Câte ceva despre modelul câmpului fundamental al conștiinței

   Ne este ușor să percepem, să înțelegem, sau doar să credem aceasta, să comunicăm, să reacționăm sau să răspundem prin acțiuni din ce în ce mai adecvate diferitelor situații.

   Corpul, energia, structura psiho-mentală sunt integrate permanent de structura ego-ului – Ahamkara – cum este numită în tradiția yoghină. Iar experiența integrată de ego prezintă o caracteristică fundamentală: este filtrată prin acest simț al propriei individualități definit de ”eu”, ”al meu”, ”pentru mine”, etc.

   Chiar și dacă ne raportăm la cunoaștere, este destul de greu, cel puțin într-o primă etapă, să nu ne adjudecăm acea cunoaștere chiar dacă este parțială și limitată. Și spunem: este cunoașterea ”mea”. Nu ar fi nimic anormal dacă această continuă experiență a identificării cu diferitele obiecte, experiențe, fenomene, procese, ființe, etc., ar duce la o adevărată cunoaștere de Sine și dacă, prin acest mod de a experimenta, am deveni mai deschiși din punct de vedere sufletesc, mai buni, mai toleranți și/sau  mai înțelepți. Ceea ce observăm însă, este că felul în care trăim și ne reprezentăm pe noi înșine, perpetuează un continuu atașament față de această structură a ego-ului. Acest ego este hrănit de dorința, intenția sau aspirația ”mea”. Ceea ce este perceput devine percepția ”mea”, senzația ”mea”, emoția ”mea” sau starea ”mea”, pe care ”eu” o am în urma acelei experiențe ”a mea”. Dar exact această subiectivitate este filtrul care limitează extraordinar de mult experiența – oricare ar fi ea – generând spectrul larg al efectelor condiționante, de multe ori, generatoare de suferință.

Din perspectiva filozofiei non-dualiste Advaita Vedanta (principala filosofie a hinduismului, potrivit căreia nu există decât o singură Realitate divină, care apare ca fiind multiplă în faţa minţii neiluminate a omului ignorant, dar care se revelează ca fiind unică (eka) şi non-duală (advaya) în faţa celui iluminat spiritual), se pornește de la premisa că totul în univers este o întrupare a Conştiinţei Supreme care se revelează în ființa umană ca fiind ātman – Sinele Suprem – sursa cunoașterii, libertăţii, spontaneităţii şi fericirii noastre profunde, iar corolarul de bază este unitatea esenţială a întregii existenţe. 

   În acest clip vorbesc despre acest model al câmpului fundamental al conștiinței pe care îl asemuiesc cu modelul de manifestare al luminii. Așa cum noi putem admite cu ușurință că nu suntem ochiul care percepe manifestarea luminii în manifestarea ei atât de diversă, am putea înțelege că realitatea propriei noastre ființe nu este reprezentată în totalitate de conștiința ego-ului. Și modelul hologramei ne poate ajuta să avem o reprezentare analogică a acestei limitări a câmpului Conștiinței Universale când se reflectă în planul conștiinței individuale.

   În acest context, o formă de practică spirituală care poate evidenția, pe de-o parte, limitările conștiinței individuale – (ego-ului ), și ar urmări eliminarea contradicţiilor, tensiunilor, conflictelor venind dintr-o viziune dualistă şi din condiţionarea inerentă acestei concepţii-programări, iar, pe de altă parte, construiește în interior condițiile favorabile revelării acestei Supreme Realități a Conștiinței Sinelui, se justifică pe deplin.

   În Hridaya Yoga, această practică este orientată pentru a face din corp, psihic şi minte instrumente cât mai adecvate de expresie a  acestei Conştiinţe Supreme. Înţelegerea acestor nuanţe şi a rolului pe care corpul, psihicul şi mintea îl au în raport cu Sinele Divin este esenţială în atitudinea cu care practicăm yoga. În ultimă instanță, practica Yoga conduce către această înţelegere şi trăire a Unităţii. 

   Armonizarea energiilor şi a diverselor aspecte ale fiinţei noastre: corp, senzaţii, sentimente, minte, se realizează prin intermediul unui proces de unificare şi integrare a acestei „Totalităţi conştiente” care este însăşi fiinţa noastră.

   Practicând yoga devenim Yoga – unitate reflectată în interior şi în exterior.

Despre Inima frumoasă și Iubire

Așa cum o călătorie îți poate revela multe aspecte deosebite cu privire la lumea exterioară, ea poate aduce la suprafața conștiinței și lucruri mai puțin cunoscute chiar despre noi înșine.

În ceea ce privește practica spirituală, ea mereu ne deschide către un orizont al cunoașterii de sine care se revelează ca fiind din ce în ce mai vast și mai profund, dovedindu-se foarte eficientă în transformarea modului de a ne percepe pe noi sau pe semenii noștri. Explorarea naturii umane este o cale fără sfârșit întrucât omul este expresia vie a divinității nesfârșite.

În această expunere subliniez importanța Inimii Spirituale ca organ al cunoașterii spirituale directe, Iubirea fiind mijlocul ei natural de exprimare.  

Despre condițiile favorabile revelării Sinelui și unele efecte

În această prezentare subliniez importanța asumării momentelor de practică spirituală și în mod specific a unor perioade de ”retragere” pentru meditație. În cadrul centrului nostru de yoga și meditație organizăm frecvent astfel de perioade de retragere de 3, 7 sau 10 zile, ocazie cu care participanții încep să se familiarizeze cu normele și condițiile favorabile demersului meditativ. Despre care sunt aceste condiții, ce atitudini pot fi integrate, ce efecte și rezultate obținem putem afla din expunerea următoare.

Pentru cei interesați de participarea la tabăra de retragere pentru meditație din vară, mai multe informații găsiți aici.

 

Rolul și semnificația conștiinței individuale în meditația de introspecție

Noțiunea de ”eu” centrează tot ceea ce reprezintă experiență pentru ființa umană. În prezentarea următoare vreau să ofer o perspectivă asupra naturii reale a ființei, relativ la care conștiința individuală poate fi înțeleasă doar ca manifestare limitată și evident condiționată. Ea – conștiința individuală – este totodată perfectibilă până la gradul de a deveni complet transparentă față de această realitate luminoasă și etern pură a Sinelui Divin – atman.

Orice călătorie spirituală începe din dorința acestui ego de a se transforma în direcția a ceea ce mintea și/sau intuiția consideră a fi important. De aici plecăm. Centrați și fortificați în personalitatea egotică aspirăm să ne autodepășim. 

Să vedem mai departe ce rol are această conștiință individuală și ce am putea face ca ea să servească cât mai eficient scopului evolutiv pe care ni l-am propus.

Despre existență și conștiință din perspectiva non-dualității

       În această prezentare abordez un aspect fundamental al integrării spirituale și anume necesitatea asumării și, mai apoi, a afirmării viziunii unității întregii existențe. Tot ceea ce există și se manifestă în acest Univers (inclusiv  conștiința umană) este interconectat și integrat în câmpul unificat al conștiinței divine.    

Este necesar, de asemenea, să facem foarte bine distincția și să înțelegem lăuntric diferențele dintre 1) a te gândi la o astfel de afimație, 2) a crede în ea și 3) a o trăi ca atare, de a o exprima prin însăși propria ta prezență. 

Despre minte și unele stări superioare de conștiință

În procesul explorării de sine, mintea poate avea, cel putin în fazele de început, un rol foarte important. Chiar și dacă ar fi vorba numai de mecanismul motivațional implicat spre a ne asuma și susține apoi demersul transformator din punct de vedere spiritual, rolul minții nu poate fi contestat.

Totuși, trebuie înțeles că dacă mintea, prin natura, activitatea și conținutul său nu se modifică, nu are cum să apară ”noul” (dimensiunea spirituală) spre care ea tinde, cel puțin datorită curiozității informaționale stimulată de multitudinea referințelor scrise, audio și video cu privire la spiritualitate, cu care ea intră în contact. Este clar că mintea trebuie să integreze noi experiențe pentru a crea și stabiliza noi atitudini, pentru a se deschide spre alte perspective care să o determine să continue, de exemplu, practica meditației sau a rugăciunii sau a altor metode eficiente în acest proces evolutiv.

Spatiul sacru al Inimii

Este bine ca atunci cand ne raportam la noi insine sa ajungem sa identificam pe cat posibil ce este acel ceva care ne defineste propria esenta si de ce nu, sa urmarim sa revelam din ce in ce mai clar adevarul a ceea ce noi suntem in realitate. Stim cu totii ca avem o inima fizica dar putini sunt cei care inteleg, de exemplu, rolul ei in viata noastra psihica  si cu atat mai putin este cunoscut mecanismul prin care inima determina calitatea experientelor noastre sufletesti imprimand directii de explorare si conferind sens intregii vieti.  Exista o permanenta legatura intre diferitele niveluri de manifestare ale fiintei si, daca la nivelul experientei fizice a unui centru regasim sistemul cardiac cu inima fizica ca organ vital esential, la nivelul experientei spirituale directe se reveleaza in mod inefabil centrul constiintei de sine – Atman sau Inima Spirituala.  

In aceasta prezentare ofer o perspectiva mai profunda asupra a ceea ce reprezinta zona centrala a pieptului si a semnificatiei Inimii Spirituale.  

