CUM AM UITAT DE DUMNEZEU?

Uitarea este o caracteristică a minţii profane. Mintea cunoaşte şi mai devreme sau mai târziu uită.

Pe de altă parte, conştienţa, re-cunoaşterea şi discernământul sunt caracteristici ale fiinţei ”trezite ” din punct de vedere spiritual. Când vorbesc despre uitare, în acest context mă refer la uitarea de sine, uitarea propriei naturi reale, uitare ce se produce prin falsa identificare cu structurile efemere ale corpului, emoţiilor şi minţii. Memoria, în acest context, ar reprezenta funcţia definitorie a conştienţei de sine care afirmă, reactualizează şi identifică natura umană cu natura Sinelui Divin – Conştiinţa veşnică, nepieritoare a lui Dumnezeu în făptura umană.

Adeseori ajungem să uităm şi să ignorăm semnele pe care ni le oferă corpul fizic (care ne este şi cel mai apropiat) şi întârziem să acţionăm pentru a preveni anumite afecţiuni. Cu atât mai greu este să desluşim în mod corect semnalele care provin din structurile mai subtile ale fiinţei noastre.

Cu privire la Dumnezeu, nu numai că marea majoritate a oamenilor se complace în concepţii şi atitudini eronate (vezi aici) dar le este dificil să se identifice şi să  se re-cunoască în ipostaza de fiinţe divine, create după chipul şi asemănarea SA. Şi aceasta se exprimă ca o uitare. În ultimă instanţă, exprimă o lipsă de credinţă în însăşi sursa vieţii şi existenţei umane. Această UITARE şi NECREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU CA SURSĂ ŞI ESENŢĂ A FIINŢEI ESTE ”BOALA” DE CARE OAMENII SUFERĂ ŞI CARE DUCE LA IGNORANŢĂ, SEPARARE ŞI SUFERINŢĂ.

Reamintirea de Sinele Divin (care este şi mesajul acestui blog) – presupune pe de parte o continuitate în planul conştienţei şi credinţei în perfecţiunea naturală a fiinţei noastre (ca şi creaţie divină), şi pe de altă parte, acţiunea concretă orientată constant în sensul creării condiţiilor interioare care să faciliteze acest contact nemijlocit, această experienţă directă a revelării naturii noastre divine. Şi aici intervine …practica.