VINDECAREA SUFLETEASCĂ SI RESPECTUL DE SINE

Respectul si Iubirea de sine

Expresia „Dacă nu te respecţi pe tine nu poţi să-i respecţi pe ceilalţi sau dacă nu te poţi iubi pe tine însuţi, nu poţi iubi pe nimeni” este folosită frecvent. Totuşi, pentru mulţi oameni, a se respecta şi iubi pe sine rămâne o vagă noţiune care, deseori este folosită în sensul material, cum ar fi cumpărături excepţionale sau vacanţe extravagante. A te răsplăti cu vacanţe şi jucării ţine de atitudinea compensatorie specifică celui de-al treilea nivel energetic – folosirea plăcerii fizice pentru a exprima aprecierea de sine. Deşi acest tip de răsplată este plăcut, el poate obstrucţiona contactul cu cele mai adânci tresăriri emoţionale ale inimii care apar atunci când trebuie să evaluăm o relaţie, o slujbă sau alte situaţii tulburătoare care ne afectează sănătatea. A te respecta şi iubi prin prisma nivelului specific al celui de al patrulea centru energetic Anahata Chakra (ce guvernează planul afectiv) înseamnă a avea curajul de a-ţi asculta mesajele conţinute în emoţiile pe care ţi le transmite inima, precum şi ”directivele” sale spirituale. Arhetipul către care inima ne trimite cel mai des este cel al vindecării „copilului rănit” din noi.

„Copilul rănit” din fiecare dintre noi conţine tipare emoţionale de afecţiuni şi răni din copilăria şi adolescenţa noastră, tipare ale amintirilor dureroase, ale atitudinilor negative şi ale imaginilor de sine disfuncţionale. Tipare ale dezamăgirilor, decepţiilor şi suferinţelor emoţionale. Amintiri ale ”iubirilor” trădate. Fără să ştim, putem continua să operăm influenţaţi de aceste tipare şi ca adulţi, chiar dacă într-o formă nouă. Frica de abandon, de exemplu, devine gelozie. Abuzul sexual devine o disfuncţionalitate sexuală, deseori cauzând o repetiţie a aceloraşi violări chiar cu proprii noştri copii. O imagine de sine negativă ca şi copil poate deveni mai târziu sursa unor disfuncţionalităţi precum anorexia, obezitatea, alcoolismul şi alte dependenţe cum ar fi frica obsesivă de eşec. Aceste tipare pot produce multe daune relaţiilor noastre emoţionale, vieţii noastre personale şi profesionale precum şi sănătăţii noastre. A te iubi pe tine însuţi începe prin confruntarea cu această forţă arhetipală din interiorul psihicului nostru şi prin înlăturarea autorităţii pe care ”copilul rănit” o are asupra noastră. Nevindecate, rănile ne fac prizonierii trecutului nostru.

Sistemul intuitiv al fiecărui om funcţionează în aşa fel încât rar se întâmplă să nu ne atragă atenţia asupra unor direcţii sau curente negative care ne pot afecta ori să nu ne arate cum putem alege să ne eliberăm de aceste şabloane sau impregnări negative înainte ca ele să devină o boală fizică.

Ceea ce este poate mai puţin cunoscut îl constituie faptul că vindecare fizică, psihică şi mentală este posibilă prin actele noastre de iertare. În viaţa şi în învăţăturile lui Iisus, iertarea este actul spiritual al perfecţiunii, dar este, de asemenea, şi un act de vindecare. Iertarea nu mai este doar o opţiune, ci o necesitate pentru a obţine vindecarea. Iisus a vindecat mai întâi suferinţele emoţionale ale ”pacienţilor” săi; apoi, vindecarea fizică urma în mod natural. Deşi mulţi au interpretat vindecările lui Iisus drept o răsplată divină pentru recunoaşterea faptelor şi comportamentelor incorecte, a celor suferinzi, iertarea de sine precum şi iertarea semenilor noştri este un act spiritual esenţial, care trebuie să aibă loc pentru a ne deschide complet puterii vindecătoare a iubirii.

Respectul şi iubirea de sine începe de aici. Aceasta înseamnă să avem grijă de noi, dar şi să-i iertăm pe oamenii din trecutul nostru, astfel încât rănile să nu ne mai afecteze; pentru că rănile noastre nu-i dor pe oamenii care ne rănesc, ci doar pe noi înşine. Eliberarea de toate ataşamentele faţă de aceste răni, ne face capabili să mergem mai departe, să ne mutăm din relaţia ”copilărească” pe care o stabilim cu semenii noştri şi chiar cu Dumnezeu (relaţii care poartă foarte mult amprenta coloraturii subtil energetice a primilor trei centri de forţă fiind dominate de ataşament şi egoism) într-un nivel al relaţiei care să poarte din ce în ce mai mult amprenta şi căldura iubirii şi compasiunii.