Raportul Inima – Minte

 

 

Limbajul Inimii versus limbajul Mintii

Este usor sa intelegem ca modul in care relationam, comunicam si reactionam fiecare dintre noi, poarta amprenta specifica predominantei nivelului de constiinta. De exemplu, o fiinta orientata predominant afectiv se comporta diferit in multe situatii ale vietii fata de o fiinta a carei specificitate o reprezinta abordarea mentală a situațiilor. Ca urmare, apar reactii si raspunsuri diferite si din partea mediului exterior. Deschiderea spontana, altruismul, bunatatea si candoarea unei fiinte a sunt mai greu de inteles de catre o alta fiinta calculata, rezervata, prudenta pana la suspiciune si care-si urmareste mai mereu propriul interes.

Viziunea si orientarea unei fiinte care traieste cum s-ar spune cu Inima deschisa este caracterizata de deschidere, spontaneitate, caldura, entuziasm si incredere ceea ce de multe ori faciliteaza un nivel superior al comunicarii si interactiunii umane. Inima este instrumentul care odata acordat continua sa cante si …sa incante pe ceilalti. Aceasta vibratie pura a Inimii mereu anima si contagiaza in mod binefacator natura umana. Asadar spatiul sacru al Inimii devine locul de intalnire al fiintei cu ea insasi, cu semenii si cu Dumnezeu.

 

Calea Inimii – Cale de valorizare a intregului potential

Poate ca v-ati pus vreodata aceasta intrebare: Ce ar trebui sa fac spre a reusi (intr-o anumita directie)? Poate a ramas la fel de neclar raspunsul chiar si acum, dupa mai mult timp si dupa ce ati incercat mai multe lucruri. Intrebarea s-a transformat acum in: Ce ar fi trebuit sa fac si nu am facut atunci? De multe ori este foarte greu sa recunoastem ca pur si simplu nu am stiut, sau ca nu am actionat corespunzator la momentul acela. Regretele de acum nu ajuta cu nimic. Dar constientizarea greselilor facute poate ajuta o persoana sa vrea sa nu le mai repete. Si acesta este un mare pas inainte. Trebuie sa recunoastem ca poate fi o motivatie suficient de buna pentru a vrea sa cunoastem mai multe cu privire la noi. Și, daca suntem sinceri, ne dam seama care au fost punctele slabe manifestate in trecut pentru ca acum, in prezent, sa corectam aceasta stare de lucruri.

A scruta in interiorul fiintei nu este greu dar presupune onestitate si totodata depasirea orgoliului auto-suficientei. Nu este usor, mai ales aflat la varsta adulta sa recunosti ca inca nu stii multe despre tine si, cu privire la ceilalti, cu atat mai putin. Spuneam si cu alta ocazie ca o cale a inimii te invata in primul rand sa recunosti ceea ce este esential cu privire la tine. Si ce ar putea fi acest aspect esential care defineste in mod profund propria ta fiinta ? In aceasta etapa, conceptul de ”constiinta de Sine” este redus de catre multi dintre noi la ceea ce poate intelege si integra mintea de acum. Dar oare asta sa fie tot? Evident nu. Caci mintea, la randul, sau poate ”evolua” pana la a atinge stadiul completei transparente. Orice mediu transparent devine capabil sa reveleze ceea ce adeseori se afla ascuns și invaluit. Din aceasta perspectiva, mintea este un suis generis ”mediu” mai mult sau mai putin transparent fata de realitatea Sinelui Esenta. Numai prin aceasta lumina a Cunoasterii esentiale a Sinelui (la care accedem prin introspectie si meditatie) mintea isi rafineaza suficient de mult propria sa vibratie trecand dincolo de substratul limitat al personalitatii (structura Ego-ului) care ii limiteaza atat de dramatic potentialul de manifestare. 

A valoriza intregul potential al naturii noastre inseamna, intr-o prima etapa, sa incepi sa depasesti viziunea ingusta și atat de limitata a personalitatii caracterizate de acel ”eu”, ”al meu” si ”pentru mine”.

 

DESPRE CONŞTIINŢĂ ŞI DECONDIŢIONAREA FAŢĂ DE MINTE ŞI SIMŢURI

Această galerie conține 6 fotografii.

Subiectul este esenţial dar există o dificultate majoră. Abordarea sa teoretică, discursivă poate să ofere minţii doar nişte reprezentări mai mult sau mai puţin clare. Este ca atunci când priveşti o stereogramă (o imagine compusă pe calculator care privită într-un … Continuă lectura →

DIN NOU DESPRE METODA MEDITATIVĂ ATMA VICHARA – METODA INTROSPECTIEI

Această galerie conține 1 fotografie.

În această prezentare lărgim contextul explicativ al unei forme de meditaţie extrem de eficientă numită metoda introspecţiei (ātma-vicāra). Simplitatea acestei metode o face accesibilă oricui deoarece fiecare dintre noi, într-o forma sau alta căutăm să găsim răspunsul la această întrebare … Continuă lectura →

UNELE CONDIŢII ŞI ATITUDINI ÎN RETRAGEREA DE MEDITAŢIE HRIDAYA

Aici sunt prezentate unele aspecte cu privire la modul de abordare a unei retrageri spirituale şi a unor atitudini care să ne ajute în procesul meditativ.

ROLUL MINŢII CONŞTIENTE ŞI SUBCONŞTIENTE ÎN PROCESUL RECUNOAŞTERII DE SINE – Ep. 2

Iată aici continuarea temei pe care v-am propus-o în clipul trecut cu privire la minte şi la rolul acesteia în procesul evoluţiei conştiente care să culmine cu revelarea completă de sine. Aşa cum aminteam şi cu alte ocazii, procesul cunoaşterii … Continuă lectura →

ROLUL MINŢII CONŞTIENTE ŞI SUBCONŞTIENTE ÎN PROCESUL RECUNOAŞTERII DE SINE – Ep. 1

Pe parcursul a două episoade comentez mai multe aspecte legate de modul de funcţionare al minţii. În Hridaya Yoga putem spune că există 2 faze ale procesului evolutiv din perspectiva manifestării mentale. Prima este orientată spre integrarea unor modalităţi care … Continuă lectura →

A TRĂI CONŞTIENŢI ÎN LUMINĂ

În ultimele postări am prezentat mai multe aspecte corelate cu manifestarea specifică trezirii şi activării celui de al şaptelea centru energetic – Sahasrara. Cea mai intuitivă percepţie cu privire la acest nivel corespunde analogic în planul fizic manifestării luminii solare. Tot ceea ce există este mai mult sau mai puţin influenţat de lumină. Permeabilitatea la lumină, transparenţa, claritatea, limpezimea, strălucirea sunt tot atâtea caracteristici ce definesc modul propriu de a fi al oricărui obiect. Aşa este şi cu natura umană. Ea tinde să se deschidă din ce în ce mai conştient faţă de lumina propriei conştiinţe de sine în care se reflectă permanent, chiar fără să ştim, conştiinţa divină – sursa originară ce iluminează totul. Fără lumină, ochiul – fereastră a sufletului – nu poate reflecta frumusetea mereu pură şi luminoasă. Opac faţă de lumina sinelui divin, sufletul rătăceşte în întuneric. Să ne deschidem aşadar ochii şi inimile spre a ne lăsa atraşi precum fluturii de splendoarea infinită a luminii.              

INFINITUL NU POATE FI CUPRINS …DAR TE POŢI TOPI ÎN EL…

Pentru unii oameni, descrierea unor asemenea stări de extaz poate să trezească neîncredere sau derută, în cazul în care aceştia nu au avut nici măcar o clipă în viaţă mintea oprită de bucurie. Ca să ne apropiem măcar intuitiv de un strop din oceanul de beatitudine în care au trăit şi continuă să trăiască unii maestri spirituali sau oameni sfinţi, să ne amintim sau să ne imaginăm cum, mergând pe munte la asfinţit, la curba unei serpentine ni se deschide brusc în faţa ochilor un peisaj la care nu ne aşteptam şi care ne răpeşte sufletul într-o clipă; de exemplu, mergem printr-o pădure deasă şi întunecată, iar la capătul serpentinei, pe neaşteptate se deschide o privelişte largă cât cuprinzi cu ochii, un cer luminos cu nuanţe sublime strălucind în pacea apusului de soare. Atunci mintea se opreşte brusc şi aerul inspirat rămâne în plămâni pentru câteva clipe, timp în care uităm de noi, de pădurea întunecată, de timpul în care trăim, şi există doar bucuria nestăvilită a luminii, ca o sărbătoare sfântă, măreaţă, uluitoare, care nu lasă loc nici unui gând, nici unei desfăşurări în timp. După ce ne „dezmeticim” şi ne amintim că noi privim un apus de soare, dacă vrem să ştim ce s-a petrecut cu noi în acele clipe de oprire, putem spune doar că a fost o bucurie copleşitoare în care am uitat tot ceea ce ştiam despre orice, şi am fost în atingere cu o imensitate sfântă, atotcuprinzătoare. Orice am spune nu descrie decât vag ceea ce am trăit, şi aceasta doar pentru cei care deja au avut şi ei momente de uluire extaziantă. De aceea, citind cele scrise despre sfinţi, sau chiar cuvintele de învăţătură scrise de ei, vom putea doar să ne deschidem inima spre soarele sfinţeniei, să ne facem o vagă idee despre ceea ce cu adevărat înseamnă o cale spirituală; căci misterul căilor prin care Dumnezeu ne cheamă şi ne desăvârşeşte nu-l putem citi nicăieri, nu-l putem afla de la nimeni, îl putem doar experimenta.

