NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 9

Sri Ramana Maharishi

(1879 – 1950)

Sri Ramana Maharishi, pe numele sau original Venkataraman, s-a nascut putin dupa miezul noptii de 29 spre 30 decembrie 1879. A urmat liceul uniunii americane din Madurai, fiind destul de putin atras de aspectele spirituale. Avand o constitutie fizica robusta, era interesat de sport si de obicei castiga intrecerile de lupte si inot.

Evenimentul ce a marcat inceputul transformarii si al devenirii sale a avut loc la mijlocul lunii iulie 1896, cu aproximativ sase saptamani inainte de plecarea sa din Madurai. Intr-o zi, in timp ce se afla singur in camera de la etaj din casa unchiului sau, desi era pe deplin sanatos, el a inceput totusi sa resimta o teribila teama de moarte. In aceasta situatie, orientandu-si mintea catre interiorul fiintei sale, s-a supus unui proces atent de analiza, spunandu-si: „Acum eu mor. Ce inseamna aceasta moarte? Cine este cel care moare? Este de fapt doar acest corp.” In acele momente el a trait cu adevarat experienta mortii, intinzandu-se la pamant, ramanand nemiscat si oprindu-si respiratia. Dar in acelasi timp a continuat linistit sa gandeasca: „Bine, atunci corpul este mort. Va fi dus pe terenul le incinerare si acolo va fi transformat in cenusa. Dar sunt Eu mort? Sunt Eu corpul meu? Corpul este mort si inert, dar eu simt intreaga forta a  personalitatii mele si chiar aud vocea Eu-lui meu interior. Asadar eu constientizez transcenderea timpului. Eu sunt deci insusi Spiritul nemuritor ce se adaposteste in acest corp tranzitoriu.” Toate aceste trairi nu au reprezentat un exercitiu intelectual, ci chiar experienta vie a constientizarii Sinelui, a acelei realitati interioare eterne si neperisabile. Aceasta traire constienta a mortii, care a transformat un scolar intr-un intelept, poate fi privita sub aspect mitologic, metafizic si moral: tanarul Venkataraman, in timpul acceptarii calme a sfarsitului firesc al trupului, si-a descoperit adevarata natura interioara, cea a purei constiinte, depasind astfel odata pentru totdeauna teama de moarte. Aceasta experienta inalta a identitatii totale, constiente si detasate de ansamblul minte-trup a determinat o revarsare continua a iubirii si bucuriei universale, ce a dovedit timp de jumatate de secol posibilitatea de a trai fara ego, in deplina armonie cu universul.

Absorbtia in Sinele Divin a continuat neintrerupta din acel moment. Asa cum avea sa explice ulterior discipolilor sai, pe fundalul acestei resorbtii in Sine, alte ganduri pot sa apara precum diferitele note intr-un cantec, dar vibratia constiintei de Sine este continua, asemenea sunetului fundamental pe care celelalte note il insotesc si cu care se contopesc.

Acea viziune a mortii nu a durat mai mult de o jumatate de ora, generand insa nu numai o transformare radicala si permanenta in viata sa, dar oferind si raspunsul la intrebarea „Cine sunt eu?”

Dupa acest eveniment, Venkataraman s-a daruit din ce in ce mai mult contemplarii Sinelui Suprem, studiile salefiind parcurse aproape mecanic. Dovedind mult mai multa blandete si smerenie in relatiile sale cu oamenii, el vizita acum adeseori templul cu o fervoare profunda.

In ziua de 29 august 1896, Venkataraman s-a hotarat sa plece de acasa la templul de la Arunachala. A luat cu el doar banii necesari unui bilet de tren, lasand familiei o avand urmatorul continut: „Trebuie sa pornesc in cautarea Tatalui meu pentru a-i implini porunca, nimeni nu trebuie sa fie mahnit din aceasta cauza si nici un ban nu trebuie sa fie cheltuit pentru a fi gasit.”

Ajungand la Tiruvannamalai dimineata devreme, in ziua de l septembrie, a mers la templul lui Arunachaleshwara. Paharul fericirii era plin pana la margini. Febra ce-i devastase trupul mai multe zile 1-a parasit. Era sfarsitul calatoriei sale si revenirea Acasa.

Iesind afara din templu, tanarul s-a ras pe cap si si-a aruncat bagajele: putinii bani care-i mai ramasesera, pachetul cu dulciuri primite in dar pe drum si hainele, cu exceptia unui cordon. Apoi, s-a intors la templu, fiind udat pe drum de o ploaie puternica si, purificat astfel, s-a instalat in sala celor o mie de coloane unde a petrecut cateva saptamani de nemiscare si tacere.

Printre cei care au avut grija de el in acea perioada se numara Swami Seshadri, un ascet invatat, cu un inalt nivel spiritual. In perioada urmatoare Swami Brahmana, asa cum avea sa fie numit la inceput tanarul ascet, a gasit adapost intr-o mica incapere numita Patala Linga, situata sub sala templului. Furnicile, tantarii si alte insecte parazite i-au chinuit trupul pe parcursul saptamanilor petrecute acolo, dar tanarul, absorbit in constientizarea purei existente beatifice a Sinelui, a ramas neclintit.

Tarziu, tanarul Swami Brahmana a fost descoperit in acea incapere sordida, cu trupul acoperit de rani infectate, pline de pamant si puroi. A fost luat si dus la o piatra mandapa a unui mormant sfant din apropiere. De acum incolo isi va gasi adapost la diferite sanctuare si in padurile de la periferia orasului, expus privirii curioase a oamenilor, fiind adesea ingrijit de oameni inimosi – medici, credinciosi din oras, functionari ai templului si altii. In acele luni era absorbit intr-o continua contemplare a Sinelui Suprem, fiind practic rupt fata de lumea exterioara, astfel incat trebuia sa fie scuturat de umeri cu putere pentru a observa si accepta hrana si apa pe care unii credinciosi i le aduceau o data pe zi.

La inceputul anului 1897 a fost dus la Gurumurtam, un ashram cu imprejurimi linistite, departe de templu, unde a locuit timp de nouasprezece luni, in toata aceasta perioada el a continuat sa ramana absorbit in Sine, fiind ingrijit mai ales de un saddhu pe nume Uddanda Nayanar si de prietenul sau Anamalai Thambiran. I se aducea o singura masa pe zi, de obicei la pranz. Odata Thambiran a realizat un ritual de elogiere catre tanarul Swami, oferindu-i ca si consacrare flori, tamaie si camfor inainte de a-i servi masa zilnica. Dupa ce facut aceste preparative, a iesit pentru un timp, iar Maharishi s-a ridicat in picioare si a scris cu o bucata de carbune pe perete cateva cuvinte in tamila al caror inteles era ca masa a fost suficienta. Cateva zile mai tarziu, alti credinciosi au insistat sa stie numele lui si locul in care s-a nascut, asa ca el a scris in engleza: „Venkataraman, Tiruchuzhi”. Acesta a fost primul indiciu asupra personalitatii acelui tanar care in ciuda aspectului sau salbatic se dovedea un cunoscator al limbii engleze.

Ingrijirea tanarului ascet a fost curand preluata de Palaniswami, un saddhu Malayali a carui practica consta in adorarea imaginii lui Vinayaka la un sanctuar indepartat si care acum venise la Gurumurtam pentru adorarea unui „Zeu in viata”. Continuandu-si ritualul de adorare fata de Vinayaka, Palaniswami s-a dedicat si ingrijirii permanente a lui Swami Brahmana ajutandu-l timp de douazeci de ani.

La inceputul anului 1893, tanarul ascet, insotit de Palaniswami, a plecat de la Paralakunru stabilindu-se la pestera Virupaksha, denumita astfel dupa numele unui sfant care fusese ingropat acolo. A ramas in acel loc 17 ani. In timpul lunilor de vara, cand cursurile de apa din apropiere secau, se muta la o alta pestera, situata langa un mangotier. Palaniswami a continuat sa aduca hrana o data pe zi, pentru el si pentru maestru, pana cand acest lucru a devenit din ce in ce mai putin necesar datorita numarului tot mai mare de aspiranti si vizitatori ce aduceau ei insisi hrana.

In timpul sederii la Virupaksha, s-a realizat o intoarcere gradata a tanarului ascet, ce pastrase o tacere deplina fiind absorbit in contemplarea Sinelui, catre realitatea exterioara. El incepe deja sa-i adreseze cateva cuvinte lui Palaniswami la Gurumurtam. In final, acest lucru a devenit frecvent deoarece Palaniswami ii solicita adesea explicatii asupra continutului unor opere ca Adhyatma Ramayana, Yoga Vasistha, Kaivalya Navanitam si Viveka Chudamani. Tanarul Swami a invatat in acest scop cu ajutorul lui Palaniswami dialectul malayalam si curand a ajuns sa cunoasca foarte bine aceasta limba. Aceasta experienta s-a repetat atunci cand panditii apartinand diferitelor scoli i-au adus cartile favorite, scrise in propria lor limba, pentru a le lamuri si comenta unele aspecte legate de acestea. In acest fel el a ajuns sa invete limbile sanskrita si telugu.

In timpul celor 30 de luni dintre venirea sa la Tiruvannamalai si perioada in care a inceput sa raspunda in scris intrebarilor aspirantilor spirituali, tanarul ascet a petrecut o perioada spirituala intensa.

Raspunzand unor intrebari, el a explicat mai tarziu ca in timpul acelor luni petrecute in Tiruvannamalai fusese permanent cufundat intr-un ocean de inefabila fericire, uitand cu totul de trupul sau si de lumea inconjuratoare, reincepand apoi gradat sa-si refoloseasca simturile si mintea si sa invete din nou sa priveasca in exterior si sa comunice cu cei ce se apropiau de el. Intoarcerea lenta la activitatile obisnuite ale lumii exterioare si la conversatiile cu ceilalti oameni pot fi descrise ca o renastere intr-o fiinta noua, in intregime pura, eliberata de dorinte sau amintiri. El a devenit, s-ar putea spune, asemeni unui ecran pe care se puteau proiecta filme diferite sau ca o oglinda ce reflecta obiectele aflate in fata ei, fara a fi insa afectata de ceva.

Era necesar acum sa fie stabilite pe noi fundamente unele legaturi cu viata obisnuita si vorbirea, proces ce s-a desfasurat gradat si in timp indelungat. Curand dupa Marea Trezire, el a inceput sa viziteze templul din Madurai, iarasi si iarasi, contempland nemiscat imaginea lui Nataraja si a altor zei. Asa cum el insusi explica mai tarziu: „Sufletul renuntase sa mai fie una cu trupul si cauta un nou suport care sa-l sustina”. In primii ani la Tirunavannamalai, el a recunoscut in cuvintele scripturilor o expresie a Realului pe care o experimentase deja si care ii era familiara. Totusi, numai dupa o a doua experienta pe care a avut-o de aceasta data in prezenta altora, in anul 1912, Maharishi s-a simtit pentru totdeauna si in mod ferm stabilit in lumea Esentei Pure, percepand lumea fenomenala ca pe un film proiectat pe ecranul Sinelui Suprem sau ca pe un vis coerent  ce-i permitea totusi sa se amestece printre oameni si sa le vorbeasca, raspandind asupra lor compasiunea si gratia sa nesfarsita.

Marea faima de care se bucura ca fiinta eliberata, a adus in jurul lui un numar tot mai mare de aspiranti sicautatori ai intelepciunii, atat oameni simpli, neinstruiti, cat si oameni cu un inalt nivel de cunoastere. Departe de a-l considera o fiinta inaccesibila si distanta, vizitatorii gaseau intotdeauna mangaiere pentru durerile lor, chiar si numai in simpla sa prezenta, fara ca inteleptul sa rosteasca vreun cuvant. Reactia lui Maharishi fata de suferinta era in deplina concordanta cu remarca sa: „Un intelept plange cu cel care plange, rade cu cel care rade, se joaca cu cel ce se joaca si canta cu cel care canta, devenind cantecul insusi. Prezenta sa este precum o oglinda extrem de pura. Ea reflecta imaginea noastra, asa cum suntem. Noi suntem cei care ne jucam rolurile in aceasta viata. El este oglinda sau scena pe care se desfasoara spectacolul; cum ar putea fi ca reflectata? Nimic nu o poate atinge, ea fiind numai un suport.”

Ascultarea tacerii il face pe aspirantul spiritual sa isi puna eterna intrebare «Cine sunt eu?». Pentru a gasi raspunsul este necesara discriminarea intre real si ireal si intelegerea faptului ca actiunile corpului sunt perfect determinate din clipa in care vine in existenta. Singura libertate pe care o are fiinta este de a nu se identifica cu corpul sau.

Kavyakantha Ganapati, marele poet sanskrit, a fost cel care l-a numit pe Swami Brahmana – Bhagavan Sri Maharishi.

Experienta acelei morti aparente de la varsta de saisprezece ani s-a repetat, la un nivel mult mai profund, saisprezece ani mai tarziu, in anul 1912. Mai tarziu Maharishi i-a povestit acest episod lui Nagamma: „intr-o zi, m-am dus la rezervorul de apa, in fata la Panchiamman Kovil, impreuna cu Vasu (Vasudeva Sastri) si cu altii ca sa facem o baie, iar la intoarcere am luat-o pe o scurtatura. Pe masura ce ne apropiam de stanca in forma de broasca testoasa, m-am simtit obosit si ametit. Brusc imaginea lumii exterioare a disparut, fiind parca acoperita de o cortina alba. insa disparitia uneia si aparitia celeilalte a fost gradata, in asa fel incat o parte din peisaj si o parte din acel val alb stralucitor, erau simultan prezente in fata mea. Curand dupa aceea insa, lumea exterioara a disparut complet si am fost nevoit sa ma opresc. Am reluat mersul atunci cand valul alb stralucitor s-a destramat. Apoi fenomenul s-a repetat, starea de slabiciune fizica crescand. A trebuit sa ma sprijin de o piatra. Cum el s-a repetat si a treia oara, m-am asezat. Totul in jurul meu era imbracat intr-o lumina alba, stralucitoare.

Aveam senzatia unui vartej. Circulatia sangelui si bataile inimii mi s-au oprit, iar corpul a inceput sa capete o culoare cadaverica, astfel ca Vasu a crezut ca intr-adevar am murit si a inceput sa planga si sa ma imbratiseze. Schimbarea culorii corpului meu, imbratisarea lui Vasu, tremurul trupului sau si prezenta celorlalti in jur – de toate aceste lucruri eram perfect constient. Eram de asemenea constient ca mainile si picioarele mi se raceau si ca inima incetase sa mai bata, dar nu simteam nici o teama. Curgerea gandurilor si constiinta de Sine erau mereu prezente si nu-mi faceam griji in privinta starii trupului meu. Stateam cu picioarele incrucisate in postura lotusului (padmasana), dar nu simteam prezenta pamantului sub mine. Circulatia sangelui se oprise dar postura se mentinea perfecta. Totul a durat aproximativ 15 minute. Deodata am simtit un flux de energie revarsandu-se in intreg corpul. Inima a inceput sa bata si sangele circula acum din nou. Culoarea vinetie a corpului mi-a disparut. Am inceput sa transpir prin toti porii. Am deschis ochii, m-am ridicat si le-am spus: «Haideti. Sa mergem.» Am ajuns la pestera Virupaksha fara nici un alt incident. Numai in aceasta situatie, inima si respiratia au incetat sa mai functioneze simultan. Starea aceasta nu a fost deliberata; nu a fost nici o dorinta de a-mi vedea corpul asa cum arata dupa moarte. Mai avusesem o asemenea experienta inainte. Dar de data aceasta a fost mai intensa, mai completa.”                                                                                                     

Maharishi nu a cerut niciodata privilegii sau recunoasterea autoritatii sale. Activitatile sale zilnice erau atat de obisnuite, atat de simple, incat un vizitator l-a intrebat odata pe un discipol al Maestrului: „Ce va face pe voi sa credeti ca Bhagavan al vostru este un suflet realizat? El mananca si doarme si face totul ca si noi toti”. Mudeliar i-a explicat ca nu sunt semne exterioare prin care eliberat in viata sa poata fi remarcat si ca doar un intelept poate sa recunoasca un alt intelept.

Intr-adevar, au fost situatii cand strainii vazandu-1 pe Maharishi singur sau insotit, ocupat sau intentionand sa indeplineasca vreo munca, l-au confundat cu un tamplar sau cu bucatarul si l-au intrebat cu inocenta unde ar putea sa fie vazut Marele intelept.

In ashram-ul ce avea sa-i poarte numele, la Ramanashram, rutina zilnica a recitarii din Vede, a cantecelor devotionale, a meditatiilor tacute si a conversatiilor sustinute cu vizitatorii, era deseori indulcita de glumele lui Maharishi, pe care discipolii le primeau cu multa bucurie.

Paul Brunton descrie in cartile sale impactul pe care l-a avut asupra sa prezenta tacuta a lui Maharishi: „Nu-mi puteam desprinde privirea de la el. Tulburarea mea de la inceput, consternarea de a fi in totala ignoranta, au disparut treptat pe masura ce o ciudata fascinatie ma cuprindea cu tot mai multa forta. Dar aceasta scena neobisnuita nu a durat decat o ora si am inceput sa simt o liniste profunda, o transformare ce se petrecea in mintea mea. Una cate una, intrebarile pe care le pregatisem cu meticulozitate spre a i le pune maestrului au disparut. Nu mai avea importanta acum daca problemele care m-au nelinistit s-au rezolvat sau nu, stiam numai ca un rau de liniste curgea peste mine, ca o adanca pace patrundea in cele mai ascunse locuri ale sufletului meu si ca in sfarsit mintea mea torturata de ganduri incepuse sa se odihneasca.”

Major Chadwich, care a venit la Tiruvannamalai in 1935 dupa ce 1-a citit pe Brunton, spunea despre prima sa intrevedere cu Maharishi urmatoarele: „Am simtit pacea extraordinara, gratia, emanate de prezenta sa. Nu era ca si cum atunci il vedeam pentru intaia oara. Aveam impresia ca il cunosc din totdeauna … era asemeni unei oglinzi care reflecta propriile mele sentimente. Daca erai reticent si intimidat, el parea mai rezervat, dar daca raspundeai foarte natural imbratisarii atotcuprinzatoare a dragostei sale, atunci el te trata ca pe cineva asemeni lui.”

In lumina invataturilor lui Maharishi asupra unitatii si atemporalitatii Fiintei, supravietuirea psihica sau moartea este, strict vorbind, lipsita de importanta. Dar foarte putini, chiar dintre adeptii sistemului Advaita, s-au dovedit a fi mai presus de limitarile atasamentului si dorintei. Discipolii care ar fi dorit ca el sa-si continue existenta in corpul fizic, au fost foarte afectati dupa declansarea ultimei sale boli in februarie 1949, generata de aparitia unui cancer la cotul stang ce a continuat sa se extinda in sus. El nu a dorit sa se trateze, dar a fost convins sa se supuna unei serii de operatii. Doctorii stiau ca durerea care persista de mai multe luni trebuia sa fie ingrozitoare; si ei, ca si multi altii, se intrebau cum poate cineva sa o suporte cu asemenea detasare. In ciuda acestei lungi si dureroase disolutii a corpului, Maharishi a reamintit pana in ultima clipa discipolilor sai ca daca trupul sau imparte cu ei destinul comun al mortii, constiintele lor trebuie sa imparta cu el fericirea inefabila a existentei transcendente. Acelora care s-au simtit descurajati la gandul despartirii, Maharshi le-a spus: „Nu plec. Unde as putea pleca? Eu sunt aici. Nasterea si moartea sunt atribute ale corpului fizic, in timp ce pentru adevaratul Eu sau Pura Constiinta beatifica a Sinelui, ce transcende timpul si spatiul, nu exista nici inceput si nici sfarsit, nici intalnire si nici despartire”.

Sfarsitul a venit in 14 aprilie 1950. In acele momente a putut fi observata o stea cazatoare, nespus de luminoasa, venind dinspre sud si deplasandu-se lent catre nord, traversand cerul si disparand in spatele muntelui Arunachala. Aparitia acelui meteorit luminos a fost observata de multa lume de pe tot cuprinsul Indiei de Sud si a fost relatata pe larg in ziare. Unii discipoli din Madras si din alte parti, au banuit semnificatia fenomenului si au venit la Tiruvannamalai.

Puterea prezentei sale a fost resimtita de asemenea chiar si de multi oameni care nu l-au vazut niciodata, ci doar i-au privit fotografia. Asa cum el adeseori a spus, adevaratul guru este prezent pretutindeni pentru ca el nu este altcineva decat Constiinta Eterna a Sinelui. Natura sa este insasi constiinta beatifica a existentei in sine regasita in inima oricarei fiinte. De aceea Maharishi intruchipeaza pe deplin insasi magia naturala a existentei, magia de a fi o simpla fiinta omeneasca si simultan dumnezeiasca.

Text adaptat dupa „Minienciclopedia inteleptilor”, editura Ram.


CUVINTE DIN LUMINĂ

”Acela în care toate aceste lumi par să fie în mod ferm stabilite, acela care include în cuprinderea sa toate aceste lumi, acela din care se nasc toate aceste lumi, acela în care toate acestea există, acela prin intermediul căruia toate aceste lumi își găsesc existența și acela care este într-adevăr toate acestea – doar acela este realitate existentă, Atman – Sinele Suprem Absolut. Fie ca noi să păstrăm cu sfințenie acest Sine, care este adevărata realitate din Inima noastră.”

”Ceea ce este esenţial în orice sādhana (practică spirituală) este să încerci să aduci înapoi mintea agitată şi să o fixezi doar asupra unui singur obiect. De ce să nu o aducem înapoi şi să o fixăm în atenţia asupra sentimentului purei existenţe? Aceasta este ātma-vicāra, căutarea Sinelui (a Inimii Spirituale). Aceasta este tot ceea ce trebuie făcut.”

Extras din dialogurile spirituale susţinute cu discipolii săi

Întrebare: Ce este realitatea?

Răspuns: Realitatea trebuie să fie întotdeauna reală. Ea nu are nume și formă. Realitatea este ceea ce este dincolo de acestea. Deși ea susține limitările, ea însăși este lipsită de orice limită, nefiind prin nimic înlănțuită. Ea susține irealitățile, fiind ea însăși reală. Realitatea este ceea ce este. Ea este așa cum este. Ea transcende vorbirea, fiind dincolo de expresiile „existență, nonexistență”, etc.

Realitatea ce definește pura conștiință, care rămâne atunci când ignoranța este distrusă odată cu cunoașterea obiectelor, doar aceea este Sinele (Atma). În această Brahmaswarupa (forma reală a lui Brahman), care este conștiință de Sine concentrată, nu există nici cea mai mică urmă de ignoranță.

Realitatea care strălucește deplin, nu numai atunci când lumea este cunoscută, dar și atunci când lumea este necunoscută, fără a cunoaște suferința și fără a fi limitată de un corp, este forma ta reală (nija-swarupa).

Radiația beatitudinii conștiente, sub forma conștiinței ființei, strălucind în mod egal atât în interior cât și în exterior, este suprema și binecuvântata realitate primordială. Forma sa este tăcerea și ea este cunoscută de jnani ca fiind starea finală și inobstructurabilă a adevăratei cunoașteri (jnana).

Dobândiți cunoașterea faptului că jnana este nonatașament, puritate și realizare a lui Dumnezeu; căci singură jnana ce nu cunoaște uitarea de Sine este nemuritoare; doar ea este totul.

Î: Ce este această capacitate de conștientizare și cum poate cineva să o obțină și să o cultive?

R: Voi sunteți conștiința de Sine. Conștiința este un alt nume al vostru. Atât timp cât sunteți conștienți nu este nevoie să obțineți sau să cultivați aceasta. Tot ce aveți de făcut este să renunțați de a vă mai orienta către celelalte lucruri, deoarece acestea reprezintă non Sinele. Dacă cineva renunță la a mai fi conștient de ele, atunci va rămâne doar conștiința pură și aceasta este Sinele.

Î: Dacă Sinele este el însuși conștient, de ce nu sunt eu conștient de el chiar acum?

R: Aici nu este nici o dualitate. Cunoașterea voastră prezentă se datorează egoului și este doar relativă. Cunoașterea relativă necesită un subiect și un obiect, în timp ce conștiința de Sine este absolută și nu necesită prezența unui obiect.

Amintirea este de asemeni relativă, necesitând un obiect a cărui amintire trebuie să existe, și un subiect care trebuie să își reamintească. Atunci când nu există dualitate, cine își va reaminti de ce?

Sinele este etern prezent. Fiecare dorește să-și cunoască Sinele. Ce fel de ajutor trebuie să primească ființa pentru a se cunoaște pe sine însăși? Oamenii doresc să vadă Sinele ca pe ceva nou. Dar el este etern și neschimbat. Ei doresc să îl vadă ca pe o lumină strălucitoare, etc. Cum ar putea să fie așa? El nu este nici lumină, nici întuneric. El este doar așa cum este. El nu poate fi definit. Cea mai bună definiție este: „Eu sunt ceea ce sunt”. Srutis-urile (scrierile sacre) vorbesc despre Sine ca fiind de mărimea degetului mare, a firului de păr, a spark-ului electric, sau extrem de vast, sau mai subtil decât cel mai subtil element, etc. De fapt ele nu au nici un fundament. El este doar existență, dar diferită de real și ireal; este cunoaștere, dar diferită de cunoaștere și ignoranță. Cum ar putea fi el definit? Este simplă existență.

Î: Atunci când un om realizează Sinele, ce va vedea el?

R: Nu există nimic de văzut. Viziunea este doar existență. Starea de realizare a Sinelui, așa cum noi o numim, nu înseamnă atingerea a ceva nou sau cucerirea unui anumit țel care este foarte îndepărtat, ci pur și simplu a fi ceea ce întotdeauna ai fost și întotdeauna vei fi. Tot ceea ce este necesar este să renunți să mai privești realizările tale ireale ca și cum ar fi adevărate. Cu toții privim ca real ceea ce de fapt nu este real. Trebuie doar să renunțăm la această practică. Apoi trebuie să realizăm Sinele ca Sine; cu alte cuvinte „Să fim Sinele”. Într-un anumit stadiu, veți râde de încercarea voastră de a descoperi Sinele care este atât de evident pentru sine. Așadar, ce am putea răspunde la această întrebare?

