NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 9

Sri Ramana Maharishi

1879 – 1950

Sri Ramana Maharishi, pe numele sau original Venkataraman, s-a nascut putin dupa miezul noptii de 29 spre 30 decembrie 1879. A urmat liceul uniunii americane din Madurai, fiind destul de putin atras de aspectele spirituale. Avand o constitutie fizica robusta, era interesat de sport si de obicei castiga intrecerile de lupte si inot.

Evenimentul ce a marcat inceputul transformarii si al devenirii sale a avut loc la mijlocul lunii iulie 1896, cu aproximativ sase saptamani inainte de plecarea sa din Madurai. Intr-o zi, in timp ce se afla singur in camera de la etaj din casa unchiului sau, desi era pe deplin sanatos, el a inceput totusi sa resimta o teribila teama de moarte. In aceasta situatie, orientandu-si mintea catre interiorul fiintei sale, s-a supus unui proces atent de analiza, spunandu-si: „Acum eu mor. Ce inseamna aceasta moarte? Cine este cel care moare? Este de fapt doar acest corp.” In acele momente el a trait cu adevarat experienta mortii, intinzandu-se la pamant, ramanand nemiscat si oprindu-si respiratia. Dar in acelasi timp a continuat linistit sa gandeasca: „Bine, atunci corpul este mort. Va fi dus pe terenul le incinerare si acolo va fi transformat in cenusa. Dar sunt Eu mort? Sunt Eu corpul meu? Corpul este mort si inert, dar eu simt intreaga forta a  personalitatii mele si chiar aud vocea Eu-lui meu interior. Asadar eu constientizez transcenderea timpului. Eu sunt deci insusi Spiritul nemuritor ce se adaposteste in acest corp tranzitoriu.” Toate aceste trairi nu au reprezentat un exercitiu intelectual, ci chiar experienta vie a constientizarii Sinelui, a acelei realitati interioare eterne si neperisabile. Aceasta traire constienta a mortii, care a transformat un scolar intr-un intelept, poate fi privita sub aspect mitologic, metafizic si moral: tanarul Venkataraman, in timpul acceptarii calme a sfarsitului firesc al trupului, si-a descoperit adevarata natura interioara, cea a purei constiinte, depasind astfel odata pentru totdeauna teama de moarte. Aceasta experienta inalta a identitatii totale, constiente si detasate de ansamblul minte-trup a determinat o revarsare continua a iubirii si bucuriei universale, ce a dovedit timp de jumatate de secol posibilitatea de a trai fara ego, in deplina armonie cu universul.

Absorbtia in Sinele Divin a continuat neintrerupta din acel moment. Asa cum avea sa explice ulterior discipolilor sai, pe fundalul acestei resorbtii in Sine, alte ganduri pot sa apara precum diferitele note intr-un cantec, dar vibratia constiintei de Sine este continua, asemenea sunetului fundamental pe care celelalte note il insotesc si cu care se contopesc.

Acea viziune a mortii nu a durat mai mult de o jumatate de ora, generand insa nu numai o transformare radicala si permanenta in viata sa, dar oferind si raspunsul la intrebarea „Cine sunt eu?”

Dupa acest eveniment, Venkataraman s-a daruit din ce in ce mai mult contemplarii Sinelui Suprem, studiile sale fiind parcurse aproape mecanic. Dovedind mult mai multa blandete si smerenie in relatiile sale cu oamenii, el vizita acum adeseori templul cu o fervoare profunda.

In ziua de 29 august 1896, Venkataraman s-a hotarat sa plece de acasa la templul de la Arunachala. A luat cu el doar banii necesari unui bilet de tren, lasand familiei o avand urmatorul continut: „Trebuie sa pornesc in cautarea Tatalui meu pentru a-i implini porunca, nimeni nu trebuie sa fie mahnit din aceasta cauza si nici un ban nu trebuie sa fie cheltuit pentru a fi gasit.”

Ajungand la Tiruvannamalai dimineata devreme, in ziua de l septembrie, a mers la templul lui Arunachaleshwara. Paharul fericirii era plin pana la margini. Febra ce-i devastase trupul mai multe zile 1-a parasit. Era sfarsitul calatoriei sale si revenirea Acasa.