Aime Michel spunea: “A cere misticilor să ne dovedească ceea ce spun este o contradicţie, căci e ca şi cum i-ai cere soarelui să nu mai lumineze ca să-l poţi vedea. Dar dacă el nu mai luminează, ce poţi vedea atunci? Iar dacă străluceşte, atunci nu-l mai poţi privi. Dacă misticii dovedesc ceva, atunci acel lucru nu este chiar obiectul experienţei lor. Acel obiect ni se refuză prin însăşi natura lui în aceeaşi măsură în care ni se oferă; El este transcendent.” Am spune chiar că este impropriu denumit “obiect” al cunoaşterii sau al experienţei mistice, pentru că de fapt, în experienţele autentice, Dumnezeu se revelează Lui însuşi în inima omului copleşit de extaz, astfel încât nu există obiect al cunoaşterii Supreme, ci doar subiectivitatea care se vede pe Ea însăşi, adică Dumnezeu. Este impropriu spus “să-L cunoşti pe Dumnezeu” pentru că doar ceva infinit şi etern poate să cunoască ceva infinit şi etern, astfel încât El este cel care se descoperă şi se priveşte extaziat pe El însuşi, atunci când un sfânt se află în cea mai înaltă unire cu Dumnezeu.

Aime Michel mai spune: “Ceea ce nu putem cunoaşte, putem cel puţin să iubim. Doar infinitul cunoaşte infinitul, deoarece a cunoaşte înseamnă a îmbrăţişa. Nu cunoaştem ceva decât atunci când am făcut înconjurul lui. Iubirea nu presupune însă această exigenţă: pentru a se înflăcăra îi este de ajuns să creadă în existenţa fiinţei iubite. Iubim din primul moment. Care este limita acestui avânt atunci când “obiectul” iubirii (revelat prin credinţă) este infinit? Nu există limită. Această iubire epuizează, pur şi simplu, orice putere. Oricine se umple de iubire pentru Dumnezeu nu are altă soartă decât să ardă în rugăciune până la ultimul atom, cum face focul de artificii.”

Să ne lăsăm, deci, înflăcăraţi de iubirea divină, să ne lăsăm mintea luminată de pacea fiinţelor alese de Dumnezeu. Iar în afară de acest sublim abandon, să înteţim focul rugăciunii noastre tot timpul.

Extras din lucrarea Cuvinte din lumină – Editura KAMALA

CONŞTIINŢA IDENTITĂŢII UNIVERSALE ESTE REALIZATĂ PRIN DECONDIŢIONARE

Această galerie conține 1 fotografie.

Manifestarea oricărei fiinţe este pe de-o parte o rezultantă a modului în care funcţionează fiecare nivel al său (fizic, energetic, psihic, mental şi spiritual) şi pe de altă parte a modului în care aceste niveluri sunt făcute să acţioneze cât … Continuă lectura →

HRIDAYA YOGA – CALEA TREZIRII CONŞTIINŢEI DE SINE (partea 2)

Despre minte ca substrat al conştiinţei în care se reflectă lumea, despre diferitele motivaţii pe care le avem pentru a produce o transformare binefăcătoare în viaţă. Să nu uităm că responsabilitatea de a opera în plan interior recurgând la o metodă spirituală pentru a modifica în bine percepţia cu privire la noi şi la semenii noştri, ne aparţine.

DIN NOU DESPRE HRIDAYA – YOGA INIMII SPIRITUALE (partea I)

Vă prezint aici o conferinţă deschisă despre Hridaya-Yoga,  forma de yoga  pe care o practicăm şi o predăm în ţară şi în străinătate.

Ce este? Care este scopul? Cum se face? Ce mijloace folosim? Ce efecte obţinem? Care este rolul pe care îl avem fiecare dintre noi în procesul transformării spirituale? Cum îi putem ajuta pe ceilalţi? sunt doar câteva întrebări la care s-a urmărit să se răspunde în cadrul acestei conferinţe.  

…A DA LUI DUMNEZEU CE E A LUI DUMNEZEU

Acest îndemn cristic decriptat în cheie esoterică subânţelege capacitatea fiinţei umane de a fi capabilă, aşa cum este ea, de a putea oferi chiar şi lui Dumnezeu ceva care să-L ”satisfacă”. Dar ce ar putea oferi natura umană Celui care este creatorul universului? Acest mic extras dintr-o prelegere cuprinsă în seminarul consacrat trezirii celui de al şaptelea plan al fiinţei – Sahasrara – ne poate ajuta să intuim cărui nivel lăuntric i s-ar putea adresa acest îndemn. Ce este acel ceva ”dorit” chiar şi de Dumnezeu şi care i-ar putea fi oferit de fiecare dintre noi.

UNELE PRINCIPII ŞI METODE PENTRU DINAMIZAREA LUI SAHASRARA – AL ŞAPTELEA CENTRU ENERGETIC

Deşi multe dintre aceste principii vizează integrarea practică a unor procedee yoghine am considerat necesar să le prezint.

Ideea de spiritualitate şi evoluţie sună foarte frumos dar să nu uităm că dincolo de tot ceea ce constituie informaţie sau sursă de cunoaştere este responsabilitatea fiecăruia să creeze condiţiile de a trece de la o dimensiune teoretică adeseori sterilă, intelectual-speculativă, la o abordare practică care să determine o recentrare şi o orientare cât mai fermă a conştiinţei către ceea ce noi suntem în realitatea naturii noastre profunde. Procesul autentic al cunoaşterii de sine presupune în primul rând practica, căci numai aşa cunoaşterea poate deveni REVELATOARE. 

SAHASRARA – REVĂRSARE DE ”SUS” ŞI INTEGRARE UNITARĂ A CEEA CE ESTE ”JOS”

Mulţi dintre noi intuim că există ceva mai sus, mai înalt, mai pur din care parcă se revarsă în fiinţă lumină, graţie, frumuseţe, alinare, iubire. Sahasrara – centrul coronarian este cel a cărui trezire conduce gradat către descoperirea acestui ”cer” al conştiinţei de sine. Atunci când se produce această trezire, tot ceea ce este aici pe Pământ este reintegrat firesc într-o viziune luminoasă şi pură care transfigurează şi înnobilează totul. Caracteristica acestei treziri este conştiinţa unităţii fiinţei cu ceea ce o înconjoară.  

CRIZA SPIRITUALĂ

Pentru că acest concept de ”criză” este frecvent folosit (cel puţin în ultimul timp) este bine să facem aici un mic comentariu.

Criza socială, politică şi financiară care afectează aproape întreaga lume este un efect. Cauzele, sunt cunoscute de mulţi. Nu îţi trebuie multe studii să înţelegi că ignoranţa, combinată cu suratele ei mai mici lăcomia şi vanitatea umană au dus la o distribuţie incorectă a resurselor.  Dar toate acestea au avut şi un început. Dacă vorbim de resurse, este necesar să avem o corectă evaluare şi a propriilor resurse. De multe ori, aici avem de-a face cu o mare lipsă. Cunoaşterea autentică de sine cu tot ceea ce potenţializează aceasta ar putea duce la o viaţă mai bună la nivel de individ şi apoi, ca efect, s-ar resimţi printr-o  viaţă mai bună a comunităţilor.

Din acest punct de vedere, putem considera că în primul rând există o criză spirituală, caracterizată de căutarea sau dorinţa regăsirii sensului existenţei umane. Pentru foarte mulţi oameni, în aceste timpuri,  acest sens pare pierdut. Pentru a regăsi rostul lucrurilor nu este însă necesar să privim mereu în afară. Este necesar un moment de STOP, un moment de autenticitate în care să intuim şi chiar să regăsim propriul nostru rost, să ne regăsim propria valoare şi respect de sine. Este necesară o nouă perspectivă deoarece aceea prin care am tot privit până acum ne-a adus la multe limitări şi condiţionări, lipsuri şi suferinţe. Ori aceasta înseamnă să ”urci”, pentru a vedea cumva mai de sus cum stau lucrurile.

Din perspectiva manifestării în fiinţă a centrilor de forţă şi conştiinţă este evident că pe măsură ce urcăm din punct de vedere spiritual,  lucrurile încep să se arate într-o lumină nouă atât pentru noi cât şi pentru ceilalţi semeni ai noştri. Şi pe măsură ce înaintăm putem descoperi nu numai lumina de la capătul propriului tunel în care ne-am afundat şi rătăcit pentru o vreme, ci o viziune ”colorată” de frumuseţe, sens, ordine şi armonie. Aceasta este perspectiva centrilor energetici superiori atunci când sunt treziţi şi dinamizaţi în mod armonios.

CĂUTAŢI ARHETIPUL ŞI UNITATEA, SIMILITUDINILE ŞI NU DIFERENŢELE

Spuneam mai demult că centrul mental de comandă şi control Ajna Chakra oferă, atunci când este trezit şi dinamizat armonios, accesul la o viziune unificatoare asupra lumii, care va fi cu atât mai profund afirmată pe măsură ce este trezit şi cel de-al şaptelea centru – Sahasrara – numit şi ”Lotusul cu o mie de petale”. 

Ultimii doi centri produc translaţia conştiinţei pe nivelul integrării contrariilor şi unificării lor într-o viziune pură, luminoasă, generatoare de fericire. Este confirmarea accesului la o înţelegere dublată de realizarea faptului că totul în fiinţă şi totul în afara fiinţei se află într-o continuă unitate.  Această perspectivă a recunoaşterii UNITĂŢII TOTULUI se produce ca urmare a trezirii mentalului iluminat. 

