NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 9

Sri Ramana Maharishi

1879 – 1950

Sri Ramana Maharishi, pe numele sau original Venkataraman, s-a nascut putin dupa miezul noptii de 29 spre 30 decembrie 1879. A urmat liceul uniunii americane din Madurai, fiind destul de putin atras de aspectele spirituale. Avand o constitutie fizica robusta, era interesat de sport si de obicei castiga intrecerile de lupte si inot.

Evenimentul ce a marcat inceputul transformarii si al devenirii sale a avut loc la mijlocul lunii iulie 1896, cu aproximativ sase saptamani inainte de plecarea sa din Madurai. Intr-o zi, in timp ce se afla singur in camera de la etaj din casa unchiului sau, desi era pe deplin sanatos, el a inceput totusi sa resimta o teribila teama de moarte. In aceasta situatie, orientandu-si mintea catre interiorul fiintei sale, s-a supus unui proces atent de analiza, spunandu-si: „Acum eu mor. Ce inseamna aceasta moarte? Cine este cel care moare? Este de fapt doar acest corp.” In acele momente el a trait cu adevarat experienta mortii, intinzandu-se la pamant, ramanand nemiscat si oprindu-si respiratia. Dar in acelasi timp a continuat linistit sa gandeasca: „Bine, atunci corpul este mort. Va fi dus pe terenul le incinerare si acolo va fi transformat in cenusa. Dar sunt Eu mort? Sunt Eu corpul meu? Corpul este mort si inert, dar eu simt intreaga forta a  personalitatii mele si chiar aud vocea Eu-lui meu interior. Asadar eu constientizez transcenderea timpului. Eu sunt deci insusi Spiritul nemuritor ce se adaposteste in acest corp tranzitoriu.” Toate aceste trairi nu au reprezentat un exercitiu intelectual, ci chiar experienta vie a constientizarii Sinelui, a acelei realitati interioare eterne si neperisabile. Aceasta traire constienta a mortii, care a transformat un scolar intr-un intelept, poate fi privita sub aspect mitologic, metafizic si moral: tanarul Venkataraman, in timpul acceptarii calme a sfarsitului firesc al trupului, si-a descoperit adevarata natura interioara, cea a purei constiinte, depasind astfel odata pentru totdeauna teama de moarte. Aceasta experienta inalta a identitatii totale, constiente si detasate de ansamblul minte-trup a determinat o revarsare continua a iubirii si bucuriei universale, ce a dovedit timp de jumatate de secol posibilitatea de a trai fara ego, in deplina armonie cu universul.

Absorbtia in Sinele Divin a continuat neintrerupta din acel moment. Asa cum avea sa explice ulterior discipolilor sai, pe fundalul acestei resorbtii in Sine, alte ganduri pot sa apara precum diferitele note intr-un cantec, dar vibratia constiintei de Sine este continua, asemenea sunetului fundamental pe care celelalte note il insotesc si cu care se contopesc.

Acea viziune a mortii nu a durat mai mult de o jumatate de ora, generand insa nu numai o transformare radicala si permanenta in viata sa, dar oferind si raspunsul la intrebarea „Cine sunt eu?”

Dupa acest eveniment, Venkataraman s-a daruit din ce in ce mai mult contemplarii Sinelui Suprem, studiile sale fiind parcurse aproape mecanic. Dovedind mult mai multa blandete si smerenie in relatiile sale cu oamenii, el vizita acum adeseori templul cu o fervoare profunda.

In ziua de 29 august 1896, Venkataraman s-a hotarat sa plece de acasa la templul de la Arunachala. A luat cu el doar banii necesari unui bilet de tren, lasand familiei o avand urmatorul continut: „Trebuie sa pornesc in cautarea Tatalui meu pentru a-i implini porunca, nimeni nu trebuie sa fie mahnit din aceasta cauza si nici un ban nu trebuie sa fie cheltuit pentru a fi gasit.”

Ajungand la Tiruvannamalai dimineata devreme, in ziua de l septembrie, a mers la templul lui Arunachaleshwara. Paharul fericirii era plin pana la margini. Febra ce-i devastase trupul mai multe zile 1-a parasit. Era sfarsitul calatoriei sale si revenirea Acasa.

Iesind afara din templu, tanarul s-a ras pe cap si si-a aruncat bagajele: putinii bani care-i mai ramasesera, pachetul cu dulciuri primite in dar pe drum si hainele, cu exceptia unui cordon. Apoi, s-a intors la templu, fiind udat pe drum de o ploaie puternica si, purificat astfel, s-a instalat in sala celor o mie de coloane unde a petrecut cateva saptamani de nemiscare si tacere.