Iesind afara din templu, tanarul s-a ras pe cap si si-a aruncat bagajele: putinii bani care-i mai ramasesera, pachetul cu dulciuri primite in dar pe drum si hainele, cu exceptia unui cordon. Apoi, s-a intors la templu, fiind udat pe drum de o ploaie puternica si, purificat astfel, s-a instalat in sala celor o mie de coloane unde a petrecut cateva saptamani de nemiscare si tacere.

Printre cei care au avut grija de el in acea perioada se numara Swami Seshadri, un ascet invatat, cu un inalt nivel spiritual. In perioada urmatoare Swami Brahmana, asa cum avea sa fie numit la inceput tanarul ascet, a gasit adapost intr-o mica incapere numita Patala Linga, situata sub sala templului. Furnicile, tantarii si alte insecte parazite i-au chinuit trupul pe parcursul saptamanilor petrecute acolo, dar tanarul, absorbit in constientizarea purei existente beatifice a Sinelui, a ramas neclintit.

Tarziu, tanarul Swami Brahmana a fost descoperit in acea incapere sordida, cu trupul acoperit de rani infectate, pline de pamant si puroi. A fost luat si dus la o piatra mandapa a unui mormant sfant din apropiere. De acum incolo isi va gasi adapost la diferite sanctuare si in padurile de la periferia orasului, expus privirii curioase a oamenilor, fiind adesea ingrijit de oameni inimosi – medici, credinciosi din oras, functionari ai templului si altii. In acele luni era absorbit intr-o continua contemplare a Sinelui Suprem, fiind practic rupt fata de lumea exterioara, astfel incat trebuia sa fie scuturat de umeri cu putere pentru a observa si accepta hrana si apa pe care unii credinciosi i le aduceau o data pe zi.

La inceputul anului 1897 a fost dus la Gurumurtam, un ashram cu imprejurimi linistite, departe de templu, unde a locuit timp de nouasprezece luni, in toata aceasta perioada el a continuat sa ramana absorbit in Sine, fiind ingrijit mai ales de un saddhu pe nume Uddanda Nayanar si de prietenul sau Anamalai Thambiran. I se aducea o singura masa pe zi, de obicei la pranz. Odata Thambiran a realizat un ritual de elogiere catre tanarul Swami, oferindu-i ca si consacrare flori, tamaie si camfor inainte de a-i servi masa zilnica. Dupa ce facut aceste preparative, a iesit pentru un timp, iar Maharishi s-a ridicat in picioare si a scris cu o bucata de carbune pe perete cateva cuvinte in tamila al caror inteles era ca masa a fost suficienta. Cateva zile mai tarziu, alti credinciosi au insistat sa stie numele lui si locul in care s-a nascut, asa ca el a scris in engleza: „Venkataraman, Tiruchuzhi”. Acesta a fost primul indiciu asupra personalitatii acelui tanar care in ciuda aspectului sau salbatic se dovedea un cunoscator al limbii engleze.

Ingrijirea tanarului ascet a fost curand preluata de Palaniswami, un saddhu Malayali a carui practica consta in adorarea imaginii lui Vinayaka la un sanctuar indepartat si care acum venise la Gurumurtam pentru adorarea unui „Zeu in viata”. Continuandu-si ritualul de adorare fata de Vinayaka, Palaniswami s-a dedicat si ingrijirii permanente a lui Swami Brahmana ajutandu-l timp de douazeci de ani.

La inceputul anului 1893, tanarul ascet, insotit de Palaniswami, a plecat de la Paralakunru stabilindu-se la pestera Virupaksha, denumita astfel dupa numele unui sfant care fusese ingropat acolo. A ramas in acel loc 17 ani. In timpul lunilor de vara, cand cursurile de apa din apropiere secau, se muta la o alta pestera, situata langa un mangotier. Palaniswami a continuat sa aduca hrana o data pe zi, pentru el si pentru maestru, pana cand acest lucru a devenit din ce in ce mai putin necesar datorita numarului tot mai mare de aspiranti si vizitatori ce aduceau ei insisi hrana.