Acest stadiu transcende atât vizionarul, cât și obiectul văzut. Nu mai există acolo ființa care vede pentru a vedea ceva. Tot ceea ce se poate vedea încetează acum să mai existe, rămânând doar Sinele.

Î: Cum putem cunoaște aceasta prin experiență directă?

R: Dacă vorbim despre cunoașterea noastră asupra Sinelui, trebuie să existe două astfel de realități numite Sine, un Sine care cunoaște, și un alt Sine care este cunoscut, precum și procesul cunoașterii. Starea pe care noi o numim realizare însemnă a fi pur și simplu noi înșine, și nu a cunoaște ceva sau a deveni ceva. Ființa realizată este ființa ce există în prezent și care a existat dintotdeauna. Nimeni nu poate descrie această stare. Putem doar să fim aceasta. Bineînțeles, noi vorbim adesea despre realizarea de sine din dorința utilizării unui termen potrivit. Cum să „REAL-izezi” sau să faci real ceea ce prin exclusivitate este real?

Î: Uneori spuneți că Sinele este tăcere sau liniște. De ce este el aceasta?

R: Pentru cei ce trăiesc identificați cu Sinele, așa cum frumusețea există în afara gândirii, nu există nimic care să fie gândit. Doar experiența tăcerii este cea la care trebuie să aderăm, deoarece, în această stare supremă nu există nimic altceva care să fie realizat decât noi înșine.

Î: Ce este mauna (tăcerea)?

R: Acea stare care transcende vorbirea și gândirea este mauna. Ceea ce este, este mauna. Cum ar putea fi explicată mauna în cuvinte?

Înțelepții o definesc ca fiind starea în care gândul „Eu”, (egoul), nu apare nici măcar ca fundal, existând doar Sinele (swarupa) identic cu tăcerea (mauna). În acest Sine Suprem se regăsește esența divină a oricărei ființe, jivatama, ca reflexie a Sinelui Esență individual. Singură experiența tăcerii oglindește reala și perfecta cunoaștere, orice alte cunoștințe fiind demne de milă și triviale. Cunoscând aceasta, multiplele diferențe obiective nu vor fi privite ca fiind reale, ci doar ca supraimpuneri peste adevăratul Sine, care îmbracă forma adevăratei cunoașteri.

Î: Atât timp cât corpurile și individualitățile animate se află în prezent pretutindeni, putânt fi observate în număr nelimitat, cum se poate spune să Sinele este unic?

R: Dacă ideea „Eu sunt corpul” este acceptată, Sinele devine multiplu. Starea în care această idee dispare este adevărata existență în Sine, în această stare nemaiexistând alte obiecte. Din acest motiv Sinele este privit ca fiind unic.

Atât timp cât corpul însuși nu există, privind din punctul de vedere natural al Sinelui, el existând doar în viziunea extrovertită a minții, care este înlănțuită de puterea iluziei, a numi Sine spațiul conștiinței, dehi (posesorul corpului) este greșit. Lumea nu există fără de corp, corpul nu există niciodată în afara minții, mintea nu există niciodată în afara conștiinței și conștiința nu există niciodată în afara realității.

Pentru ființa înțeleaptă, ce a dobândit cunoașterea Sinelui prin divinizarea „Eu”-lui interior, nu există nimic altceva în afara Sinelui care să fie cunoscut. Deoarece atunci când egoul, care identifică forma corpului cu „Eu”-l real, dispare, „Ea” (ființa înțeleaptă) devine conștiință existențială lipsită de formă.

Un jnani (cel care și-a realizat Sinele) știe că el este Sinele și atunci nimic, nici măcar corpul său, sau nimic altceva, nu există în afara Sinelui. Pentru o astfel de ființă, ce diferență ar putea să mai existe între prezența sau absența unui corp?

Este fals să vorbim despre realizare. Ce trebuie să realizezi de fapt? Realul este așa cum a fost dintotdeauna. Noi nu creăm nimic nou și nu dobândim nimic pe care să nu-l fi avut dinainte. ªi această carte tocmai aceasta urmărește să arate. Noi ne construim o fântână și pentru această săpăm o groapă adâncă. Spațiul din acea fântână nu a fost creat de către noi. Noi doar am scos de acolo pământul ce umplea acel spațiu. Spațiul exista acolo așa cum există și acum. În mod similar noi trebuie să aruncăm pur și simplu tendințele acumulate de-a lungul timpului (samskaras-urile) din interiorul nostru. Când toate acestea vor fi înlăturate, singur Sinele va străluci.

Î: Dar cum să realizăm aceasta și să atingem eliberarea?

R: Eliberarea este propria noastră natură. Noi suntem aceasta. Însuși faptul că noi ne dorim eliberarea arată că libertatea față de orice înlănțuire este natura noastră reală. Ea nu este ceva care să fie dobândit acum. Tot ceea ce este necesar este să înlăturăm falsa noțiune că noi suntem înlănțuiți. Când vom realiza aceasta, nu va mai exista nici o dorință și nici un gând de acest tip. Deci, atât timp cât ființa dorește eliberarea, deși o deține, ea este totuși înlănțuită.

ADEVARATA RELIGIE ESTE CEA A INIMII

Iată aici prezentat pe scurt crezul lui Swami Shivananda – un mare maestru yoghin şi totodată vindecător.  (vezi aici si bibliografia)

”Consider ca adevarata religie este cea a inimii. Mai intai trebuie purificata inima. Adevarul, iubirea si puritatea sunt bazele adevaratei religii. Controlul asupra naturii instinctuale, cucerirea mintii, cultivarea calitatilor divine, servirea detasata a umanitatii, bunavointa, prietenia, constituie fundamentele adevaratei religii.

O fiinta care paseste pe calea spirituala este supusa la multe incercari, inainte de a ajunge la capatul calatoriei. Ea este de obicei tentata sa-si micsoreze eforturile la jumatatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceste din greu, constant, va atinge telul suprem al vietii: universalizarea fiintei, cunoasterea si beatitudinea.

Am inteles ca indatorirea fundamentala a omului este sa invete sa daruiasca, sa daruiasca cu compasiune si detasare, sa daruiasca mult, sa daruiasca cu iubire, fara a astepta vreo rasplata, deoarece nu pierde nimic daruind si pe de alta parte celui care daruieste i se va da inapoi inmiit.

Consider de asemenea ca a actiona cu bunatate este temelia vietii omenesti. Prin bunatate inteleg capacitatea de a fi alaturi de ceilalti cand au nevoie, de a-i percepe empatic si de a fi capabil sa actionezi astfel incat sa nu faci rau nimanui prin faptele tale. Bunatatea este oglinda credintei in Dumnezeu. Cred ca a fi bun cu adevarat, pana in cele mai adanci cotloane ale inimii, nu este deloc usor, desi poate parea simplu la prima vedere. Este unul dintre cele mai dificile lucruri de pe pamant, daca esti sincer cu tine insuti.

Pentru mine nu exista lumea fizica. Ceea ce eu vad este manifestarea glorioasa a lui Dumnezeu. Cand ajut pe cineva, acela este chiar El. Invat sa fiu umil in fata atotputernicei Existente. Filozofia pe care o urmez nu este o doctrina care sa infirme natura reala a existentei lumii. Ea reveleaza realitatea prezentei divinitatii in univers, eternitatea sufletului omenesc, unitatea creatiei cu Absolutul, pentru ca aceasta este singura doctrina care merita sa fie luata in considerare.

O sanatate foarte buna, putere de discriminare, o cunoastere profunda, o vointa pura si puternica, integritate morala si spirituala, aceste sunt necesare pentru a realiza idealul divin.

Sa fii maleabil, sa te adaptezi la orice conditii, sa-l vezi pe Dumnezeu in orice lucru, sa cunosti si sa folosesti principiile naturii in procesul evolutiei catre Realizarea Sinelui, sunt unii dintre factorii principali care contribuie la formarea unei filozofii de viata. Pentru mine, filozofia nu este numai iubirea de intelepciune, ci chiar detinerea ei.

Sa-l descopar pe Dumnezeu in orice fiinta sau forma, sa-l simt peste tot, in orice moment si in orice conditii ale vietii, sa vad, sa aud, sa gust si sa simt totul ca fiind Dumnezeu, acesta este telul meu,

Sa traiesc in Dumnezeu, sa ma topesc in Dumnezeu si sa fiu una cu El, acesta este telul meu.

Traind intr-o astfel de uniune, sa-mi folosesc mintea, simturile si corpul in folosul umanitatii, sa cant numele Domnului, sa dau instructiunile necesare aspirantilor sinceri si sa raspandesc adevarata cunoastere in lume, acesta este telul vietii mele.

Sa fiu un prieten al tuturor fiintelor si un binefacator al lor, un prieten al saracilor, al celor oropsiti si neajutorati, al celor decazuti, acesta este telul meu.

Crezul meu sfant este sa-i servesc pe cei bolnavi, sa-i ingrijesc cu compasiune si dragoste, sa-i inveselesc pe cei tristi, sa raspandesc putere si bucurie in toti, sa simt identitatea in esenta cu fiecare si sa-i tratez pe toti egal.

Eu nu fac diferente: nu exista nici tarani, nici regi, nici cersetori, nici imparati, nici barbati, nici femei, nici invatatori, nici elevi.

Ma rog ca acest ideal divin sa fie prezent in viata fiecarei fiinte umane. Ma rog ca pamantul sa devina un adevarat paradis si aceasta nu este doar o simpla dorinta, ci este o posibilitate reala. Se va realiza cand majoritatea oamenilor vor intelege ca viata inseamna evolutie spirituala.” – Swami Sivananda

 

INTELEPTII AU O LUME COMUNA

Acest articol a fost scris de autoarea blogului www.luminaindigo.blogspot.com Daniela Diana in aceasta primavara la Sfantul Mormant, in apropierea Invierii. Mi-a fost trimis recent de catre o persoana de la cursuri si la randul meu ii ofer chiar aici un loc pentru a fi ”meditat”. Da, este corect. Nu citit ci meditat.

Am facut acest lucru pentru a arata ca viziunea spirituala a unor fiinte intelepte care s-au daruit prin practica si iubire lui Dumnezeu pe calea crestina, este similara aceleia a marilor maestrii si invatatori ai altor traditii spirituale. Cu adevarat, se poate spune că  ”intelepţii au o lume comună” dar ceea ce este sublim in cazul existentei lor, este că prin felul lor de ”a fi”, ei sfintesc si aceasta lume, ne impartasesc cu frumusete şi lumină, ne ating si ne alina inimile. Mai presus de toate acestea, ei ne reamintesc ca Aici si Acum ne putem trai la randul nostru existenta ca si ei. Plini de bucurie, umilinta, bunavointa si dragoste.

 

 ”In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai. Si aceasta deoarece  facea vindecari prin rugaciune.

In terminologia mea, il consider o fiinta iluminata. Si aceasta deoarece traia, simplu, fara nici o urma de indoiala starea de unitate.Am inteles de la el ca putem aspira catre aceasta stare, putem sa ne gandim la ea, dar pasul final este sa ajungem sa o traim, aici, fizic, in acest plan.

Cuvintele lui sunt foarte simple, nu am regasit la el teorii complicate.Asa si afirma:„Creatia este mareata tocmai prin simplitatea, prin claritatea ei.De cate ori cauti cai complicate de a fi in Dumnezeu, tu de fapt te ratacesti in propria minte.La sfarsitul acestei vietii sufletul se innobileaza prin  clipele in care a iubit, a daruit si s-a bucurat ca era pe pamant.”

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac – ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.

La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului.Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.Cauza nu sunt cei din jur  ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.Acolo te asteapta Dumnezeu.Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica.Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca  si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie.Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi.Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

 “Oboseala vine din lupta fiintei cu viata.Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.Iubirea, este curgerea vietii.Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.

 Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.

Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”

L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie.Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.

L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.

I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.

Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”

Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.

 Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu  veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.

Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si  mi-a explicat:”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea  lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.”

NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 8

Sri AUROBINDO

(1872 -1950)

 

”Scopul sistemului Yoga este de a pătrunde în Prezenţa şi în Conştiinţa divină şi de a ne lăsa ghidaţi de ea, de a iubi Divinul numai de dragul iubirii de Divin, de a ne pune natura proprie la unison cu natura Divină, şi de a fi în toată voinţa noastră, în toate acţiunile şi în întreaga noastră viaţă, instrumentul Divinului. Scopul său nu este de a face din noi mari yoghini sau supraoameni (deşi se poate întâmpla şi aşa ceva), nici de a acapara Divinul în folosul puterii egoului, al orgoliului sau al plăcerii acestuia. Yoga nu are drept scop nici măcar moksha (eliberarea spirituală), deşi prin practica yoga eliberarea apare, şi de asemenea tot restul se poate produce, însă nu acesta este scopul pe care trebuie să-l urmărim. Ţelul nostru este numai Divinul. (II, 7).” Sri Aurobindo

Sri AUROBINDO s-a născut la 15 august 1872 la Calcutta. Tatăl său, pe nume Krishnadhan Ghose, era un medic bengalez care şi-a făcut studiile în Anglia, de unde s-a întors foarte europenizat. El nu dorea absolut deloc ca cei trei fii ai săi – Sri Aurobindo fiind cel mai mic – să fie contaminaţi cu ceea ce el numea „misticismul afumat şi retrograd” al Indiei. Deci, Sri Aurobindo a fost hotezat cu un prenume englez, Akroyd, a avut o guvernantă englezoaică, iar limba sa „maternă” a fost engleza. La vârsta de cinci ani a fost înscris la o şcoală organizată de nişte călugăriţe irlandeze, alături de băieţii funcţionarilor din administraţia britanică. Doi ani mai târziu, în 1879, cei trei băieţi au fost trimişi în Anglia. Sri Aurobindo nu şi-a mai văzut niciodată tatăl, care a murit cu puţin timp înaintea întoarcerii sale în India. Cât despre limba lui maternă, bengali, a învăţat-o la vârsta de 20 de ani. Datorită concepţiei sale educaţionale, tatăl său l-a sustras practic oricărei influenţe familiale, naţionale sau tradiţionale, deci putem spune că Sri Aurobindo a fost un spirit liber în concepţii şi în modul de a gândi. Şi aceasta este prima lecţie pe care o oferă discipolilor săi – libertatea gândirii. Cei trei băieţi au fost încredinţaţi unui pastor anglican din Manchester, cu instrucţiuni stricte de a nu intra în contact cu nici un indian şi de a nu primi nici o influenţă indiană. Totodată, tatăl lor i-a cerut pastorului să nu le dea nici o instruire religioasă, urmând să-şi aleagă ei înşişi religia pe care vor s-o urmeze atunci când vor fi maturi. Totuşi, nu se poate spune că dr. Ghose ar fi fost lipsit de inimă, căci el îngrijea gratuit bolnavii săraci din satele din Bengal şi chiar le dăruia sume substanţiale de bani. Intenţia lui era ca cei trei fii ai săi să fie nişte „oameni puternici şi de caracter”.

La 12 ani, Sri Aurobindo cunoştea la perfecţie franceza, latina şi, desigur, engleza. A intrat la şcoala St. Paul din Londra, unde a fost în mod deosebit apreciat de profesorii săi. În această perioadă citeşte foarte mult. Spre deosebire de fraţii săi, care-şi făcuseră mulţi prieteni, era oarecum singuratic, deşi nu era nicidecum prea exigent sau puritan şi chiar avea un simţ al umorului cu totul deosebit. La 18 ani termină şcoala şi primeşte o bursă pentru Cambridge, universitate pe care a absolvit-o în 1893. După primul an acolo câştigă toate premiile la poezie greacă şi latină, deşi după cum chiar el recunoştea, îl pasiona mai mult istoria şi mai ales marile revoluţii ale lumii. Îşi descoperă astfel vocaţia politică şi începe să-l preocupe independenţa ţării sale.

Devine secretarul asociaţiei studenţilor indieni de la Cambridge, pronunţă discursuri revoluţionare, renunţă la prenumele său englezesc şi intră într-o societate secretă numită „Lotus şi pumnal”. Se prezintă la un concurs pentru un post în guvernământul Indiei – India era în acea perioadă sub stăpânire britanică – trece primele probe strălucit, dar neglijează să se prezinte la proba de călărie. Ajunge apoi să fie considerat de autorităţi un „personaj periculos” şi este respins.

La vârsta de 20 de ani, Sri Aurobindo pleacă în India. Tatăl său tocmai murise şi el nu avea nici o situaţie materială asigurată acolo. Tot ceea ce rămăsese din cei 13 ani petrecuţi în Occident era dinamismul, şi ştim că India, extraordinar de bogată spiritual a avut întotdeauna nevoie de un plus de putere de acţiune. Venind deci în India, Sri Aurobindo intră în lumea fascinantă a misterului şi tradiţiei spirituale, dar e totodată animat de dorinţa intensă de a acţiona, de a face ceva concret, căci „adevărul şi cunoaşterea sunt o rază palidă dacă nu le dai puterea de a schimba lumea.”

În următorii 13 ani s-a dedicat studiului şi practicii învăţăturilor tradiţionale yoghine, abordând această cale într-un mod cu totul inedit. Nu s-a izolat şi nici nu a stat în preajma unui Maestru, ci a practicat singur nerenunţând la viaţa socială, foarte activă, chiar agitată. Şi astfel, în mod spontan, el abordează o atitudine corectă din punct de vedere spiritual: nu încearcă să-şi scindeze existenţa în două – acţiune şi meditaţie; exterior şi interior. Din ziua în care s-a gândit prima dată să practice yoga, el a integrat în această practică absolut totul, căci a considerat că totul îl putea ajuta să evolueze spiritual şi a pornit pe această cale fără a privi înapoi.

Degeaba am încerca să găsim în viaţa lui Sri Aurobindo evenimente senzaţionale, întâmplări miraculoase, precum în viaţa altor înţelepţi sau mistici. Nimic nu pare a fi ieşit din comun, dar, după cum spune chiar el: „Totul e miracol, totul este profund pentru ochiul care crede cu adevărat.” L-a caracterizat întotdeauna un anumit „realism spiritual”. El nu a încercat niciodată să separe spiritualul de material: „totul este divin şi îl regăsesc pe Dumnezeu pretutindeni” spunea el.

Această atitudine de realism spiritual se reflectă în primul rând în acţiunile sale revoluţionare. El a elaborat un program care viza obţinerea independenţei Indiei, care presupunea printre altele pregătirea în secret  a  unei  armate. Împreună cu fratele lui mai  mic, Barin, organizează trupe în Bengal sub nume acoperitoare de cluburi sportive sau culturale. La un moment dat, l-a trimis pe unul din prietenii săi în Europa pe cheltuiala sa, pentru a studia fabricarea bombelor. Iată ce spunea el despre necesitatea unor astfel de acţiuni, care par a fi în contradicţie cu principiul nonviolenţei: „Este evident că în viaţa intelectuală, socială, politică şi morală omul nu poate face nici un pas înainte fără a lupta… Aşteptând ca forţele spirituale să fie eficiente în câştigarea acestor bătălii, forţele demoniace din oameni şi naţiuni distrug, masacrează, demolează şi ard… şi poate că voi sunteţi cauza distrugerii atâtor vieţi prin modul vostru de a înţelege nonviolenţa. Nici violenţa, nici nonviolenţa nu pot atinge şi elimina sursa răului.” Şi el mai spunea că „niciodată războaiele nu sunt purtate între forţele binelui şi ale răului, ci între două aspecte ale aceleiaşi ignoranţe”.

Din 1902 până în 1910, India a trecut printr-o perioadă de frământări politice. În 1906 Sri Aurobindo părăseşte Baroda şi se aruncă în vâltoarea vieţii politice din Calcutta, unde începuseră în acea perioadă mari mişcări studenţeşti. A făcut turnee politice în Bengal şi a publicat articole militante în ziarul naţionalist Banda Mutaram. Împreună cu un prieten, Bepin Pa, el lansează un cotidian în limba engleză în care declară ferm că scopul lor era independenţa totală a Indiei. Convins că India trebuia să-şi redobândească, odată cu independenţa, adevărata sa identitate, Sri Aurobindo a devenit un adevărat naţionalist, fără a înceta să practice yoga, care-i dădea seninătate şi stăpânire de sine. Fondează un partid naţionalist şi stabileşte un program de acţiune naţională. Devine directorul primului colegiu naţional din Calcutta. Discursurile şi articolele sale erau inatacabile din punct de vedere legal şi, deşi a fost arestat, a trebuit să fie eliberat. Aceasta l-a făcut celebru. A devenit liderul partidului naţionalist, deşi ar fi preferat să rămână „în culise”. Nu era deloc un fanatic, ci era un om foarte liniştit – avea acea putere charismatică de a face să tacă o mulţime de oameni prin rostirea unui singur cuvânt.

De altfel, cei care l-au cunoscut spuneau că ceea ce era extraordinar în prezenţa lui era liniştea pe care o emana, – desigur impresiona şi prin privirea lui extraordinar de luminoasă şi prin iubirea în care îi învăluia pe cei din jur – dar în primul rând era impresionantă această linişte copleşitoare pe care o simţeai în prezenţa lui.

În această perioadă clocotitoare, permanent ameninţat de poliţia secretă, Sri Aurobindo întâlneşte un yoghin, Vishnu Basckar Lele (la 13 ani de la întoarcerea în India), care are o mare influenţă asupra sa. Când Aurobindo i-a spus: „Eu vreau să practic yoga pentru a munci, pentru a acţiona, nu pentru a renunţa la lume şi nici pentru Nirvana”, acesta i-a dat un răspuns ciudat: „Pentru dumneavoastră asta nu ar trebui să fie dificil, întrucât sunteţi un poet.” Cei doi s-au retras pentru a medita într-o cameră izolată timp de trei zile. Sri Aurobindo a experimentat atunci cu adevărat liniştea mentală şi pacea interioară. După această experienţă practica sa yoghină pare să-l îndepărteze de acţiune, dar aceasta doar pentru a-l conduce la descoperirea secretului acţiunii şi al transformării lumii. Întreaga sa practică yoga de până atunci, precum şi credinţele sale profunde păreau nişte forme lipsite de conţinut făcând parte dintr-o enormă iluzie. Starea de conştiinţă atinsă de el a fost doar punctul de plecare către noi experienţe, către o Realitate totală, continuă, divină, care să integreze atât adevărul lumii cât şi adevărul transcendent. „Aspectul iluzoriu al lumii făcea loc treptat unui alt aspect în care iluzia nu mai era decât un mic fenomen de suprafaţă, în spatele căruia exista imensa Realitate Divină, o Realitate divină supremă în inima tuturor lucrurilor care îmi apăruseră la început ca forme vide sau imagini cinematografice. Şi aceasta nu era o reîncătuşare în simţuri, nu era o diminuare sau o cădere din experienţa supremă; din contră, era o elevare şi o lărgire constantă a Adevărului.”

Sri Aurobindo a trăit luni în şir în această stare de conştiinţă. Este interesant de remarcat că el a putut, menţinându-se în această stare, să continue editarea cotidianului, să participe la reuniuni secrete şi chiar să ţină discursuri politice. Cuvintele lui veneau acum, dintr-o sursă superioară de inspiraţie divină, „urmăriţi să fiţi conştienţi de această forţă din voi şi să o manifestaţi; fiecare lucru pe care îl faceţi să nu-l consideraţi acţiunea voastră, ci acţiunea Adevărului din voi.”

La 4 mai 1908, în zori, poliţia britanică îl arestează. Sri Aurobindo avea atunci 36 de ani. Avusese loc un atentat împotriva unui magistrat englez, iar bomba respectivă fusese fabricată în grădina fratelui său Barin, care antrena „discipolii”. El nu fusese în nici un fel implicat în acel atentat. Organizarea revoltei nu avusese nimic în comun cu asemenea acte de terorism individual.

A fost dus la închisoarea Laz Bazar. În primul moment credinţa sa a fost un pic zdruncinată, căci nu înţelegea intenţia divină aflată în spatele acestei întâmplări şi se aştepta să fie „protejat”.

A fost transferat la închisoarea din Alipore unde a stat un an în aşteptarea pronunţării verdictului. La început aştepta un semn divin ca să ştie ce are de făcut. Apoi şi-a amintit cum, cu o lună înainte de a fi închis, simţise o chemare de a abandona orice activitate pentru a fuziona cât mai profund cu Divinul. Nedorind să renunţe la activităţi, nu a ascultat acest apel şi acum simţea că toate legăturile pe care nu avusese puterea să le rupă singur i-au fost tăiate prin arestarea sa. În perioada petrecută în închisoare a atins starea de Conştiinţă Cosmică, Unitatea, cum a numit-o el, şi a explorat planurile supramentalului, menţinându-se permanent în contact cu Dumnezeu şi primind prin graţia sa Cunoaşterea Ultimă, trecând prin diferitele transformări ale conştiinţei.

În timpul celor şase luni cât a durat procesul, cu două sute de martori şi 4000 de piese la dosar, Sri Aurobindo era închis în fiecare zi într-o cuşcă de fier în mijlocul sălii de judecată. Dar experienţa conştiinţei supreme nu-l părăsea nici o clipă, astfel el nu vedea mulţimea ostilă, ci percepea pretutindeni prezenţa Supremului Absolut.

În acest mod, viziunea sa spirituală integrează treptat binele şi răul, adevărul şi minciuna, frumosul şi urâtul, el atingând acea experienţă a Unităţii care se află în spatele oricărui cuplu al contrariilor. Sri Aurobindo se întreabă din nou şi din nou care este rolul morţii, minciunii şi al suferinţei în această lume, şi cum poate fi adusă Lumina aici, pentru a le elimina definitiv. El îşi descoperă astfel Esenţa Fiinţei, dar se descoperă a fi în acelaşi timp şi o persoană universală. „De ce ţi-ai pune singur limite? Să simţi că tu eşti în sabia care te loveşte tot atât de mult cât şi în braţul care te iubeşte, atât în îmbrăţişarea Soarelui cât şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, tot ceea ce este acum şi în tot ceea ce se străduie să devină. Căci tu eşti infinit şi această bucurie ţi se oferă în totalitate.”