Printre cei care au avut grija de el in acea perioada se numara Swami Seshadri, un ascet invatat, cu un inalt nivel spiritual. In perioada urmatoare Swami Brahmana, asa cum avea sa fie numit la inceput tanarul ascet, a gasit adapost intr-o mica incapere numita Patala Linga, situata sub sala templului. Furnicile, tantarii si alte insecte parazite i-au chinuit trupul pe parcursul saptamanilor petrecute acolo, dar tanarul, absorbit in constientizarea purei existente beatifice a Sinelui, a ramas neclintit.

Tarziu, tanarul Swami Brahmana a fost descoperit in acea incapere sordida, cu trupul acoperit de rani infectate, pline de pamant si puroi. A fost luat si dus la o piatra mandapa a unui mormant sfant din apropiere. De acum incolo isi va gasi adapost la diferite sanctuare si in padurile de la periferia orasului, expus privirii curioase a oamenilor, fiind adesea ingrijit de oameni inimosi – medici, credinciosi din oras, functionari ai templului si altii. In acele luni era absorbit intr-o continua contemplare a Sinelui Suprem, fiind practic rupt fata de lumea exterioara, astfel incat trebuia sa fie scuturat de umeri cu putere pentru a observa si accepta hrana si apa pe care unii credinciosi i le aduceau o data pe zi.

La inceputul anului 1897 a fost dus la Gurumurtam, un ashram cu imprejurimi linistite, departe de templu, unde a locuit timp de nouasprezece luni, in toata aceasta perioada el a continuat sa ramana absorbit in Sine, fiind ingrijit mai ales de un saddhu pe nume Uddanda Nayanar si de prietenul sau Anamalai Thambiran. I se aducea o singura masa pe zi, de obicei la pranz. Odata Thambiran a realizat un ritual de elogiere catre tanarul Swami, oferindu-i ca si consacrare flori, tamaie si camfor inainte de a-i servi masa zilnica. Dupa ce facut aceste preparative, a iesit pentru un timp, iar Maharishi s-a ridicat in picioare si a scris cu o bucata de carbune pe perete cateva cuvinte in tamila al caror inteles era ca masa a fost suficienta. Cateva zile mai tarziu, alti credinciosi au insistat sa stie numele lui si locul in care s-a nascut, asa ca el a scris in engleza: „Venkataraman, Tiruchuzhi”. Acesta a fost primul indiciu asupra personalitatii acelui tanar care in ciuda aspectului sau salbatic se dovedea un cunoscator al limbii engleze.

Ingrijirea tanarului ascet a fost curand preluata de Palaniswami, un saddhu Malayali a carui practica consta in adorarea imaginii lui Vinayaka la un sanctuar indepartat si care acum venise la Gurumurtam pentru adorarea unui „Zeu in viata”. Continuandu-si ritualul de adorare fata de Vinayaka, Palaniswami s-a dedicat si ingrijirii permanente a lui Swami Brahmana ajutandu-l timp de douazeci de ani.

La inceputul anului 1893, tanarul ascet, insotit de Palaniswami, a plecat de la Paralakunru stabilindu-se la pestera Virupaksha, denumita astfel dupa numele unui sfant care fusese ingropat acolo. A ramas in acel loc 17 ani. In timpul lunilor de vara, cand cursurile de apa din apropiere secau, se muta la o alta pestera, situata langa un mangotier. Palaniswami a continuat sa aduca hrana o data pe zi, pentru el si pentru maestru, pana cand acest lucru a devenit din ce in ce mai putin necesar datorita numarului tot mai mare de aspiranti si vizitatori ce aduceau ei insisi hrana.

In timpul sederii la Virupaksha, s-a realizat o intoarcere gradata a tanarului ascet, ce pastrase o tacere deplina fiind absorbit in contemplarea Sinelui, catre realitatea exterioara. El incepe deja sa-i adreseze cateva cuvinte lui Palaniswami la Gurumurtam. In final, acest lucru a devenit frecvent deoarece Palaniswami ii solicita adesea explicatii asupra continutului unor opere ca Adhyatma Ramayana, Yoga Vasistha, Kaivalya Navanitam si Viveka Chudamani. Tanarul Swami a invatat in acest scop cu ajutorul lui Palaniswami dialectul malayalam si curand a ajuns sa cunoasca foarte bine aceasta limba. Aceasta experienta s-a repetat atunci cand panditii apartinand diferitelor scoli i-au adus cartile favorite, scrise in propria lor limba, pentru a le lamuri si comenta unele aspecte legate de acestea. In acest fel el a ajuns sa invete limbile sanskrita si telugu.

In timpul celor 30 de luni dintre venirea sa la Tiruvannamalai si perioada in care a inceput sa raspunda in scris intrebarilor aspirantilor spirituali, tanarul ascet a petrecut o perioada spirituala intensa.