In timpul sederii la Virupaksha, s-a realizat o intoarcere gradata a tanarului ascet, ce pastrase o tacere deplina fiind absorbit in contemplarea Sinelui, catre realitatea exterioara. El incepe deja sa-i adreseze cateva cuvinte lui Palaniswami la Gurumurtam. In final, acest lucru a devenit frecvent deoarece Palaniswami ii solicita adesea explicatii asupra continutului unor opere ca Adhyatma Ramayana, Yoga Vasistha, Kaivalya Navanitam si Viveka Chudamani. Tanarul Swami a invatat in acest scop cu ajutorul lui Palaniswami dialectul malayalam si curand a ajuns sa cunoasca foarte bine aceasta limba. Aceasta experienta s-a repetat atunci cand panditii apartinand diferitelor scoli i-au adus cartile favorite, scrise in propria lor limba, pentru a le lamuri si comenta unele aspecte legate de acestea. In acest fel el a ajuns sa invete limbile sanskrita si telugu.

In timpul celor 30 de luni dintre venirea sa la Tiruvannamalai si perioada in care a inceput sa raspunda in scris intrebarilor aspirantilor spirituali, tanarul ascet a petrecut o perioada spirituala intensa.

Raspunzand unor intrebari, el a explicat mai tarziu ca in timpul acelor luni petrecute in Tiruvannamalai fusese permanent cufundat intr-un ocean de inefabila fericire, uitand cu totul de trupul sau si de lumea inconjuratoare, reincepand apoi gradat sa-si refoloseasca simturile si mintea si sa invete din nou sa priveasca in exterior si sa comunice cu cei ce se apropiau de el. Intoarcerea lenta la activitatile obisnuite ale lumii exterioare si la conversatiile cu ceilalti oameni pot fi descrise ca o renastere intr-o fiinta noua, in intregime pura, eliberata de dorinte sau amintiri. El a devenit, s-ar putea spune, asemeni unui ecran pe care se puteau proiecta filme diferite sau ca o oglinda ce reflecta obiectele aflate in fata ei, fara a fi insa afectata de ceva.

Era necesar acum sa fie stabilite pe noi fundamente unele legaturi cu viata obisnuita si vorbirea, proces ce s-a desfasurat gradat si in timp indelungat. Curand dupa Marea Trezire, el a inceput sa viziteze templul din Madurai, iarasi si iarasi, contempland nemiscat imaginea lui Nataraja si a altor zei. Asa cum el insusi explica mai tarziu: „Sufletul renuntase sa mai fie una cu trupul si cauta un nou suport care sa-l sustina”. In primii ani la Tirunavannamalai, el a recunoscut in cuvintele scripturilor o expresie a Realului pe care o experimentase deja si care ii era familiara. Totusi, numai dupa o a doua experienta pe care a avut-o de aceasta data in prezenta altora, in anul 1912, Maharishi s-a simtit pentru totdeauna si in mod ferm stabilit in lumea Esentei Pure, percepand lumea fenomenala ca pe un film proiectat pe ecranul Sinelui Suprem sau ca pe un vis coerent  ce-i permitea totusi sa se amestece printre oameni si sa le vorbeasca, raspandind asupra lor compasiunea si gratia sa nesfarsita.

Marea faima de care se bucura ca fiinta eliberata, a adus in jurul lui un numar tot mai mare de aspiranti si cautatori ai intelepciunii, atat oameni simpli, neinstruiti, cat si oameni cu un inalt nivel de cunoastere. Departe de a-l considera o fiinta inaccesibila si distanta, vizitatorii gaseau intotdeauna mangaiere pentru durerile lor, chiar si numai in simpla sa prezenta, fara ca inteleptul sa rosteasca vreun cuvant. Reactia lui Maharishi fata de suferinta era in deplina concordanta cu remarca sa: „Un intelept plange cu cel care plange, rade cu cel care rade, se joaca cu cel ce se joaca si canta cu cel care canta, devenind cantecul insusi. Prezenta sa este precum o oglinda extrem de pura. Ea reflecta imaginea noastra, asa cum suntem. Noi suntem cei care ne jucam rolurile in aceasta viata. El este oglinda sau scena pe care se desfasoara spectacolul; cum ar putea fi ca reflectata? Nimic nu o poate atinge, ea fiind numai un suport.”

Ascultarea tacerii il face pe aspirantul spiritual sa isi puna eterna intrebare «Cine sunt eu?». Pentru a gasi raspunsul este necesara discriminarea intre real si ireal si intelegerea faptului ca actiunile corpului sunt perfect determinate din clipa in care vine in existenta. Singura libertate pe care o are fiinta este de a nu se identifica cu corpul sau.