El experimentează de asemenea cunoaşterea prin identitate, despre care vorbeşte pe larg în Scrisorile sale. Primele semne ale acestei noi conştiinţe sunt că „începi să simţi că ceilalţi fac parte din tine însuţi, că sunt diferite repetări ale tale, acelaşi Eu modificat de către natură în alte corpuri.”

„Adevărata cunoaştere nu se obţine prin gândire, spune Sri Aurobindo, ea este ceea ce sunteţi voi, ceea ce deveniţi.”

Sri Aurobindo nu a fost un teoretician al evoluţiei. Tot ceea ce a scris este consecinţa realizărilor sale interioare. În perioada petrecută în închisoare a explorat succesiv planurile supramentale şi ne-a făcut apoi părtaşi ai acestor trăiri, reamintindu-ne însă permanent că trebuie să ne convingem prin proprie experienţă, să căutăm această realizare în noi.

La 5 mai 1909, după un an de închisoare, Sri Aurobindo a fost achitat în urma unor întâmplări aparent misterioase. În ziua judecăţii, când toată lumea se aştepta ca el să fie condamnat la moarte, avocatul său a fost cuprins de o iluminare spontană, care s-a transmis întregii săli. El a spus: „Mult timp după moartea lui cuvintele îi vor fi repetate nu numai în India, ci peste mări şi ţări. Căci vă spun, un om ca el nu se află doar aici, în faţa acestui tribunal, ci în faţa Curţii Supreme a istoriei.” Sri Aurobindo a fost achitat, dar fratele său a fost condamnat la moarte prin spânzurare.

Părăsind închisoarea la 37 de ani, Sri Aurobindo se simte ghidat de aceeaşi voce interioară care îi spune că nimic nu este imposibil, nimic nu este dificil. El regăseşte o scenă politică golită datorită execuţiilor şi deportărilor masive şi se reapucă de lucru, fondează două cotidiene, proclamă idealul independenţei totale. Acum nu mai este preocupat doar de destinul Indiei, ci de destinul întregii omeniri.

Din punct de vedere spiritual, caută secretul unei vieţi adevărate, divine în această lume. În februarie 1910, la mai puţin de un an de la ieşirea din închisoare, într-o seară, pe când se afla în biroul său de la ziar, a fost avertizat că va fi din nou arestat şi deportat în insulele Andaman. Atunci, deodată, a auzit clar aceeaşi voce interioară spunându-i: „Du-te la Chandernagor.”

Zece minute mai târziu s-a suit în prima barcă ce trecea pe Gange şi a plecat. Astfel s-a încheiat definitiv viaţa sa politică.

Despre următoarea perioadă a vieţii sale se ştie foarte puţin. La Chandernagor el s-a lansat în căutarea acelui secret care să unească jumătatea întunecoasă şi jumătatea luminoasă a vieţii, susul şi josul, planurile supramentale şi planurile subconştiente. El nu a relatat nimic despre aceste căutări şi descoperiri – în general era deosebit de tăcut când era vorba despre el însuşi. Gazda sa din Chandernagor povesteşte: „Când vorbea, se simţea că de fapt altcineva vorbeşte prin el. Îi puneam mâncarea în faţă şi el rămânea contemplând-o, apoi mânca puţin, mecanic. Părea absorbit chiar şi atunci când mânca şi medita cu ochii larg deschişi.”

După două luni petrecute la Chandernagor, Sri Aurobindo a auzit din nou vocea interioară care i-a spus să se refugieze la Pondichery, care pe atunci era sub guvernare franceză. Câteva zile mai târziu pleacă pe ascuns, tocmai când poliţia britanică îi depistase urmele. El părăseşte astfel pentru totdeauna India de Nord.

Ultimii 40 de ani ai vieţii sale îi va consacra transformării acestei realizări individuale într-o realizare a tuturor, astfel încât supramentalul să fie o stare permanentă de conştiinţă a oamenilor, aşa cum este acum mentalul. El vroia să deschidă astfel o cale care este încă blocată; adresează lumii întregi invitaţia de a participa la această aventură supramentală. Primii ani la Pondichery, Sri Aurobindo i-a trăit într-o mare sărăcie. Era departe de toţi cei care l-ar fi putut ajuta. Suspectat, scrisorile îi erau cenzurate, toate mişcările îi erau supravegeate de agenţii britanici, care încercau prin tot felul de manevre să-i obţină extrădarea şi chiar au încercat să-l răpească. Agenţii englezi au ascuns chiar documente compromiţătoare la el acasă şi l-au denunţat autorităţilor franceze. În cursul unei percheziţii, comisarul de poliţie francez a fost impresionat găsind opere de Homer şi constatând că Aurobindo vorbea perfect franceza, iar din acel moment nu a mai avut probleme cu poliţia. De altfel, deşi câţiva prieteni revoluţionari îl urmaseră şi aşteptau ca el să reia conducerea mişcărilor politice, totuşi, întrucât reuşise să trezească in compatrioţii lui spiritul de independenţă, Sri Aurobindo îşi considera misiunea încheiată în această direcţie.

India şi-a recâştigat independenta la 15 august 1952, exact la 80 de ani de la naşterea lui Sri Aurobindo.

În acest timp citeşte Vedele în original, până atunci nu citise decât traduceri şi nu cunoscuse decât erudiţi care nu pătrundeau sensul ascuns al scrierilor sacre. El descoperă în ele „un izvor nesecat de înţelepciune”, găsind explicaţia multor experienţe spirituale pe care le trăise şi pe care nu le putea explica satisfăcător prin învăţăturile şcolilor tradiţionale.

În 1910 îl vizitează un scriitor francez, Paul Richard, care în 1914 revine în India, doar pentru a-1 revedea pe Sri Aurobindo. El îl îndeamnă să scrie şi chiar fondează împreună o revistă filozofică bilingvă, Arya, sau Revista Marii Sinteze, în care Aurobindo expunea principiile viziunii sale asupra lumii. Discipolii nu au întârziat să vină şi să trăiască alături de el. Deoarece aceştia erau foarte numeroşi el a fondat un ashram împreună cu doamna Richard, care a devenit «Mama». Întrucât izbucneşte războiul, Richard se întoarce în Franţa şi Sri Aurobindo rămâne singur să scrie 64 de pagini de filozofie pe lună, deşi nu simţea că asta ar fi vocaţia sa. „Teoria mea este că un yoghin trebuie să fie capabil să facă orice este benefic”, şi aşa Aurobindo a devenit scriitor Ia 42 de ani. Timp de opt ani, până în 1920, el scrie fără întrerupere, aproape 5000 de pagini. Dar modul său de a scrie era cu totul special – scria patru, cinci sau chiar şase cărţi simultan, cu subiecte foarte diferite cum ar fi: Viaţa Divină, opera lui filozofică fundamentală şi viziunea sa spirituală asupra evoluţiei, Sinteza Yoga, în care descrie etapele practicii yoga şi trece în revistă toate disciplinele yoghine, Eseuri asupra Bhagavad-Gita-ei şi filozofia acţiunii, Secretul Vedelor, cu un studiu asupra originilor limbajului, Idealul Unităţii Umane, Ciclul Uman, care înfăţişează evoluţia sub aspectul social şi psihologic şi analizează posibilităţile viitoare ale societăţii umane.

El scria în continuu, neobosit, după cum mărturiseşte: „Nu făceam nici un efort pentru a scrie, doar lăsam Puterea superioară să se manifeste prin mine. Scriam într-o perfectă stare de linişte mentală, şi ceea ce scriam îmi venea gata formulat.”

După şase ani, în 1920, Sri Aurobindo hotărăşte că a spus destul deocamdată şi opreşte editarea revistei Arya. De acum înainte el va scrie aproape numai scrisori – mii şi mii de scrisori, conţinând tot felul de indicaţii asupra practicii yoga şi mai ales va scrie o colosală epopee de 28813 versuri, Savitri, care este mesajul său spiritual şi în care relatează experienţele planurilor sub şi supraconştiente şi istoria ocultă a evoluţiei terestre şi universale.

Sri Aurobindo se retrage începând din 1926 într-o recluziune totală din care nu avea să mai iasă decât o dată pe an pentru a apărea în public, şi asta până la moartea sa, în 1950. Opera sa este continuată de doamna Richard, supranumită Mere (Mama).

Între 1920 şi 1950, la Pondichery, Sri Aurobindo se dedică operei sale spirituale. Într-o primă perioadă, între 1920 şi 1926, Sri Aurobindo verifică experimental puterile conştiinţei, experimentând pe propriul lor corp, de exemplu, postul prelungit (fără a se devitaliza, ci din contră, fiind plini de energie) sau levitaţia. Odată chiar, Sri Aurobindo a consumat o cantitate imensă de opium care, datorită controlului pe care conştiinţa sa îl avea asupra corpului fizic, nu a avut nici un efect. În acea perioadă Sri Aurobindo scria 12 ore pe zi, mai mult scrisori adresate discipolilor săi, lucrând în fiecare noapte până la ora 4 dimineaţa. El a verificat, rând pe rând, toate aşa-zisele legi naturale, descoperind că toate sunt supuse conştiinţei şi prin urmare pot fi depăşite graţie acesteia.

Pe atunci avea puţini discipoli. Ei trăiau cu toţii într-o atmosferă cu totul specială, în care experienţele spirituale erau uimitor de uşor de obţinut, ca în joacă, şi se părea că voalurile dintre această lume şi celelalte sunt din ce în ce mai subţiri, de parcă zeii şi forţele supramentalului se aflau printre ei, manifestându-se prin ceea ce noi numim în mod obişnuit miracole. Dacă lucrurile ar fi continuat astfel, Sri Aurobindo şi Mere ar fi fondat o nouă religie, căci acele miracole erau suficient de spectaculoase pentru a zgudui lumea. Dar ei au devenit conştienţi de faptul că nu acesta este scopul pe calea lor spirituală, de aceea, într-o bună zi, ei au pus capăt acelor experimente şi s-au hotărât să reînceapă pe altă bază. La 20 noiembrie 1926, Sri Aurobindo anunţă că se retrage în solitudine totală şi că ashramul va fi condus oficial de Mere.

În a doua perioadă, din 1926 până în 1940, Sri Aurobindo îşi orientează practica asupra corpului şi subconştientului. Deşi atinseseră Nirvana şi învinseseră toate legile naturale dobândind puteri spirituale extraordinare, ei considerau că acestea sunt realizări accesibile oricărei fiinţe care se dăruie cu răbdare şi perseverenţă practicilor menţionate în Shastra-e şi de aceea căutau acum drumul necunoscut al transformării Materiei în Spirit. Spre deosebire de progresul spiritual, mental, sufletesc, această evoluţie care integra şi corpul fizic trebuie realizată într-o singură viaţă, căci altfel trebuie luat totul de la capăt. De asemenea, aici intră şi munca de purificare a subconştientului, atât la nivel individual cât şi colectiv. Ei descoperă astfel că fiecare fiinţă, pentru a ajunge la aceste realizări, trebuie să controleze pe deplin rezonanta cu subconştientul colectiv. Şi mai mult, ei au demonstrat că este imposibilă transformarea individului fără o minimă transformare a lumii. Realizând acest lucru, se hotărăsc să pună capăt şi acestei perioade – pe atunci aveau foarte puţini discipoli aleşi cu maximă exigenţă. Ei se decid să deschidă larg porţile ashramului lor, extinzându-şi învăţătura la nivel de masă.

Acest ashram nu seamănă prea mult cu cele tradiţionale – foarte mulţi discipoli, bărbaţi şi femei de toate vârstele, trăind în satul Pondichery, printre locuitorii obişnuiţi. Nu există reguli, discipolii au o viaţă socială foarte activă, iar Sri Aurobindo şi Mere sunt neobosiţi în ghidarea lor.

Sri Aurobindo şi-a părăsit corpul fizic pe 5 decembrie 1950, la vârsta de 78 de ani.

Viaţa şi căutările sale spirituale pot fi pentru noi toţi un minunat exemplu, o sursă de putere interioară şi de inspiraţie. Urmându-l în această aventură interioară, pe care el o numea „aventura conştiinţei şi a bucuriei”, fiecare din noi putem deveni o fereastră prin care Lumina strălucitoare a conştiinţei să se reverse în această lume. Sri Aurobindo spunea: „Dacă Pământul cere şi Supremul răspunde, clipa realizării poate fi chiar aceasta.”

După opinia lui: «Omul este în această perioadă o fiinţă anormală care încă nu şi-a găsit normalitatea». Printr-o operă literară şi didactică impunătoare, o veritabilă frescă a disciplinelor yoga, el ne introduce în mecanismul evoluţiei psihologice a societăţilor de-a lungul epocilor, de la primitivi până în epoca religiilor şi a raţiunii, a cărei inevitabilă descompunere o analizează. Foarte legat de gândirea non-dualistă a Indiei, dar hrănit de filosofia occidentală, Sri Aurobindo se preocupă mai ales de contactul cu ştiinţa modernă. Astfel, opera lui urmăreşte să realizeze o sinteză, capabilă să împace raţionalismul cu misticismul, acţiunea cu contemplarea, ştiinţa occidentală cu înţelepciunea orientală, sistemul creat de Aurobindo fiind cunoscut sub numele de yoga integrală. Principala teorie a filozofiei indiene este: «a trăi o viaţă divină într-un corp divin», cuvântul «divin» având sensul de perfecţiune, de absolut. Nu se cramponează de nici o dogmă, de nici un sistem de credinţe.

Pentru Aurobindo, Dumnezeu, care este în acelaşi timp transcendent şi imanent, îi apare omului mai ales ca o Conştiinţă cosmică, care se manifestă în timp, în spaţiu şi dincolo de ele.

Yoga integrală a lui Sri Aurobindo are ca obiectiv evoluţia speciei umane către perfecţiune, către uniunea cu Divinul. Lumea rezultată din „jocul cosmic”, este involuţia spiritului spre materie, iar omul trebuie să reuşească să restabilească perfecţiunea în el însuşi, cu ajutorul potenţialităţilor sale nefolosite încă, mai ales a facultăţii pe care Sri Aurobindo o numeşte „supramentalul”, posibil de atins prin practicarea sistemului yoga. Printr-o transformare radicală a fiecărei celule, a fiecărui atom, această mutaţie conştientă ar trebui să ducă la un nou tip uman, un veritabil „zeu”.


CUVINTE DIN LUMINA

Devin ceea ce văd în mine însumi; tot ceea ce gândul îmi şopteşte, pot să înfăptuiesc; tot ceea ce mintea îmi revelează, pot să devin. Aceasta ar trebui să fie credinţa de nezdruncinat a omului în sine însuşi, căci Dumnezeu locuieşte în el.

A fost odată un Maharajah foarte hain care nu putea tolera faptul c-ar putea fi cineva deasupra lui. Îi chemă deci pe toţi pandiţii regatului, cum era obiceiul în împrejurări grave, şi le puse această întrebare: „Cine credeţi că este mai mare, eu sau Dumnezeu?” Pandiţii începură să tremure. Fiind înţelepţi de profesie, cerură timp de gândire; şi apoi, dintr-o străveche obişnuinţă, ţineau la poziţia şi la capul lor. Dar mai erau nişte pândiţi curajoşi care nu voiau să-1 supere pe Dumnezeu; tocmai începuseră a se tângui când cel mai bătrân dintre ei le spuse: „Lăsaţi-mă pe mine, mâine voi vorbi Prinţului”. A doua zi, când toată curtea era reunită într-o ceremonie solemnă, bătrânul pandit veni în mod umil, cu mâinile împreunate şi fruntea vopsită cu cenuşă albă, şi înclinându-se, rosti aceste cuvinte: „O, Doamne, fără îndoială tu eşti cel mai mare”. – Prinţul îşi răsuci de trei ori mustaţa-i lungă şi se umflă în pene – „tu eşti cel mai mare, Doamne, căci tu ne poţi alunga din regatul tău, în timp ce Dumnezeu nu poate: căci, adevăr grăiesc, totul este regatul Său şi nu-i ungher în afara Lui”.

Orientul şi Occidentul, au două feluri de a vedea viaţa, care sunt cele două laturi opuse ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Intre adevărul pragma­tic pe care gândirea vitală a Europei moderne, îndrăgostită de vigoarea vieţii şi de dansul lui Dumnezeu în Natură, îl afirmă cu atâta vehemenţă şi exclusivism, şi Adevărul imuabil şi etern pe care gândirea indiană, îndrăgostită de calm şi de echilibru, îl iubeşte şi îl urmăreşte cu egală pasiune în căutarea sa exclusivă, nu există acel divorţ, nici acea controversă pe care o pretind gândirea partizană, raţiunea separatistă, absorbanta pasiune de realizare exclusivă. Adevărul unic, veşnic şi imuabil, este Spiritul, şi fără Spirit adevărul pragmatic al universului nu ar avea origine şi nici fundament; lumea ar fi lipsită de sens, goală de direcţie interioară, fără ţel, un foc de artificii care se învolburează în nimic pentru a dispare niciunde. Dar nici adevărul pragmatic nu este un vis al inexistentului, o iluzie sau o cădere prelungită într-un delir al imaginaţiei creatoare; ca şi cum am spune că Spiritul veşnic este un beţiv sau un visător sau nebunul propriei sale halucinaţii gigantice. Adevărurile existenţei universale sunt de două feluri: veşnice, imuabile, adevărurile Spiritului – dar ele sunt cele care se aruncă în Devenire, ele cele care, aici jos, în mod constant, îşi realizează puterile şi semnele lor – şi conştiinţa care se joacă cu ele: disonanţe, variaţii, explorarea posibilelor reversi-uni, perversiuni şi conversiuni ascendente într-un motiv armonic mereu mai înalt; şi din toate acestea Spiritul şi-a făcut şi îşi face întotdeauna universul său. El însuşi este cel care îl creează în el, El însuşi creatorul şi energia creaţiei, cauza şi metoda şi rezultatul lucrărilor, mecanicul şi maşina, muzica şi muzicianul, poetul şi poemul, El însuşi supramentalul, mentalul, viaţa şi materia, sufletul şi natura.

O yoga care-ţi cere să abandonezi lumea nu este făcută pentru mine, o salvare solitară care lasă lumea sorţii ei este un lucru aproape dezgustător.

Agnosticul era în mine, ateul era în mine, scepticul era în mine; nu eram nici măcar absolut sigur că exista un Dumnezeu… Simţeam numai că trebuia să existe un puternic adevăr undeva în această yoga. Deci, când m-am decis s-o practic ca să văd dacă ideea mea era adevărată, am făcut-o în această stare de spirit şi adresându-i lui Dumnezeu această rugăciune: Dacă exişti, îmi cunoşti inima. Ştii că nu-Ţi cer eliberarea (mukti), nu-ţi cer nimic din ceea ce-Ţi cer ceilalţi. Îţi cer numai forţa de a ridica această naţiune, îţi cer numai puterea de a trăi şi de a lucra pentru acest popor pe care-l iubesc.

Credinţa este o intuiţie care nu numai că aşteaptă experienţa pentru a se justifica, ci care o conduce la experienţă.

De fapt „afară” este peste tot înăuntru! suntem peste tot! greşeala constă în a crede că dacă am putea reuni admirabile condiţii de pace, de frumuseţe, de singurătate, ar fi mult mai uşor; pentru că va fi întotdeauna ceva care să ne deranjeze, oriunde, şi că este de preferat să ne decidem să spargem construcţiile noastre şi să îmbrăţişăm tot acest „în afară” -atunci vom fi peste tot la noi. La fel pentru antinomia acţiune -meditaţie; căutătorul a făcut tăcere în el şi acţiunea sa este o meditaţie (va întrezări chiar că meditaţia poate fi o acţiune); că-şi face toaleta sau că-şi rezolvă treburile Forţa trece, trece în el, este pentru totdeauna conectat altundeva. Şi va vedea în sfârşit că acţiu­nea sa devine mai clarvăzătoare, mai eficace, mai puternică, fără ca în schimb să-i tulbure pacea: Substanţa mintală este liniştită, atât de liniştită încât nimic n-o poate tulbura. Dacă gândurile sau activităţile vin…ele traversează mintea ca un stol de păsări care traversează cerul în aerul nemişcat. Ele trec, nu deranjează nimic, nu lasă urme. Chiar dacă o mie de imagini sau evenimentele cele mai violente ne-ar traversa, imobilitatea liniştită ar rămâne, ca şi cum textura însăşi a minţii ar fi fost făcută dintr-o substanţă de pace eternă şi indestructibilă. Mintea care a ajuns la acest calm poate începe să acţioneze, poate acţiona chiar intens şi puternic, dar va păstra întotdeauna această nemişcare fundamentală, nepunând nimic în mişcare prin ea însăşi, primind de Sus şi dând la ceea ce a primit o formă mintală fără a-i adăuga nimic de la sine, în mod calm, imparţial, dar cu bucuria Adevărului şi cu puterea, cu lumina trecerii acestuia.

Conştiinţa mentală nu este decât o gamă umană şi ea nu epuizează toate gamele de conştiinţă posibile după cum vederea umană nu epuizează toate gradaţiile de culoare sau auzul uman nu epuizează toate gradaţiile de sunet, căci există o grămadă de lucruri, deasu­pra sau dedesubt, care sunt invizibile şi inaudibile pentru om. În acelaşi fel există game de conştiinţă deasupra şi dedesubtul gamei umane, cu care fiinţa umană normală nu are contact şi care, din această cauză, i se par „inconştiente” – game supramintale sau plusmintale şi game submintale. …De fapt, ceea ce numim „incon­ştienţă” este în mod simplu o altă conştiinţa. Nu suntem mai „inconştienţi” când dormim sau când suntem la podea, sau drogaţi, sau „morţi”, sau în oricare altă stare, decât atunci când suntem cufundaţi într-un gând interior şi am uitat eul nostru fizic şi tot ceea ce ne înconjoară. Pentru oricine a avansat câtuşi de puţin în yoga, aceasta este o propoziţie cu totul elementară.

Pe măsură ce progresăm şi ne trezim la sufletul din noi şi din lucruri, realizăm că există de asemenea o conştiinţă în plantă, în metal, în atom, în electricitate, în tot ceea ce aparţine Naturii fizice; descoperim chiar că nu este vorba, în toate aceste privinţe, de un mod de conştiinţă inferior sau mai limitat decât mintea; dimpotrivă, în multe forme zise „neanimate” conştiinţa este mai intensă, mai rapidă, mai ascuţită, cu toate că mai puţin dezvoltată la suprafaţă. Deci sarcina ucenicului yoghin va fi aceea de a fi conştient în toate felurile, la toate nivelele fiinţei sale, şi la toate etajele existenţei universale, nu numai mintal; de a fi conştient în el însuşi şi în ceilalţi şi în lucruri, pe timp de veghe sau în somn; şi, în cele din urmă, de a învăţa să devină conştient în ceea ce oamenii numesc „moartea”, căci după cum am fost conştienţi în viaţa noastră vom fi conştienţi în moartea noastră.

Odată cu experienţa în yoga, conştiinţa se lărgeşte în toa­te direcţiile – împrejur, dedesubt, deasupra – şi în fiecare direcţie la infinit. Când conştiinţa s-a eliberat, yoghinul nu va mai trăi in corp, ci în această înălţime, în această profunzime, în această întindere infinită. Baza sa este un vid infinit sau o tăcere infinită, dar în acest vid sau în această tăcere totul se poate manifesta: Pacea, Libertatea, Puterea, Lumina, Cunoaşterea, Bucuria – Ananda. Imediat ce apare suferinţa, de orice fel ar fi ea, este semnul imediat al unei îngustări a fiinţei şi a unei pierderi de conştiinţă.

Tot ceea ce atinge, pentru că ea nu se poate stăpâni să nu iubească, este starea sa; nimic nu este jos pentru ea, nici înalt, nici pur, nici impur; flacăra sa nu poate fi întunecată, şi nici bucuria sa. Şi alte semne o pun în evidenţă: este uşoară, nimic nu o apasă, ca şi cum lumea ar fi jocul său; este invulnerabilă, nimic n-o atinge, ca şi cum ar fi pentru totdeauna dincolo de dureri, deja salvată de toate accidentele; ea este magul, ea vede; este liniştită, liniştită, ca un mic suflu în străfundul fiinţei; vastă ca şi cum ar fi marea pentru milioane de ani. Căci ea este veşnică. Şi este liberă, nimic n-o poate prinde; nici viaţa, nici oamenii, nici ideile, nici doctrinele, nici ţările – este dincolo de toate acestea, mereu dincolo, şi totuşi într-un fel de nenumărat în inima tuturor lucrurilor, ca şi cum ar fi una cu totul. Căci Ea este Dumnezeu în noi.

Pentru ochiul care vede, iată cum apare psihicul: Când privim pe cineva care este conştient de sufletul său şi care trăieşte în sufletul său,  avem impresia că se coboară, că intrăm adânc, adânc in persoană, departe, departe, foarte departe înăuntru, în timp ce, în general, când privim ochii oamenilor (există ochi în care nu intrăm, sunt închişi ca o uşă) în sfârşit, când există ochi care sunt deschişi, intrăm; apoi întâlnim destul de aproape, în spate, ceva care vibrează, care străluceşte câteodată, care scli­peşte. Şi atunci, dacă ne înşelăm, spunem: „Oh, are un suflet viu” -nu este aceasta; este vitalul său. Pentru a afla sufletul trebuie să te îndepărtezi de suprafaţă, să te retragi profund, şi să intri, să intri, să cobori, să cobori într-o gaură foarte adâncă, tăcută, nemiş­cată; şi acolo, există ceva care este cald, liniştit, bogat în conţinut, şi foarte nemişcat, şi foarte plin, ca o blândeţe – acesta este sufletul. Dacă insistăm, şi suntem conştienţi noi înşine, se produce un fel de plenitudine care dă impresia unui lucru complet şi care conţine profunzimi insondabile. Şi simţim că dacă am intra acolo ar exista nişte secrete care s-ar dezvălui, ca reflectarea într-o apă foarte liniştită a ceva care este etern. Şi limitele timpului nu mai există. Avem impresia de a fi fost dintotdeauna şi de a fi pentru veşnicie.