Raspunzand unor intrebari, el a explicat mai tarziu ca in timpul acelor luni petrecute in Tiruvannamalai fusese permanent cufundat intr-un ocean de inefabila fericire, uitand cu totul de trupul sau si de lumea inconjuratoare, reincepand apoi gradat sa-si refoloseasca simturile si mintea si sa invete din nou sa priveasca in exterior si sa comunice cu cei ce se apropiau de el. Intoarcerea lenta la activitatile obisnuite ale lumii exterioare si la conversatiile cu ceilalti oameni pot fi descrise ca o renastere intr-o fiinta noua, in intregime pura, eliberata de dorinte sau amintiri. El a devenit, s-ar putea spune, asemeni unui ecran pe care se puteau proiecta filme diferite sau ca o oglinda ce reflecta obiectele aflate in fata ei, fara a fi insa afectata de ceva.

Era necesar acum sa fie stabilite pe noi fundamente unele legaturi cu viata obisnuita si vorbirea, proces ce s-a desfasurat gradat si in timp indelungat. Curand dupa Marea Trezire, el a inceput sa viziteze templul din Madurai, iarasi si iarasi, contempland nemiscat imaginea lui Nataraja si a altor zei. Asa cum el insusi explica mai tarziu: „Sufletul renuntase sa mai fie una cu trupul si cauta un nou suport care sa-l sustina”. In primii ani la Tirunavannamalai, el a recunoscut in cuvintele scripturilor o expresie a Realului pe care o experimentase deja si care ii era familiara. Totusi, numai dupa o a doua experienta pe care a avut-o de aceasta data in prezenta altora, in anul 1912, Maharishi s-a simtit pentru totdeauna si in mod ferm stabilit in lumea Esentei Pure, percepand lumea fenomenala ca pe un film proiectat pe ecranul Sinelui Suprem sau ca pe un vis coerent  ce-i permitea totusi sa se amestece printre oameni si sa le vorbeasca, raspandind asupra lor compasiunea si gratia sa nesfarsita.

Marea faima de care se bucura ca fiinta eliberata, a adus in jurul lui un numar tot mai mare de aspiranti si cautatori ai intelepciunii, atat oameni simpli, neinstruiti, cat si oameni cu un inalt nivel de cunoastere. Departe de a-l considera o fiinta inaccesibila si distanta, vizitatorii gaseau intotdeauna mangaiere pentru durerile lor, chiar si numai in simpla sa prezenta, fara ca inteleptul sa rosteasca vreun cuvant. Reactia lui Maharishi fata de suferinta era in deplina concordanta cu remarca sa: „Un intelept plange cu cel care plange, rade cu cel care rade, se joaca cu cel ce se joaca si canta cu cel care canta, devenind cantecul insusi. Prezenta sa este precum o oglinda extrem de pura. Ea reflecta imaginea noastra, asa cum suntem. Noi suntem cei care ne jucam rolurile in aceasta viata. El este oglinda sau scena pe care se desfasoara spectacolul; cum ar putea fi ca reflectata? Nimic nu o poate atinge, ea fiind numai un suport.”

Ascultarea tacerii il face pe aspirantul spiritual sa isi puna eterna intrebare «Cine sunt eu?». Pentru a gasi raspunsul este necesara discriminarea intre real si ireal si intelegerea faptului ca actiunile corpului sunt perfect determinate din clipa in care vine in existenta. Singura libertate pe care o are fiinta este de a nu se identifica cu corpul sau.

Kavyakantha Ganapati, marele poet sanskrit, a fost cel care l-a numit pe Swami Brahmana – Bhagavan Sri Maharishi.

Experienta acelei morti aparente de la varsta de saisprezece ani s-a repetat, la un nivel mult mai profund, saisprezece ani mai tarziu, in anul 1912. Mai tarziu Maharishi i-a povestit acest episod lui Nagamma: „intr-o zi, m-am dus la rezervorul de apa, in fata la Panchiamman Kovil, impreuna cu Vasu (Vasudeva Sastri) si cu altii ca sa facem o baie, iar la intoarcere am luat-o pe o scurtatura. Pe masura ce ne apropiam de stanca in forma de broasca testoasa, m-am simtit obosit si ametit. Brusc imaginea lumii exterioare a disparut, fiind parca acoperita de o cortina alba. insa disparitia uneia si aparitia celeilalte a fost gradata, in asa fel incat o parte din peisaj si o parte din acel val alb stralucitor, erau simultan prezente in fata mea. Curand dupa aceea insa, lumea exterioara a disparut complet si am fost nevoit sa ma opresc. Am reluat mersul atunci cand valul alb stralucitor s-a destramat. Apoi fenomenul s-a repetat, starea de slabiciune fizica crescand. A trebuit sa ma sprijin de o piatra. Cum el s-a repetat si a treia oara, m-am asezat. Totul in jurul meu era imbracat intr-o lumina alba, stralucitoare.