În metafora frecvent folosită a ascensiunii spirituale, perspectiva panoramică şi viziunea globală oferită de ultimii doi centri de forţă este asemănătoare cu a aceluia care a urcat pe un ”pisc” de unde se bucură privind acea desfăşurare vastă a unui nou orizont.   Ajuns pe  ”vârf”, întreaga experienţă a ascensiunii devine cu adevărat revelatoare. Este ca o pătrundere într-o altă lume căreia acum îi descifrezi spontan sensul. Tot ceea ce ai trăit până acum este reintegrat firesc în noua desfăşurare existenţială. 

În clipul prezent am urmărit să comentez câteva aspecte dintr-un dialog cu privire la necesitatea de a urmări să observăm în viaţă, liniile de forţă, similitudinile care ne vor conduce gradat către recunoaşterea arhetipului. Nu lăsaţi mereu mintea să catalogheze pripit lucrurile, comparând superficial diferitele experienţe sau realităţi pe care le percepeţi. Nu emiteţi judecăţi definitive, ci rămâneţi mereu deschişi spre a surprinde noi faţete şi dimensiuni ale universului interior sau exterior.  

P.S. Clipul este prezentat pentru că am constatat de multe ori, chiar şi în cazul unor căutători spirituali plini de fervoare, tendinţa de închistare  şi structurare a unei viziuni dogmatice în ceea ce priveşte diferitele căi spirituale sau religioase, idei sau tradiţii culturale.  Era ca şi cum numai ceea ce ei practicau sau studiau reprezenta ”adevărata cale”, ceilalţi fiind priviţi, în cel mai bun caz, cu o anumită condescendenţă.

AJNA CHAKRA – DESPRE UNELE ERORI DAR ŞI DESPRE …UNELE SUCCESE

JOCUL ILUZORIU AL MINŢII VERSUS CONŞTIINŢA SINELUI – Ep. 3

CONTINUARE AICI

JOCUL ILUZORIU AL MINŢII VERSUS CONŞTIINŢA SINELUI – Ep. 2

CONTINUARE AICI

JOCUL ILUZORIU AL MINŢII VERSUS CONŞTIINŢA SINELUI – Ep. 1

Contextul ultimelor postări despre mental şi centrul său de comandă care permite reglarea şi armonizarea activităţii psihicului şi minţii noastre ne ajută să oferim o perspectivă asupra acestui plan din perspectiva a ceea ce trebuie înţeles ca raport just între ceea ce noi credem că suntem (mintea şi activitatea sa) şi realitatea esenţială care defineşte cu adevărat fiinţa – Sinele Divin. 

Voi prezenta în trei episoade câte două clipuri video.

CONTINUARE AICI

DIALOG SPIRITUAL – TEMA: IUBIRE + CONŞTIENŢĂ = COMUNIUNE

Vă propun un mic intermezzo în seria clipurilor despre al şaselea centru energetic Ajna Chakra, pentru a medita la o temă universală care revine mereu şi mereu în atenţie fiind totodată şi lecţia noastră fundamentală de viaţă: IUBIREA.

Îmi păstrez obiceiul de a urmări ca prin dialog spiritual să creez cadrul necesar pentru ca cei prezenţi la cursuri sau conferinţe să exprime cât mai sincer căutările şi înţelegerile cu privire la ”temele majore”. Iată aici un astfel de dialog.

Am urmărit să evidenţiez că iubirea, în procesul trezirii unei reale conştiinţe de sine,  este consecinţa firească şi modul natural de manifestare în mijlocul semenilor noştri.

TEHNICI DE TRANSFORMARE: METODA INTROSPECŢIEI

Această metodă meditativă a fost revelată de Ramana Maharishi. Metoda introspecţiei – ATMAVICHARA (căutarea Sinelui) – urmăreşte să ofere ”răspunsul” la întrebarea fundamentală: ”CINE SUNT EU”. Pe măsura practicii, răspunsul se revelează în mod inefabil, întrucât sunt create condiţiile adevăratei reamintiri de SINE. Mintea devine calmă şi tăcută. Nu mintii i se cere să ofere răspunsul la această întrebare. Mintea nu poate să ofere răspunsul din simplul motiv că natura Sinelui Divin, transcende natura minţii. Mintea nu poate cuprinde adevărata Realitate a Sinelui Divin (atman), care o integrează dar care o şi transcende totodată.  Mintea căutătorului spiritual nu poate ”face” nimic altceva decât să se ”retragă” şi să lase loc Revelaţiei Adevărului – Prezenţei Pure şi Luminoase a Inimii Spirituale,  a Sinelui Divin.   Astfel este atinsă starea de YOGA – conştiinţa stării reale de unitate şi libertate.

INIMA SI PROCESUL EVOLUTIEI SPIRITUALE

Aici se arată modul de abordare a procesului evolutiv ca fiind determinat de identificările progresive prin care natura umană trece. Răspunsul la această întrebare fundamentală: ”Cine sunt eu?” reflectă, prin urmare, diferitele etape evolutive.

CUM AM UITAT DE DUMNEZEU?

Uitarea este o caracteristică a minţii profane. Mintea cunoaşte şi mai devreme sau mai târziu uită.

Pe de altă parte, conştienţa, re-cunoaşterea şi discernământul sunt caracteristici ale fiinţei ”trezite ” din punct de vedere spiritual. Când vorbesc despre uitare, în acest context mă refer la uitarea de sine, uitarea propriei naturi reale, uitare ce se produce prin falsa identificare cu structurile efemere ale corpului, emoţiilor şi minţii. Memoria, în acest context, ar reprezenta funcţia definitorie a conştienţei de sine care afirmă, reactualizează şi identifică natura umană cu natura Sinelui Divin – Conştiinţa veşnică, nepieritoare a lui Dumnezeu în făptura umană.

Adeseori ajungem să uităm şi să ignorăm semnele pe care ni le oferă corpul fizic (care ne este şi cel mai apropiat) şi întârziem să acţionăm pentru a preveni anumite afecţiuni. Cu atât mai greu este să desluşim în mod corect semnalele care provin din structurile mai subtile ale fiinţei noastre.

Cu privire la Dumnezeu, nu numai că marea majoritate a oamenilor se complace în concepţii şi atitudini eronate (vezi aici) dar le este dificil să se identifice şi să  se re-cunoască în ipostaza de fiinţe divine, create după chipul şi asemănarea SA. Şi aceasta se exprimă ca o uitare. În ultimă instanţă, exprimă o lipsă de credinţă în însăşi sursa vieţii şi existenţei umane. Această UITARE şi NECREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU CA SURSĂ ŞI ESENŢĂ A FIINŢEI ESTE ”BOALA” DE CARE OAMENII SUFERĂ ŞI CARE DUCE LA IGNORANŢĂ, SEPARARE ŞI SUFERINŢĂ.

Reamintirea de Sinele Divin (care este şi mesajul acestui blog) – presupune pe de parte o continuitate în planul conştienţei şi credinţei în perfecţiunea naturală a fiinţei noastre (ca şi creaţie divină), şi pe de altă parte, acţiunea concretă orientată constant în sensul creării condiţiilor interioare care să faciliteze acest contact nemijlocit, această experienţă directă a revelării naturii noastre divine. Şi aici intervine …practica.

INTREBARI PENTRU CAUTARE

„Important este să-ţi pui tot timpul întrebări. Curiozitatea stă la baza existenţei. Atunci când contempli misterele eternităţii, ale vieţii şi ale extraordinarei alcătuiri a realităţii, nu poţi decât să rămâi uimit în faţa lor. Este de ajuns dacă încerci sa înţelegi măcar o părticică a acestei taine, zilnic. Nu-ţi pierde niciodată sfânta curiozitate.”Albert Einstein

Poate am auzit multi despre metoda introspectiei meditative.  Forma cea mai cunoscuta a acestei meditatii urmareste sa creeze conditiile interioare prin care raspunsul la faimoasa intrebare CINE SUNT EU? sa se reveleze gradat in inima noastra. Despre aceasta meditatie care a fost popularizata in Occident de catre Paul Brunton, discipol al lui Ramana Maharishi vom mai vorbi si cu alte ocazii.

In clipul urmator va propun o metoda accesibila si eficienta de introspectie prin auto-interogare. Chiar daca nu stim ce este meditatia si, prin urmare, nu stim cum sa meditam, vom putea, prin intermediul acestei metode sa descoperim unele raspunsuri la intrebarile pe care ni le punem.

Sa nu uitam că viata pe care o traim depinde in mare masura de întrebările pe care ni le punem în mod obişnuit nouă şi celorlalţi.