Aceste diverse nivele interioare se pot prezenta ca nişte camere sau ca nişte case la care cele mai mărunte detalii sunt revelatorii: Când începem să ne descoperim fiinţa interioară,  şi diferitele părţi care o alcătuiesc, avem adesea impresia că pătrundem într-o sală sau într-o cameră, şi, urmărind culoarea, atmosfera, lucrurile care se află acolo, avem percepţia foarte limpede a părţii fiinţei pe care suntem pe cale să o vizităm. Atunci se poate trece în camere din ce în ce mai profunde care îşi au fiecare propriul specific. Sau câteodată, în loc de camere, vom găsi fiinţe de tot felul – o întreagă mică familie, poate chiar o menajerie -care sunt expresia diferitelor forţe sau vibraţii pe care nu ne-am obişnuit să le primim în noi şi care constituie natura „noastră”. Şi nu sunt nişte fiinţe „de vis”, sunt nişte fiinţe adevărate pe care noi le adăpostim: forţele sunt conştiente, vibraţiile sunt conştiente – fiinţe sau forţe, conştiinţă sau forţă, sunt două feţe simultane ale unei aceleiaşi realităţi. Vom vedea astfel într-un fel deosebit de viu ceea ce nu vrem sau nu mai vrem să tolerăm în noi.

A spune că un individ merge în „infernul veşnic” este o crudă absurditate; cum de-ar fi posibil ca sufletul, această Lumină, să fie pentru totdeauna prizonierul acestor vibraţii joase? ca şi cum am spune că infraroşul este stăpânul ultravioletului. Asemănătorul merge cu asemănătorul, întotdeauna şi pretutindeni, aici-jos şi altundeva. Şi ce altceva decât sufletul, decât bucuria, ar putea fi cu adevărat „veşnic”? Dacă ar exista un infern fără de sfârşit, n-ar putea fi decât un loc de extaz fără de sfârşit, căci Dumnezeu este bucurie, este Ananda; nu există altă eternitate decât eternitatea beatitudinii Sale

Pentru a vindeca răul din lume, trebuie mai întâi să vindecăm „ceea ce se află la baza lui în om” şi că nu putem vindeca nimic în afară dacă nu vindecăm mai întâi înăuntru, pentru că este acelaşi lucru; nu putem stăpâni partea de dinafară dacă nu stăpânim înlăuntrul, pentru că este acelaşi lucru; nu putem transforma materia exterioară fără a transforma materia noastră interioară, pentru că este iarăşi şi întotdeauna acelaşi lucru – nu există decât o Natură, o lume, o materie, şi atâta timp cât vom vrea să procedăm cu susul în jos nu vom ajunge la nimic. Şi dacă remediul ni se pare dificil, atunci nu există speranţă nici pentru om şi nici pentru lume, căci toate panaceele noastre exterioare şi moralele noastre din apă de trandafiri sunt, în cele din urmă, hărăzite neantului şi distrugerii de către aceste puteri ascunse.

Singura soluţie, constă în venirea unei alte conştiinţe care nu va mai fi jucăria acestor forţe, care va fi mai mare decât ele şi care le va putea forţa să se schimbe sau să dispară.

Am fost dintr-o dată proiectat într-o stare aparte, fără gânduri, pură de orice mişcare mintală sau vitală; nu exista ego, nici o lume reală -doar când „se”privea prin simţurile nemişcate, ceva percepea sau purta pe tăcerea sa absolută o lume de forme goale, de umbre materializate fără substanţă adevărată. Nu exista nici Unu, nici măcar mai mulţi, doar Acela, în mod absolut, fără atribute, fără relaţii, pur, de nedescris, de negândit, absolut, şi cu toate acestea, în mod suprem real şi numai real. Şi nu era o realizare mintală, nici ceva pe care-l percepeam undeva sus – nu era ceva abstract, era pozitiv – singura realitate pozitivă (cu toate că nu era o lume fizică spaţială) care umplea, ocupa, sau mai degrabă inunda şi în ne ca această părere de lume fizică, nelăsând nici un loc, nici un spaţiu pentru o altă realitate decât el însuşi şi nepermiţând la nimic altceva să pară cu adevărat real, pozitiv sau substanţial… Această experienţă îmi aducea o Pace nespusă, o formidabilă tăcere, un infinit de eliberare şi de libertate.

Am trăit zi şi noapte în această Nirvana, înainte ca ea să înceapă să admită altceva în ea sau să se modifice câtuşi de puţin… apoi ea începu să dispară într-o Supraconştiinţă, mai mare, în sus. Aspectul iluzoriu al lumii ceda locul unui alt aspect unde iluzia nu mai era decât un mic fenomen de suprafaţă, cu o imensă Realitate divină în spate, o Supremă Realitate deasupra, şi o intensă Realitate divină în inima tuturor lucrurilor care, mai întâi, îmi apăruseră ca nişte forme goale sau ca nişte umbre cinematografice. Şi nu era o reînchidere în simţuri, o diminuare sau o cădere din experienţa supremă; dimpotrivă era o ridicare constantă, şi o lărgire constantă a Adevărului… Nirvana, în conştiinţa mea eliberată, se revelă drept începutul propriei mele realizări, un prim pas spre lucrul complet şi nu ca singura realizare posibilă, nici măcar drept culmea finală.

Am avut experienţa Nirvanei şi a tăcerii în Brahman, cu mult timp înainte de a avea cea mai mică cunoştinţă despre planurile spirituale de deasupra capului.

 

Vivekananda vorbind de Nirvana: „Un ocean de pace infinită, fără un rid, fără un suflu”

Sfat  către căutători: Oricare ar fi natura, puterea şi încântarea unei experienţe, nu trebuie să fiţi dominaţi de ea într-o măsură atât mare încât aceasta să domine toată fiinţa voastră…Când intraţi, într-un fel oarecare, în legătură cu o forţă sau cu o conştiinţă care o depăşeşte pe a voastră, în loc de a fi în întregime subjugaţi de această conştiinţă sau de această forţă, trebuie să vă aduceţi întotdeauna aminte că nu este decât o experienţă printre alte mii şi mii, şi că, în consecinţă, ea nu are un caracter absolut. Oricât de frumoasă ar fi ea, puteţi şi trebuie să aveţi altele şi mai frumoase; oricât de excepţională ar fi ea, sunt altele şi mai minunate; şi oricât de înaltă ar fi ea, puteţi întotdeauna să urcaţi mai sus în viitor.

Încercaţi să realizaţi această Forţă în voi, spunea el militanţilor naţionalişti, şi să o trageţi afară; ca fiecare lucru pe care-l faceţi să nu mai fie acţiunea voastră, ci acţiunea Adevărului în voi. Pentru că nu sunteţi voi ci ceva în voi (care acţionează). Ce pot toate aceste tribunale, ce pot toate puterile lumii împotriva Celui care este în voi, acest Nemuritor, acest Nenăscut, acest Nepieritor pe care sabia nu-L poate străpunge şi focul nu-L poate arde? temniţa nu-L poate închide, nici spânzurătoare nu-L poate ucide. De ce-ar putea să vă mai fie frică, dacă sunteţi conştienţi că El este în voi?

Dominată şi subjugată, imobilizată, eliberată de ea însăşi, mintea ia această Tăcere drept Supremul. Dar căutătorul descoperă că totul este acolo, în această Tăcere, conţinut şi parcă făcut nou… atunci golul începe să se umple şi din el iese sau în el se precipită incalculabila diversitate a Adevărului divin şi nenumăratele nivele ale unui Infinit dinamic.

În curtea închisorii din Alipore, în timpul orei de plimbare, avu loc această nouă schimbare de conştiinţă: Priveam zidurile care mă izolau de oameni, şi nu mai erau nişte ziduri înalte care mă închideau, nu, era Vasudeva* cel care mă încon­jura. Mergeam pe sub crengile copacului din faţa celulei mele, dar nu era un copac, ştiam că era Vasudeva – era Sri Krishna* pe care-l vedeam, acolo, în picioare, care mă ţinea în umbra sa.

Priveam gratiile celulei, chiar şi grilajul care servea drept uşă, şi îl văzui iarăşi pe Vasudeva. Era Narayana* cel care făcea de gardă, Narayana sentinela. Şi când mă culcai pe pătura din păr de animal care mi se dăduse în loc de pat, simţii braţele lui Sri Krishna în jurul meu, braţele Prietenului meu, Iubitului meu… Priveam prizonierii locului, hoţii, ucigaşii, escrocii, şi cum îi priveam îl văzui pe Vasudeva, Narayana era cel pe care-l aflam în aceste suflete întunecate şi în aceste corpuri prost folosite.

Trebuie să privim existenţa în faţă dacă scopul nostru e acela de a ajunge la o soluţie adevărată, oricare ar fi această soluţie. Şi a privi existenţa în faţă, înseamnă a-l privi pe Dumnezeu în faţă, căci una nu poate fi separată de cealaltă. Această lume a luptei şi a suferin­ţelor noastre este o lume feroce, periculoasă, o lume distrugătoare şi devoratoare în care viaţa este precară, în care sufletul şi corpul omului se mişcă printre enorme pericole, în care fiecare pas înainte, că o vrem sau nu, striveşte şi sparge ceva, în care fiecare suflu de viaţă este şi un suflu de moarte. A arunca responsa­bilitatea pentru tot ceea ce ni se pare rău sau teribil pe spinarea unui Diavol pe jumătate omnipotent sau a ne debarasa de ea spunând că răul face parte din Natură, creând astfel o opoziţie ireductibilă între natura lumii şi natura lui Dumnezeu, sau a arunca responsabilitatea asupra omului şi păcatelor sale, ca şi cum el ar fi avut un cuvânt de spus la facerea lumii, sau ca şi cum ar putea să creeze ceva împotriva voinţei lui Dumnezeu, sunt nişte expediente neîndemânatice şi prea comode…înălţăm un Dumnezeu de Iubire şi de îndurare, un Dumnezeu al Binelui, un Dumnezeu drept, binegânditor şi virtuos după concepţiile noastre morale despre justiţie, virtute şi după gîndurile noastre bune, iar toate celelalte, spunem noi, nu este El, nu este al Său, ci este opera unei oarecare Puteri diabolice pe care El o lasă, pentru un motiv oarecare, să-şi împlinească reaua voinţă, sau opera unui tenebros Ahriman contrabalansându-l pe graţiosul nostru Ormuzd, sau se spune chiar că greşeala omului egoist şi păcătos a fost cea care a stricat ceea ce Dumnezeu făcuse atât de bine la început… Trebuie să privim realitatea in faţă, în mod curajos, şi să vedem că Dumnezeu şi nimeni altul este cel care a făcut această lume în fiinţa Sa, şi pe care a făcut-o aşa cum este. Trebuie înţeles că Natura care-şi devoră fiii, Timpul care se hrăneşte cu viaţa crea­turilor, Moartea universală şi ineluctabilă, şi violenţa puterilor lui Rudra în om şi în Natură, sunt de asemenea Divinitatea supremă sub unul din aspectele sale cosmice. Trebuie înţeles că Dumnezeu creatorul darnic şi binefăcător, Dumnezeu care apără şi salvează, îndurarea nesfârşită, este totodată Dumnezeu care devoră şi Dumnezeu care distruge. Suferinţa aşternutului de răutate şi de chin pe care suntem sfâşiaţi este lucrarea mâinii Sale, ca şi bucuria,  blândeţea şi plăcerea. Numai când vedem cu ochiul uniunii complete şi când simţim acest adevăr până în străfundurile fiinţei noastre suntem capabili să descoperim în întregime, în spatele acestei măşti, chipul frumos şi senin al Celui care este preafericire, şi de a simţi în mâna care pune la încercare imper­fecţiunea noastră, mâna prietenului şi a constructorului Spiritului în om. Vrăjbile lumii sunt vrăjbile lui Dumnezeu şi numai acceptându-le şi progresând prin ele vom fi capabili să ajungem la înaltele înţelegeri ale armoniei sale supreme şi la culmile, la imen­sităţile vibrante ale Anandei*sale transcendente şi cosmice…Căci adevărul este temelia adevăratei spiritualităţi, iar curajul este sufletul său.

Caută-L pe pământ…

Căci tu eşti El, o, Rege. Doar noaptea

Ţi-e pe suflet

Prin propria-ţi voinţă. Alung-o dar şi află

Totalitatea senină

Ce eşti cu-adevărat.

Fiinţa Centrală. Persoana Universală

„Tu eşti El”, acesta este adevărul veşnic – Tat tvam asi, tu eşti Acela. Acesta este Adevărul pe care îl ofereau spre învăţare vechile Mistere şi pe care religiile ulterioare l-au uitat. Pierzând semnificaţia acestui suprem adevăr, ele au deviat şi au creat  toate aceste doctrine dualiste aberante, şi au substituit cu nişte obscure mistere acest adevăr care este pur şi cu totul simplu. „Eu şi Tatăl una suntem”, spunea Cristos (Ioan 10, 30), „Eu sunt El”, spuneau înţelepţii Indiei – so’ham – pentru că este adevărul pe care-1 descoperă toţi oamenii liberi, fie ei din Asia sau din Occident, din trecut sau din prezent. Pentru că Faptul veşnic este cel pe care trebuie să-1 descoperim cu toţii. Şi acest „mine”, acest „eu” care-şi proclamă identitatea cu Dumnezeu, nu este a nici unui individ privilegiat – ca şi cum ar mai fi loc pentru un mic eu personal şi exclusiv în această strălucitoare deschidere, ca şi cum înţelepţii Upanishadelor, rishii sau Cristos, ar fi anexat pentru ei singuri filiaţia divină – este vocea tuturor oamenilor topită într-o conştiinţă cosmică şi suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu.

„Spiritul care se află aici-jos în om şi Spiritul care se află acolo-sus în Soare sunt, cu-adevărat, un singur Spirit şi nu există altul”, spune Taittiriya Upanishad X.

«Cel ce gândeşte „El e altul şi eu sunt altul”, nu ştie.»**Această descoperire a Spiritului înlăuntru este ceea ce      * Vedele, acum şase sau şapte mii de ani, numeau „naşterea Fiului”: „Noi l-am văzut, masa sa de roşu arzător – un mare dumnezeu a fost descătuşat din întuneric” (Rig-Veda V.1.2) iar rişhii vedici afirmau, într-un limbaj de o putere orbitoare, veşnica Identitate a Fiului şi a Tatălui şi transformarea divină a omului: „Eliberează-L pe Tatăl tău! în lăcaşul tău păstrează-L teafăr – Tatăl tău care devine Fiul tău şi care te poartă” (Rig-Veda V.3.9).                                                         [

Şi din clipa în care ne-am născut vedem că acest suflet din noi este acelaşi în toate fiinţele umane, şi nu numai în toate fiinţele ci şi în lucruri, latent, nerevelat: „El este fiul apelor, fiul pădurilor, fiul lucrurilor care nu se mişcă şi fiul lucrurilor care se mişcă. Chiar şi în piatră El se află acolo” (Rig-Veda V.1.70). Totul este una pentru că totul este Unul. Nu spunea Cristos: „Acesta este corpul meu şi acesta este sângele meu”, luând aceste două simboluri dintre cele mai materiale, dintre cele mai obişnuite, pentru a spune că şi această Materie este corpul Unului, şi această Materie este sângele lui Dumnezeu*. Şi dacă El nu ar fi fost chiar şi în piatră, în ce fel ar fi venit El în om, prin ce cădere miraculoasă din cer? Suntem fructul unei evoluţii, nu al unei succesiuni de miracole arbitrare: Tot trecutul pământului este aici în natura noastră umană… însăşi natura fiinţei umane implică existenţa unui stadiu material şi al unui stadiu vital care au pregătit apariţia minţii acesteia, şi un trecut animal care a modelat primele elemente ale umanităţii sale complexe. Să nu mai spunem că Natura materială a dezvoltat mai întâi, prin evoluţie, viaţa şi corpul nostru, apoi mintea noastră animală, şi că numai după aceea s-a pogorât un suflet în forma astfel creată…căci aceasta ar presupune o prăpastie între suflet şi corp, între suflet şi viaţă, între suflet şi minte, prăpastie ce nu există – nu există corp fără suflet, nu există corp care să nu fie în sine o formă de suflet; Materia însăşi este o substanţă şi o putere a Spiritului şi nu ar putea exista altfel, căci nimic nu poate exista fără a fi substanţă şi putere din Cel Veşnic… Ceea ce este mut şi orb, chiar şi bruta, este tot Acela, nu mai puţin decât existenţa umană

Brihadaranyaka Upanishad 1.4.10. Vezi Sri Aurobindo, Eight Upanishads X.XI.

Atunci când am deschis porţile psihicului, ni se dezvăluie un prim stadiu al conştiinţei cosmice. Dar psihicul care creşte, conştiinţa -forţă care se individualizează şi devine din ce în ce mai compactă, mai adunată înlăuntru, nu se va mai mulţumi multă vreme cu această strâmtă formă individuală; simţindu-se una cu Acela, el vrea să fie vast ca Acela, universal ca Acela, şi vrea să-şi regăsească Totalitatea nativă. A fi şi a fi din plin, acesta este scopul pe care-l urmăreşte Natura în noi… iar a fi din plin, înseamnă a fi tot ceea ce este. Avem nevoie de totalitate pentru că suntem Totalitatea; idealul care ne cheamă, scopul care ne conduce paşii, nu se află de fapt în faţă; el nu ne trage, el ne împinge, el este în spate – şi în faţă şi înlăuntru.

Evoluţia este veşnica înflorire a unei flori care era floare din totdeauna. Fără această sămânţă din adânc, nimic nu s-ar mişca, pentru că nimic nu ar avea nevoie de nimic – este Nevoia lumii. Este fiinţa noastră centrală. Ea este fratele de lumină care se iveşte câteodată când totul pare disperat, memoria însorită care ne suceşte şi ne răsuceşte, şi nu ne va lăsa pic de odihnă până ce nu vom fi aflat tot Soarele nostru. Este centrul nostru cosmic, după cum psihicul era centrul nostru individual. Dar această fiinţă centrală nu se află undeva într-un punct; ea este în toate punctele; ea este într-un fel greu de înţeles în inima tuturor lucrurilor şi îmbră­ţişează toate lucrurile în acelaşi timp; ea este în mod suprem înăuntru şi în mod suprem deasupra, şi dedesubt şi peste tot – ea este un punct uriaş. Şi când l-am aflat, am aflat totul, totul se află aici; sufletul adult îşi regăseşte originea, Fiul redevine Tatăl; sau mai degrabă Tatăl, care devenise Fiul, redevine El însuşi: Zidurile care întemniţau sufletul nostru conştient sunt dărâmate, distruse; orice sentiment de individualitate şi de personalitate a dispărut, orice senzaţie de situare în spaţiu sau în timp, sau în acţiune şi în legile Naturii, a dispărut; nu mai există eu, nu mai există persoa­nă definită sau care poate fi definită, ci doar conştiinţa, doar existenţa, doar pacea şi fericirea; devenim nemuritori, devenim veşnici, devenim infiniţi. Din sufletul personal nu mai rămâne decât un imn de pace şi de libertate, o fericire care vibrează pretutindeni în cel Etern.

Ne-am crezut mici şi separaţi unii de ceilalţi, un om plus un om în mijlocul lucrurilor separate, şi aveam nevoie de această separare pentru a creşte sub carapace, căci altfel am fi rămas o masă nediferenţiată în plasma universală, un membru al turmei fără viaţă proprie. Prin această separare am devenit conştienţi; prin această separare suntem conştienţi în mod incomplet; şi suferim, căci suferinţa noastră este aceea de a fi separaţi – separaţi de ceilalţi, separaţi de noi înşine, separaţi de lucruri şi de tot, pentru că ne aflăm în afara singurului punct unde totul se reuneşte.

Singurul mijloc de-a pune totul în ordine e de a redeveni conştient; şi este foarte simplu. Nu există decât o origine. Această origine este perfecţiunea Adevărului, pentru că este singurul lucru care există cu adevărat. Şi exteriorizându-se, proiectându-se, împrăştiindu-se, s-a produs ceea ce vedem şi o grămadă de mici creiere foarte delicate şi foarte strălucitoare se află în căutarea a ceea ce nu au aflat încă dar pe care-1 pot afla, pentru că ceea ce caută se află înlăuntrul lor.

Când am suferit destul, vieţi după vieţi din această lungă evoluţie, când am crescut destul pentru a ne da seama că totul ne vine din afară, de la o Viaţă mai mare decât a noastră, de la o Minte superioară nouă, de la o Materie mai vastă, universală, vine ora să regăsim în mod conştient ceea ce am fost în mod inconştient din totdeauna – o Fiinţă universală: De ce te-ai limita? Simte că eşti în sabia care te loveşte ca şi în braţele care te iubesc, în îmbrăţişarea soarelui şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, în tot ceea ce este acum şi în tot ceea ce se trudeşte să devină. Căci tu eşti infinit şi toată această bucurie îţi este deschisă.

 „Când Acela este cunoscut, totul este cunoscut” (Shandilya Upanishad)

Primele simptome ale acestei noi conştiinţe sunt foarte tangibile: începem să simţim că şi ceilalţi fac parte din noi înşine sau că sunt nişte repetiţii diverse ale noastre înşine, acelaşi eu modificat de Natură în alte corpuri. Sau cel puţin simţim că trăim într-un eu universal mai vast care este de acum înainte propria noastră realitate superioară. De fapt, totul începe să-şi schimbe natura şi aparenţa; întreaga noastră experienţă despre lume este radical diferită de cea pe care o au oamenii închişi într-un eu personal, începem totodată să cunoaştem lucrurile printr-un alt fel de experienţă directă, care nu mai depinde de mintea exterioară şi de simţuri. Posibilităţile de eroare nu dispar totuşi, căci acest lucru nu este posibil atâta timp cât mintea rămâne câtuşi de puţin instrumentul de transcriere a cunoaşterii, dar există un fel nou, mai vast şi mai profund, de a simţi, de a vedea, de a cunoaşte, de a intra în contact cu lucrurile; iar hotarele cunoaşterii pot fi împinse la un grad aproape nelimitat.

Cunoaştem pentru că noi suntem ceea ce cunoaştem. Adevărata cunoaştere nu se obţine prin gândire.  Ceea ce sunteţi, aceea deveniţi.

Nimic nu poate fi dat spre învăţare inteligenţei fără a nu fi fost deja pe deplin cunoscut, în secret,  în sufletul care se desăvârşeşte. De asemenea, toată perfecţiunea de care omul exterior este capabil nu este decât realizarea veşnicei perfecţiuni a Spiritului care se află în el. Cunoaştem Divinul şi devenim Divinul pentru că noi îl purtăm deja în natura noastră intimă. Orice învăţătură este o revelaţie, orice devenire o înflorire. Descoperirea de sine este secretul; cunoaşterea de sine şi o conştiinţă mereu mai largă sunt mijlocul şi procedeul.

Preafericirea miriadelor de miriade ce una sunt.

„Cum ar putea fi dezamăgit, de unde ar avea suferinţa, cel ce peste tot vede Unitatea?” (Isha Upanishad.)

Filosofiile şi religiile discuta despre ordinul de prioritate al diferitelor aspecte ale lui Dumnezeu iar anumiţi yoghini, rishi sau sfinţi au preferat cutare filosofie sau cutare religie în locul alteia. Ceea ce avem de făcut nu este de a discuta aceste aspecte, ci de a le realiza pe toate şi de a le deveni pe toate; nu trebuie să urmărim o realizare cu excluderea celorlalte realizări, ci să-l îmbrăţişăm pe Dumnezeu sub toate aspectele sale şi dincolo de orice aspect – este sensul însuşi al yogăi integrale.

DESPRE CONŞTIINŢA SUPRAMENTALĂ – EXPUNERE DIN ÎNVĂȚĂTURA LUI SRI AUROBINDO

NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep.6

PADRE PIO

(1887-1968)

Padre Pio, pe numele sau adevarat Francesco  Forgione, a venit in aceasta lume la 25 mai 1887 în Pietrelcina, Italia. A avut o copilarie absolut normala si senina, într-o familie tânara si foarte unita. Cel care urma sa devina un “sfânt” în secolul XX, una din personalitatile religioase cele mai cunoscute în lume, si unul dintre cei mai mari mistici, a fost în primii sai ani de viata un copil ca toti ceilalti copii. În jurul vârstei de 5 ani, a început sa traiasca întâmplari care depaseau granita obisnuitului, iar aceste viziuni pe care a început sa le aiba aveau sa continue toata viata. Întrebat cum de le tinuse atâta timp ascunse, el a raspuns cu naivitate ca le credea lucruri obisnuite, care apareau tuturor. Una din entitatile subtile care îi aparea foarte des era îngerul pazitor, pe care îl numea “dulcele tovaras al copilariei mele”. si Fecioara Maria îi aparea foarte frecvent, ocrotindu-l cu dragostea ei materna pe micutul baiat.

Desi nu era un baiat retras si se juca cu ceilalti copii, imediat ce ramânea singur, Francesco începea sa se roage. Rugaciunea era pentru el o activitate relaxanta, ca si joaca, deoarece rugaciunea sa nu era constituita din repetarea unor formule abstracte, ci din “conversatii” cu entitatile din subtil pe care le cunostea foarte bine. Era un copil cu o sensibilitate si o gratie deosebita, primind de la maestrii sai din universul invizibil o educatie rafinata si elevata. Când mânca, prânzul devenea un adevarat ceremonial. Se aseza cu grija, îsi desfacea pachetul, îl aseza încet pe genunchi, arunca o privire spre cer si mânca în liniste. Fata de animale, micul Francesco manifesta o sensibilitate rara. Toti cei care l-au cunoscut l-au descris ca având o curiozitate irezistibila, se bucura de glume si de surprize.

