Uitarea este o caracteristică a minţii profane. Mintea cunoaşte şi mai devreme sau mai târziu uită.
Pe de altă parte, conştienţa, re-cunoaşterea şi discernământul sunt caracteristici ale fiinţei ”trezite ” din punct de vedere spiritual. Când vorbesc despre uitare, în acest context mă refer la uitarea de sine, uitarea propriei naturi reale, uitare ce se produce prin falsa identificare cu structurile efemere ale corpului, emoţiilor şi minţii. Memoria, în acest context, ar reprezenta funcţia definitorie a conştienţei de sine care afirmă, reactualizează şi identifică natura umană cu natura Sinelui Divin – Conştiinţa veşnică, nepieritoare a lui Dumnezeu în făptura umană.
Adeseori ajungem să uităm şi să ignorăm semnele pe care ni le oferă corpul fizic (care ne este şi cel mai apropiat) şi întârziem să acţionăm pentru a preveni anumite afecţiuni. Cu atât mai greu este să desluşim în mod corect semnalele care provin din structurile mai subtile ale fiinţei noastre.
Cu privire la Dumnezeu, nu numai că marea majoritate a oamenilor se complace în concepţii şi atitudini eronate (vezi aici) dar le este dificil să se identifice şi să se re-cunoască în ipostaza de fiinţe divine, create după chipul şi asemănarea SA. Şi aceasta se exprimă ca o uitare. În ultimă instanţă, exprimă o lipsă de credinţă în însăşi sursa vieţii şi existenţei umane. Această UITARE şi NECREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU CA SURSĂ ŞI ESENŢĂ A FIINŢEI ESTE ”BOALA” DE CARE OAMENII SUFERĂ ŞI CARE DUCE LA IGNORANŢĂ, SEPARARE ŞI SUFERINŢĂ.
Reamintirea de Sinele Divin (care este şi mesajul acestui blog) – presupune pe de parte o continuitate în planul conştienţei şi credinţei în perfecţiunea naturală a fiinţei noastre (ca şi creaţie divină), şi pe de altă parte, acţiunea concretă orientată constant în sensul creării condiţiilor interioare care să faciliteze acest contact nemijlocit, această experienţă directă a revelării naturii noastre divine. Şi aici intervine …practica.
Amintește-ți de Sine! 
Aseara tarziu, dupa un schimb emotionant de cuvinte legat de ideea …”a uita” …am realizat din nou …chiar daca uitam in viata asta…chiar daca am uitat in alte vieti …numele divin : Tao , Dio , Alah, Aum, Dumnezeu …in realitate, nu am uitat nici o clipa …si heh :)))… nu este nici o enigma de ce pana la urma noi nu am uitat …
Complexitatea existentei umane …ne arata mereu ca suntem mai mult – resursele uriase de care dispunem se manifesta cand ne asteptam mai putin si viata va continua sa ne surprinda …inclusiv in a uita …de a uita de noi …nu este intradevar remarcabil ?…
Paradoxal este ca uneori vrem intentionat sa uitam si sa fugim de noi insine crezand ca noi insine suntem suferinta …eh …”adevarul” este ca debusolati de multe ori parem a fi „uitati” pe la mijloc de drum …totusi chiar daca noi oamenii inca uitam …divinitatea nu ne uita …ne invaluie infinit cu dragostea sa divina si cum oare am putea sa ne pierdem cu adevarat de ea …???
Legatura divina dintre sufletul nostru si Dumnezeu nu este nici o clipa uitata…si aici practica la care se refera cei ce au simtit o farama de existenta va pot spune ca ….nu este o „practica” in sensul de „corvoada” sa simti universul divin pretutindeni …cum ar putea ca bucuria de a descoperi divinul in absolut tot …” sa fie uitata”…
….si cand ma refer la acest aspect o fac in ideea …de a descoperi …ca nu am uitat sa simtim …asa ceva nu se poate uita …de aceea poate privim cu mintea profana …cine suntem noi ? Mintea profana ? …
Nu va lasa-ti agatati de cuvinte, de idei, de concepte … mesajul unui suflet nu rezida nicodata atat de sec!
…NOI nu ii uitam pe cei ce ne sunt atat de dragi si tovarasi de drum in aceasta viata …tine de noi sa „practicam…legatura infinitului”…
P.s – ( pentru Liviu )
…am fost surprins sa descopar titlul postingului in mail …CUM AM UITAT DE DUMNEZEU?…aproape m-am repezit sa-l citesc …l-am citit …si inca nu realizam …inca imi scapa ceva …oare de ce m-am repezit sa-l citesc, oare de ce am inceput sa scriu dintr-un „inbold” …si am realizat …sau… uitasem …”schimbul emotionant de cuvinte legat de ideea …”a uita”…din seara trecuta …dar de fapt nu uitasem …simteam ca nu uitasem …apoi mi-am amintit si am putut scrie randurile de mai sus…
Cu adevarat, lumina lui Dumnezeu în inima omului continua sa stralucească chiar si in cel mai chinuit suflet. Dumnezeu niciodata nu ne-a uitat. Lumina Sinelui iradiaza fericirea existenţei sale unificate şi pacificate chiar dacă mintea limitată este incapabilă să o perceapă. Dificultatea aparentă, de a trăi în lumina intrinsecă a Sinelui, rezidă în falsa identificare şi complacerea în conditia limitată de corp, minte simţuri. Din această perspectivă, sunt absolut de acord cu Rafael: ”practica” reamintirii de Sinele divin, nu va putea fi nicidecum, un demers ”rece” integrat raţional de o minte care vrea să apuce ”fericirea”, ”mântuirea”, ”graţia”, ”iluminarea”, etc. A aduce la suprafaţă şi a exprima natura noastră conştientă şi sensibilă la frumuseţe, iubire, adevăr, este un proces care devine din ce în ce mai ”firesc” exact precum o floare îşi emană parfumul spontan datorită naturii ei. Din această perspectivă …pare că nu este nimic de ”facut”. Căci cine şi ce ar putea face pentru a ilumina cu ceva ”Lumina” insăşi? ”Practica” de care vorbeam are mai mult de a face cu asumarea unui demers interior care să ne aducă aminte mereu şi mereu că asa stau lucrurile, pentru a a trăi ”pur şi simplu” …aşa. Este, pe de o parte, o ”practica” a conştienţei existenţei pure a Sinelui şi, pe de altă parte, a existenţei conştiente de prezentul continuu al acestei lumi care ne şi conţine, clipă de clipă exact precum o grădină de flori conţine totalitatea vieţii fiecărei specii florale existente acolo. Să nu uităm că suntem Floarea, suntem Grădina şi suntem totodată …Grădinarul.