DESPRE AUTOCUNOAŞTERE – CINE SUNT EU? Ep. 2

Există o întrebare fundamentală care a frământat orice om încă de la începuturile vieții conștiente de sine: “Cine sunt eu?” Răspunsul la această întrebare pare destul de simplu la prima vedere și cel mai adesea suntem tentați să ne gândim la nume, poziție socială, personalitate, statut familial, identitate corporală, etc. Dar, la o analiză mai profundă, constatăm că toate acestea sunt doar aparențe ale unui sentiment mai profund care scapă oricărei definiri. Pentru că întotdeauna, oricât de mult am încerca să descriem această existență care ne este proprie, rămâne ceva inefabil ce nu poate fi cuprins în cuvinte, concepte, imagini, emoții sau orice altceva am fi tentați să folosim pentru a o exprima. În cele din urmă, totul se reduce la conștiința propriei existențe, un sentiment care este mereu prezent, chiar și în momentele de aparentă uitare de sine. Advaita vedānta este o știință a sufletului care vine să lămurească această nevoie de identitate, să ofere posibilitatea unui răspuns la această întrebare fundamentală care este “cine sunt eu?” Iar răspunsul nu este unul logic, ci mai degrabă unul paradoxal. Textele care aparțin acestei tradiții se folosesc foarte mult de elemente contradictorii, de paradoxuri tocmai pentru a ne ajuta să pătrundem acel inexprimabil care este propria noastră existență. Oricât de multe cuvinte ar fi folosite și oricât de frumoase ar fi explicațiile referitoare la realitatea fundamentală a existenței noastre, ele nu fac altceva decât să arate către aceasta fără însă a o putea defini complet. Tocmai de aceea multe dintre textele acestei tradiții nu oferă altceva decât o orientare a noastră către ceea ce este propria existență și nu își propun să o explice în mod exaustiv. Aṣṭāvakra Gītā, sau Aṣṭāvakra Saṃhita, este un text clasic al tradiției advaita vedānta prezentat sub forma unui dialog între faimosul rege Janaka și Aṣṭāvakra, maestrul-copil “diform în opt feluri”. Este o succesiune de versuri care își propune să arate constant către acea Realitate a propriei existențe, eliminând orice falsă identificare cu aspectele parțiale ori efemere ale conștiinței de sine.

Janaka, regele lumii cunoscute, tatăl miresei lui Śiva, a lui Sita, fiica pământului, a devenit printr- o suită de conjuncturi discipolul copilului. Cartea care se bazează pe evenimentele din acea vreme este acest “Cântec al celui diform în opt feluri”, Aṣṭāvakra Gītā. Aṣṭāvakra nu era prea dornic să primească noi discipoli și de aceea a acceptat doar câțiva. Când regele Janaka a venit să asculte înțelepciunea copilului, el s-a apropiat ca un elev umil și nu ca un rege autoritar. A fost instantaneu acceptat ca discipol, însă acest fapt a dat naștere unor discuții în comunitate. “Până la urmă Aṣṭāvakra are totuși favoriți. L-a acceptat pe rege fără nici una dintre încercările la care ne-a supus pe noi.” Șoaptele pe la colțuri au devenit o forță tăcută, iar Aṣṭāvakra știa aceasta. Într-o zi, regele a întârziat și băiatul și-a amânat discursul. În momentul în care regele a ajuns, Aṣṭāvakra a spus: “Astăzi am avut o viziune. Că în capitală vor fi erupții, incendii și cutremure teribile. Toată lumea va muri. Cei care aveți rude și persoane la care țineți, ori lucruri de valoare, trebuie să vă grăbiți acum dacă vreți să mai salvați ceva.” Toți călugării au plecat repede. Când praful stârnit de plecarea lor precipitată s-a mai așezat, mai rămăseseră așezați doar băiatul și cu Janaka. Aṣṭāvakra a spus încet: “Mărețule rege, nu există nimic de salvat pentru tine?” Janaka a răspuns: “Învățătorul și prietenul meu, tu ești singura mea comoară”. Băiatul a înclinat capul și i-a spus din nou: “Dacă sunt într-adevăr comoara ta, urcă-te pe cal, caută-i pe elevii mei și adu-i înapoi la mine. Spune-le că am greșit și că orașul nu este în primejdie. Ia-ți calul și pleacă”. Ridicându-se să facă ce i s-a cerut, în momentul în care Janaka a pus piciorul pe scară să se înalțe în șa, înțelegerea a răsărit în mintea sa. Vedea parcă pentru prima oară lumea, auzea păsări noi cântând pentru întâia oară și se uită către cel diform de la picioarele sale. Se priviră în tăcere o vreme și apoi regele plecă să îi găsească pe ceilalți discipoli. Odată aduși înapoi, ceilalți elevi au bombănit că au fost trimiși de colo-colo pentru motive fără sens. Unul sau doi dintre ei au înțeles totuși de ce maestrul l-a ales pe rege ca discipol în acel fel. Cartea de față reprezintă cuvintele care au fost spuse în acea zi, încărcate de înțelepciune și de înțelegerea tainelor spiritului. Advaita vedānta reprezintă încununarea învăţăturilor Vedelor. Ea oferă acea viziune care ne ajută să trecem dincolo de dualitate. Pentru aceasta ea susține unitatea indisolubilă a tot ceea ce există, un nivel în care doar conștiința este cea care dă realitate tuturor lucrurilor. Iar Aṣṭāvakra Gītā vine să sublinieze tocmai această unitate, prin eliminarea tuturor aparențelor care ascund conștiința de sine unificatoare. Pentru cel care are acces la acest domeniu al existenței, toate cuplurile de contrarii dispar într-o unică realitate. Existența și non-existența, binele și răul, moralul și imoralul, toate acestea își pierd semnificația din perspectiva realizării unui astfel de nivel spiritual. Iar modul în care se poate ajunge acolo, în acea conștiință a unității, este prin recunoașterea faptului că suntem Pură Existență și că, în fapt, ceea ce aduce la existență toate lucrurile este tocmai faptul că suntem conștienți de prezența lor. Pretextul expunerii (care, așa cum am arătat, nu are rolul de a explica această realitate, ci de a ne face părtașii ei ajutându-ne să o recunoaștem în noi) este dorința regelui Janaka de a afla care sunt caracteristicile celui care a ajuns la cunoașterea de Sine. Răspunsul lui Aṣṭāvakra și intervențiile lui Janaka, în care cunoașterea începe să își arate fructele, dau naștere acestei comori a înțelepciunii universale. Contextul în care se desfășoară acest dialog este India, o țară a unor tradiții destul de stricte care guvernează viața fiecărui individ. Există o împărțire pe caste (varṇa) care se face prin naștere. În principiu te naști și mori în aceiași castă. Există posibilitatea pentru o femeie să schimbe acest lucru prin căsătorie (să treacă la o castă superioară sau inferioară), însă aceste cazuri sunt rare. Există o castă a preoților și a celor care se ocupă de spiritualitate (brāhmaṇa) o castă a războinicilor (kṣatriya), o castă a negustorilor (vaiśya) și o castă a meseriașilor și muncitorilor (śūdra). În afară de acestea, mai există o categorie de oameni care sunt considerați a fi în afara castelor (caṇḍāla), care sunt “de neatins” mai ales pentru cei din casta preoților, pentru că acest fapt ar conduce la impurificare. Aceștia sunt cei care fac muncile cele mai murdare și sunt paria societății indiene. Deși în epoca modernă acest sistem s-a diluat și atenuat, a existat o constantă problemă în spiritualitatea indiană spre a arăta că, în esență, toate ființele împărtășesc aceeași conștiință divină, indiferent de contextul în care nașterea ori societatea le-a plasat. Acesta este unul dintre lucrurile care sunt destul de șocante, mai ales pentru membrii castelor conducătoare în contextul Indiei acelor vremuri. Ei sunt puși în fața faptului că nașterea lor într-o poziție privilegiată nu are nici o relevanță din perspectiva cunoașterii de Sine și că, în fapt, ceea ce este relevant este doar existența în sine. Din păcate, la ora actuală, cultura occidentală, nu integrează această atitudine care recunoaşte întâietatea realizării spirituale  în faţa definirii materiale şi spirituale a individului.