Începutul miracolului unei existente sfinte a constituit-o viziunea lui Iisus biserica. Atunci, Dumnezeu i-a sadit în inima germenele viitorului sau destin, dezvaluindu-i rolul pe care avea sa-l aiba în aceasta lume, un rol care face parte din misterul mântuirii si al eliberarii, iar micul Francesco, pe cât a putut el sa intuiasca, a  raspuns chemarii divine cu tot sufletul.

Adevaratul Padre Pio

Francesco Forgione venise pe lume cu o vocatie precisa. Înca din copilarie a simtit ca Dumnezeu îi încredintase o misiune. Dar Dumnezeu nu-si impune vointa. Sugereaza si asteapta alegerea deplin libera a omului. Iar Francesco trebuia sa faca si el alegerea sa. Înca de la o vârsta frageda, baiatul le-a spus parintilor sai ca doreste sa se calugareasca. Dorea sa plece de acasa si sa îsi dedice întreaga viata lui Dumnezeu, servind în Ordinul Franciscanilor Capucini. În noaptea de 5 ianuarie 1903, cu cinci zile înainte de plecare, Francesco a avut viziunea lui Iisus si a Maicii Domnului, care l-au încurajat, iar Iisus i-a  pus mâna pe crestet.

Cel care avea sa fie Padre Pio a înteles din plin importanta chemarii lui Dumnezeu si greutatile care îl asteptau. Dar nu a refuzat chemarea. Iisus, când i-a aparut si i-a vorbit, nu i-a ascuns  nimic din viitorul care-l astepta. Francesco a reflectat, a meditat, i-a fost frica, s-a încurajat, dar la sfârsit s-a hotarât. Avea 15 ani si jumatate. Nu mai era un copil, experientele launtrice îl maturizasera.si gasim chiar aici, în aceasta libertate, în aceasta alegere facuta la 15 ani, secretul multor lucruri care au urmat ulterior.

Viitorul Padre Pio si-a lasat deci familia si a intrat în Ordinul Calugarilor Capucini. Dupa ce a trecut examenul de admitere în Ordin, Francesco Forgione a primit numele de Pio, având sa fie cunoscut astfel pâna la sfârsitul vietii sale pâmântesti. Aceasta perioada a fost pentru Francesco plina de viziuni si revelatii, în care a trait în liniste, în reculegere, o lunga perioada de concentrare absoluta si continua în lumea spiritului. Rugaciunea sa devenise un dialog direct si neântrerupt cu Iisus, cu Maica Domnului, cu sfintii. Entitatile celeste erau ghizii sai, maestrii sai. Se poate spune ca în aceasta perioada el nu a avut alt scop decât trairea intensa a acestei minunate “întâlniri” cu supranaturalul.

Prietenii sai din acea vreme îl caracterizau ca fiind lipsit de mândrie în comportament si conversatie. Fratele Pio era un bun observator si o persoana foarte harnica, cu multe daruri de la Dumnezeu, care stia sa sufere fara sa se plânga, dar care stia si sa surâda si sa se bucure de frumusetile din jurul sau.“Fratele Pio era umil, retras si linistit. Nu rostea niciodata un cuvânt inutil. În vara lui 1905 când trebuia sa transportam pietre pentru reparatii, împreuna cu alti colegi am ajutat si eu.. Fratele Pio lua întotdeauna fara ostentatie piatra cea mai mare. Eu, care eram aproape, vazând ca nu poate sa o ridice, îl ajutam sa o  puna pe spate. Apoi luam si eu una mai mica si mergeam împreuna mereu în liniste în timp ce altii glumeau si râdeau pe seama lui.” povestea Rafael, unul dintre colegii sai. Tânarul novice participa în mod natural la toate activitatile colegilor sai – la jocuri, la plimbarile saptamânale în afara mânastirii si la excursiile organizate, care durau câteva zile – dar o facea întotdeauna cu un entuziasm detasat.

În timp ce era la mânastire, fratele Pio s-a îmbolnavit foarte grav de o boala aparent misterioasa, însotita de temperaturi foarte mari aproape de 43 de grade.Când avea asemenea temperaturi, Padre Pio parea ca sufera, era agitat în pat, dar nu delira – simptom care ar fi trebuit sa însoteasca o astfel de temperatura. Temperaturile extrem de ridicate ale unor sfinti sunt explicate în anumite tratate ca efect al intensei daruiri catre Dumnezeu ce face sa fie trezita în corp o anumita energie tainica, misteroasa.Acestea au mai fost semnalate, atât în spatiul crestin (Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Teresa de Avila, Sfânta Margherita Alacoque – aceasta din urma purtând si apelativul de “Sfânta focului”), cât si în spatiul oriental care abunda în astfel de marturii, fiind un fenomen cunoscut ce se declansa în urma practicilor spirituale sustinute. Iubirea pentru Dumnezeu pe care o traiesc sfintii, si în special misticii, este atât de puternica încât le influenteaza inclusiv corpul fizic. Obiectul iubirii este infinit, iar reactia provocata de aceasta este pe masura. Toate procesele interne intra într-o rezonanta febrila amplificându-se într-un fenomen de avalansa. “Febra” este doar o confirmare fizica a extraordinarei daruiri sufletesti, care face sa “moara” personalitatea efemera a misticului. Acum si de alte zeci de ori în timpul vietii sale, medicii au declarat ca nu mai are mult de trait, pentru ca apoi într-un mod misterios Padre Pio sa îsi revina, parasind aceasta lume la vârsta de 81 de ani.În anul 1918, nu cu mult timp dupa ce a devenit preot, pe corpul lui Padre Pio au aparut niste rani asemanatoare cu cele pe care Iisus le-a avut când a fost crucificat. Stigmatele lui Padre Pio  au fost fenomenul mistic cel mai evident, care l-a caracterizat si l-a facut cunoscut în  lume, el fiind unicul preot stigmatizat din istoria Bisericii. Ca si Iisus, Padre Pio voia sa devina un” intermediar” între Dumnezeu  si lume, un ghid al fratilor aflati pe cale, un „martor traitor al mântuirii”, dupa cum chiar el a spus cu diferite ocazii.

Alte “minuni” care i-au fost atribuite si care au fascinat lumea au fost vindecarile misterioase, pe care Padre Pio le-a realizat în numeroase rânduri . Una din acestea este relatata de catre un ziarist, Trevisani, care se afla de fata, si se refera la un om vindecat prin miracol divin: ”Padre Pio i-a spus acelui om care nu putea merge, de trei ori:,,Ridica-te si mergi’’si apoi acesta a reusit sa mearga drept dupa ce toata viata se târâse pe pamânt.”

Au existat numeroase declaratii si despre capacitatea de bilocatie a parintelui, diferite persoane afirmând ca Padre Pio avea capacitatea de a se afla în mai multe locuri deodata, pentru a-i proteja pe cei care se încredintasera ghidarii sale spirituale. Un alt fenomen descris de credinciosi cu privire la Padre Pio era faptul ca se simteau miresme deosebit de pure si de placute în timp ce parintele oficia slujba religioasa. Aceste fenomene inexplicabile care îl însoteau pe Padre Pio au stârnit valuri de neîncredere în rândul multor persoane, care l-au contestat si chiar l-au persecutat. Însa cei care s-au aflat în preajma lui Padre Pio, cei care s-au bucurat de puritatea fiintei sale, cei care au fost martori la adevaratele minuni realizate de el, si toti cei a caror viata a fost transformata în mod benefic de acest om pot afirma fara urma de îndoiala ca Padre Pio a fost cu adevarat un sfânt, un trimis al lui Dumnezeu care sa ne arate ca toti avem capacitatea de a-L cunoaste pe Dumnezeu chiar din aceasta viata. Iar acest lucru a fost de curând recunoscut si de Biserica, atunci când Padre Pio a fost canonizat.

 Un sfânt în mijlocul oamenilor

În cultura populara din acea perioada erau prezentate numeroase fapte în care femeia era un simbol al pacatului, al decaderii, Eva fiind data mereu de exemplu ca fiind o arma a Satanei. Dar se uita ca Fecioara Maria a fost femeia care a purtat samânta mântuirii lumii. Prin viata sa si prin deschiderea pe care el a realizat-o, Padre Pio a facut ca femeia sa fie privita cu un spirit nou si o mentalitate sacra. Cu o intuitie si cu un curaj tipic marilor mistici, el a lasat deoparte falsele prudente si comportamente, având, ca preot, o conduita noua fata de femei. A fondat miscarea “fiicelor spirituale” care, la rândul sau, a devenit apoi samânta “grupurilor de rugaciune”, raspândite astazi în toata lumea si considerate unul din semnele cele mai vitale ale crestinismului din timpurile noastre. Practic, Padre Pio a creat o autentica revolutie care a fost mult timp obstructionata si neînteleasa. Aceste aspecte trebuie tratate si aprofundate cu claritate, deoarece reprezinta o parte fundamentala a misiunii sale. Înca din primii ani de preotie, pe când traia la Pietrelcina, el s-a dedicat îndrumarii spirituale a unor femei care duceau o existenta inspirata de valorile religioase.

Treptat, oamenii au început sa aiba o mare stima pentru Padre Pio. Caci oamenii simpli din popor au înteles ca tânarul preot plin de credinta traia lucruri misterioase si simteau în el fascinatia Cerului. Multi îl credeau un sfânt si mergeau la el sa-i ceara sa se roage pentru ei.

Padre Pio si-a continuat în acest timp si activitatea de sacerdot. Petrecea foarte mult timp în rugaciune si în confesional, pentru a consola si a întari sufletul oamenilor, pentru a îndruma pe cei care veneau la el pe calea Binelui, pentru a ierta în numele lui  Dumnezeu. În învatatura sa, Padre Pio a tratat într-o maniera particulara meditatia, adica rugaciunea mentala, care este hrana sufletului, dar si a mintii. El spunea ca a reflecta asupra tainelor crestine si a întelege semnificatiile lor profunde ne ajuta sa avem o conduita care manifesta deplin aceste adevaruri. A întelege sau macar a intui câte ceva din acest mister înseamna a pune bazele pentru transformarea în bine a propriei vieti. Din marturiile care s-au pastrat, se poate constata ca îndrumarile sale spirituale era moderne, chiar avangardiste pentru acele timpuri. El fascina si entuziasma mai ales generatia tânara, care, dupa Primul Razboi Mondial, încerca sa construiasca o noua societate. Padre Pio le ilumina sperantele si dadea realitate viselor lor.

Lumea simpla credea în el si continua sa-l caute, în ciuda numeroaselor discreditari de care a avut parte. Oamenii puri au intuit  adevara sa personalitate, si întelegând adevarata sa dimensiune umana, au descoperit sensibilitatea rafinata si incredibila bunatate a sufletului sau,  si au apreciat participarea la suferintele fratilor sai, simtul prieteniei, capacitatea sa imensa de a iubi, sociabilitatea sa, dar si subtilul si totodata agerul sau simt al umorului. Asa a fost adevaratul Padre Pio, un om extraordinar, imprevizibil, inteligent, generos, plin de credinta si de naturalete. Un sfânt, dar un sfânt în mijlocul oamenilor.

Adevarurile si întelepciunea lui Padre Pio vor trai vesnic în inimile celor care au crezut si cred în el si în Dumnezeu. Astfel, Padre Pio îsi va continua munca sa mai departe prin cei care l-au iubit si l-au urmat pe drumul care duce la desavarsire si la esenta suprema a lumilor: Dumnezeu.

Calugarul din ordinul capucinilor a fost sanctificat de Papa Ioan Paul al II-lea, in 2002, in fata celei mai mari multimi pe care a vazut-o vreodata Piata Sfantul Petru din Roma. A fost salutat de milioane de oameni din lumea intreaga drept facator de minuni, iar micul oras din sudul Italiei in care a trait si murit a devenit locul unui pelerinaj in masa si a prosperat in mare masura in urma acestui eveniment.


Cuvinte din lumina

„- Sufar pentru ca nu-l aud pe Iisus.

– E înlauntrul tau, cauta-l!”

„- Parinte, ma tem ca, fiind asa multe fiinte, nu o sa fiu în rai aproape de Dumnezeu.

– Dumnezeu  e prezent în fiecare din noi, nu te teme.”

“Lumile vizibila si cea invizibila nu sunt scindate, fac parte din aceeasi realitate care constituie Corpul mistic al lui Hristos. Omul de pe pamânt ramâne strâns si concret legat de cei din alta dimensiune, adica de îngeri, sfinti, Maica Domnului, fiintele dragi care au murit. “ 

„Îngerul pazitor este tovarasul nostru invizibil. Cel care ne este mereu aproape de la nastere pâna la moarte. Singuratatea noastra este doar aparenta. Îngerul nostru pazitor este mereu aproape de noi, de dimineata când ne trezim, apoi pentru toata ziua si noaptea. Mereu, mereu, mereu. Cât de mult ne ajuta Îngerul nostru pazitor fara sa ne dam seama! “    

“Principalele mijloace care servesc la atingerea perfectiunii crestine sunt reprezentate de: alegerea unei fiinte sfinte ca îndrumator, participarea la sfintele taine, meditatia si lectura spirituala.”

Unei femei care l-a întrebat: “Cine sunteti pentru noi?” i-a raspuns: “În mijlocul vostru sunt frate, în altar sunt jertfa, în confesional, ghid”.

“Inima mea si inima lui Iisus sunt una. Inima a disparut ca o picatura de apa pierduta în ocean. Iisus este paradisul, regele ei. Bucuria mea este atât de intensa si de profunda, încât plâng de fericire.”

“Într-o viata spirituala, trebuie sa faci în fiecare zi câte un pas mai sus urmând o linie dreapta si ascendenta pâna la atingerea desavârsirii.”

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep. 5

MAESTRUL ECKHART

(1260 – 1327)

Motto: „Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările.”

Considerat ca întemeietor al misticismului german, Johhanes Eckhart (numit apoi “maestrul Eckhart”) s-a născut în 1260 în localitatea Hochheim în Thuringia. A studiat teologia, filosofia, logica şi retorica. El a predicat în faţa audienţei laice şi religioase, având în acelaşi timp şi atribuţii administrative în legătură cu ordinul dominican. Învăţăturile maestrului Eckhart ne sunt de folos fiecăruia dintre noi şi ne pot orienta benefic viaţa interioară. Ele devin cu adevărat rodnice dacă le veţi aplica direct în existenţa voastră de fiecare zi, în familie, la servici, pe stradă, fără a fi neapărat necesară retragerea într-o mânăstire pentru împlinirea vieţii spirituale. Dacă înţelegeţi şi aplicaţi consecvent învăţăturile sale, veţi resimţi o transformare lăuntrică reală, astfel încât viaţa voastră va avea un sens profund şi veţi regăsi savoarea ei divină.


Cuvinte din Lumina

Adevărata supunere

Atunci când omul iese din el însuşi prin supunere şi se abandonează, Dumnezeu este constrâns să pătrundă în el, căci dacă acest om nu vrea nimic pentru el însuşi, Dumnezeu trebuie să vrea pentru acest om.

În realitate, dacă un om renunţă la o împărăţie sau chiar la lumea întreagă, dar se păstrează pe el însuşi, el n-a părăsit nimic. Dar dacă un om se abandonează pe el însuşi, chiar dacă îşi păstrează bogăţia, sau oricare alt bun, este ca şi cum a renunţat la toate lucrurile. Un astfel de om este cel care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a ataşat binele său suprem de nimic altceva, care este complet cufundat în voinţa divină. El poate totul. Într-adevăr, puţini sunt cei care iau acest lucru în seamă şi sunt constanţi în dăruirea lor: în măsura în care părăseşti toate lucrurile, nici mai mult, nici mai puţin, Dumnezeu pătrunde în tine cu tot ce are. Prin aceasta vei găsi adevărata pace aici şi nu în altă parte.

Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările. În măsura în care fiinţa este sfântă, în aceeaşi măsură ea sfinţeşte toate acţiunile sale, fie că este vorba de a mânca, a dormi, a veghea sau altceva.[1]

Omul care se abandonează cu tot ceea ce îi aparţine este în întregime fixat în Dumnezeu şi tot ceea ce îl atinge pe acest om, îl atinge mai întâi pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl înfăşoară aşa cum gluga îmi înfăşoară capul, iar cel ce ar dori să mă vadă ar trebui mai întâi să-mi atingă îmbrăcămintea. Acest om care s-a lepădat în totalitate de el însuşi este în întregime acoperit de Dumnezeu şi nici o creatură nu poate să-l atingă, fără să-l atingă mai întâi pe Dumnezeu; tot ceea ce doreşte să ajungă la el, trebuie să treacă mai întâi prin Dumnezeu; de aici provine savoarea trăirii în Dumnezeu şi ia naştere caracterul divin. Oricât de mare ar fi suferinţa, fi conştient că ea trece mai întâi prin Dumnezeu; El este primul în suferinţă. Şi prin acest adevăr, înţelege că o suferinţă oricât de mică care îl atinge pe om, ea îl atinge cu mult mai mult pe Dumnezeu. Astfel Dumnezeu îndură pentru un bine pe care l-a prevăzut şi dacă tu eşti dispus să suferi ceea ce suferă Dumnezeu şi trece prin El pentru a ajunge la tine, această suferinţă devine într-adevăr divină, dispreţul devine onoare, amărăciunea devine dulceaţă şi bezna cea mai adâncă devine cea mai limpede lumină. Totul îşi ia savoarea de la Dumnezeu şi ajunge divin, căci tot ceea ce atinge această fiinţă se conformează lui Dumnezeu, pentru că ea nu caută nimic altceva. Iată de ce, în amărăciune, acest om îl simte pe Dumnezeu ca pe o supremă dulceaţă. Pentru el, lumina străluceşte în cel mai adânc întuneric; chiar şi atunci ea poate fi percepută. Dacă un astfel de om suferă prejudicii, Dumnezeu le ia asupra sa pentru că se află la originea acţiunii făptuite pentru El, iar omul trebuie doar să continue acţiunea.

Apropierea de Dumnezeu prin consacrare

Consacrare înseamnă să dăruieşti lui Dumnezeu toate eforturile tale, precum şi rezultatele acţiunii pe care o înfăptuieşti; pentru aceasta este necesar să te interiorizezi câteva clipe înainte de o acţiune importantă şi să te rogi astfel: „Doamne, Dumnezeule, îţi dăruiesc toate eforturile pe care le voi depune în continuare pentru acţiunea pe care o încep acum, precum şi rezultatele acestei acţiuni”. Simţindu-te în prezenţa lui Dumnezeu, gândeşte intens că întreaga ta strădanie este doar pentru El, ca şi cum ai exista pe Pământ doar tu şi El, slujitorul şi Stăpânul, cel ce iubeşte şi Iubitul său Dumnezeu, copilul şi Tatăl. De exemplu: la îngrijirea unei grădini; deşi te-ai rugat la începutul lucrului, este bine ca pe parcurs să păstrezi în minte faptul că te afli în prezenţa lui Dumnezeu şi că doar pentru El lucrezi, iar la sfârşitul lucrului să-I mulţumeşti că te-a ajutat.

Pentru restul acţiunilor şi gândurilor de peste zi, pe care le consideri secundare (spălat, îmbrăcat, drumurile prin casă şi curte, etc.) consacrarea se realizează o singură dată global, dimineaţa, imediat după rugăciunea Tatăl nostru, astfel: „Doamne, îţi dăruiesc această zi, împreună cu toate gândurile şi acţiunile pe care le voi realiza în această zi”.

Această dăruire către Dumnezeu, numită mai sus consacrare, ne protejează, ne înalţă şi ne face de neînvins. Astfel ne învaţă maestrul Eckhart:

Îndreaptă întregul tău efort către măreţia lui Dumnezeu şi întreaga ta strădanie să fie doar pentru El în toate lucrările tale şi în întregul tău abandon.

Dacă tu te ataşezi de Dumnezeu, tot binele se va ataşa de tine. Şi ceea ce căutai înainte, te caută acum; iată de ce pentru acela care se  ataşează într-un chip foarte nobil de Dumnezeu, toate lucrurile divine se ataşează de el şi tot ceea ce este departe şi străin de Dumnezeu se depărtează de el. Cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, îl are pretutindeni, pe stradă şi cu oricine, în biserică, în singurătate sau în odaia sa. Dacă îl are cu adevărat şi numai pe El, nimic nu-i mai stă în cale. De ce? Acest om îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni, şi numai Dumnezeu este cel care lucrează prin el. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. În calea unui astfel de om nimeni nu poate sta, pentru că el crede, caută şi iubeşte doar pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu El în toate dorinţele sale.

Egalitate

Când se vorbeşte despre egalitate, să nu se înţeleagă că toate lucrurile, toate locurile, toate acţiunile şi toate persoanele trebuie să fie apreciate în acelaşi fel. Ar fi cu totul greşit, căci a te ruga este o acţiune mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în toate acţiunile, tu trebuie să menţii aceeaşi stare de spirit, aceeaşi încredere, aceeaşi dragoste pentru Dumnezeul tău. Dacă toate acţiunile sunt în felul acesta egale pentru tine, nimeni nu va mai pune piedici la ceea ce faci în numele lui Dumnezeu. (Numim aici „acţiuni”, atât activităţile desfăşurate în mod exterior, vizibil cât şi rugăciunile, meditaţia, gândurile, intenţiile şi aspiraţiile.)

Ce înseamnă buna voinţă?

 

Virtutea, ca şi păcatul, sunt efectele orientării voinţei. Nimic nu te va marca, dacă posezi o voinţă adevărată şi dreaptă. Ceea ce vrei cu întreaga ta putere şi voinţă, tu posezi deja, şi nimeni nu-ţi poate lua ceea ce ai, câtă vreme voinţa ta este ferm  orientată către Dumnezeu şi folosită în prezent. Omul nu trebuie să se sperie de nimic, câtă vreme voinţa sa este bună şi nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o manifeste prin acţiunile sale; el nu trebuie să se considere îndepărtat de la virtute, atâta timp cât găseşte în sine o adevărată bună voinţă.

Tu te-ai bucura să afli când voinţa ta este o bună voinţă. Voinţa este bună şi dreaptă atunci când ea este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău şi modelată, formată după voinţa lui Dumnezeu.

Nu spune: “eu aş dori binele…”, ceea ce ar fi o cerere adresată pentru viitor, ci: “eu vreau binele acum.” Căci ia aminte: dacă vreau să am un lucru, fie acesta situat la depărtare, îl am într-adevăr, îl am într-o mai mare măsură decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau.

Într-adevăr, cu ajutorul voinţei pot să fac totul. Pot să ispăşesc pentru toţi oamenii, să hrănesc toţi sărmanii. Înaintea lui Dumnezeu, a voi să faci şi a fi făcut este aproape acelaşi lucru. Tot astfel, dacă vreau să am atâta iubire câtă există în toţi oamenii, dacă voinţa mea este extrem de puternică, voi avea cu adevărat atâta iubire.

De ce îngăduie uneori Dumnezeu ca oamenii cu adevărat buni să fie împiedicaţi să-şi săvârşească lucrările lor bune?

Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei cel iubesc să cadă pradă slăbiciunii lor şi aparent să nu mai aibă nici un ajutor spre care să se îndrepte sau pe care să se sprijine. Căci pentru oamenii iubitori este o mare bucurie să poată face multe lucruri bune: să vegheze, să postească, să se roage şi alte lucruri mari şi dificile. Ei simt o mare bucurie, un sprijin, o speranţă, atunci când fac din acţiunile lor un ajutor, un reazem şi un prilej de încredere pentru alţii. Dumnezeu vrea totuşi să-i lipsească de ele, pentru ca numai El să rămână singurul lor ajutor şi motiv de încredere. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să I se abandoneze, iată de ce le ia înapoi ajutorul, pentru ca El să rămână singurul lor spriijin şi înţelegând aceasta, mai intensă să devină credinţa şi iubirea lor pentru El. Căci cu cât este mai deposedat şi mai gol spiritul care se îndreaptă spre Dumnezeu fiind ajutat chiar de El, cu atât omul este mai profund stabilit în Dumnezeu şi cu atât este mai sensibil la darurile Sale cele preţioase. Căci omul trebuie să clădească numai pe Dumnezeu.

Despre suferinţă

Nu există nemulţumire fără mulţumire şi nici un prejudiciu nu este un prejudiciu total. Iată motivul pentru care Sfântul Pavel spune că fidelitatea şi frumuseţea lui Dumnezeu nu îngăduie ca încercarea sau întristarea omului să ajungă de nesuportat. El dăruieşte totdeauna puţină mângâiere ca să îndulcească greul. Sfinţii şi maeştrii necreştini arată că Dumnezeu nu permite ca răul şi suferinţa să fie absolute şi  că în realitate acestea reprezintă o modalitate folosită de El pentru impulsionarea celor leneşi şi ignoranţi sau pentru probarea virtuţilor divine asimilate de cei ce aspiră la sfinţenie.

Să presupunem că un om care are o sută de mărci pierde patruzeci şi rămâne cu şaizeci. Dacă el se gândeşte mereu la cele patruzeci pe care le-a pierdut, rămâne mereu supărat. Cum ar putea să fie consolat şi eliberat de suferinţă cel care se întoarce mereu şi mereu spre ea, care o întipăreşte în sine şi se întipăreşte în ea, o priveşte şi o cântăreşte fără încetare, cel care se adresează suferinţei şi o întreţine, privindu-se faţă în faţă cu ea? Dar dacă el priveşte la cele şaizeci de mărci pe care le mai are şi întoarce spatele celor patruzeci pierdute, el va fi consolat. Ceea ce există şi este bun poate să consoleze, dar ceea ce nu există şi nu este bun, care nu-mi mai aparţine fiindcă l-am pierdut, atrage în mod firesc după sine descurajarea, suferinţa şi întristarea. Iată de ce Solomon spune: “În zilele suferinţei să nu uiţi zilele fericite”. Adică: atunci când eşti în suferinţă aminteşte-ţi binele şi bucuria pe care le mai ai.

Tot ceea ce deţii ca bun vremelnic îţi este împrumutat de la Dumnezeu; de ce să te plângi atunci când Cel care te-a împrumutat vrea să-şi ia ceea ce îi aparţine înapoi? Tu trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi le-a împrumutat o bucată de vreme şi că nu ţi-a luat deodată înapoi tot ce ţi-a împrumutat. Profetul Ieremia spunea în timpul încercărilor sale: ”Dumnezeu şi-a sporit îndurările sale de nu ne-am prăpădit cu totul”.