Kavyakantha Ganapati, marele poet sanskrit, a fost cel care l-a numit pe Swami Brahmana – Bhagavan Sri Maharishi.

Experienta acelei morti aparente de la varsta de saisprezece ani s-a repetat, la un nivel mult mai profund, saisprezece ani mai tarziu, in anul 1912. Mai tarziu Maharishi i-a povestit acest episod lui Nagamma: „intr-o zi, m-am dus la rezervorul de apa, in fata la Panchiamman Kovil, impreuna cu Vasu (Vasudeva Sastri) si cu altii ca sa facem o baie, iar la intoarcere am luat-o pe o scurtatura. Pe masura ce ne apropiam de stanca in forma de broasca testoasa, m-am simtit obosit si ametit. Brusc imaginea lumii exterioare a disparut, fiind parca acoperita de o cortina alba. insa disparitia uneia si aparitia celeilalte a fost gradata, in asa fel incat o parte din peisaj si o parte din acel val alb stralucitor, erau simultan prezente in fata mea. Curand dupa aceea insa, lumea exterioara a disparut complet si am fost nevoit sa ma opresc. Am reluat mersul atunci cand valul alb stralucitor s-a destramat. Apoi fenomenul s-a repetat, starea de slabiciune fizica crescand. A trebuit sa ma sprijin de o piatra. Cum el s-a repetat si a treia oara, m-am asezat. Totul in jurul meu era imbracat intr-o lumina alba, stralucitoare.

Aveam senzatia unui vartej. Circulatia sangelui si bataile inimii mi s-au oprit, iar corpul a inceput sa capete o culoare cadaverica, astfel ca Vasu a crezut ca intr-adevar am murit si a inceput sa planga si sa ma imbratiseze. Schimbarea culorii corpului meu, imbratisarea lui Vasu, tremurul trupului sau si prezenta celorlalti in jur – de toate aceste lucruri eram perfect constient. Eram de asemenea constient ca mainile si picioarele mi se raceau si ca inima incetase sa mai bata, dar nu simteam nici o teama. Curgerea gandurilor si constiinta de Sine erau mereu prezente si nu-mi faceam griji in privinta starii trupului meu. Stateam cu picioarele incrucisate in postura lotusului (padmasana), dar nu simteam prezenta pamantului sub mine. Circulatia sangelui se oprise dar postura se mentinea perfecta. Totul a durat aproximativ 15 minute. Deodata am simtit un flux de energie revarsandu-se in intreg corpul. Inima a inceput sa bata si sangele circula acum din nou. Culoarea vinetie a corpului mi-a disparut. Am inceput sa transpir prin toti porii. Am deschis ochii, m-am ridicat si le-am spus: «Haideti. Sa mergem.» Am ajuns la pestera Virupaksha fara nici un alt incident. Numai in aceasta situatie, inima si respiratia au incetat sa mai functioneze simultan. Starea aceasta nu a fost deliberata; nu a fost nici o dorinta de a-mi vedea corpul asa cum arata dupa moarte. Mai avusesem o asemenea experienta inainte. Dar de data aceasta a fost mai intensa, mai completa.”                                                                                                     

Maharishi nu a cerut niciodata privilegii sau recunoasterea autoritatii sale. Activitatile sale zilnice erau atat de obisnuite, atat de simple, incat un vizitator l-a intrebat odata pe un discipol al Maestrului: „Ce va face pe voi sa credeti ca Bhagavan al vostru este un suflet realizat? El mananca si doarme si face totul ca si noi toti”. Mudeliar i-a explicat ca nu sunt semne exterioare prin care eliberat in viata sa poata fi remarcat si ca doar un intelept poate sa recunoasca un alt intelept.

Intr-adevar, au fost situatii cand strainii vazandu-1 pe Maharishi singur sau insotit, ocupat sau intentionand sa indeplineasca vreo munca, l-au confundat cu un tamplar sau cu bucatarul si l-au intrebat cu inocenta unde ar putea sa fie vazut Marele intelept.

