îşi dau seama de toate acestea: dimpotrivă, ei iau intensitatea orbirii lor, ”nebunia” lor, drept o dovadă a puterii dragostei ce i-a cuprins, cînd aceasta nu dovedeşte, de fapt, decît gradul însingurării lor anterioare.

4. O altă premiză falsă este constituită din atitudinea care susţine că nimic nu ar fi mai simplu decît să iubeşti. Continuă să fie pentru mulţi ideea prevalentă despre iubire, în ciuda copleşi­toarei evidenţe a contrariului. Poate că nici nu mai există pe lume vreo virtute, activitate, sau întreprindere umană, care să fie începută cu atît de enorme speranţe şi-aşteptări şi care să ducă totuşi, cu atîta regularitate, la eşecuri. Dacă acest lucru s-ar întîmpla cu vreo altă activitate, oamenii ar fi interesaţi să cunoască motivele eşecului lor şi ar încerca să afle cum să procedeze mai bine ori, bunăoară, ar renunţa definitiv la acea activitate. Cum în cazul iubirii această ultimă variantă este imposibilă, se pare că există doar o singură cale de a evita eşecurile: cea de a examina cauzele acestor eşecuri şi de a învăţa ce înseamnă iubirea cu adevărat.

Primul pas care trebuie făcut este să devii conştient de faptul că a iubi este o artă, după cum şi a trăi este o artă; dacă vrem să aflăm cum să iubim, trebuie să procedăm aşa cum se procedează cînd vrem să învăţăm orice altă artă, să zicem: muzica, pictura, tîmplăria ori arta medicală sau ingineria.

Care sînt paşii necesari în învăţarea unei arte?

Procesul învăţării unei arte se poate împărţi convenabil în două părţi: una, însuşirea teoriei; cealaltă, însuşirea practicii. Dacă vreau să învăţ arta medicală, trebuie să cunosc mai întîi faptele legate de corpul omenesc şi de diferitele boli. Cînd am toate cunoştinţele acestea teoretice, nu sînt încă, în nici un caz, competent în arta medicală. Voi deveni stăpîn pe această artă abia după o lungă perioadă de exerciţiu, abia după ce, pînă la urmă, rezul­tatele cunoştinţelor mele teoretice şi cele ale exerciţiului meu practic se vor fi contopit într-un singur lucru: intuiţia mea, esenţa stăpînirii unei arte. Dar, pe lîngă teorie şi practică, există şi un al treilea factor necesar pentru ca cineva să devină maestru al unei arte: stăpînirea acelei arte trebuie să aibă pentru el o importanţă maximă, nimic nu trebuie să fie pentru el mai presus decît acea artă. Acest lucru este adevărat pentru muzică, pentru medicină, pentru tîmplărie şi, deopotrivă, pentru iubire. Poate că tocmai aici se ascunde răspunsul la întrebarea: de ce oamenii culturii noastre încearcă atît de rar să înveţe această artă. În ciuda eşecurilor lor  evidente, în ciuda profundei lor însetări de iubire, aproape orice pare să fie mai important pentru ei decît iubirea. Succesul, prestigiul, banii, puterea, aproape toată energia noastră este folosită pentru a învăţa cum să atingem aceste ţeluri şi astfel nu ne mai rămîne aproape deloc energie pentru a învăţa şi arta de a iubi.

Se consideră oare că nu merită să fie învăţate decît acele lucruri cu care se pot cîştiga bani sau se poate obţine prestigiu şi că iubirea, de pe urma căreia profită „doar” sufletul şi care, în sens modern, „nu aduce nici un profit”, este un lux pentru care nu avem dreptul să cheltuim prea multă energie?(Erich F. Arta de a iubi)

În articolele următoare vom mai dezvolta această frumoasă şi sublimă temă. O lecţie evolutivă esenţială pentru fiecare dintre noi.