Inima – Templul universal al Iubirii

    Toate templele, mânăstirile, bisericile, moscheile și altarele existente în această lume au fost înălțate de oameni. Mai mult sau mai puțin sfinți, profeți, înțelepți sau învățați, aceștia au căutat să-I găsească lui Dumnezeu un loc pe acest pământ și să reamintească oamenilor prezența Sa în lume. Mulți poate veți spune că așa a vrut Dumnezeu și că fără ajutorul Său, nimic nu ar fi cu putință. Da, de multe ori, este adevărat. Dar, dacă am merge pe firul acesta al înțelegerii, am ajunge într-un punct care ne tulbură. Vom ajunge oare, să punem totul, în seama lui Dumnezeu numai pe baza faptului că lucrurile au fost înfăptuite? Chiar și cele rele? Unii îmi veți aminti aici, că Dumnezeu se ”ocupă” numai de lucrurile ”bune”, (ridicarea templelor, etc.) și  ”altcineva”, care nu este Dumnezeu se ocupă de lucrurile ”rele” (distrugerea și ruinarea lor). Cu toate acestea, amintindu-ne de rolul lui Dumnezeu, de Creator Suprem al Totului, înseamnă că, chiar și cu privire la distrugerea provocată de acel ”altcineva”, El ar trebui să încuviințeze și actul respectiv. Altfel, nu ar fi Totul, din moment ce, se întâmplă ceva ”peste” voința Sa Supremă. Bunul simț ne spune că nimic nu este în afara lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, evoluția în timp, arată că nu tot ceea ce omul numește ”rău”, este cu adevărat ”rău”, așa precum nu tot ceea ce pare a fi ”bun”, se dovedește a fi ”bun” cu adevărat. Intrăm aici în disputa nesfârșită a relativității ”binelui” și ”răului”, mai ales prin raportarea asupra lor din perspectiva evoluției umane în timp și spațiu. S-a dovedit așadar că, de multe ori ”răul” și chiar suferința a dus într-un final la ”bine” și,  că, de multe ori, ceea ce a părut a fi ”bun” sau ”bine” a dus spre ”rău”.   Ni s-a întâmplat și nouă de atâtea ori. Ceea ce se dovedește a fi bun pentru noi, pentru alții se dovedește a fi rău și invers. Ceea ce pentru alții este bun nouă să ni se pară rău. 

    Admitem așadar, că în afară de această voință divină care se manifestă permanent, există dimensiunea infinită a relativității percepției și a liberului arbitru al omului care este lăsat să se exprime în ambele direcții (ale binelui și răului). Dumnezeu lasă omului suprema libertate chiar și în privința modului în care el, omul se reprezintă pe sine, pe semenul său, lumea, în general și totodată asupra modului în care el, omul îL reprezintă sau și-L reprezintă pe Dumnezeu. 

    Așadar Dumnezeu lasă omului completa libertate în privința modului în care alege să trăiască și să evolueze. Omul alege să înalțe temple exterioare sau să le distrugă în numele unui Dumnezeu sau a unei alte autorități.

     Și acum doresc să evidențiez un aspect important:  

    De multe ori, se dovedește însă, că este mai ușor să construiești un loc de rugăciune și să-l ridici impozant către cer, decât să menții vie și mereu aprinsă, în altarul inimii tale, lumina iubirii de Dumnezeu și de semeni.

    Este mai ușor poate, pentru mulți dintre noi, să cumpărăm ofrande, lumânări, iconițe, candele, mir, flori, rozarii, etc. și să le oferim lumii și lui Dumnezeu, decât să dăruim lumii, ca ofrandă, liniștea, pacea, compasiunea și bunăvoința inimii noastră iubitoare în mod necondiționat. La urma urmei, dacă Dumnezeu este Totul este așadar și Tăcere, este și Pace, este și Iubire, este și Sacralitate.  Să facem acum un bilanț punându-ne o întrebare: care este și cum se exprimă ofranda noastră adusă Iubirii, Frumuseții, Înțelepciunii, Perfecțiunii, Păcii, Fericirii și Atotputerniciei lui Dumnezeu? Prin ”a cumpăra” sau prin ”a fi”?  