Mai ales deschiderea faţă de acest plan al afectivităţii corespunzător celui de al patrulea centru energetic ne ghidează mai departe existenţa, către maturitatea spirituală, dincolo de dialogul părinte-copil pe care îl avem cu Divinul, dincolo de rugăciunea pentru a obţine explicaţiile evenimentelor, dincolo de frica de necunoscut. ”Copilul rănit” din noi vede Divinul ca autoritate operând ca forţă într-un sistem bazat pe răsplată şi pedeapsă, cu explicaţii logice pentru toate experienţele dureroase. ”Copilul rănit” nu înţelege că în toate experienţele, oricât de dureroase ar fi, există o revelaţie spirituală cu privire la propria sa făptură. Atâta vreme cât gândim ca un copil rănit, vom putea iubi numai condiţionat şi având o mare frică de pierdere, perpetuând clişeele auto-condiţionării prin ataşament.

Actualmente cultura noastră ca întreg oscilează în cele două direcţii: vindecarea de răni şi victimizare. Totuşi, intrând sub influenţa puterii rănilor noastre, este dificil să vedem cum am putea renunţa la această ”putere negativă”, cum am putea merge mai departe pentru ca fiinţa noastră, (văzută ca întreg), să-şi recâştige adevărata sa putere interioară.

Trecerea dincolo de limbajul rănilor

Iată ce afirmă Caroline Miss vorbind despre stadiile puterii şi vindecării.

”În intenţia de a vindeca rănile sufleteşti oamenii au ajuns să se identifice pe aceste niveluri reactiv-emoţionale. S-a structurat un întreg limbaj care se bazează pe răni. Oamenii au devenit fluenţi, din punct de vedere terapeutic, în procesul creării unui limbaj al aşa zisei intimităţii şi cunoaşteri de sine pe care eu îl denumesc „rănilogie”. Acum folosim revelaţia şi schimbăm experienţe despre rănile noastre ca substanţă a conversaţiilor, şi, într-adevăr, ca un liant ce ne întăreşte relaţiile. Am devenit atât de buni la asta, încât, de fapt, ne-am convertit rănile într-un tip de monedă de schimb în relaţii, monedă pe care o folosim pentru a controla situaţiile şi oamenii. Nenumăratele grupuri de sprijin ce încearcă să-i ajute pe oameni să-şi depăşească trecutul legat de abuz, incest, dependenţă şi bătaie, asta ca să numesc doar câteva, servesc numai pentru a consacra „rănilogia” drept o limbă contemporană a intimităţii. În cadrul acestor grupuri de într-ajutorare bine intenţionate, membrii primesc deseori pentru prima dată, acea atât de mult aşteptată validare pentru rana pe care au suferit-o. Compasiunea ce se revarsă din partea membrilor grupului este resimţită ca un pahar mare de apă rece băut într-o zi uscată şi toridă.

Rănile, ca limbaj al intimităţii şi-au găsit arena de exprimare atât în cadrul relaţiilor, cât şi în grupurile de sprijin. De fapt, nu este o exagerare să afirm că ritualurile romantice de împerechere contemporane aproape că cer o rană pentru a „decola”. Un ritual tipic de legătură pare ceva asemănător cu acesta: doi oameni se întâlnesc pentru prima oară. Îşi spun numele, oraşele natale şi posibil dau ceva referinţe despre originile lor etnice şi religioase (pattern de comunicare specific nivelului 1 controlat de primul centru energetic). Apoi, conversaţia se mută asupra subiectelor specifice planului doi: ocupaţia, trecutul în relaţii, inclusiv căsătorii, divorţuri şi copii şi, probabil, finanţe. Subiectele specifice manifestării planului trei urmează, de obicei, în ceea ce priveşte gusturile personale cu privire la obiceiurile alimentare, programul exerciţiilor fizice, activităţile de după serviciu şi, posibil, programele de dezvoltare personală. Dacă vor să stabilească o relaţie intimă, se mută către nivelul patru. Cum se începe adesori abordarea? O persoană mărturiseşte despre o rană pe care încă are nevoie să o „proceseze”. Dacă cealaltă persoană vrea să răspundă într-o manieră „de legătură”, va găsi ceva de o magnitudine similară cu rana primei persoane. Dacă potrivirea merge, atunci ei devin „colegi de suferinţă”. Uniunea lor include următorii termeni nerostiţi ai unui acord:

1. Vom fi mereu gata să ne ajutăm unul pe altul în orice situaţie care se va asocia cu amintirile acestei răni.

2. Acest ajutor va include reorganizarea oricărei părţi a vieţii noastre sociale sau profesionale în funcţie de nevoile partenerului nostru rănit.