Cunoașterea de Sine devine importantă în viața unui om și datorită faptului că aduce cu ea fericirea. Existența împlinită de faptul că în fiecare moment ești totul și că nu ai nevoie de nimic exterior pentru a fi în această stare de bucurie este “efectul” descoperirii a ceea ce suntem cu adevărat. Pentru omul modern, la fel ca și pentru cel al Indiei acelor vremuri, experiența propriei existențe este dominată de o constantă nevoie de întregire, de un acut sentiment de lipsă a ceva care trebuie mereu dobândit pentru a ajunge la completitudine. Această constantă dorire a ceva este motorul care pune în mișcare lumea de la începuturile ei. Cu toate acestea, Advaita vine să arate că, de fapt, noi nu avem efectiv nevoie de nimic pentru a experimenta împlinirea și fericirea ce decurge din aceasta. Descoperirea adevăratei noastre naturi ne aduce în situația de a constata că între noi și universul care ne înconjoară există o legătură foarte profundă. Că suntem asemeni unei celule într-un organism conștient mult mai vast. Și atunci viața universului curge prin noi și noi trăim odată cu viața acestui univers. Evenimentele se succed ca până acum, în aparență nimic nu s-a schimbat, însă în esență noi suntem părtași la această viață universală. Această recunoaștere a esenței existenței noastre, această regăsire a ceea ce suntem cu adevărat este numită în text cel mai adesea “eliberare” (mukti). Tradiția indiană vorbește de patru scopuri “legitime” ale vieții unui om: împlinirea menirii proprii și existența virtuoasă (dharma – implică de exemplu urmarea darurilor înnăscute; dacă avem talent de muzician să urmăm această chemare); succesul material și asigurarea bunăstării (artha); plăcerea (kama – implică atât plăcerea sexuală, cât și împlinirea altor lucruri considerate plăcute) și eliberarea (mokṣa). Din punct de vedere spiritual, singurul scop al vieții este eliberarea, privită nu ca o îndepărtare de viață, ci ca o participare conștientă și asumată la aceasta. Totuși, până a reuși să ajungă aici, omul trebuie să evite atracția pe care o exercită obiectele simțurilor ca elemente generatoare de dorințe, dorințe care îl îndepărtează de adevărata sa natură. De altfel, rădăcina tuturor suferințelor este considerată a fi avidya, necunoașterea, ignoranța. Această ignoranță, în advaita, nu este o incapacitate intelectuală de a înțelege anumite lucruri sau o lipsă a cunoașterii într-o anumită direcție, ci se referă la faptul că Sinele, esența conștiinței și a existenței, este confundat cu ceea ce nu este Sinele și anume corpul, mintea, emoțiile, personalitatea, funcția socială, etc. Această cunoaștere greșită este cea care face ca noi să experimentăm sentimentul separării de univers și de viața acestuia. Astfel apare sentimentul egoului (asmita, care, și el, face parte din cele cinci kleśa sau cauze ale suferinței) care, la rândul său, generează suferință datorită “celuilalt” care acționează asupra lui “eu” și de asemenea datorită faptului că, experimentând această dualitate “eu-univers”, avem senzația de neîmplinire care se transformă în dorință. Dorința de împlinire, care își are rădăcina în ego, dă naștere atașamentului (rāga) față de obiectele care ne fac să ne simțim împliniți și transformă dorința de împlinire în dorința după anumite obiecte, ființe ori situații. Odată cu atracția față de anumite obiecte (în sensul mai larg al termenului incluzând astfel și ființele ori situațiile care aduc cu ele aceeași senzație) care ne fac să ne simțim împliniți apare și repulsia, respingerea acelor obiecte, ființe ori situații, care aparent îndepărtează de noi această împlinire și astfel ne provoacă suferința. În cele din urmă apare teama de moarte (abhiniveśa), teama că existența individuală ar putea înceta și că va urma neantul. Aṣṭāvakra urmează tradiția clasică a advaitei începând cu același proces de negare (neti-neti) a ceea ce omul obișnuit consideră că reprezintă propria existență. Așa cum aminteam mai devreme, realitatea conștiinței de sine nu poate fi descrisă. Ea doar ESTE. Ceea ce se poate spune despre ea sunt doar comparații și metafore ori efecte pe care existența în această stare le produce asupra vieții obișnuite și asupra percepției pe care o avem asupra universului în acel moment. Este asemănătoare unei schimbări de perspectivă care, însă, nu poate fi înțeleasă decât în momentul experienței propriu-zise. Ceea ce se poate spune, totuși, despre ea este ceea ce NU ESTE. Aici e un dublu proces: pe de o parte, eliminarea gradată a falsei cunoașteri cu privire la Sine, o eliminare a oricărui concept limitator cu privire la această realitate și, pe de altă parte, o apropiere de experiența efectivă a acestei existențe pure pe măsură ce se produce renunțarea la falsele identificări. De aceea, adesea textul pare să balanseze între acești doi poli care sunt negarea existenței limitate și afirmarea realității absolute. Iar ceea ce face ca realitatea absolută să apară ca fiind existența limitată este tocmai iluzia, cea care face ca o funie să apară drept un șarpe periculos. De altfel, această metaforă care descrie iluzia revine mereu atât în acest text, cât și în alte texte vedantice. Această iluzie este  generată de ignoranță și puterea ei este cea care ascunde realitatea. Însă aici intervine o altă metaforă. Aceea a oglinzii care nu este afectată de lucrurile care se reflectă în ea. Cel care a atins înțelepciunea devine asemeni unei oglinzi care, deși pare să conțină în ea jocul lumii, rămâne totuși neafectată de acesta. Ea există chiar și în absența imaginilor pe care le reflectă, la fel cum și cel înțelept există dincolo de lumea aparențelor.O altă metaforă folosită adesea pentru a descrie întoarcerea în unitatea divină este aceea a valurilor oceanului. Deși acestea par să aibă o formă proprie și să fie distincte de oceanul însuși, în cele din urmă ele nu sunt decât aceeași apă și se întorc înapoi în ocean. Sau diferitele bijuterii care par a fi unice, dar sunt făcute din același aur. Prin urmare, conștiința divină pare să îmbrace diferite forme, dar în cele din urmă ea este una și aceeași. Lumea manifestată este doar o proiecție a conștiinței și asta este ceea ce afirmă regele Janaka pe tot parcursul capitolului al 2-lea. De altfel, dacă ne gândim puțin, constatăm că, într-adevăr, lumea există mai mult în interiorul nostru decât în exterior. Informațiile provenite de la simțuri sunt analizate și apoi transformate într-o imagine mentală pe care noi o numim lume. Însă, deși există un consens general în modul în care este numită realitatea percepută, cu siguranță că fiecare percepe universul în felul său unic. La nivel psihic,  același lucru poate să aducă cuiva bucurie, iar altcuiva tristețe. Știința modernă chiar merge mai departe în dezvăluirea acestei unități a universului manifestat. În profunzimile sale, materia își pierde din ce în ce mai mult caracterul diferențiat, ajungând în cele din urmă să fie doar o manifestare a energiei care se condensează în diferite forme. Trecerea dincolo de aparențe, aflarea acelui inexprimabil al existenței de dincolo de minte, este demersul spre care ne invită Aṣṭāvakra. Și o face atât sugerând direct diferite atitudini, cât și eliminând idei și concepții greșite. Cu toate acestea, cartea nu este o descriere concretă a unei tehnici de eliberare. Nu oferă propriu-zis o metodă prin care se poate scăpa de iluzie, ci urmărește să trezească în cititor acea dorință după inefabil, acea aspirație de regăsire a unității și împlinirii, acea dorință de a fi fericit dincolo de condiționările acestei lumi. De asemenea, oferă și reperele care să te ajute să recunoști faptul că ești deja acolo, că, în cele din urmă, exiști în acea conștiință a purei existențe. În advaita se consideră că nu este nimic de dobândit, nimic de atins, iar acest paradox este dificil de înțeles pentru cel care trăiește în societatea modernă, orientată mereu către atingerea unui scop sau obținerea unui obiect ori a unei cunoașteri. Pentru un astfel de om este mereu o călătorie de făcut, un drum de parcurs, o etapă de trecut pentru a ajunge acolo unde își propune. Advaita însă ne învață că suntem deja acolo unde vrem să ajungem. Că nu trebuie să ne ducem undeva, ori să facem ceva exterior pentru a ne regăsi. Este adevărat că acest proces al cunoașterii de Sine implică o gradare în revelarea naturii proprii, însă orientarea nu este către exterior, ci către realitatea interioară. Chiar și a vorbi despre acest proces implică un paradox al limbajului, pentru că, pentru cel care a dobândit această cunoaștere, nu mai poate fi vorba de interior sau exterior. Prin urmare, acest extras  este o invitație la introspectie, la meditație și la cunoașterea de sine. Ea nu este doar un demers filozofic ori de natură logică, ci și o chemare către acea profunzime a conștiinței în care toate lucrurile se întâlnesc într-o aceeași unică realitate. (  – Aṣṭāvakra Gītā – Ed. KAMALA –  Prefata – Sebastian Teodor)

Vă prezint aici primele 3 capitole ale acestui minunat text menit să ne reamintească cine suntem noi.

Aṣṭāvakra Gītā

Cap 1 – Cum este cel care atinge eliberarea?

 Janaka a spus:

1.1.

 Cum este cel care ajunge la cunoaştere? Cum e cel care atinge eliberarea? Şi cum este cel detaşat? Vorbeşte-mi despre acestea.

1.2

Ashtavakra a spus:

Dacă tu, fiul meu, cauţi eliberarea, evită obiectele simţurilor ca şi cum ar fi otravă şi dezvoltă-ţi toleranţa, sinceritatea, compasiunea, mulţumirea şi trăirea în adevăr – ca antidot pentru acestea.

1.3

Tu nu eşti nici unul din aceste elemente – pământ, apă, foc, aer şi nici chiar eter. Ca să te eliberezi, cunoaşte-te pe tine însuţi ca fiind conştiinţă, martorul a toate acestea.

1.4

Dacă rămâi cufundat în conştiinţă, privindu-te pe tine însuţi ca fiind diferit de corp, chiar în acest moment vei deveni fericit, plin de pace şi eliberat de înlănţuiri.

1.5

Tu nu aparţii castei brahmanilor şi nici altor caste, nu te afli în nici o etapă a vieţii şi nici nu eşti ceva ce poate fi văzut cu ochii. Eşti de neatins şi fără formă, martorul a tot… Aşa că – fii fericit!

1.6

Dreptatea şi nedreptatea, plăcerea şi neplăcerea aparţin minţii şi nu te privesc.

Nu eşti nici făptuitorul, nici cel ce adună roadele consecinţelor acestora, aşa că eşti mereu liber.

1.7

Eşti unicul martor a tot şi mereu complet liber. Cauza înlănţuirii tale este aceea că vezi martorul ca fiind altceva decât ceea ce este.

1.9

De vreme ce ai fost muşcat de şarpele negru al părerii că eşti „cel care acţionează”, bea antidotul credinţei că „nu eşti cel care acţionează” şi fii fericit!

1.10

Arde complet pădurea ignoranţei cu focul înţelegerii că „Eu sunt pura conştiinţa unică „, şi fii fericit şi eliberat de ataşamente.

Aceea conştiinţă în care toate lucrurile apar este ascunsă de iluzie, la fel cum funia este confundată cu un şarpe; tu eşti acea bucurie, supremă bucurie şi conştiinţă, aşa că fii fericit.