Dacă cineva mi-a împrumutat haina, căciula şi paltonul său, şi dacă îmi cere înapoi paltonul, lăsându-mi haina şi căciula să mă apere de frig, eu îi mulţumesc nespus şi ar fi o mare nedreptate dacă m-aş enerva şi m-aş plânge.

Trebuie să se ştie că, în natură, influenţa naturii superioare şi elevate este mult mai plăcută şi mai desfătătoare pentru toate fiinţele decât aparenta lor natură. Prin aceasta omul trebuie să înţeleagă că pentru el va fi o desfătare şi o bucurie să-şi poată abandona voinţa proprie, să renunţe şi să iasă total din el însuşi în tot ceea ce Dumnezeu vrea ca el să trăiască. Şi acesta este adevăratul înţeles al cuvintelor: “Cel ce vrea să vină la mine, să se lepede de el însuşi, să renunţe la tot şi să ia crucea”. Căci în mod sigur, pentru cel care s-ar lepăda de tot şi s-ar goli complet de el însuşi, n-ar mai exista nici cruce, nici suferinţă, nici “a suferi” lăuntric; (Chiar dacă fizic, exterior, acestea există); pentru el totul ar fi doar desfătare, bucurie şi plăcere a inimii şi un astfel de om ar putea să-l urmeze cu adevărat pe Dumnezeu. Acele cuvinte nu constituie doar o poruncă, aşa cum se spune şi se gândeşte de obicei, ci o promisiune, o învăţătură divină, care-i arată omului în ce fel toate piedicile sale, toată viaţa sa, toate lucrările sale, pot deveni desfătare şi veselie, iar aceasta este mai mult o răsplată decât o poruncă. Dacă vrei să te eliberezi de orice necazuri şi suferinţă, alipeşte-te de Dumnezeu, întoarce-te cu toată sinceritatea către El; în Dumnezeu nu există nici tristeţe, nici suferinţă, nici necazuri. Fără îndoială, întreaga suferinţă vine pentru că dorinţa nu te conduce doar către Dumnezeu. Când omului bun şi drept, dăruit lui Dumnezeu, i se aduce un prejudiciu, el rămâne netulburat, păstrându-şi bucuria şi pacea inimii. Dumnezeu este sursa întregului bine şi tot ce nu este Dumnezeu este doar amărăciune, mâhnire şi suferinţă, acoperă şi ascunde blândeţea, desfătările şi consolarea pe care Dumnezeu le dăruieşte. Uneori îţi închipui că Dumnezeu s-a retras. Ce trebuie să faci atunci când Dumnezeu ţi se ascunde? Exact ceea ce ai face dacă te-ai afla în cea mai mare consolare (apropiere de Dumnezeu). Poartă-te aşa cum te-ai purta atunci, şi deprinde-te să acţionezi astfel, chiar dacă te afli în cea mai mare suferinţă. Nu există mijloc mai bun ca să-l găseşti pe Dumnezeu, decât separarea de El. Ceea ce simţeai mai înainte, atunci când erai împreună cu El, împlineşte şi acum când nu-L mai simţi şi astfel Îl vei regăsi. Suferă, suportă cu răbdare, consideră aceasta ca fiind o încercare şi fii pe pace. Vei simţi sau nu pacea, în măsura în care vei fi sau nu în Dumnezeu. Şi, în măsura în care eşti departe de Dumnezeu, nu mai eşti în pace. Tot astfel, nu există nimic de temut în Dumnezeu; tot ceea ce există în Dumnezeu poate fi doar iubit. Şi, tot aşa, nu există nimic în Dumnezeu care să aducă tristeţe; adevărata bucurie o posedă cel a cărui voinţă este în întregime unită cu voinţa lui Dumnezeu.

Fie ca Dumnezeu să ne acorde această unire!

Iată de ce, Domnul nostru Iisus i-a învăţat pe apostoli (şi pe noi înşine prin ei) să cerem în fiecare zi să se facă voia lui Dumnezeu. Şi totuşi, atunci când se împlineşte voia Sa, noi ne plângem. Seneca spunea: “Omul să ia toate lucrurile ca şi cum el le-ar fi dorit şi cerut, pentru că toate îi vin cu voia şi prin voia lui Dumnezeu”. Un maestru spunea: “O, stăpâne şi Tată Suprem, Împărat al cerurilor, sunt gata pentru tot ceea ce vrei Tu. Dăruieşte-mi voinţa de a voi potrivit voinţei Tale!”.

Trebuie să ai încredere în Dumnezeu, să fii sigur, să ştii că Dumnezeu este atât de bun încât îngăduie ca omul să sufere, doar dacă prin aceasta îl cruţă de o suferinţă şi mai mare sau doar ca să-i dea apoi cea mai deplină consolare prin care slava lui Dumnezeu să se arate şi să se manifeste mai mult. Căci o fiinţă cu adevărat desăvârşită trebuie să se obişnuiască să moară pentru ea însăşi, să fie deposedată de ea însăşi în Dumnezeu şi să fie transformată mai presus de ea însăşi după voia lui Dumnezeu, să vrea să-l cunoască pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu o cunoaşte pe ea. Unei astfel de fiinţe, dezolarea îi slujeşte drept consolare, neplăcerile drept plăceri, căci ea are harul şi frumuseţea, întreaga bucurie şi consolare oricând şi în orice lucru; iar dacă Dumnezeu i se ascunde sau nu-i dăruieşte ceva, ea primeşte tot voia lui Dumnezeu, prin privare, şi astfel ea primeşte fiind lipsită şi neprimind. Deci, ce-i lipseşte? Dumnezeu se dobândeşte în sensul cel mai adevărat şi în mod sigur mai degrabă prin privare decât prin posedare, pentru că atunci când nu primeşti nimic tu dobândeşti, cunoşti şi te bucuri doar de Dumnezeu şi de voia Sa.

Se ştie că sfântul Anton a îndurat mari suferinţe în deşert, din partea unui spirit răufăcător. După ce a ieşit triumfător din acest necaz, i-a apărut chiar Domnul nostru în persoană, umplându-l de bucurie. “Ah, Doamne preaiubit, unde erai atunci când mă aflam în acele chinuri?“ Şi Domnul nostru a răspuns: ”Eram aici cum sunt şi acum, dar eu doream să am dovada credinţei tale”. Aurul şi argintul sunt pure, dar atunci când vrei să faci o cupă din care să bea regele, le arunci în furnalul cel mai încins. Iată de ce au scris apostolii că ei se bucurau nespus atunci când erau consideraţi demni de dispreţ şi sufereau pentru Dumnezeu.

Dacă omul ar înţelege sau şi-ar aminti marea bucurie pe care Dumnezeu însuşi o trăieşte în felul Său, împreună cu toţi îngerii, văzând răbdarea celui care suferă necazuri şi chinuri pentru Dumnezeu, atunci aceasta ar fi de ajuns ca să îl consoleze. În psaltire, Domnul nostru îi spune omului bun că este împreună cu el în suferinţă. Sfântul Augustin spune: „Pentru Dumnezeu, răbdarea în suferinţă este mai preţioasă, mai bună, mai înaltă şi mai nobilă decât tot ce i se poate lua omului împotriva voinţei sale. Dacă Dumnezeu este cu mine în suferinţă, ce aş mai putea să vreau în plus, ce altceva mi-aş mai putea dori? Eu nu vreau nimic altceva şi nimic mai mult decât pe Dumnezeu.”

Sfântul Bernard spune: ”Doamne, dacă Tu eşti cu mine în suferinţă, fă-mă să sufăr mereu, pentru ca tu să fii mereu lângă mine, ca să Te am mereu.” Această sfântă abandonare nu trebuie să ne inducă în eroarea de a cere imediat şi noi aceeaşi dureroasă binecuvântare şi aceasta din două motive. În primul rând, nefiind încă desăvârşiţi, este posibil să suferim fără a găsi pe Dumnezeu în suferinţă, iar în al doilea rând, Dumnezeu este totdeauna şi în bucurie! Ceea ce Sfântul Bernard a formulat în rugăciunea sa plină de candoare dezvăluie de fapt totala abandonare şi egalitate în faţa voinţei divine.

Sfântul Augustin spune: “Este mult prea nesăbuit cel căruia Dumnezeu nu-i ajunge”. Şi mai spune: “Cum ar putea să-i ajungă omului darurile lui Dumnezeu, exterioare şi interioare, dacă Dumnezeu însuşi nu-i ajunge?” Şi, în altă parte, sfântul adaugă: “Doamne, dacă tu te îndepărtezi de noi, dă-ne un alt “tine”, căci noi nu te vrem decât pe Tine”.

Dacă eu sufăr pentru Dumnezeu, într-adevăr întreaga mea suferinţă devine pentru mine consolare şi bucurie, oricât de mare şi de îndelungată ar fi.  Aceasta nu trebuie să însemne că mă  voi complace doar în starea de suferinţă iluzionându-mă că îndeplinesc voia Domnului, ci trebuie să mă facă să-mi orientez eforturile pentru a mă transforma. Astfel voi  depăşi suferinţa, înţelegând că am perceput dorinţa lui Dumnezeu de a mă impulsiona la modul acesta făcând voia Sa.

Fie că suferim sau nu, este important să ne amintim mereu că ceea ce facem este pentru Dumnezeu. Toate acţiunile noastre vor fi astfel subordonate celui mai înalt ideal: DUMNEZEU. Dacă omul îndeplineşte o acţiune, având în vedere un scop, scopul pentru care lucrează este mai aproape de inima sa; iar ceea ce face este mai departe de ea şi nu-i impresionează inima decât ţinând seama pentru scopul pentru care el o îndeplineşte. Inima celui care taie lemnul şi ciopleşte piatra ca să zidească o casă, o casă care să-l apere de căldura verii şi de frigul iernii, este plină în întregime de această casă; el n-ar fi cioplit niciodată, n-ar fi făcut această muncă, dacă ea n-ar fi fost necesară pentru casă.

Incomparabil mai înalt şi mai adevărat: atunci când omul îndeplineşte lucrările pentru Dumnezeu, Dumnezeu este intermediarul şi cel mai aproape de suflet, şi face ca orice efort sau suferinţă să devină graţie Lui şi blândeţii Sale, pură desfătare.

Maeştrii spun că sub cer se află un foc răspândit pretutindeni şi că de aceea nici ploaia, nici vântul, nici furtuna, nu se pot apropia de cer, nici măcar să-l atingă: totul fiind mistuit şi nimicit de pala focului înainte de a ajunge la cer. Iar eu spun: tot ceea ce se îndură şi se îndeplineşte pentru Dumnezeu devine în întregime blândeţe în blândeţea lui Dumnezeu, înainte de a ajunge la inima omului care lucrează şi suferă pentru Dumnezeu. Iată ce semnifică scopul cel mai înalt, adică “pentru Dumnezeu”: că nimic nu ajunge la inimă decât revărsat din blândeţea lui Dumnezeu, în care amărăciunea este nimicită, mistuită de flacăra iubirii divine, care înconjoară şi închide în ea inima omului bun.

Omul poate să recunoască şi să ştie singur dacă îşi îndeplineşte toate lucrările sale pentru Dumnezeu şi dacă este în iubirea de Dumnezeu, căci, în mod sigur, în măsura în care omul este nenorocit şi neconsolat, înseamnă că el nu-şi îndeplineşte lucrarea doar pentru Dumnezeu. Aceasta se petrece doar când el nu se mai află în mod constant în iubirea de Dumnezeu. “Focul” spune regele David, “vine împreună cu Dumnezeu şi merge dinaintea lui Dumnezeu şi mistuie de jur împrejur tot ceea ce se împotriveşte lui Dumnezeu” (suferinţă, tristeţe, nemulţumire, amărăciune).

Dumnezeu suferă El însuşi împreună cu noi, dar El suferă fără a suferi (şi tot astfel este suferinţa omului bun, apropiat lui Dumnezeu). Dumnezeu suferă împreună cu omul, dar în felul său suferă mai mult, incomparabil mai mult decât omul. Dar Dumnezeu suferă atât de bucuros împreună cu noi, atunci când suferim doar pentru El, încât El suferă fără a suferi. A suferi este pentru El ceva atât de desfătător, încât nu mai înseamnă a suferi. Dacă suferinţa mea este în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu suferă împreună cu mine, cum ar mai putea suferinţa să-mi mai fie suferinţă, căci a suferi îşi pierde suferinţa; atunci când suport o suferinţă doar pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu, împreună cu suferinţa îl găsesc şi pe Dumnezeu.

Acum se poate constata spiritul grosier al celor care se miră că oamenii buni îndură dureri şi necazuri; ei gândesc: “Ah! Îmi închipuiam că această persoană este bună. Cum se face că îndură suferinţe şi dureri atât de mari? Eu credeam că nu are nici un păcat !”. Există fiinţe foarte aproape de Dumnezeu care în  marea lor compasiune faţă de oameni ajung să trăiască anumite suferinţe ale acestora eliberându-i pe ei de soarta cumplită pe care o aveau dar îşi menţin în acelaşi timp starea de împlinire şi fericire dată de apropierea lor de Dumnezeu.

Acela care resimte suferinţa ca suferinţă nu este nici desăvârşit, nici fără păcat. Când cineva trăieşte în Dumnezeu, suferinţa nu mai este pentru el nici suferinţă, nici nenorocire, ci o mare fericire, o beatitudine. Iată ce stă scris în Cartea Înţelepciunii: “Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. Nebunilor li se pare că ei mor şi dispar, dar ei sunt în pace”, în desfătare şi fericire.

Necesitatea de a fi ispitit

Lipsit de tentaţii în drumul său spiritual, omul n-ar mai fi pus în gardă, ar fi frustrat de luptă şi de creşterea puterii pe care Dumnezeu o poate manifesta prin el, nu şi-ar conştientiza punctele vulnerabile şi niciodată nu le-ar putea depăşi. Obiectivarea nivelului său de conştiinţă care atrage diferitele tentaţii umple omul de un zel şi mai mare în împlinirea mereu mai intensă a practicii spirituale; aceasta incită puternic virtutea căci cu cât omul se simte mai slab, cu atât trebuie să se înarmeze cu forţa sau puterea de a învinge.

Sfântul Pavel spune că Dumnezeu îi “pedepseşte” pe cei pe care îi acceptă şi-i primeşte ca fii. Stă scris în Cartea Înţelepciunii că Dumnezeu îi încearcă şi-i ispiteşte pe cei drepţi, în acelaşi fel în care se încearcă aurul incandescent într-un furnal. Este semnul că regele sau prinţul are încredere într-un cavaler, atunci când îl trimite la luptă. Am văzut un senior care, după ce accepta pe cineva printre tovarăşii săi de arme, îl trimitea noaptea afară, îl ataca el însuşi şi se lupta cu el. Odată, puţin a lipsit să nu fie omorât de un om supus unei astfel de încercări şi, ca urmare, a avut o şi mai mare afecţiune pentru acel gentilom.

Lucrarea lăuntrică (a realităţii noastre divine)

Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu în om nu poate fi tulburată sau frânată nici de timp, nici de spaţiu; în ea există ceva asemănător Lui. Există ceva lăuntric, înalt şi necreat, fără dimensiune şi fără înfăţişare, în care Tatăl Ceresc îşi pune pecetea: natura noastră esenţial divină; este cu neputinţă ca cineva să împiedice lucrarea interioară a virtuţii şi să pună o stavilă în calea lui Dumnezeu ce trece prin inima omului. Lucrarea divină străluceşte zi şi noapte. Ea îl slăveşte şi îl preamăreşte pe Dumnezeu.

Lucrarea lăuntrică în accepţiunea de efort al cunoaşterii de sine este permanent orientată spre bine şi constă în a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile tale”. Ea devine puternică prin practică şi bogată prin generozitatea sa. Ea depăşeşte suferinţa şi actul de a suferi.

Lucrarea lăuntrică este divină, este asemenea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, revelează natura potenţial divină a omului.

Lucrarea interioară nu se poate închega şi nu poate exista nicăieri în altă parte decât în inimă, în inima lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte lucrarea exterioară, ea primeşte bunătatea divină cu ajutorul lucrării interioare, adusă şi răspândită printr-o coborâre a dumnezeirii.

Despre vid

Sfântul Augustin spune: “Fă-te un gol ca să fii umplut”. Tot ceea ce trebuie să primească şi să fie receptiv, trebuie în mod obligatoriu să fie golit. Iată de ce, cu cât mintea este mai deplin golită de orice reprezentări formale, cu atât ea poate primi mai din belşug ceea ce Dumnezeu dăruieşte, şi cu cât primeşte mai mult, cu atât mai mare este bucuria ei şi se uneşte cu ceea ce a primit. Astfel puterea superioară a sufletului îl poate primi doar pe Dumnezeu în îmbelşugare şi plenitudine. Această unire, acest flux şi această fericire nu se compară cu nici o fericire din această lume. Dacă stă în puterea ta să goleşti total cupa şi să o menţii golită de orice, chiar şi de aer, cupa îşi va uita natura şi golul o va purta către cer.

Despre posedarea lui Dumnezeu

Omul nu trebuie să se mulţumească doar cu un Dumnezeu pe care-l gândeşte, pentru că atunci când gândul dispare, dispare şi Dumnezeu.

Omul trebuie mai degrabă să-l posede pe Dumnezeu în esenţa sa, cu mult deasupra gândurilor omeneşti şi deasupra oricărei creaturi. Omul care îl posedă pe Dumnezeu în esenţa sa, îl găseşte pretutindeni şi, pentru el, Dumnezeu străluceşte în toate lucrurile, căci toate lucrurile au pentru el harul lui Dumnezeu şi el îi vede chipul în toate lucrurile. În el, Dumnezeu străluceşte tot timpul, în el se realizează o renunţare totală şi imaginea Dumnezeului său preaiubit şi prezent se întipăreşte în el. Omul trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi, aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial, asemenea celui care învaţă să scrie şi care, pentru a dobândi această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de aridă şi dificilă ar fi pentru el această activitate. Mai întâi, el trebuie să-şi amintească fiecare literă şi s-o întipărească puternic în sine. Apoi, după ce posedă această artă, el se eliberează complet de imagine şi gândire, începând să scrie fără dificultate, în mod spontan. Tot astfel, şi omul trebuie să se pătrundă de prezenţa divină, să se formeze după forma Dumnezeului său preaiubit, în aşa fel încât prezenţa Sa să-l poată lumina fără nici un efort. Pentru început, omul are nevoie de o gândire şi de o pătrundere atentă, asemenea şcolarului pentru arta sa.

Cel care iubeşte cu înflăcărare şi cu toată puterea un lucru în aşa fel încât nu mai are plăcere, nici inimă pentru nimic altceva, se gândeşte numai la acel lucru; cu siguranţă, indiferent de ceea ce face, iubirea nu se stinge niciodată în el şi în toate lucrurile el regăseşte imaginea iubită şi aceasta este cu atât mai prezentă, cu cât iubirea sa devine mai puternică. Acest om nu caută odihna (decât în ceea ce iubeşte) şi nici o nelinişte nu-l tulbură. Acest om este mult plăcut lui Dumnezeu, căci toate lucrurile sunt pentru el mai divine decât pentru ceilalţi oameni.

Relaţia fiinţei (care aspiră spre Dumnezeu) cu lumea exterioară

Manifestările exterioare nu trebuie să fixeze o imagine permanentă care să-l facă pe om să uite de Dumnezeu. Aceasta se va produce atunci când inima este plină de Dumnezeu. Urmărind să atingă acest nivel, atunci când începătorul pe calea spirituală lucrează printre oameni, mai înainte de toate el trebuie să se înstăpânească puternic în Dumnezeu şi să-l fixeze ferm în inima sa, unindu-se cu el în toate preocupările, gândurile, voinţa şi puterea Sa, pentru ca nici o altă imagine să nu se mai poată forma în el.

Omul nu poate învăţa fugind de lucruri sau îndepărtându-se de exterior pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales interiorizarea, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile, aflându-l pe Dumnezeu. E nevoie de sârguinţă, de iubire, de o cunoaştere vie, adevărată, chibzuită a intenţiei Spiritului Suprem în legătură cu lucrurile şi oamenii. Cel care nu îl are pe Dumnezeu nu se simte bine nicăieri şi cu nimeni, dar cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, se simte bine oriunde şi cu oricine. Noi va trebui să folosim toate conjuncturile, oricare ar fi ele, acolo unde ne aflăm, indiferent de ce vedem sau auzim, oricât de străine şi nepotrivite le-am considera. În toate acţiunile sale şi în toate lucrurile, omul trebuie să-şi folosească vigilent raţiunea, să ia cunoştinţă de fiinţa sa interioară şi pretutindeni să-l găsească pe Dumnezeu în modul cel mai înalt posibil. “Fiţi ca acei care veghează tot timpul şi îşi aşteaptă stăpânul”. Cei care aşteaptă sunt vigilenţi şi vor să vadă de unde ar putea veni Cel pe care îl aşteaptă; ei privesc tot ceea ce se iveşte, oricât de străin li s-ar părea că este, ca să vadă dacă n-ar fi Acela. Tot astfel, adică în mod conştient, Dumnezeu trebuie căutat în toate lucrurile. Pentru aceasta trebuie să se depună tot zelul, orientând toate resursele şi puterile în  căutarea şi împlinirea unirii cu Dumnezeu. Pentru cel care lucrează astfel, Dumnezeu străluceşte într-adevăr în lucrurile profane tot atât de limpede ca şi în cele divine. Aceasta nu înseamnă că omul ar trebui să facă el însuşi ceva profan sau necuviincios, ci că tot ceea ce vede sau aude în exterior, el întoarce spre Dumnezeu. Cel căruia Dumnezeu îi este în acest fel prezent în toate manifestările, care îşi domină şi îşi foloseşte în mod suprem raţiunea, cunoaşte adevărata pace şi posedă cu adevărat Împărăţia cerurilor.


[1] Acesta este un nivel mai greu de atins care implică un nivel profund de trezire a sufletului. Aspirând cãtre atingerea acestui nivel (la care în mod spontan lumina spirituală a sufletului radiază şi sfinţeşte toate acţiunile noastre) putem porni în sens invers: dăruindu-ne în acţiune din tot sufletul, gândindu-ne că ceea ce facem este pentru Dumnezeu; astfel, acţiunea dăruită lui Dumnezeu începe să lucreze în sufletul nostru şi ne sfinţeşte.

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE AL MISTICII ORIENTALE – Ep.7

PARAMAHAMSA YOGANANDA

(1895 – 1952)

”Indiferent de ceea ce tu percepi, fii conştient că există o, realitate mult mai vastă, care în această clipă îţi scapă. Indiferent de persoana cu care tu vorbeşti, imaginează-ţi că există o fiinţă invizibilă pentru cel care nu este receptiv la realitatea subtilă, care îţi vorbeşte prin intermediul acelei fiinţe. Indiferent de acţiunea pe care o realizezi, urmăreşte să percepi o altă prezentă alături de tine care te priveşte, te ghidează şi-ţi dăruieşte putere. În momentul în care priveşti în ochii oamenilor, fii conştient că primeşti prin intermediul privirii lor un mesaj de la Dumnezeu.”

S-a născut pe 5 ianuarie 1895 la Gorakhpur în nord estul Indiei, în apropiere de munţii Himalaya. Numele lui de familie era Mukunda Lal Ghosh. Tatăl lui, Bhagbat Charan Ghosh, era vicepreşedintele uneia dintre cele mai importante companii de căi ferate din India, această funcţie implicând numeroase deplasări, motiv pentru care familia a locuit succesiv în mai multe oraşe în timpul copilăriei lui Mukunda.  Părinţii lui erau amândoi practicanţi Kriya Yoga şi discipoli ai lui Lahiri Mahasaya.

Încă din copilărie, Paramahamsa Yogananda  a avut o credinţă puternică şi o frenetică aspiraţie către Divin. Având un înalt nivel spiritual, el îşi amintea fragmente din existenţa exterioară în care fusese un yoghin solitar pe vârfurile înzăpezite ale Himalayei şi suferea foarte tare din cauza neputinţei şi limitărilor pe care i le impunea micuţul lui trup. Dorinţa lui cea mai  fierbinte era dintotdeauna să se întoarcă în Himalaya şi să găsească un Maestru spiritual care să îi ghideze mai departe practica spirituală.

Fiinţa care a luminat primii ani ai existenţei lui a fost Lahiri Mahasaya, Maestrul părinţilor săi, al cărui portret, aşezat la loc de cinste în altarul familiei, era obiectul contemplărilor şi devoţiunii lui zilnice. Pentru el Lahiri Mahasaya era o prezenţă vie, care îl ajuta întotdeauna în situaţiile dificile. În jurul vârstei de 8 ani, bolnav fiind de holeră asiatică, medicii declaraseră că nu are nici o şansă să supravieţuiască. În ciuda faptului, el s-a autovindecat în mod miraculos prin contemplarea plină de dăruire a fotografiei Maestrului.

Evenimentul tragic care a marcat profund copilăria lui Mukunda a fost moartea mamei lui, fiinţa care cu căldura, generozitatea şi afecţiunea ei însufleţea întreaga familie. La un an de la moartea mamei sale, pe când Mukunda avea 10 ani, Anata, fratele lui mai mare, i-a trimis mesajul pe care mama sa i-l încredinţase pe patul de moarte. Ea şi-a dorit ca fiul ei să ştie că Lahiri Mahasaya îi dăduse binecuvântarea sa pe când Mukunda era încă în faşă  şi că îi prezisese că va fi yoghin, că va urma învăţătura sa  şi că va aduce multe suflete în Împărăţia lui DUMNEZEU. Un alt sfânt care venise într-o zi în casa lor îi prezisese apropiata ei moarte şi o rugase să îi încredinţeze lui Mukunda o amuletă de argint pe care era înscrisă o mantră. “ El o va primi în momentul când se va simţi gata să renunţe la lume pentru a-l căuta pe DUMNEZEU”. Această amuletă i-a trezit lui Mukunda amintiri uitate din alte vieţi şi l-a însoţit şi protejat până în apropierea întâlnirii cu Maestrul său spiritual.