    Să ne amintim însă, că înainte de orice templu exterior, și multe alte ”jucării”, Dumnezeu a creat Templul Inimii. L-a ”ridicat” în fiecare ființă și apoi s-a întronat în el. Și acolo, El sălășluiește. A ne aminti să onorăm (prin conștiența noastră, în practica spirituală, în rugăciune, meditație, iubire, compasiune, bunătate, și evident, în viața noastră de zi cu zi), acest spațiu sacru existent aici, în chiar inima noastră, devine un act ce revelează însăși această permanență a prezenței divine.

    Deschiderea Inimii și trăirea în iubire se dovedesc, în timp, a fi modul înțelept de participare a noastră la ritualul sfințirii spațiului interior al acestui Templu al Inimii pentru că aici îl onorăm pe Dumnezeu, căci aici este El. Ce am putea oferi noi, lui Dumnezeu ca ofrandă, mai mult decât inima noastră iubitoare, mintea și sufletul nostru pur prin care EL să se exprime?

    Unul din rolurile unei comunități spirituale active este de a actualiza această Învățătură a Inimii, de a reaminti că așa stau lucrurile și de a încuraja pe oricine să trăiască în acest orizont al Iubirii pentru că aceasta reprezintă limbajul comun al tuturor sufletelor trezite. Iubirea, în toate nuanțele sale, este vibrația inefabilă a sufletului atins, purificat și înălțat de Dumnezeu.

    Dar cât de des uităm aceasta! Revenim la aceleași obiceiuri, de a încerca să-I facem pe plac lui Dumnezeu, dăruindu-I mereu jucării din lumea exterioară (poate din ce în ce mai grandioase), crezând că acestea ÎL vor ”îmbuna” până la a-L convinge să ne acorde mântuirea. De multe ori am fost și suntem învățați să încercăm să cumpărăm ”indulgențele” și iertarea lui Dumnezeu. Vom face poate chiar mai multe pomeni și vom scrie mai multe pomelnice și cu cât ”dăm” lui Dumnezeu mai mult, ne simțim justificați să-i cerem mai mult. Exact așa cum facem și cu semenii noștri, de multe ori. Le dăm ca să ni se dea. Aici, este un tipar repetitiv, condiționant care devine disfuncțional în timp pentru noi căci întreține neliniștea, așteptarea, tensiunea existențială, frustrarea de a nu primi pe cât am dat și la momentul potrivit, etc. 

    Dacă însă ne vom aminti, că în fiecare dintre noi sălășluiește Dumnezeu, ne-am putea reaminti și că, dăruind din inimă, în mod necondiționat, cu iubire și bunătate, atenția noastră celorlalți, este ca și cum, în felul acesta, noi ne îngrijim să ținem aprinsă flacăra vie în altarul Templului creat de Dumnezeu. Mai mult decât atât, multe studii psihologice confirmă faptul că oamenii au nevoie de ceilalți, de prezență activă și conștientă, de iubire și grijă umană, mai mult decât aspectele materiale, de multe ori limitate, pe care unii le oferă. Mulți ajungem să înțelegem că Iubirea nu poate fi cumpărată și Fericirea cu atât mai puțin dar ne comportăm de multe ori diferit.

    ”A-ți veghea Inima” – sfatul tuturor misticilor – poate fi înțeles în această cheie: ține mereu deschisă, cu iubire și compasiune, inima și nu lăsa să se stingă freamătul său sacru, dorul său de Dumnezeu. Astfel, respectarea acestui sfat, devine un act conștient care împlinește menirea de a fi om.  Atunci când tu iubești, când ești fericit, când ești în pace, când te dăruiești conștient cu bunăvoință și compasiune ajutând altruist, atunci când meditezi și când te rogi, când te purifici și respecți unicitatea, sacralitatea și unitatea Totului, nu uita că aceasta este OFRANDA mult plăcută lui Dumnezeu. Tu ești această OFRANDĂ.