1.11

Dacă te gândeşti la tine însuţi ca fiind liber, eşti liber; dacă te gândeşti că eşti înlănţuit, eşti înlănţuit. Aici este adevărată acea afirmaţie: „Gândirea te face să fii aşa cum eşti”.

1.12

Natura ta reală este conştiinţa unică, perfectă, liberă şi pură ce nu acţionează; este conştiinţa martor – a- toate-pătrunzătoare – neataşată de nimic, lipsită de dorinţe şi mereu plină de pace. Fiind în iluzie, pari implicat în samsara (ciclul naşterilor şi al morţilor, roata reîncarnărilor, lumea iluziei care face să pară că totul este trecător şi supus schimbării, n. tr.).

1.13

Meditează asupra ta ca fiind conştiinţă neclintită, eliberată de dualism, şi renunţă la ideea greşită că eşti o conştiinţă provenită din altă conştiinţă, ori ceva intern sau extern.

1.14

Ai fost pentru mult timp prins în capcana identificării cu corpul. Taie această capcană folosind cuţitul cunoaşterii că „Eu sunt conştiinţă” şi fii fericit, fiul meu.

1.15

Eşti cu adevărat neînlănţuit şi nu acţionezi; eşti iluminat prin tine însuţi şi fără pată. Cauza înlănţuirii tale este că te laşi condus numai de minte.

1.16

Totul este umplut de tine şi se desfăşoară în tine, pentru că tu eşti alcătuit din pură conştiinţă… aşa că nu te limita.

1.17

Eşti necondiţionat şi neschimbat, fără formă şi de neclintit, conştiinţă profundă, netulburată: aşa că nu te identifica decât cu conştiinţa.

1.18

Recunoaşte că aparenţa este nereală, în timp ce nemanifestatul este etern. Prin această intuire a adevărului eşti salvat de căderea din nou în irealitate.

1.19

La fel cum oglinda există oriunde cu sau fără imaginile ce se reflectă în ea, tot aşa Supremul Dumnezeu există oriunde în interiorul acestui corp şi separat de el.

1.20

La fel cum unul şi acelaşi spaţiu atotpătrunzător există într-un vas şi în lipsa lui, tot aşa eternul, nesfârşitul Dumnezeu există în toate lucrurile.

Cap 2 – Eu sunt întreaga lume

Janaka a spus:

 2.1

 Cu adevărat, sunt plin de pace şi fără de pată, conştiinţă dincolo de cauzalitatea obişnuită. Tot acest timp am fost chinuit de iluzie.

2.2

Aşa cum eu dau lumină acestui corp, tot aşa dau şi lumii. Drept urmare eu sunt întreaga lume şi în acelaşi timp nimic nu este al meu.

2.3

Ce minune! În momentul în care am abandonat universul şi corpul şi orice altceva, Sinele meu adevărat s-a revelat.

2.4

Valurile, spuma mării nu sunt diferite de apa mării. În acelaşi fel, toate acestea care au fost emanate din Sine, nu sunt altceva decât Sinele.

2.5

Când o analizezi, pânza nu este altceva decât aţă. Tot astfel, dacă toate acestea sunt analizate, ele nu sunt altceva decât Sinele.

2.6

Zahărul produs din trestia de zahăr are acelaşi gust dulce. Tot astfel, toate acestea ce provin din mine sunt complet impregnate de conştiinţă Sinelui.

2.7

Din ignoranţa mea apare lumea ca fiind exterioară,  şi prin cunoaşterea mea ea nu mai apare. Din ignoranţă frânghia pare a fi un şarpe, şi prin recunoaşterea ei, ea nu mai pare aşa.

2.8

Strălucirea este natura mea esenţială şi eu nu sunt altceva decât aceasta. Dacă lumea străluceşte în continuare, e pentru că eu strălucesc în continuare.

2.9

Toate îmi apar în imaginaţie din cauza ignoranţei, tot aşa cum şarpele apare în locul unei frânghii, mirajul apei în lumina soarelui şi argintul în sideful perlei.

2.10

Toate cele ce provin din mine în mine se întorc, ca ulciorul în pământ, valul în apă, brăţara în aur.

2.11

Ce minunat sunt! Omagiu mie, pentru care nu există distrugere, eu care rămân şi după distrugerea lumii lui Brahma până la ultimul fir de iarbă.

2.12

Ce minunat sunt! Omagiu mie, solitar chiar având un corp; nici nu plec, nici nu vin niciunde, eu, cel care trăiesc nesfârşit, impregnând tot ceea ce este.

2.13

Ce minunat sunt! Omagiu mie! Nu este nimeni atât de înţelept ca mine! Eu, cel care am născut totul pentru totdeauna, fără să ating nimic!

2.14

Ce minunat sunt! Omagiu mie! Eu, cel care nu am nimic, sau am tot ceea ce mintea sau vorbirea ar putea descrie.

2.15

Cunoaşterea, ceea ce e de cunoscut şi cunoscătorul – acestea trei în realitate nu există. Eu sunt realitatea fără de pată în care ele apar din cauza ignoranţei.

2.16

Într-adevăr, dualismul este rădăcina suferinţei. Nu există alt remediu pentru ea decât realizarea faptului că toate acestea pe care le vedem sunt nereale şi că eu sunt Unica realitate neprihănită, constând din conştiinţă.

2.17

Sunt pura conştiinţă, deşi din ignoranţă am considerat că am şi alte atribute. Prin continua păstrare a atenţiei în conştiinţă, eu ajung la starea în care nu există diferenţieri.

2.18

Pentru mine, aici nu este nici înlănţuire nici libertate. Iluzia şi-a pierdut orice bază şi a dispărut. Cu adevărat, toate acestea există în mine, deşi în ultimă instanţă nu există în mine.

2.19

Recunoscând că toate acestea şi corpul meu de asemenea nu sunt nimic, în timp ce Sinele meu adevărat este conştiinţă pură, ce a mai rămas pentru a putea fi imaginat?

2.20

Corpul, raiul şi iadul, înlănţuirea şi libertatea şi frica de asemenea, toate sunt pură imaginaţie. Ce mi-a mai rămas de făcut mie, a cărui natură este conştiinţa?

2.21

Nu văd dualism nici în mulţimea de oameni, aşa că ce câştig dacă ea este înlocuită cu un deşert?

2.22

Eu nu sunt corpul şi nici corpul nu este al meu. Nu sunt o fiinţă vie. Eu sunt conştiinţă eternă. Setea mea de viaţă îmi era înlănţuirea.

2.23

Cu adevărat, în oceanul infinit din mine, datorită incitării produse de valurile colorate ale lumii, dintr-o dată totul apare în briza conştiinţei.

2.24

În oceanul meu infinit, vântul gândurilor slăbeşte şi barca neguţătorului numit „suflet individual” naufragiază şi este distrusă.

2.25

Ce minune e că, în oceanul infinit al Sinelui meu, valurile fiinţelor vii apar, se întâlnesc, se joacă şi dispar, în concordanţă cu natura lor.

Cap 3 – Toate valurile sunt apa oceanului

 Ashtavakra a spus:

3.1

Cunoscându-te pe tine însuţi cu adevărat unic şi indestructibil, cum ar putea un om înţelept ca tine, având cunoaşterea Sinelui, să simtă plăcere în dobândirea bogăţiei?

3.2

Într-adevăr, când cineva nu-şi cunoaşte Sinele, poate simţi plăcerea în percepţiile eronate, la fel cum lăcomia apare celui căruia i se pare că vede argint, deşi este doar sideful perlei.

3.3

Toate acestea apar la fel ca valurile în mare. Recunoscând că „Eu sunt Acela” – de ce să mai alergi în cerc, ca cineva care ar avea nevoie de ceva?

3.4

După ce înţelegi că eşti conştiinţă pură şi supremă frumuseţe, mai poţi să alergi după plăceri sexuale sordide?

3.5

După ce înţeleptul realizează că el însuşi este în toate fiinţele, şi toate fiinţele sunt în el, este uluitor că simţul individualităţii ar mai fi capabil să continue să existe.

3.6

Este uluitor că un om care a atins starea nonduală supremă şi este focalizat asupra eliberării ar mai putea fi supus dorinţelor şi înlănţuirii activităţii sexuale.

3.7

Este uluitor că un om, deja foarte slăbit şi care ştie foarte bine că apariţia slăbiciunii este duşmanul cunoaşterii, ar mai tânji după senzualitate chiar şi în ultimele sale zile.

3.8

Este uluitor că un om care nu este ataşat de lucrurile acestei lumi sau ale celei viitoare, care poate să discearnă între permanent şi nepermanent, şi care aspiră la eliberare, ar putea să se mai teamă de eliberare.

3.9

Indiferent dacă este sărbătorit sau torturat, omul înţelept este întotdeauna conştient de natura Sinelui său suprem şi nu este nici încântat, nici dezamăgit.

3.10

Mahatma (”Suflet Mare” – apelativ al celor care au atins Realizarea Spirituală -(n. tr.) îşi vede corpul său care acţionează, ca fiind corpul altcuiva, aşa încât cum ar putea fi el tulburat de laudă sau blamare?

3.11

Privind această lume ca pură iluzie, nefiind interesat de ea, cum ar putea un om înţelept să simtă frică, chiar dacă e vorba despre apropierea morţii?

3.12

Cine se poate compara cu un mahatma a cărui minte este eliberată de dorinţe, neatins de dezamăgiri, care-şi găseşte bucuria în cunoaşterea de Sine?