Într-adevăr, micul Mukunda era pregătit să renunţe la lume şi a încercat de mai multe ori să fugă în Himalaya, dar tatăl lui i-a interzis să facă acest lucru înainte de terminarea studiilor medii şi l-a adus înapoi de fiecare dată. Singura  lui bucurie erau desele vizite pe care le făcea fiinţele sfinte care locuiau în apropierea casei lui.

După terminarea studiilor secundare, el a plecat la ashramul din Benares condus de Swami Deyananda, unde spera să se poată dedica meditaţiei. Dar a fost dezamăgit de disciplina strictă de acolo şi de faptul că o mare parte din timp era consacrată activităţilor gospodăreşti şi organizatorice. La scurt  timp după aceea l-a întâlnit într-un mod miraculos pe Maestrul lui.

Acesta era Sri Yukteswar. Spre marea lui dezamăgire, tocmai când se bucura că scăpase de şcoală, acesta i-a cerut să urmeze studiile Colegiului din Calcuta, explicându-i:” cândva vei merge în Occident. Oamenii vor gusta mai bucuroşi înţelepciunea antică a Indiei dacă Maestrul hindus posedă o diplomă universitară”.

Natura lui Paramahamsa Yogananda era iubire şi devoţiune pură. În viziunea lui, dăruirea faţă de Divin ar fi însemnat o viaţă retrasă petrecută în meditaţie pe culmile munţilor, ceea ce nu corespundea misiunii sale. Sri Yukteswar  a fost cel care, prin exemplul său strălucit, l-a pregătit pentru a-şi îndeplini misiunea ce implica o viaţă socială intensă şi dinamică. Maestru desăvârşit, aflat în permanentă fuziune cu Conştiinţa Cosmică, Sri Yukteswar nu neglija şi nu dispreţuia aspectele practice ale existenţei în această lume şi îşi modela discipolii în aşa fel încât ei poată face faţă în mod exemplar solicitărilor de natură socială.

În 1915, Paramahamsa Yogananda a absolvit Colegiul din Calcuta, după ce anii studenţiei îi petrecuse mai mult în ashramul Maestrului său decât în Universitate.  Imediat după absolvirea Colegiului, el a făcut legământul de renunţare la lume şi a intrat în Ordinul Swami.

Doi ani mai târziu, în 1917, a înfiinţat o şcoală pentru băieţi la Dinika, în Bengal, urmărind să le ofere copiilor o educaţie cât mai complexă care să îi pregătească pentru o existenţă mai armonioasă şi dinamică atât în plan material cât şi în plan spiritual. A început cu şapte elevi, dar după un an, datorită generozităţii Maharajahului din Kasimbazar el a avut posibilitatea de a muta şcoala, care avea din ce în ce mai mulţi elevi, în palatul de la Ranchi. Programele pentru învăţământul secundar conţineau, pe lângă  disciplinele curente, şi ore de agricultură, industrie, comerţ. Urmând idealul de educaţie al înţelepţilor, elevii învăţau şi metode yoghine de concentrare şi meditaţie, precum şi u sistem de educaţie fizică pus la punct de Paramahamsa Yogananda numit yogoda. Studiul era armonios îmbinat cu practica spirituală, precum şi cu munca fizică pe terenul agricol al şcolii şi cu treburile gospodăreşti. Paramahamsa Yogananda era foarte apropiat de elevii lui, înconjurându-i cu multă căldură şi afecţiune în timp ce le îndruma paşii spre atingerea idealului spiritual.

În 1920, Paramahamsa Yogananda a primit o invitaţie pentru a reprezenta India la Congresul Internaţional al Religiilor, care se ţinea în acel an la Boston. El  a plecat în America, având atât binecuvântarea Maestrului lui spiritual, cât şi pe cea a lui Babaji, Mahavatarul veşnic tânăr, care l-a vizitat înainte de plecare, spunându-i:

“ Tu eşti cel pe care l-am ales pentru a răspândi în Occident Kriya Yoga. Cu mulţi ani în urmă l-am întâlnit pe gurul tău, Sri Yukteswar , la Kumbha Mela. Atunci l-am anunţat că te voi conduce la el pentru a te instrui. “.

Deşi oarecum inhibat la început de reputaţia materialistă a Occidentului şi de lipsa obişnuinţei de a vorbi în public, cu atât mai puţin în limba engleză, graţie inspiraţiei divine, Paramahamsa Yogananda şi-a îndeplinit în mod desăvârşit misiunea sa. Pe 6 octombrie 1920 a ţinut prima sa conferinţă în America, la Congres. El a rămas în America după închiderea Congresului şi a petrecut următorii patru ani în Boston ţinând conferinţe, deschizând cursuri de yoga şi publicând o culegere de poezii, Cântecele sufletului.

În 1924, a traversat America ţinând conferinţe în faţa a mii de oameni, turnea care s-a încheiat cu o vacanţă în nord, în Alaska. La sfârşitul anului 1925, cu ajutorul unor discipoli generoşi, şi-a stabilit reşedinţa pe Domeniul Muntelui Washington, Los Angeles. În toată  decada 1920 – 1930, americanii, cu zecile de mii, au urmat cursurile sale de yoga. în 1929, Paramahamsa Yogananda le-a dedicat o nouă carte de rugăciuni, Şoaptele eternităţii.În 1935, s-a întors în India la chemarea subtilă a Maestrului său, care se pregătea să părăsească această lume. În drumul spre India el s-a oprit mai întâi la Londra, apoi a străbătut împreună cu însoţitorii lui Europa, vizitând-o pe Therese Neumann, precum şi numeroase locuri sfinte de pe tot cuprinsul continentului. În India i s-a făcut o primire deosebit de caldă, iar reîntâlnirea cu Maestrul lui, Sri Yukteswar , a fost o emoţie şi o bucurie pe care cuvintele nu o pot reda. Scurta perioadă petrecută în India a fost una de activitate intensă, punctată de vizite la fiinţele sfinte pe care Paramahamsa Yogananda le îndrăgea atât de mult. El a participat cu o mare bucurie la ritualurile funerare ale Maestrului său, dar a avut bucuria de a-l reîntâlni după câteva luni, când Sri Yukteswar se materializează în mod miraculos în faţa sa, relevându-i unele mistere ale existenţei în lumile subtile superioare din punct de vedere spiritual şi demonstrând  printr-o nouă experienţă nemurirea spiritului.

La sfârşitul anului 1936, Paramahamsa Yogananda se întoarce în America, după ce mai întâi ţine o serie de conferinţe la Londra. Discipolii care îl aşteptau în California construise între timp ashramul de la Encinitas, pe care i l-au oferit în semn de bun venit. În mijlocul splendorilor de pe malul Pacificului, Paramahamsa Yogananda a dus la bun sfârşit o operă proiectată de mai multă vreme: Cântecele cosmice – traducera în engleză şi muzica pentru aproape 40 de imnuri, unele originale, altele adaptări ale melodiilor străvechi. Opera sa mai include textul unei interpretări spirituale a vieţii lui IISUS care a apărut periodic în revista Self – Realization şi o traducere comentată a Bhagavad Gitei (1951). Paramahamsa Yogananda şi-a părăsit corpul fizic la 7 martie 1952.

Moartea sa i-a umplut de uimire pe discipolii occidentali, deoarece corpul fizic al Maestrului şi-a păstrat strălucirea şi prospeţimea nealterate după ce spiritul l-a părăsit. Sicriul a fost închis la 20 de zile după deces fără ca trupul neânsufleţit să prezinte cele mai mici urme de descompunere.

Şcoala de yoga pe care el a fondat-o în America se numeşta Self – Realization Fellowship, iar cea din India Yogoda Sat – Sanga Brahmacharya Vidyalaya.

Opera sa fundamentală rămâne Autobiografia unui yoghin. Această carte fiind un document spiritual de o inestimabilă valoare, deoarece prezintă viaţa şi realizările unor fiinţe divine care au trăit în India în secolul trecut şi la începutul acestui secol, multe dintre faptele relatate putând să pară de necrezut pentru o minte închistată de prejudecăţi şi dogme. El descrie cum a întâlnit fiinţe care aveau puterea de a fi simultan în două locuri (sfântul cu două corpuri), fiinţe care pluteau prin aer (levitau), care aveau puterea de a impregna cu un anumit parfum diverse obiecte, care trăiau fără a consuma nici un fel de hrană (Therese Neumann, Giri Bala), relatează câteva cazuri de vindecări miraculoase şi de înviere a morţilor. Sri Yukteswar i-a mărturisit discipolului său că scrierea acestei cărţi fusese prezisă de Lahiri Mahasaya în felul următor:

“ La 50 de ani după moartea mea, viaţa mea va fi descrisă într-o carte, datorită profundului interes faţă de yoga în Occident. Acest mesaj yoghin va face înconjurul globului, ajutând la stabilirea unei fraternităţi umane, născută din percepţia directă a Tatălui unic”.”

Paramahamsa Yogananda a făcut cunoscută Ştiinţa Kriya Yoga unui număr foarte mare de discipoli din întreaga lume. Dar el a pus accentul asupra practicii spirituale subliniind că o înţelegere teoretică, dacă nu este însoţită de o practică susţinută, este lipsită de valoare. Referitor la acest aspect, Paramahamsa Yogananda le spunea discipolilor săi:

“Cel care doreşte să ajungă un virtuos al pianului va practica zilnic 12 ore pe zi.  Dacă practică numai câteva minute, cu mintea distrată, gândindu-se la altceva, nu va ajunge niciodată un bun pianist. La fel se întâmplă şi cu fiinţa care porneşte în căutarea lui DUMNEZEU. Cum ai putea să speri că Îl vei găsi dacă vei încerca numai pe jumătate? Va fi foarte dificil să-l găseşti pe DUMNEZEU. Dacă  un pianist trebuie să muncească foarte mult ca să ajungă o personalitate, cu atât mai mult un aspirant trebuie să se focalizeze în meditaţia sa pentru a reuşi să înţeleagă Infinitul.

Pentru a vă încuraja o să vă spun că pe calea spirituală toţi cei care vor depune eforturi sincere vor ajunge cu siguranţă la ţintă.

Nu poţi să spui acelaşi lucru în cazul ambiţiilor terestre. Nu oricine poate deveni un celebru pianist pentru că, indiferent de domeniul de activitate, în vârf este loc doar pentru câteva persoane. Însă toţi oamenii pot să realizeze plenar că sunt copiii lui DUMNEZEU”.

Paramahamsa Yogananda a fost un mare maestru spiritual al acestui secol care a urmărit să reveleze Occidentului bogăţia spirituală a Orientului şi care a dorit să trezească în sufletele semenilor lui dorul de DUMNEZEU.

“ Cum să-l iubeşti pe DUMNEZEU? Iubeşte-L aşa cum un sărac iubeşte banii, aşa cum un înecat tânjeşte după o gură de aer, aşa după cum o fiinţă rătăcită în deşert tânjeşte după o cană de apă. Iubeşte-L cu înflăcărarea primei iubiri a tuturor îndrăgostiţilor.

Atunci când vei învăţa să-L iubeşti cu toată inima ta, atunci Îl vei găsi. Doar atunci vei fi cu adevărat yoghin, fiinţă ce a atins uniunea cu DUMNEZEU.

Contopirea cu Fiinţa  Preaiubită Cosmică este cea mai minunată experienţă posibilă. Este vis în vis, bucurie în bucurie, un milion de divine iubiri într-una singură ce-ţi vor topi inima. În orice punct din spaţiu te-ai afla, vei primi dragostea Sa, strălucind cu intensitatea a milioane de sori. De fiecare dată când vei gândi că ai epuizat dragostea Lui vei simţi cum un val infinit te cuprinde şi te topeşte în fericire.

Aceasta este extazul divin!”


Cuvinte din lumină

Adevărul Ultim este simplu. El nu poate fi exprimat în cuvinte. Fiinţa umană poate să-l cunoască doar prin revelarea Sinelui Suprem (Atman).

Savanţii contemporani îşi folosesc mentalul pentru a îmbunătăţi mediul înconjurător, pentru a-l adapta cât mai bine vitezei de creştere şi de diversificare a societăţii. Oamenii de spirit folosesc puterea mentalului pentru a atinge Iluminarea. Puterea minţii conduce omul pe calea obţinerii fericirii profunde, singura capabilă de a-l proteja de pericolele exterioare.

Astfel, este evident că atitudinea oamenilor de spirit este net superioară demersurilor oamenilor de ştiinţă.

La ce ne serveşte să ne consacram timpul pentru obţinerea de bunuri şi satisfacţii efemere? Spectacolul vieţii este văzut de toate religiile asemeni unei piese de teatru – iluzoriu. Majoritatea oamenilor sunt convinşi că piesa este reală şi eternă şi ajung să sufere nespus când, într-un final, descoperă că existenţa lor se va sfârşi şi că vor lăsa în urmă toată agoniseala de-o viaţă.   Suferinţa este rezultatul orbirii spirituale.

Înţeleptul consideră această piesă de teatru ca iluzorie, efemeră şi îşi caută fericirea şi împlinirea în Esenţa fiinţei sale, Sinele Nemuritor. Pentru cei care sunt orbi, viaţa este o veritabilă „maşină infernală”: mai devreme sau mai târziu îi va distruge.

A dori să posezi bunuri materiale înainte de obţinerea stării de calm interior este o situaţie la fel de prostească cu a muri de sete atunci când te îmbăiezi într-un lac.

Dacă dorim să eliminăm toate suferinţele, trebuie să evităm nu sărăcia în plan material, ci sărăcia spirituală, pentru că aceasta este cauza tuturor necazurilor şi amărăciunilor umane.

Oamenii uită că energia nervoasă şi cerebrală pe care ei o consumă pentru satisfacerea capriciilor lor antrenează, datorită diminuării potenţialului vital al fiinţei, scurtarea duratei vieţii. Materialiştii sunt atât de preocupaţi de câştigul lor, încât ei nu sunt capabili nici măcar pentru câteva clipe să se relaxeze şi să se bucure de ceea ce au realizat.

Cât de înşelătoare este viaţa! Priviţi cu atenţie oamenii care vă înconjoară. Întrebaţi-vă dacă ei sunt cu adevărat fericiţi. Uitaţi-vă la toate aceste priviri lipsite de bucurie. Observaţi cât de goi sunt ochii lor. Chiar dacă materialismul tentează umanitatea prin plăceri facile şi imediate, este sigur că o astfel de viaţă nu poate să ne aducă o fericire durabilă.

Pentru ignorant, în spatele fiecărui moment de plăcere se ascunde şarpele durerii şi al suferinţei.

Sufletul nu poate găsi fericirea în acumularea de bunuri materiale, pentru simplul motiv că fericirea nu este artificială. Pierzând contactul cu beatitudinea divină, el speră să acopere această lipsă cu ajutorul unor pseudo-plăceri. Dar, pe un plan mai profund al existentei, el va rămâne întotdeauna conştient de lipsa sa de comuniune cu Divinul, înlăuntrul fiinţei sale, ştie că plăcerile simţurilor nu îi vor aduce împlinirea dorită.

Cât timp trebuie să mai rătăcim până când, sătui de atâta suferinţă, să descoperim fericirea în interiorul fiinţei noastre, unicul loc în care ea există cu adevărat?

Adevăratul ţel al existenţei

Treziţi-vă înainte ca visul vostru să se topească în infinit. Unde va fi atunci casa voastră, familia voastră, în momentul în care corpul vostru va dispare? Voi nu sunteţi acest corp. El nu este decât „farfuria” pe care aţi primit-o pentru a participa la „festinul” spiritului. De ce să nu învăţaţi această lecţie esenţială înainte să muriţi? Nu vă lăsaţi înşelaţi de limitările minţii voastre umane şi nu uitaţi nici o clipă că adevărata voastră natură este Spiritul.

Krishna a spus: „Părăseşte oceanul suferinţei şi al mizeriei! Viaţa în Dumnezeu este o sărbătoare continuă. Ignorând prezenţa Lui, existenţa devine plină de griji, dureri şi decepţii. Ţelul vieţii umane nu constă în a te căsători, a supravieţui şi a muri. Acesta este destinul animalelor.

De ce să trăieşti uitând că eşti om? Dumnezeu ţi-a dăruit inteligenţa pentru a o folosi să descoperi sensul existenţei tale. El te-a făcut inteligent pentru a-ţi dezvolta discernământul spiritual, singurul care te ajută să-L găseşti. Foloseşte cu înţelepciune acest dar! Nu deveni sclavul inteligenţei pentru că dacă vei proceda astfel aceasta îţi va aduce numai suferinţă!”

Adevăratul ţel al vieţii este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Tentaţiile acestei lumi vă sunt prezentate pentru a vă ajuta să vă dezvoltaţi discernământul. Preferaţi plăcerile simţurilor sau beatitudinea divină? Plăcerile exercită o anumită atracţie, dar dacă nu le veţi rezista veţi ajunge într-un moment în care problemele şi greutăţile nu mai încetează.

Obţinerea sănătăţii, a liniştii interioare şi a fericirii durabile este imposibilă celor care se lasă dominaţi de plăcerile senzuale. Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce o fericire infinita. Mai devreme sau mai târziu, fiecare fiinţă trebuie să înveţe de la viaţă această lecţie.

Priviţi luminile oraşului. Nu sunt minunate? Totuşi, unele din aceste lumini pot ascunde crime sordide. Nu vă lăsaţi seduşi de aparenţe. Adeseori, strălucirea lor este superficială, în spatele aparenţelor, urmăriţi să găsiţi Adevărul Etern.

Voi nu aţi venit pe lume doar pentru a câştiga bani, a avea familie şi a muri. Destinul vostru este glorios. Sunteţi copii ai Infinitului. Cele mai minunate împliniri pe care vi le puteţi imagina vă aşteaptă atunci când îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu. Comoara Sa vă-aparţine. Ce mai aşteptaţi? De ce să mai pierdeţi timpul în ocolişuri nenumărate? Mergeţi  şi căutaţi-L  direct pe El.

Valoarea omului nu este determinată de personalitatea sa, ci de faptul că este picătură din Dumnezeu.

Anii pe care îi petrecem în existenta terestră sunt secunde în comparaţie cu eonii care preced naşterea noastră sau cu incomensurabila perioadă de timp care va veni după ce vom părăsi această lume. De ce să te identifici cu această personalitate trecătoare? Casa, familia, ţara în care te-ai născut nu-ţi aparţin. Adevărata ta patrie este Infinitul. Adevărata durată a vieţii tale este Eternitatea.

Oamenii trăiesc imitându-i pe ceilalţi, trăiesc după opiniile altora. Dacă doreşti să „guşti” cu adevărat viaţa, trebuie să asculţi vocea ta interioară şi nu părerile celorlalţi.

Nu uita nici o clipă de Dumnezeu. Această lume va continua şi fără tine, pentru că tu nu eşti. mai important decât alţii. De-a lungul anilor, milioane de „personalităţi” au sfârşit în „tomberoanele” istoriei. Trebuie să învăţăm să, cultivăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu. El este singurul rost al vieţii.

Pe ecran, personajele unui film par foarte reale, dar privind din cabina de proiecţie poţi să observi că ele nu sunt animate decât de o singură rază de lumina. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Marele Film al Creaţiei. Dumnezeu a spus :”Să se facă lumina’!” (Geneza, 1:2) şi întregul Univers a fost emanat de o singură rază de lumina divină. Este un film cosmic, asemănător cu cel din sala de cinematograf.

Diferenţa constă în faptul că, în sala de cinematograf, spectacolul este bidimensional, solicitând doar văzul şi auzul, în timp ce „filmul” cosmic este multidimensional şi afectează toate cele cinci simţuri ale omului, în sala de cinematograf, imaginile proiectate pot să vă facă să râdeţi sau să plângeţi, dar filmul proiectat de Dumnezeu este mult mai complex şi deci mult mai captivant. „

Un fizician comenta cu condescendenţă:

„Este foarte frumos să reprezint arborii, florile, râurile ca părţi ale visului lui Dumnezeu. Ştiinţa a revelat că toate aceste lucruri sunt identice în esenţă, că toate sunt formate din protoni şi electroni”.

Prompt, Yogananda l-a întrerupt:

„Dacă tu ai lăsa o grămadă de cărămizi să cadă la sol, crezi că vor forma o casă? Cu siguranţă că nu. Este necesară o inteligenţa pentru a face ceva coerent cu o grămadă de cărămizi. Protonii şi neutronii sunt „cărămizile” din care a fost construit Universul. Dar a fost necesară o Inteligenţă pentru ca acesta să capete forma pe care o are.

Toate florile, toate râurile, toţi arborii sunt dotaţi cu inteligenţă.”

Sufletul şi Dumnezeu

Dumnezeu este Oceanul de Spirit, iar oamenii sunt asemănători valurilor care apar pe suprafaţa sa. Văzute dintr-o barcă, aceste valuri par să fie foarte diferite – unele sunt înalte şi puternice, altele sunt mici şi insignifiante. Dintr-un avion vedem numai oceanul, fără a sesiza valurile ce anima suprafaţa sa.

La fel se întâmplă cu cel absorbit de jocul iluziei, Maya. El se ataşează de succes şi este trist când suferă un eşec. Îi este teamă de durere şi boală, iubeşte existenţa terestră şi este îngrozit de moarte. Valurile existenţei umane par reale şi infinit diversificate, în ochii unei fiinţe eliberate totul este Brahman, totul este Dumnezeu.

Cu cât furtuna este mai puternică, cu atât valurile simt mai înalte. Cu cât vântul iluziei suflă mai puternic asupra minţii unei fiinţe, cu atât mai mult ea urmăreşte să se distingă de cei din jurul său.

Este cu neputinţă să te ascunzi de Creator. Toţi facem parte din Dumnezeu, la fel cum valurile fac parte din ocean. Noi nu suntem separaţi de El decât în aparenţă.

Persoanele care vor să-şi afirme personalitatea şi să se ridice deasupra celorlalţi prin vanitate şi orgoliu, la un moment dat se vor lovi cu putere de valurile celorlalte ego-uri, provocate tot de o furtună a iluziei.

Atâta timp cât este furtună, suprafaţa oceanului nu va cunoaşte liniştea. La fel, spiritul uman, perturbat de furtuna iluziei nu va găsi niciodată pacea şi nu va experimenta decât neliniştea şi angoasa. Pacea nu apare decât după furtună, indiferent dacă este vorba de elemente ale Naturii sau de conştiinţa unei persoane. „Valul” ego-ului va exista atâta timp cât fiinţa va fi pierdută în Maya (în iluzie).

In măsura în care ego-ul discipolului se va diminua, acesta va accepta o nouă relaţie cu Spiritul Infinit. O fiinţă evoluată spiritual nu încearcă nici o clipă să fie mai presus decât celelalte şi urmăreşte în permanenţă să trăiască în armonie cu cei din jurul său, cu Natura, cu Dumnezeu.

Analogic vorbind, dacă am considera că Dumnezeu este curentul electric atunci oamenii sunt becurile. Forma, culoarea şi luminozitatea becurilor poate varia la infinit, dar cauza care determină ca toate aceste becuri să dea lumină este, identică în toate cazurile.

Oamenii sunt înşelaţi de aparente. Ei exclamă: „Ce fiinţă frumoasă! Ce păr frumos! Ce surâs strălucitor!” – dar în momentul în care curentul se întrerupe, ce devine culoarea? Cine mai admiră culoarea şi forma unui bec stins?

Nu uita nici o clipă adevărata Sursă a energiei vieţii.

Tot analogic vorbind, am putea spune că fiinţele umane sunt asemănătoare unor mici flăcări produse de o lampă cu gaz, iar pe Dumnezeu am putea să-L comparăm cu combustibilul. Forţa flăcării este proporţională cu comunicarea dintre flacără şi combustibil. La fel, cu cât noi ne deschidem mai mult faţă de prezenţa divină, cu atât El îşi poate manifesta lumina şi forţa Sa în vieţile noastre.

Invers, cu cât ne închidem mai mult faţă de Dumnezeu, datorită orgoliului şi indiferenţei faţă de nevoile celor din jurul nostru, cu atât Flacăra Divină, forţa şi inspiraţia Sa se vor reduce în proporţia obstrucţiei pe care noi o realizăm; iar în momentul în pare închiderea devine totală, flacăra dispare, chiar dacă mai există combustibil.

Nenumărate fiinţe sunt, atât de secate de vitalitate încât putem spune că nici nu există. Nu le putem considera în viaţă, în sensul obişnuit al cuvântului Despre ei vorbeşte IIisus când spune: „Lăsaţi morţii să-i îngroape pe cei morţi”.(Matei, 8:22)

Imaginaţi-vă mai multe recipiente pline cu apă şi lumina Lunii cum se reflecta pe suprafaţa apei din ele. Reflexia sa va fi diferită pentru flecare recipient, deşi ele reflectă aceiaşi Lună. Extrapolând, Dumnezeu este reflectat distinct de flecare fiinţă umană, dar nu este afectat de aceasta. Chiar dacă veţi distruge toate recipientele cu apă, Luna va rămâne neafectata, neschimbată.

Înţelept este cel care, primind lumina vieţii în „vasul” conştiinţei sale, ridică capul către Cer pentru a descoperi originea reală a luminii, Dumnezeu. Cel care, din contră, se încăpăţânează să reflecte doar „Luna”, se păcăleşte grav şi va înţelege aceasta atunci când recipientul său va fi distrus de trecerea vremii.

Pentru cel care îl iubeşte pe Dumnezeu, toate elementele creaţiei nu sunt decât o reamintire permanentă a prezentei Sale. „Reamintiţi-vă, în primul rând” – spune Iisus – „că împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. (Luca, 17;21)

Oamenii sunt asemeni valurilor oceanului: ei dansează în furtuna iluziei. Oceanul nu încetează să-i aspire către El. Mai devreme sau mai târziu, ei vor fi resorbiţi şi în final se vor topi din nou în vastul Ocean al Iubirii Divine, care i-a emanat.