In ashram-ul ce avea sa-i poarte numele, la Ramanashram, rutina zilnica a recitarii din Vede, a cantecelor devotionale, a meditatiilor tacute si a conversatiilor sustinute cu vizitatorii, era deseori indulcita de glumele lui Maharishi, pe care discipolii le primeau cu multa bucurie.

Paul Brunton descrie in cartile sale impactul pe care l-a avut asupra sa prezenta tacuta a lui Maharishi: „Nu-mi puteam desprinde privirea de la el. Tulburarea mea de la inceput, consternarea de a fi in totala ignoranta, au disparut treptat pe masura ce o ciudata fascinatie ma cuprindea cu tot mai multa forta. Dar aceasta scena neobisnuita nu a durat decat o ora si am inceput sa simt o liniste profunda, o transformare ce se petrecea in mintea mea. Una cate una, intrebarile pe care le pregatisem cu meticulozitate spre a i le pune maestrului au disparut. Nu mai avea importanta acum daca problemele care m-au nelinistit s-au rezolvat sau nu, stiam numai ca un rau de liniste curgea peste mine, ca o adanca pace patrundea in cele mai ascunse locuri ale sufletului meu si ca in sfarsit mintea mea torturata de ganduri incepuse sa se odihneasca.”

Major Chadwich, care a venit la Tiruvannamalai in 1935 dupa ce 1-a citit pe Brunton, spunea despre prima sa intrevedere cu Maharishi urmatoarele: „Am simtit pacea extraordinara, gratia, emanate de prezenta sa. Nu era ca si cum atunci il vedeam pentru intaia oara. Aveam impresia ca il cunosc din totdeauna … era asemeni unei oglinzi care reflecta propriile mele sentimente. Daca erai reticent si intimidat, el parea mai rezervat, dar daca raspundeai foarte natural imbratisarii atotcuprinzatoare a dragostei sale, atunci el te trata ca pe cineva asemeni lui.”

In lumina invataturilor lui Maharishi asupra unitatii si atemporalitatii Fiintei, supravietuirea psihica sau moartea este, strict vorbind, lipsita de importanta. Dar foarte putini, chiar dintre adeptii sistemului Advaita, s-au dovedit a fi mai presus de limitarile atasamentului si dorintei. Discipolii care ar fi dorit ca el sa-si continue existenta in corpul fizic, au fost foarte afectati dupa declansarea ultimei sale boli in februarie 1949, generata de aparitia unui cancer la cotul stang ce a continuat sa se extinda in sus. El nu a dorit sa se trateze, dar a fost convins sa se supuna unei serii de operatii. Doctorii stiau ca durerea care persista de mai multe luni trebuia sa fie ingrozitoare; si ei, ca si multi altii, se intrebau cum poate cineva sa o suporte cu asemenea detasare. In ciuda acestei lungi si dureroase disolutii a corpului, Maharishi a reamintit pana in ultima clipa discipolilor sai ca daca trupul sau imparte cu ei destinul comun al mortii, constiintele lor trebuie sa imparta cu el fericirea inefabila a existentei transcendente. Acelora care s-au simtit descurajati la gandul despartirii, Maharshi le-a spus: „Nu plec. Unde as putea pleca? Eu sunt aici. Nasterea si moartea sunt atribute ale corpului fizic, in timp ce pentru adevaratul Eu sau Pura Constiinta beatifica a Sinelui, ce transcende timpul si spatiul, nu exista nici inceput si nici sfarsit, nici intalnire si nici despartire”.

Sfarsitul a venit in 14 aprilie 1950. In acele momente a putut fi observata o stea cazatoare, nespus de luminoasa, venind dinspre sud si deplasandu-se lent catre nord, traversand cerul si disparand in spatele muntelui Arunachala. Aparitia acelui meteorit luminos a fost observata de multa lume de pe tot cuprinsul Indiei de Sud si a fost relatata pe larg in ziare. Unii discipoli din Madras si din alte parti, au banuit semnificatia fenomenului si au venit la Tiruvannamalai.

Puterea prezentei sale a fost resimtita de asemenea chiar si de multi oameni care nu l-au vazut niciodata, ci doar i-au privit fotografia. Asa cum el adeseori a spus, adevaratul guru este prezent pretutindeni pentru ca el nu este altcineva decat Constiinta Eterna a Sinelui. Natura sa este insasi constiinta beatifica a existentei in sine regasita in inima oricarei fiinte. De aceea Maharishi intruchipeaza pe deplin insasi magia naturala a existentei, magia de a fi o simpla fiinta omeneasca si simultan dumnezeiasca.