3. Dacă este necesar, ne vom asuma responsabilităţile partenerului nostru, astfel arătându-ne sinceritatea deplină a sprijinului nostru.

4. Vom încuraja partenerul să analizeze rănile sale împre­ună cu noi şi să aloce atât timp cât este necesar pentru refacerea sa.

5. Vom accepta, cu minimă rezistenţă, toate slăbiciunile şi defectele izvorâte din aceste răni, de vreme ce acceptarea este crucială pentru vindecare.

Pe scurt, o legătură bazată pe intimitatea rănilor este o garanţie implicită că partenerii afectaţi vor avea mereu nevoie unul de altul şi că vor avea o cale deschisă întotdeauna către interiorul celuilalt. În limbajul comunicării, asemenea legături reprezintă o nouă dimensiune a iubirii, una care este orientată către ajutorul terapeutic şi susţinerea angajamentelor mutuale pentru vindecare. În limbajul puterii însă, partenerii nu au avut vreodată un acces mai uşor la vulnerabilităţile celuilalt sau atâta acceptare deschisă de a le fi folosite rănile pentru a fi manipulaţi emoţional şi astfel conduşi şi controlaţi prin acest tip de relaţii.

„Rănilogia” a redefinit complet parametrii intimităţii. Atât într-un sens pozitiv ca deschidere şi sinceritate relaţională dar şi în sens negativ prin complacere în abuz şi condiţionare mergând până la manipulare psihică.

Intimitatea rănită a găsit un suport enorm în interiorul acestei comunităţi holistice de vindecare, în mod special în literatura despre legăturile dintre durerile emoţionale şi boală, dintre vindecarea traumelor emoţionale şi redobândirea sănătăţii. S-au creat grupuri de sprijin în jurul oricărui tip de traumă emoţională posibilă, de la abuzul asupra copilului prin incest, la violenţa domestică şi durerea de a avea un membru al familiei în puşcărie. Talk show-urile de televiziune se străduiesc să facă publice detaliile rănilor oamenilor. (Nu numai că trăim în interiorul rănilor noastre, ci ne şi distrăm cu rănile altora). Este speculată emoţia ”rănilor” şi slăbiciunea publicului la acestea pentru a creşte ratting-urile televiziunilor. S-a ajuns la o veritabilă întrecere în a prezenta cât mai dramatic ”rănile” individului şi societăţii. Sistemul legislativ a învăţat cum să convertească rănile în putere economică: reclamele la televiziune încurajează oamenii să considere tribunalul o cale de a putea trăi cu rănile lor.

Înainte de 1960, a fi matur şi puternic însemna să-ţi păstrezi durerea şi vulnerabilitatea pentru sine. Definiţia contemporană a puterii individuale include capacitatea de a expune slăbiciunile interioare unei alte persoane. În timp ce intenţia iniţială a acestor grupuri de sprijin era să ajute oamenii să simtă o alinare, o îngrijire, un răspuns plin de compasiune pentru o criză personală, nimeni nu se aştepta ca acestea să continue până când persoana era vindecată, ca să nu mai vorbim de funcţia de agent al respectivei vindecări. Aceste grupuri au fost menite să fie numai barca de trecere peste râul tranziţiei. Dar mijloacele folosite în procesul vindecării şi recuperării sufleteşti au fost confundate apoi de către mulţi, (chiar şi de către tagma vindecătorilor) cu scopul propriu-zis. Ca şi cum a rămâne integraţi unui grup de sprijin orientat din exterior era tot ce putea fi obţinut mai mult de către o persoană ”rănită” sufleteşte. Se uită faptul că vindecarea reală consta în insăşi afirmarea autonomiei sufleteşti, a manifestării active a personalităţii aceluia care îşi regăseşte ”calea” prin propriile sale puteri şi străduinţe, ”ridicându-se şi umblând” sănătos şi încrezător atât în el însuşi, în semenii săi şi în Dumnezeu.