3.13

Cum ar putea un om înţelept,  care ştie că ceea ce vede este inexistent prin propria sa natură, să-şi dorească ceva sau să respingă altceva?

3.14

Un obiect nu este în el însuşi nici plăcut, nici neplăcut pentru cineva care şi-a eliminat ataşamentele şi care este eliberat de dualism şi de dorinţe.

Traducere Simona Trandafir

DESPRE AUTO-CUNOAŞTERE – CINE EŞTI TU ? Ep. 1

CINE EŞTI TU?

Un autentic proces de auto-cunoaştere pune în centrul cercetării fiinţa. Totul se rezumă la a ne cunoaşte cu adevărat propria identitate. Aşa cum intuim, aceasta nu are de-a face cu o descriere a ceea ce considerăm că desemnează numele, statutul social şi aşa mai departe. ”Tu” ești subiectul acestei căutări şi tot ”tu” eşti ”obiectul” cercetării. Produsă corect, această investigaţie a naturii tale, poate conduce la o cunoaştere revalatoare cu privire la ”tine” însuţi. Pentru aceasta nu este necesar să cauți o stare, o experiență sau o realizare în viitor. Ceea ce urmărești să cunoști, nu este separat sau îndepărtat de tine, întrucât este propriul tău Sine. Ceea ce tu ești (ca esență), trebuie sa fie întotdeauna și prezent cu tine (ca ființă). Aşa stând lucrurile, experienţa cunoaşterii de sine se desfăşoară mereu în prezent. Aşadar poţi începe prin a te întreba cât de conştient eşti acum, în prezent.

Prin însăși esența lucrurilor, nimic din ce apare și dispare nu poate fi ceea ce ești cu adevărat. Gândurile, sentimentele, percepțiile, experiențele, obiectele – vin și se duc. Toate acestea sau orice altceva asemănător lor nu pot să fie esența a ceea ce tu ești. Așa că pune-le pe acestea deoparte și continuă să cauți adevărata ta natură. Ce mai rămâne de luat în calcul? Surprinzător de puține! Cu toate acestea încă mai ești prezent, încă mai ești conștient. Privește cu atenție această prezență a conștienței. Îndepărtează totul și ceea ce va mai rămâne nu poate să fie decât adevărata ta esență. Existența ta nu poate fi pusă la îndoială și urmărește să devii conștient de propria ta natură. Ești acea prezență atotștiutoare care înregistrează toate gândurile, sentimentele și experiențele. Privește direct spre aceasta căci este însăşi Inima Spirituală, Sinele, Atman. Este totodată Inima care face să pulseze întreaga Creație – Conştiinţa Dumnezeiască.

Observă cum gândurile apar și dispar, dar această prezență – starea ta naturală de a fi – rămâne constantă. Nu este necesar să aștepți evenimentele viitoare pentru a îți da seama de acest lucru. Această cunoaştere a esenţei noastre nu are de-a face cu vreo metodologie care să aducă ceva nou în fiinţă. Iar dacă este să abordăm anumite aspecte practice o facem pentru a crea mai degrabă condiţiile interioare care să faciliteze recunoaşterea a cine suntem noi, în REALITATE. Pentru prima oară, abordând corect această auto-investigare creem premizele ca subiectul (care eşti ”tu”), ”obiectul cercetat” (care eşti ”tu”) şi cunoaşterea care apare (cu privire la ”tine”) să puncteze către o singură realitate. Căci ele sunt unificate, prin prezenţă. Pentru a fi prezent și conștient nu este necesar să depui nici un efort. Este complet natural și chiar lipsit de efort. Privește acum în interiorul tău și observă că ceea ce ești și acest simț al conștienței – prezente nu sunt două lucruri diferite. Tu ești acel ceva care este şi prezent și conștient.

De-a lungul timpului au fost folosite multe cuvinte pentru a defini această natură esențială: prezență, conștiință, viață, spirit, vid, Sine, Dumnezeu, unitate și altele. Acestea sunt doar niște „săgeți” ce ne indică calea către adevărata noastră natură – nimic mai mult. Ele sunt cuvinte ”reper” pe o hartă care descrie traseul ”iniţiatic” dar care nu are de-a face cu experienţa spirituală propriu-zisă, trăirea în prezentul experienţei Realităţii.

Corpul și mintea pot percepe anumite experiențe ca fiind dureroase, dar, așa cum soarele continuă să strălucească chiar și atunci când este acoperit de nori, tot astfel, și conștiința, starea ta naturală de a fi, rămâne neafectată și de neatins. Adevărata ta natură nu are suferințe, îndoieli sau probleme. Înțelege toate acestea și vei descoperi că adevărata ta natură este întotdeauna conștiință prezentă. Ea însăși are existență autonomă, libertate infinită și este plină de pace. Acestea sunt indicii suplimentare care conduc la aceeași prezență tăcută, nemijlocită, a naturii tale divine. Nu ești o ființă limitată, nedesăvârșită, un ego ori o entitate. Această credință falsă stă la baza tuturor căutărilor, suferințelor, îndoielilor și problemelor vieții. Aceste experiențe sunt doar creații ale intelectului. Credința în existența acestui nucleu, este sursa gândurilor noastre egocentrice, a credințelor și a obișnuințelor mentale. De aceea, o metodă foarte eficientă este să cercetați pur și simplu realitatea acestei așa-zise personalități.

Tot ceea ce putem ști este ceea ce ne apare în experiența noastră imediată. Și ceea ce apare (chiar dacă este gând, sentiment, percepție sau orice altă experiență) nu are o existență separată nici independentă de conștiința care o percepe. Deoarece conștiința și obiectele apar mereu împreună, înseamnă că trebuie să fie în esență același lucru. Cât de multe gânduri, sentimente sau percepții poți avea în afara conștiinței tale? Ele sunt inseparabile. Tot ceea ce apare se naște din conștiință, există cu ajutorul ei și se întoarce tot la conștiință. Chiar și timpul, spațiul și obiectele aparent exterioare sunt experiențe conținute în prezența ta atotștiutoare. Nu există nimic separat sau diferit de aceasta – vreodată. De fapt, există doar aceasta – există numai aceasta – doar această prezență conștientă de care nu poți scăpa. Tu ești Acela.

Scopul spiritualității non-dualiste este auto-cunoașterea. Atunci când urmărim să aflăm cine suntem, descoperim că singurul care se potrivește ca și natură esențială a noastră este acest sentiment neschimbător al propriei noastre ființe care este prezențăși conștiență în același timp. Dacă analizăm această senzație de a fi conștient descoperim că se află deja aici și că este ușor de recunoscut. Nu numai că este prezentă dar și rămâne prezentă și de netulburat în mijlocul gândurilor, sentimentelor și experiențelor. Nu este ceva care vine la noi ca și experiență viitoare. Nu este ceva ce se poate obține citind o carte sau în urma unui proces evolutiv, a unor practici sau tehnici. Nici nu este ceva care vine din afara noastră, de la un învățător, o ființă divină sau din orice altă sursă.

Este experienţa fiinţării pur şi simplu; este prezentul, lipsit de orice efort. De fapt nu putem face nimic pentru a scăpa de ea. Am văzut că natura noastră nu este ceva obiectiv, acest lucru este foarte clar și nu mai este pus la îndoială de nimeni. Noi nu suntem ceva diferit de această fință-conștientă, noi suntem această Ființă-Conștientă. Așadar nu există nici o distincție între noi și realitate.

În sfârșit, am văzut că natura noastră adevărată, această conștiință fundamentală, este absolut și complet liberă de suferințe, îndoieli, frică, îngrijorări și dispute. Nu numai că este prezență și conștiență, dar este pacea absolută și însăși libertatea. Din acest motiv, auto-cunoașterea nu ține cont de o experiență profundă sau de o stabilizare în adevărata noastră natură. Aceasta ar fi în legătură cu diferența imaginativă dintre ceea ce suntem și ceea ce ne imaginăm că am putea deveni în viitor. Se presupune de asemenea că timpul este real, asemeni unei ființe separată ce va urma să atingă o stare de trezie specială sau de iluminare. Am văzut faptul că aceste noțiuni sunt duale. Auto-cunoașterea nu are nici o valoare dacă nu există o înțelegere foarte clară a ceea ce este deja. Nu există nimic dincolo de auto-cunoaștere deoarece auto-cunoașterea este non-dualitatea. Tot ceea ce apare este doar o expresie sau o înfățișare a unicului, nedivizat, a ființei-conștiente și mereu prezente. Nu mai există nimic dincolo de unitate. Numai este nimic necesar mai departe de auto-cunoaștere deoarece adevărata noastră natură este existență nealterată, conștiință și libertate ce nu mai pot fi puse la îndoială sub nici o formă.

Prin definiție, ceea ce suntem se află deja aici. Prin urmare, Sinele care trebuie cunoscut prin auto-cunoaștere se află prezent deja în experiența noastră imediată. Propria noastră ființă nu este ceva îndepărtat sau separat de ceea ce noi suntem. Este ceea ce noi suntem. Prin auto-cunoaștere nu obținem ceva nou, dar ne clarificăm ceea ce este prezent deja, deși poate nu este încă foarte clar cunoscut și pe deplin apreciat. Nu așteptăm o experiență viitoare pentru a obține ceva ce noi nu avem încă. Nici nu așteptăm să obținem o stare specială de „iluminare”, „trezire”, sau orice altceva de acest fel. Scopul imediat este simplu: trebuie să ne clarificăm în legătură cu propria natură conştientă deja prezentă.