Text adaptat dupa „Minienciclopedia inteleptilor”, editura Ram.
 

CUVINTE DIN LUMINĂ

”Acela în care toate aceste lumi par să fie în mod ferm stabilite, acela care include în cuprinderea sa toate aceste lumi, acela din care se nasc toate aceste lumi, acela în care toate acestea există, acela prin intermediul căruia toate aceste lumi își găsesc existența și acela care este într-adevăr toate acestea – doar acela este realitate existentă, Atman – Sinele Suprem Absolut. Fie ca noi să păstrăm cu sfințenie acest Sine, care este adevărata realitate din Inima noastră.”

”Ceea ce este esenţial în orice sādhana (practică spirituală) este să încerci să aduci înapoi mintea agitată şi să o fixezi doar asupra unui singur obiect. De ce să nu o aducem înapoi şi să o fixăm în atenţia asupra sentimentului purei existenţe? Aceasta este ātma-vicāra, căutarea Sinelui (a Inimii Spirituale). Aceasta este tot ceea ce trebuie făcut.”

Extras din dialogurile spirituale susţinute cu discipolii săi

Întrebare: Ce este realitatea?

Răspuns: Realitatea trebuie să fie întotdeauna reală. Ea nu are nume și formă. Realitatea este ceea ce este dincolo de acestea. Deși ea susține limitările, ea însăși este lipsită de orice limită, nefiind prin nimic înlănțuită. Ea susține irealitățile, fiind ea însăși reală. Realitatea este ceea ce este. Ea este așa cum este. Ea transcende vorbirea, fiind dincolo de expresiile „existență, nonexistență”, etc.

Realitatea ce definește pura conștiință, care rămâne atunci când ignoranța este distrusă odată cu cunoașterea obiectelor, doar aceea este Sinele (Atma). În această Brahmaswarupa (forma reală a lui Brahman), care este conștiință de Sine concentrată, nu există nici cea mai mică urmă de ignoranță.

Realitatea care strălucește deplin, nu numai atunci când lumea este cunoscută, dar și atunci când lumea este necunoscută, fără a cunoaște suferința și fără a fi limitată de un corp, este forma ta reală (nija-swarupa).

Radiația beatitudinii conștiente, sub forma conștiinței ființei, strălucind în mod egal atât în interior cât și în exterior, este suprema și binecuvântata realitate primordială. Forma sa este tăcerea și ea este cunoscută de jnani ca fiind starea finală și inobstructurabilă a adevăratei cunoașteri (jnana).

Dobândiți cunoașterea faptului că jnana este nonatașament, puritate și realizare a lui Dumnezeu; căci singură jnana ce nu cunoaște uitarea de Sine este nemuritoare; doar ea este totul.

Î: Ce este această capacitate de conștientizare și cum poate cineva să o obțină și să o cultive?

R: Voi sunteți conștiința de Sine. Conștiința este un alt nume al vostru. Atât timp cât sunteți conștienți nu este nevoie să obțineți sau să cultivați aceasta. Tot ce aveți de făcut este să renunțați de a vă mai orienta către celelalte lucruri, deoarece acestea reprezintă non Sinele. Dacă cineva renunță la a mai fi conștient de ele, atunci va rămâne doar conștiința pură și aceasta este Sinele.

Î: Dacă Sinele este el însuși conștient, de ce nu sunt eu conștient de el chiar acum?

R: Aici nu este nici o dualitate. Cunoașterea voastră prezentă se datorează egoului și este doar relativă. Cunoașterea relativă necesită un subiect și un obiect, în timp ce conștiința de Sine este absolută și nu necesită prezența unui obiect.

Amintirea este de asemeni relativă, necesitând un obiect a cărui amintire trebuie să existe, și un subiect care trebuie să își reamintească. Atunci când nu există dualitate, cine își va reaminti de ce?