Un Dumnezeu, o religie

Un fermier avea şase fii, toţi orbi. într-o zi, el i-a rugat să spele un elefant. După ce fraţii au terminat treaba, fiecare a încercat să descrie animalul.

„Este foarte simplu” – a spus primul. „Acest animal este format din două oase foarte mari, acoperite de piele” – a spus primul frate; el îi spălase spatele.

„Cum poţi să spui astfel de prostii?” – a replicat cel de-al doilea. „Elefantul este asemănător unui tub lung”; el îi spălase trompa.

Cel de-al treilea, care a spălat urechile a spus că elefantul este format dintr-o pereche de evantaie.

Al patrulea a declarat că elefantul este format din patru coloane; el îi spălase picioarele.

Cel de-al cincilea, care spălase părţile laterale susţinea că elefantul este asemenea unui zid care respiră.

Cel de-al şaselea le-a spus: „Nici unul n-o să mă faceţi să cred prostiile pe care voi le-aţi spus. Eu ştiu: elefantul este asemenea unei frânghii care a coborât din cer”; el îi spălase coada.

Fiecare încerca să-i convingă pe ceilalţi că el are dreptate, astfel că s-au luat la ceartă. Tatăl, aflând motivul discuţiei, a zâmbit, şi le-a spus: „Copiii mei, nici unul dintre voi nu aveţi cu adevărat dreptate”.

„Să n-am dreptate?” – a spus unul dintre ei. „Fraţii mei sunt nişte mincinoşi şi tu acum încerci să spui că şi eu mint?”

„Copiii mei” – le-a spus tatăl, pe un ton conciliant – „fiecare dintre voi a spălat doar o parte din elefant, dar eu sunt singurul care-l pot vedea întreg. El este exact cum fiecare dintre voi l-aţi descris; dar este şi ceva mai mult, ceva ce voi nici nu vă puteţi imagina”. Astfel, el le-a descris cum arată cu adevărat un elefant.

„La fel se întâmplă şi cu diversele concepţii despre Divin ale diferitelor religii” – a conchis Sri Yogananda. „Dumnezeu este unul, dar căile care ne duc la El sunt numeroase şi aceasta poate să dea naştere Ia nenumărate confuzii şi conflicte”.

Un catâr poate transporta pe spatele său o mare cantitate de biblii şi scrieri sacre. Credeţi că aceasta îl va face mai spiritual? Din contră, această încărcătură îl va priva şi de limitata sa libertate de mişcare.

Adevărurile spirituale care sunt afirmate de religie sunt eterne. Dar din momentul în care au fost revelate de marii maeştri spirituali forma lor s-a diluat, s-a opacizat, datorită interpretărilor date de fiinţe umane netrezite spiritual.

Acesta este motivul pentru care Divinul trimite pe Pământ, din când în când, pe unul din Fiii Lui Iluminaţi, pentru a face să reînvie spiritul religios şi pentru a reda învăţăturilor tradiţionale puritatea originală. Priorităţile urmărite variază întotdeauna funcţie de necesităţile diverselor epoci, dar adevărurile fundamentale rămân eterne.

Legea vieţii are ca finalitate armonizarea fiinţei atât cu natura sa interioară, subiectivă, cât şi, bineînţeles, cu cea exterioară ei, obiectivă. Dacă vă veţi atinge cu degetele de o plită încinsă vă veţi arde. Durerea fizică este avertismentul pe care-l primiţi din partea Naturii pentru a înţelege ce trebuie să evitaţi pentru a vă păstra integritatea corporală.

Dacă îi trataţi pe cei din jurul vostru cu răutate, cu siguranţă că viaţa vă va trata într-un mod asemănător, iar în final inima voastră va fi împietrită şi viaţa voastră va deveni tristă şi searbădă. Prin astfel de exemple, Natura vă avertizează că printr-o atitudine dizarmonioasă ajungeţi să vă răniţi propriul Sine.

Dacă recunoaşteţi existenta acestei legi şi aliniaţi ei toate acţiunile voastre vă veţi bucura de o fericire durabilă, de o sănătate de fier şi de o perfecta armonie, atât în universul vostru lăuntric, cât şi în relaţiile voastre cu întreaga creaţie.

Când dorinţa ne tulbură mintea este important să ne amintim acest mare adevăr: „Când ne va inunda starea de beatitudine, orice suferinţă va dispare.”

Nu te identifica niciodată cu greşelile pe care le comiţi. Tu eşti copilul lui Dumnezeu, întotdeauna raportează-te la relaţia ta eternă cu EL.

Cel mai mare păcat pe care o fiinţă poate să-l facă este să se considere un păcătos. Pentru că doar gândind astfel, deschizi uşa şi inviţi păcatul să intre în mintea ta.

Să  te   defineşti  în   termenii   limitării   umane   înseamnă   să desacralizezi imaginea Divinului din fiinţa ta.

Nu te preocupa de defectele pe care le ai. Reaminteşte-ţi bunele tale acţiuni şi de tot binele care există în lume. Convinge-te de perfecţiunea ce există în tine. Aceasta te va ajuta să realizezi natura ta eternă, de copil al Divinului.

O cameră poate rămâne în întuneric timp de mii de ani, dar atunci când vom intra cu o lumânare aprinsă întunericul va dispare. La fel se întâmplă şi cu păcatul.

Totuşi, nu poţi să elimini păcatul din mintea unei fiinţe la fel de simplu cum poţi să elimini întunericul dintr-o cameră. Dar cu ajutorul devoţiunii şi al meditaţiei profunde întunericul -. din fiinţa ta va dispare, ca şi cum niciodată nu ar fi existat.

Nu contabilizaţi niciodată greşelile voastre. Urmăriţi să vedeţi dacă dragostea voastră pentru Dumnezeu este profund sinceră, pentru că pe Dumnezeu nu-L deranjează imperfecţiunea voastră, greşelile voastre; pe Dumnezeu, îl deranjează indiferenţa.

Dacă acoperim un obiect aurit cu un voal negru, vom spune că este negru? Bineînţeles că nu. Vom ştii întotdeauna că în spatele acelui voal obiectul este aurit.

Tot aşa, atunci când vom îndepărta vălurile ignoranţei care acoperă Spiritul, vom descoperi frumuseţea neschimbătoare a naturii noastre divine.

Simplul fapt de a gândi că nu suntem liberi este suficient pentru a ne împiedica să conştientizăm că în esenţă suntem de-a pururi liberi. Dacă nu putem elimina această idee nu vom reuşi niciodată să intrăm în samadhi.

Samadhi nu este ceva ce trebuie să obţinem; este ceva ce deja avem. Intru eternitate existăm în comuniune cu Dumnezeu şi doar pentru o scurtă perioadă de timp suntem răpiţi de iluzie, după care suntem din nou liberi în El.

„Maestre”, l-a întrebat într-o zi un discipol pe Yogananda, „dacă eu aş pretinde că sunt liber aceasta nu ar fi suficient ca să devin liber, nu-i aşa?”

„Ba da”, şi Maestrul a adăugat cu un surâs, „dar tu ţi-ai răspuns singur la întrebare. Tu ai spus «aceasta nu ar fi suficient ca să mă facă să fiu liber.»”

„Ne pare rău pentru cei care sunt bolnavi,” a spus Maestrul. „De ce să nu avem aceiaşi stare de compasiune şi pentru cei care sunt în păcat? Ei sunt «bolnavi» spiritual.”

Ignoranţa spirituală este cel mai mare păcat. Ea face ca toate celălalte păcate să devină posibile.

Dumnezeu te iubeşte la fel de mult ca pe Iisus, Krishna sau pe alţi mari sfinţi şi maeştrii spirituali. Tu eşti o picătură din Marele Ocean al Spiritului, iar oceanul este format în mod egal din toate picăturile sale.

Şi tu eşti o parte din Dumnezeu. Acest statut ţi-a fost conferit de Dumnezeu însuşi. Tu aparţii  Lui.

Fii în permanenţă conştient de ideea perfecţiunii tale în Dumnezeu. Aurul rămâne aur chiar dacă este îngropat în pământ de-a lungul anilor.

„Dacă nu aş avea nici un fel de dorinţă”, l-a întrebat un discipol pe Yogananda, „nu aş pierde toate motivaţiile, nu aş deveni un fel de robot uman?”

„Multe fiinţe îşi imaginează aceasta” i-a răspuns Maestrul. „Ei cred că în momentul în care nu mai au dorinţe interesul pentru viaţă dispare; aceasta nu se întâmplă deloc, ba din contră: abia atunci vei descoperi că întreaga viaţă este mult mai interesantă. Hai să ne gândim acum la aspectul negativ al dorinţei. Acesta te face să îţi fie teamă şi încontinuu să te întrebi: «ce se va întâmpla dacă….?» sau «dacă acest lucru nu se va întâmpla?».

Trăieşti într-o permanentă stare de anxietate legată de viitor sau într-o stare de regret continuu legat de trecut. Non-ataşamentul permite să trăim plenar starea de libertate interioară şi de bucurie divină. Atunci când vei fi capabil să te bucuri de prezent atunci îl vei putea găsi pe Dumnezeu. Absenţa dorinţei nu îţi distruge motivaţiile; cu cât vei ajunge să trăieşti mai mult în Dumnezeu cu atât va fi mai mare bucuria pe care o vei experimenta.”

Condiţiile exterioare obiective sunt întotdeauna neutre. Modul în care reacţionaţi Ia ele le determină să pară benefice sau nu. Trebuie să vă transformaţi reacţiile fată de circumstanţele exterioare.

Aceasta este esenţa întregului sistem Yoga – a neutraliza cu ajutorul Spiritului valurile reacţiunii. Fiţi în permanenţă fericiţi interior. Nu încercaţi să modificaţi exteriorul pentru a-l adapta cerinţelor voastre; urmăriţi mai bine să vă transformaţi interior.

Nu vei putea să te eliberezi atât timp cât îţi va mai fi frică. Cea mai bună metodă de ardere a karmei este să-ţi îndeplineşti plin de bucurie îndatoririle şi să întâmpini plin de curaj tot ceea ce viata îţi oferă.

Calea spirituală este formată din 25% efortul aspirantului, 25% ajutorul guru-lui şi 50% Grafia Divină. Dar este absolut necesar ca cele 25 de procente ale discipolului să fie formate din 100% efort şi sinceritate.

Modul tău de a gândi şi fluxul de graţie divină ce se va manifesta in viaţa ta este determinat de profunzimea conştientizării Sinelui fiinţei tale.

Marile miracole ale credinţei sunt posibile doar pentru cei care au perceput Divinul ca fiind unica realitate

Sunt multe pietre care există pe pământ, dar dintre toate doar câteva sunt diamante. În mod similar, adevărurile spirituale nu pot fi găsite printre opiniile umane confuze. Graţia divină este una dintre cele mai rare şi preţioase diamante. Ea poate fi obţinută numai de cei care o caută încontinuu, cu răbdare şi fermitate; iar pentru ca cineva să ajungă să o experimenteze nu este suficient doar să citească câteva cărţi spirituale sau să audieze câteva conferinţe.

Graţia nu va fi niciodată găsită acolo unde oamenii cred că ea trebuie să fie. Ea trebuie căutată într-un anumit mod, la locul potrivit şi într-o stare de spirit potrivită. Starea de spirit necesară pentru a putea primi Graţia Divină este o atitudine necondiţionată de dragoste faţă de Dumnezeu. Locul potrivit este în voi înşivă şi maniera potrivită este liniştea unei meditaţii profunde.

Pentru a-L găsi pe Dumnezeu, trebuie să vă puneţi de acord cu metodele şi legile sale.

Realizarea Sinelui Suprem este mesajul tuturor religiilor; acestea te ajută să-ţi descoperi potenţialul spiritual al fiinţei, pentru a realiza că nu eşti altceva decât copilul lui Dumnezeu. Valul trebuie si înţeleagă că realitatea sa, de simplu val, este temporară. Să înţeleagă că existenţa sa nu rezidă în forma pe care o are, ci în apa oceanului, a cărei realitate substanţială o manifestă. Realizarea adevăratei sale naturi necesită topirea, cufundarea în ocean şi unirea cu el.

Să presupunem că un evreu se converteşte la creştinism; deci nu va mai merge la sinagogă şi se va duce în fiecare duminică la biserică. Crezi că această mică schimbare îi va asigura mântuirea? Cu siguranţa că nu, cu excepţia cazului în care această schimbare nu va trezi în fiinţa sa adevărata iubire pentru Dumnezeu. Religia ta nu trebuie să-ţi fie precum un costum de haine, exterioară fiinţei tale, ci asemeni unui veşmânt de lumina”. Prin costum eu nu mă refer numai la învelişul fizic, ci şi la gândurile şi dorinţele în care oamenii se închistează. Ele nu te reprezintă. Descoperă că eşti în spatele acestor înlănţuiri, că eşti asemeni lui Buddha, Iisus sau Krishna. Pentru că aceste extraordinare fiinţe au venit pe Pământ pentru a ajuta oamenii să perceapă reflexia Sinelui Etern înlăuntrul lor.”

Propriul tău corp este templul lui Dumnezeu.. Descoperindu-ţi Sinele îl vei realiza pe Dumnezeu. Indiferent ce temple vizitezi şi indiferent ce ritualuri urmezi, cel mai important pelerinaj al tău va fi cel interior. Ultimul ritual religios constă în ofranda- energiei tale pe altarul comuniunii cu Absolutul Divin. Acesta este motivul pentru care Iisus a spus: «Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica». (loan, 2:19)

Atunci când te rogi lui Dumnezeu fă-o din tot sufletul tău. Spune ceea ce cu adevărat simţi. Nu ceea ce crezi tu că El ar dori să simţi. Fii total sincer faţă de Ei, pentru că nu ai cum să-i ascunzi trăirile tale interioare. O rugăciune intensă conferă o deosebită forţă mentală. Gândurile tale vor fi atunci focalizate şi centrate asupra Sa. Fără sinceritate, aceasta nu va avea loc. Dacă nu simţi nici un fel de stare de devoţiune roagă-te Lui astfel: „Dumnezeu, ajută-mă să te iubesc!” Dacă mintea ta este tulburată de nenumărate dorinţe roagă-te astfel: „Dumnezeu, mintea mea este plină de dorinţe, dar eu te doresc pe Tine mai mult decât orice. Ajută-mă să elimin orice limitare, pentru a mă putea cufunda în oceanul Tău de pace.” Este bine să te rogi cât mai des lui Dumnezeu, chiar şi pentru a obţine anumite bunuri materiale; dar este mult mai bine să te rogi ca voinţa Lui să o manifeşti în întreaga ta viaţă. El este ceea ce tu ai cu adevărat nevoie şi va face mult mai multe pentru tine decât îţi poţi imagina, înainte de toate, caută-L pentru El însuşi, pentru dragostea Lui. Roagă-l: „Tată, revelează-mi-te!” Dacă îL vei chema în acest fel plin de sinceritate, cu siguranţă întotdeauna va fi alături de tine.

Nu te ruga niciodată cu atitudinea unui cerşetor. Nu uita nici o clipă că eşti copilul lui Dumnezeu. Copilul Lui fiind, ai drept asupra comorilor Sale. Roagă-te fiind convins că te ascultă, deoarece cu siguranţă îţi va îndeplini toate rugăminţile dacă te vei ruga Lui plin de dragoste. Roagă-te cu toată inima ta, cu toată intensitatea. Formulează-ţi rugăminţile cu dragoste, nu cerşi. Cerându-i nu trebuie nici o clipă să urmăreşti să-I impui voinţa ta Lui, ci roagă-te cu fermitate, convins fiind că El îţi va dărui tot ce este mai bine pentru tine. Iisus exprimă aceasta când spune: „Rugaţi-vă cu credinţă”. (”Tot ceea ce vă veţi ruga cu credinţă în rugăciunea voastră veţi primi”. Matei 21:22)

O credinţă fermă şi iubirea sinceră sunt elementele cele mai importante în rugăciune.

Roagă-te lui Dumnezeu astfel: „Preaiubitul meu infinit, eu ştiu că Tu eşti mai aproape de mine decât aceste cuvinte pe care le folosesc în rugăciunea mea; mai aproape chiar decât gândurile mele cele mai intime. Depăşind toate sentimentele agitate, eu simt în permanenţă dragostea şi grija Ta pentru mine. Dincolo chiar de trezirea mea actuală spirituală, eu simt susţinerea şi ghidarea Conştiinţei Tale. Depăşind chiar şi dragostea mea pentru Tine, eu voi deveni din ce în ce mai conştient de dragostea Ta.”

Dacă vei continua să te rogi astfel cu toată intensitatea, vei simţi prezenţa Sa ca pe o mare bucurie ce îţi va umple inima, în această stare de bucurie covârşitoare vei ştii că El este alături de tine şi că îi aparţii cu adevărat.

Roagă-te într-o stare extatică, meditează într-o stare extatică şi în fiecare moment liber pe care îl ai gândeşte-te la Dumnezeu. Fii asemeni acului unui busole care, indiferent cum este aceasta orientată, arată nordul. Aceasta trebuie să fie atitudinea unui yoghin. Indiferent unde mergi sau ce faci, mintea ta trebuie să fie întotdeauna orientată către steaua polară a prezenţei lui Dumnezeu din fiinţa ta.

Cum să-L iubeşti pe Dumnezeu? lubeşte-L aşa cum un sărac iubeşte banii, aşa cum un înecat tânjeşte după o gură de aer, aşa cum o fiinţă rătăcită in desert tânjeşte după o cană cu apă. Iubeşte-L cu înflăcărarea primei iubiri a tuturor îndrăgostiţilor.

Atunci când vei învăţa să-L iubeşti din toată inima ta, atunci Îl vei găsi. Doar atunci vei fi cu adevărat yoghin, fiinţă ce a atins uniunea cu Dumnezeu.

Contopirea cu Fiinţa Preaiubită Cosmică este cea mai minunată experienţă posibilă. Este vis în vis, bucurie în bucurie, un milion de divine iubiri într-una singură ce-.ţi vor topi inima, în oricare punct din acest spaţiu te-ai afla, vei primi dragostea Sa, strălucind cu intensitatea a milioane de sori. De fiecare dată când vei gândi că ai epuizat dragostea Lui vei simţi cum un val infinit te cuprinde şi te topeşte în fericire.

Acesta este extazul divin!

Sufletului îi place foarte mult să mediteze, pentru că intrând astfel în contact cu Spiritul, experimentează cea mai intensă stare de bucurie. Nu uita aceasta niciodată; în mod special atunci când te afli într-o o stare de agitaţie mentală. Aversiunea faţă de meditaţie este datorată ego-ului şi nu sufletului.

Doar aspiranţii yoga ce realizează un efort extrem pot să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu; nu cei care în permanenţă găsesc scuze spunând cum ar fi: „Mai întâi trebuie să am din ce să trăiesc, pe urmă să găsesc un loc liniştit, şi după aceea voi începe să meditez.”

Cei care continuă să amâne practica lor spirituală nu vor ajunge niciodată să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar dacă îţi vei spune: «acum, chiar în acest moment, voi intra într-o meditaţie profundă» – poţi să atingi instantaneu o stare spirituală înălţătoare. Atunci când o fiinţă moare de somn, ea poate adormi oriunde, instantaneu. Tot aşa se întâmplă şi cu o fiinţă care îl iubeşte pe Dumnezeu. Ea poate medita oriunde, chiar şi într-un loc foarte aglomerat sau foarte zgomotos.

Nu aştepta în fiecare zi să vezi cum înfloreşte o floare spirituala în grădina vieţii tale. Ai încredere că Dumnezeu, dacă te vei dărui total lui, îţi va da împlinirea spirituală la timpul Său, adică la momentul potrivit. După ce ai plantat sămânţa aspiraţiei divine, ud-o zilnic printr-o practică spirituală intensă şi prin acţiuni corecte.

Elimină din fiinţa ta indecizia, neîncrederea şi inerţia. Când lăstarii divinei percepţii apar îngrijeşte-i cu devoţiune şi într-o dimineaţă vei observa cu uimire cum a înflorit cea mai frumoasă floare, floarea Realizării Sinelui.

Nu fii nerăbdător sau neliniştit în efortul tău de a-L găsi pe Dumnezeu. Dăruie-te cu toată inima, dar nu fii nerăbdător să aştepţi efectele. Fii calm, îndreaptă-te spre ţelul tău divin cu linişte şi pace în suflet.

Trăieşte în această lume ca un musafir. Adevăratul tău cămin nu este aici. Chiar dacă actul casei în care trăieşti este pe numele tău, cui a aparţinut el înainte ca tu să-L cumperi şi cine-L va avea după moartea ta. Această existentă nu este decât un refugiu, o scurtă etapă în lungul voiaj care te conduce către Dumnezeu Tatăl. Consideră-te un invitat pe Pământ. Atâta timp cât eşti aici musafir, încearcă să fii cât mai agreabil. Urmăreşte să acţionezi cât mai bine şi cât mai responsabil, ai grijă de tot ceea ce Dumnezeu îţi pune la dispoziţie şi nu uita nici o clipă că sunt ale Lui şi nu ale tale.

Ce inconştienţi sunt oamenii că îşi irosesc timpul pentru a-şi îmbuiba corpul, a acumula bogăţii şi a ajunge să aibă maximum de posesiuni. In momentul în care vor muri vor trebui să lase totul în urma lor. Ei se pierd în scuze interminabile: „Nu am timp să meditez”, spun ei, „trebuie să mă duc la toate acele întâlniri de afaceri”. Dar uită că atunci când Dumnezeu îi va chema la el vor fi obligaţi să întrerupă toate aceste angajamente. Moartea este singurul „angajament” ce nu poate fi anulat.

De ce să pierzi atunci atâta timp cu lucruri efemere? Cât de orb eşti. Trezeşte-te! Dacă Dumnezeu te cheamă trebuie să laşi în urmă toate plăcerile sau durerile acestei lumi.

„Caută-mă”, îţi spune El. „Şi vei găsi în Mine bucuria imperisabila” pe care tu o cauţi de atâta timp în valurile impermanenţei. Tot ceea ce tu ai dorit, de-a lungul a nenumărate încarnări nu vei găsi decât în Mine, pentru totdeauna.

Consideră întotdeauna că nu aparţii nimănui şi că nimeni, de fapt, nu îţi aparţine. Tu eşti în trecere pe acest Pământ şi adevăratul motiv pentru care eşti aici este foarte diferit de cel pe care tu îl crezi.

Familia ta consideră că îi aparţii, dar dacă vei muri şi vei renaşte la vecinii tăi, crezi că te va recunoaşte?

Şi prietenii tăi cred că le aparţii, dar dacă vor exista mici neînţelegeri între voi câţi îţi vor rămâne loiali?

Oamenii spun că îşi iubesc aproapele, dar ei nu se iubesc decât pe ei înşişi. De fapt, ei îi iubesc pe ceilalţi numai în măsura în care aceştia le fac pe plac. Adevărata iubire este atunci când, chiar cu preţul unui sacrificiu personal, îţi face plăcere să poţi genera fericire fiinţei iubite. Oare câte fiinţe iubesc astfel? Foarte puţine! Şi câte dintre ele sunt la rândul lor iubite? Şi mai puţine.

Iubirea noastră pentru Dumnezeu nu rămâne niciodată fără răspuns. Şi este chiar mult mai mult decât recompensată, pentru că Dumnezeu ne înţelege chiar şi atunci când toţi cei din jurul nostru ne înţeleg greşit. Pentru că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când toţi ne părăsesc. Pentru că Dumnezeu şi-aduce aminte de noi chiar şi atunci când toţi ceilalţi ne-au uitat. Noi suntem ai lui Dumnezeu şi doar ai Lui pentru eternitate.

O regulă de aur pe care trebuie să o urmezi întreaga viaţă este să păstrezi starea de martor în tot ceea ce se întâmplă. Ca să înţelegi mai bine ceea ce vreau să-ţi spun îţi voi da următoarele exemple.

Indiferent de ceea ce tu percepi, fii conştient că există o, realitate mult mai vastă, care în această clipă îţi scapă. Indiferent de persoana cu care tu vorbeşti, imaginează-ţi că există o fiinţă invizibilă pentru cel care nu este receptiv la realitatea subtilă, care îţi vorbeşte prin intermediul acelei fiinţe. Indiferent de acţiunea pe care o realizezi, urmăreşte să percepi o altă prezentă alături de tine care te priveşte, te ghidează şi-ţi dăruieşte putere. In momentul în care priveşti în ochii oamenilor, fii conştient că primeşti prin intermediul privirii lor un mesaj de la Dumnezeu.

Orice eveniment din viaţa ta priveşte-l detaşat cum se derulează şi întreabă-te ce vrea Dumnezeu să te înveţe din această experienţă.

Dacă doreşti să simţi pe Dumnezeu cum te ghidează în întreaga ta viaţă nu pierde timpul vorbind prea mult. Liniştea este altarul Spiritului.

Atunci când eşti în compania celorlalţi fii alături de ei cu toată fiinţa ta. Dar în clipa când rămâi singur fii doar cu Dumnezeu. Şi fă tot posibilul să petreci cât mai mult timp cu El.

Solitudinea este preţul evoluţiei.

Când în cei din jurul tău vei vedea numai aspectele lor negative, numai ce este rău în fiinţa Ior, adu-ţi aminte că de fapt este ceva în neregulă cu persoana ta.

Atunci când eşti într-o stare de armonie interioară, toate lucrurile ţi se vor părea corecte pentru că atunci vei realiza că toate fac parte din Dumnezeu. Doar în acel moment vei accepta viaţa aşa cum este şi vei privi cu înţelegere şi simpatie toate fiinţele indiferent de greşelile pe care le fac.

Nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să fii rău cu oamenii din jurul tău. Nu poţi să-L iubeşti şi totuşi în inima ta să mai existe ură. Modul în care te comporţi cu ceilalţi reflectă starea ta de conştiinţă şi condiţionările tale.

Să nu-ţi imaginezi vreodată că poţi câştiga dragostea lui Dumnezeu, dacă tu nici măcar nu eşti capabil să cucereşti dragostea fiinţelor din jurul tău. Dacă cu adevărat îl iubeşti pe El, trebuie să-L iubeşti pe El în toţi.