Dar foarte puţini membri au dorit să coboare din barca de salvare când au ajuns la malul opus. Dimpotrivă, ei au creat dintr-o fază de tranziţie a vieţii lor, un stil de viaţă permanent. Odată ce au învăţat cum să vorbească şi să integreze „rănilogia”, a devenit extrem de dificil pentru ei să renunţe la privilegiile care însoţeau faptul de a fi rănit în cadrul acestei culturi ce integrează nivelul comunicarii şi manifestării specific celui de al patrulea nivel energetic unde se exprimă cel mai mult nevoile sufleteşti de împărtăşire şi înţelegere afectivă.

Fără un program eficient al vindecării sufleteşti, riscăm să devenim dependenţi de ceea ce credem că este sprijin şi compasiune; credem că avem nevoie de tot mai mult timp pentru a „procesa” rănile noastre. Şi adeseori rămânem să ne lingem rănile toată viaţa, nesiguri că am putea să o luăm din nou singuri de la capăt. Datorită faptului că există un răspuns de sprijin prelungit, membrii grupurilor de sprijin rămân adeseori agăţaţi de acestea cu o pasiune care sugerează că, „Nu vom mai pleca niciodată de aici, pentru că acesta este singurul loc unde am găsit ajutor. Nu există alt ajutor pentru mine în lumea obişnuită. Aşa că, voi trăi mereu în acest proces şi printre oameni care înţeleg prin ce am trecut eu.”

Problema cu asemenea sisteme de ajutorare socială sau familială este dificultatea de a spune cuiva că a beneficiat de suficient sprijin şi că trebuie să îşi reia curajos propria viaţa în mâini. În multe privinţe această problemă reflectă înţelegerea noastră limitată asupra compasiunii. Compasiunea este aptitudinea unei fiinţe de a ”simţi” şi recunoaşte suferinţa altuia participând apoi activ la procesul de vindecare interioară ajutîndu-l să-şi recâştige puterea înapoi în viaţa sa. Pentru că atâta vreme cât cultura noastră nu a integrat necesitatea unei practici individuale care să ofere timp pentru vindecarea sufletului şi nici nu a recunoscut măcar necesitatea sa, oamenii au supracompensat acest lucru în prezent prin faptul că nu au mai pus limite timpului acordat acestei ”vindecări” exterioare.”

Sensul corect al vindecării sufleteşti este recăpătat odată cu acceptarea fiecăruia dintre cei care au fost vreodată ”răniţi din prea multă iubire” a faptului că acest lucru s-a produs pentru a le conferi, în primul rând lor, puterea de a reevalua corect resusele lor interioare, pentru a le transforma sau îmbogăţi pentru a rămâne să rodească în câmpul iubirii.

A fi vindecat sufleteşte înseamnă a putea din nou să-ţi laşi viaţa condusă de vocea inimii care vorbeşte limbajul iubirii şi compasiunii, deschiderii, sincerităţii, iertării şi altruismului. Nu este de mirare că în societate actuală sunt foarte puţini cei cu adevărat vindecaţi sau sănătoşi din punct de vedere sufletesc.

În continuare, pentru a ilustra cele afirmate, iată un pasaj poetic şi plin de înţelepciune din lucrarea „PROFETUL” a genialului KAHLIL GIBRAN, cu privire la iubire: 

          „Când iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,

          Chiar dacă drumurile ei sunt aparent grele şi prăpăstioase,

          Şi când vraja ei paradisiacă vă cuprinde cu aripile ei angelice, supuneţi-vă misterului ei

          Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,

          Iar când iubirea transfiguratoare vă vorbeşte şi o simţiţi profundă şi divină, daţi-i crezare,

          Chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.

          Fiindcă, precum iubirea vă încunună, adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, tot ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.

          Precum ea vă ridică până la înălţimea voastră ideală, alintându-vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui,

          Tot la fel ea va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.

          Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră, niciodată întâmplător.

          Vă treieră pentru a vă descoji.

          Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.

          Vă macină până la înălbirea făinii voastre.

          Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi. Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea cea sfântă la ospăţul divin.

          Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi să deveniţi o parte din inima Vieţii.

          Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,

          Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,

          Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge dar nu cu toate lacrimile voastre.

          Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu decât de la sine.

          Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea niciodată să fie stăpânită;

          Fiindcă iubirii îi este de ajuns iubirea.

          Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă „eu sunt în inima Creatorului”.

          Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.

          Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.

          Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca acestea să fie:

          Să te topeşti de iubire în tot şi să devii izvor ce susurul în noapte-şi cântă,

          Să cunoaşti durerea prea marii duioşii,

          Să fii rănit de înţelegerea iubirii,

          Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te,

          Să te trezeşti în zori, cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire,

          Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii,

          Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,

          Şi, apoi, să adormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze să ai un cântec de laudă.”

Anunțuri

2 comentarii la “VINDECAREA SUFLETEASCĂ SI RESPECTUL DE SINE

  1. ” Actualmente cultura noastră ca întreg evoluează în două direcţii: vindecarea de răni şi victimizare. Totuşi, intrând sub influenţa puterii rănilor noastre, este dificil să vedem cum am putea renunţa la această ”putere negativă”, cum am putea merge mai departe pentru ca fiinţa noastră, (văzută ca întreg), să-şi recâştige adevărata sa puterea sa interioară.”

    victimizarea este o mare stagnare si involutie, dar o practica foarte des intalnita, pentru ca, inconstienta te indeamna la asa ceva. victima se alimenteaza din atentia celor din jur, societatea te indeamna la acest rol pentru a atrage atentia asupra ta.
    un om fericit nu atrage atentia sau o atrage mai putin (uneori spunandu-se despre acesta ca are manifestari neconforme – cum sa poti fii fericit cand se petrec atatea? da, poti, pentru ca fericirea este in tine si o poti descoperi oricand vrei…, doar sa vrei sa ramai in tine!).
    victima se alimenteaza cu energiile celor din jur (este un vampir energetic), capteaza.

    constienta te ajuta sa transformi „puterea negativa” a ranii in „putere pozitiva” (atunci cand inca mai esti dependent de dualitate) si sa-ti daruiesti vindecarea, sa-ti fii propriul tau medic, sfatuitor, vindecator, sa il lasi pe ”lo sfidante” deoparte, sa nu mai asculti „sarpele minciunilor”, cum numeste Don Miguel Ruiz vocea mintii noastre.

    mintea este cea care ne duce la rani, incepand din varstele cele mai fragede, cam de pe la trei ani in sus, de cand procesul de „civilizare” isi pune tot mai puternic amprenta.
    si daca am reusi sa fim constienti de faptul ca o minte colectiva este cea care ne amprenteaza, nici macar mintea care se doreste a fi a noastra.

    psihologul Cristiana Levitchi are o deviza foarte adevarata: ” Priveste-ti copilaria in fata, accept-o si vindec-o !
    Vindeca-ti trecutul tau si al stramosilor ca sa ai un prezent si un viitor fericit !”

    vindecarea inseamna acceptarea ta, in primul rand, asa cum esti, fara acuze la adresa ta, acceptarea te duce la iertare ca fateta a impacarii cu ceea ce este.
    pentru ca nu este nici bine, nici rau, ci doar ceea ce este si meritam sa fim doar observatori, fara de nici un rol.

    cu drag, Camelia

  2. Am citit cu mare interes si aceasta postare pentru a gasi explicatii la intrebarile pe care le am in minte.Eu nu pot vorbi decat din perspectiva trairilor personale si ma feresc sa generalizez, sa pun etichete sau sa-mi intortochez mintea si mai rau.
    Din punctul meu de vedere, viata este foarte simpla si frumoasa.Mintea noastra o complica de multe ori inconstient.Multe emotii neplacute , care se pot stabiliza ca o stare, provin din copilarie, atunci cand de fapt esti ca un burete si nu prea ai discernamantul necesar.Copil fiind, esti vulnerabil.De aici multe consecinte;atunci poti integra emotii ca frica, teama,care pot sa te marcheze si din aceasta cauza sa nu te poti dezvolta personal.Si atunci cand nu functionezi normal, pot sa ai si esecuri care sa te marcheze.
    Eu am fost mereu vulnerabila pentru ca nu am avut in copilarie parte de dragostea parintilor mei. Acea dragoste fireasca a parintelui.Cea care m-a iubit cu adevarat a fost bunica mea si care a ramas ca un reper de iubire si de credinta.
    In felul acesta poti ajunge sa traiesti in genul exemplelor prezentate mai sus,poti cauta iubirea toata viata, poti sa te imbolnavesti, pana intr-o zi cand vrei sa te vindeci cu adevarat.Cand iti dai seama ca trebuie sa-ti pui in acord dorintele sufletului ( intuitiv ) cu trairea autentica, dezinhibata de orice emotie straina, pasiva si daunatoare.
    Multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s