Sinele este etern prezent. Fiecare dorește să-și cunoască Sinele. Ce fel de ajutor trebuie să primească ființa pentru a se cunoaște pe sine însăși? Oamenii doresc să vadă Sinele ca pe ceva nou. Dar el este etern și neschimbat. Ei doresc să îl vadă ca pe o lumină strălucitoare, etc. Cum ar putea să fie așa? El nu este nici lumină, nici întuneric. El este doar așa cum este. El nu poate fi definit. Cea mai bună definiție este: „Eu sunt ceea ce sunt”. Srutis-urile (scrierile sacre) vorbesc despre Sine ca fiind de mărimea degetului mare, a firului de păr, a spark-ului electric, sau extrem de vast, sau mai subtil decât cel mai subtil element, etc. De fapt ele nu au nici un fundament. El este doar existență, dar diferită de real și ireal; este cunoaștere, dar diferită de cunoaștere și ignoranță. Cum ar putea fi el definit? Este simplă existență.

Î: Atunci când un om realizează Sinele, ce va vedea el?

R: Nu există nimic de văzut. Viziunea este doar existență. Starea de realizare a Sinelui, așa cum noi o numim, nu înseamnă atingerea a ceva nou sau cucerirea unui anumit țel care este foarte îndepărtat, ci pur și simplu a fi ceea ce întotdeauna ai fost și întotdeauna vei fi. Tot ceea ce este necesar este să renunți să mai privești realizările tale ireale ca și cum ar fi adevărate. Cu toții privim ca real ceea ce de fapt nu este real. Trebuie doar să renunțăm la această practică. Apoi trebuie să realizăm Sinele ca Sine; cu alte cuvinte „Să fim Sinele”. Într-un anumit stadiu, veți râde de încercarea voastră de a descoperi Sinele care este atât de evident pentru sine. Așadar, ce am putea răspunde la această întrebare?

Acest stadiu transcende atât vizionarul, cât și obiectul văzut. Nu mai există acolo ființa care vede pentru a vedea ceva. Tot ceea ce se poate vedea încetează acum să mai existe, rămânând doar Sinele.

Î: Cum putem cunoaște aceasta prin experiență directă?

R: Dacă vorbim despre cunoașterea noastră asupra Sinelui, trebuie să existe două astfel de realități numite Sine, un Sine care cunoaște, și un alt Sine care este cunoscut, precum și procesul cunoașterii. Starea pe care noi o numim realizare însemnă a fi pur și simplu noi înșine, și nu a cunoaște ceva sau a deveni ceva. Ființa realizată este ființa ce există în prezent și care a existat dintotdeauna. Nimeni nu poate descrie această stare. Putem doar să fim aceasta. Bineînțeles, noi vorbim adesea despre realizarea de sine din dorința utilizării unui termen potrivit. Cum să „REAL-izezi” sau să faci real ceea ce prin exclusivitate este real?

Î: Uneori spuneți că Sinele este tăcere sau liniște. De ce este el aceasta?

R: Pentru cei ce trăiesc identificați cu Sinele, așa cum frumusețea există în afara gândirii, nu există nimic care să fie gândit. Doar experiența tăcerii este cea la care trebuie să aderăm, deoarece, în această stare supremă nu există nimic altceva care să fie realizat decât noi înșine.

Î: Ce este mauna (tăcerea)?

R: Acea stare care transcende vorbirea și gândirea este mauna. Ceea ce este, este mauna. Cum ar putea fi explicată mauna în cuvinte?

Înțelepții o definesc ca fiind starea în care gândul „Eu”, (egoul), nu apare nici măcar ca fundal, existând doar Sinele (swarupa) identic cu tăcerea (mauna). În acest Sine Suprem se regăsește esența divină a oricărei ființe, jivatama, ca reflexie a Sinelui Esență individual. Singură experiența tăcerii oglindește reala și perfecta cunoaștere, orice alte cunoștințe fiind demne de milă și triviale. Cunoscând aceasta, multiplele diferențe obiective nu vor fi privite ca fiind reale, ci doar ca supraimpuneri peste adevăratul Sine, care îmbracă forma adevăratei cunoașteri.

Î: Atât timp cât corpurile și individualitățile animate se află în prezent pretutindeni, putânt fi observate în număr nelimitat, cum se poate spune să Sinele este unic?

R: Dacă ideea „Eu sunt corpul” este acceptată, Sinele devine multiplu. Starea în care această idee dispare este adevărata existență în Sine, în această stare nemaiexistând alte obiecte. Din acest motiv Sinele este privit ca fiind unic.

Atât timp cât corpul însuși nu există, privind din punctul de vedere natural al Sinelui, el existând doar în viziunea extrovertită a minții, care este înlănțuită de puterea iluziei, a numi Sine spațiul conștiinței, dehi (posesorul corpului) este greșit. Lumea nu există fără de corp, corpul nu există niciodată în afara minții, mintea nu există niciodată în afara conștiinței și conștiința nu există niciodată în afara realității.

Pentru ființa înțeleaptă, ce a dobândit cunoașterea Sinelui prin divinizarea „Eu”-lui interior, nu există nimic altceva în afara Sinelui care să fie cunoscut. Deoarece atunci când egoul, care identifică forma corpului cu „Eu”-l real, dispare, „Ea” (ființa înțeleaptă) devine conștiință existențială lipsită de formă.

Un jnani (cel care și-a realizat Sinele) știe că el este Sinele și atunci nimic, nici măcar corpul său, sau nimic altceva, nu există în afara Sinelui. Pentru o astfel de ființă, ce diferență ar putea să mai existe între prezența sau absența unui corp?

Este fals să vorbim despre realizare. Ce trebuie să realizezi de fapt? Realul este așa cum a fost dintotdeauna. Noi nu creăm nimic nou și nu dobândim nimic pe care să nu-l fi avut dinainte. ªi această carte tocmai aceasta urmărește să arate. Noi ne construim o fântână și pentru această săpăm o groapă adâncă. Spațiul din acea fântână nu a fost creat de către noi. Noi doar am scos de acolo pământul ce umplea acel spațiu. Spațiul exista acolo așa cum există și acum. În mod similar noi trebuie să aruncăm pur și simplu tendințele acumulate de-a lungul timpului (samskaras-urile) din interiorul nostru. Când toate acestea vor fi înlăturate, singur Sinele va străluci.

Î: Dar cum să realizăm aceasta și să atingem eliberarea?

R: Eliberarea este propria noastră natură. Noi suntem aceasta. Însuși faptul că noi ne dorim eliberarea arată că libertatea față de orice înlănțuire este natura noastră reală. Ea nu este ceva care să fie dobândit acum. Tot ceea ce este necesar este să înlăturăm falsa noțiune că noi suntem înlănțuiți. Când vom realiza aceasta, nu va mai exista nici o dorință și nici un gând de acest tip. Deci, atât timp cât ființa dorește eliberarea, deși o deține, ea este totuși înlănțuită.

 
Anunțuri

2 comentarii la “NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 9

  1. Un Om cu totul remarcabil. Atribute precum: simplitatea, modestia, altruismul, iubirea, s-au regasit, se ragasesc si se vor regasi tot timpul in cuvintele lui pline de intelepciune.

  2. Cum as putea sa exprim in cuvinte …? Gratitudinea de a ma bucura …? „Citesc din cand in cand …ascult din cand in cand” …viata plina de inspiratie a unui maestru …cu toate astea reverberatia pare sa nu vina din afara …am impresia ca sunt un bol de meditatie care doar atunci cand stii cum sa-l „lovesti” pare a canta …astfel de „lovituri” fac mai mult decat sa ne „izbeasca” …sa ne inconjoare …par a „fura ceva din eternitate” … cu toate astea, reverberatia pare sa aiba ceva comun cu sentimentul de regasire …in chiar cuvintele unui maestru …ele par a fi fost mereu acolo …si par a fi fost de mult mai mult timp decat expresia timpului intr-un corp uman…

    From the vision of our life seems that – in the way of the destiny path itself sweater links. At the intersection between links and path, the settlement of human being is often unexpected in manifestation. The humans colures of life are giving the impression that “colures” have the power to color the eternity itself…bat in that moment a question is rising in front of our eyes : How we could penetrate beyond the unpredictable?

    ” Cine sunt ? Cel ce sunt … ? Sunt …in acest loc …si doar atat ? Sunt … mai mult sau doar ma joc in mintea mea …. ?Mintea celui ce sunt… ? ………..Cine sunt ? ”

    Multumesc pentru cuvintele maestrului Sri Ramana Maharishi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s