Aveam senzatia unui vartej. Circulatia sangelui si bataile inimii mi s-au oprit, iar corpul a inceput sa capete o culoare cadaverica, astfel ca Vasu a crezut ca intr-adevar am murit si a inceput sa planga si sa ma imbratiseze. Schimbarea culorii corpului meu, imbratisarea lui Vasu, tremurul trupului sau si prezenta celorlalti in jur – de toate aceste lucruri eram perfect constient. Eram de asemenea constient ca mainile si picioarele mi se raceau si ca inima incetase sa mai bata, dar nu simteam nici o teama. Curgerea gandurilor si constiinta de Sine erau mereu prezente si nu-mi faceam griji in privinta starii trupului meu. Stateam cu picioarele incrucisate in postura lotusului (padmasana), dar nu simteam prezenta pamantului sub mine. Circulatia sangelui se oprise dar postura se mentinea perfecta. Totul a durat aproximativ 15 minute. Deodata am simtit un flux de energie revarsandu-se in intreg corpul. Inima a inceput sa bata si sangele circula acum din nou. Culoarea vinetie a corpului mi-a disparut. Am inceput sa transpir prin toti porii. Am deschis ochii, m-am ridicat si le-am spus: «Haideti. Sa mergem.» Am ajuns la pestera Virupaksha fara nici un alt incident. Numai in aceasta situatie, inima si respiratia au incetat sa mai functioneze simultan. Starea aceasta nu a fost deliberata; nu a fost nici o dorinta de a-mi vedea corpul asa cum arata dupa moarte. Mai avusesem o asemenea experienta inainte. Dar de data aceasta a fost mai intensa, mai completa.”                                                                                                     

Maharishi nu a cerut niciodata privilegii sau recunoasterea autoritatii sale. Activitatile sale zilnice erau atat de obisnuite, atat de simple, incat un vizitator l-a intrebat odata pe un discipol al Maestrului: „Ce va face pe voi sa credeti ca Bhagavan al vostru este un suflet realizat? El mananca si doarme si face totul ca si noi toti”. Mudeliar i-a explicat ca nu sunt semne exterioare prin care eliberat in viata sa poata fi remarcat si ca doar un intelept poate sa recunoasca un alt intelept.

Intr-adevar, au fost situatii cand strainii vazandu-1 pe Maharishi singur sau insotit, ocupat sau intentionand sa indeplineasca vreo munca, l-au confundat cu un tamplar sau cu bucatarul si l-au intrebat cu inocenta unde ar putea sa fie vazut Marele intelept.

In ashram-ul ce avea sa-i poarte numele, la Ramanashram, rutina zilnica a recitarii din Vede, a cantecelor devotionale, a meditatiilor tacute si a conversatiilor sustinute cu vizitatorii, era deseori indulcita de glumele lui Maharishi, pe care discipolii le primeau cu multa bucurie.

Paul Brunton descrie in cartile sale impactul pe care l-a avut asupra sa prezenta tacuta a lui Maharishi: „Nu-mi puteam desprinde privirea de la el. Tulburarea mea de la inceput, consternarea de a fi in totala ignoranta, au disparut treptat pe masura ce o ciudata fascinatie ma cuprindea cu tot mai multa forta. Dar aceasta scena neobisnuita nu a durat decat o ora si am inceput sa simt o liniste profunda, o transformare ce se petrecea in mintea mea. Una cate una, intrebarile pe care le pregatisem cu meticulozitate spre a i le pune maestrului au disparut. Nu mai avea importanta acum daca problemele care m-au nelinistit s-au rezolvat sau nu, stiam numai ca un rau de liniste curgea peste mine, ca o adanca pace patrundea in cele mai ascunse locuri ale sufletului meu si ca in sfarsit mintea mea torturata de ganduri incepuse sa se odihneasca.”

Major Chadwich, care a venit la Tiruvannamalai in 1935 dupa ce 1-a citit pe Brunton, spunea despre prima sa intrevedere cu Maharishi urmatoarele: „Am simtit pacea extraordinara, gratia, emanate de prezenta sa. Nu era ca si cum atunci il vedeam pentru intaia oara. Aveam impresia ca il cunosc din totdeauna … era asemeni unei oglinzi care reflecta propriile mele sentimente. Daca erai reticent si intimidat, el parea mai rezervat, dar daca raspundeai foarte natural imbratisarii atotcuprinzatoare a dragostei sale, atunci el te trata ca pe cineva asemeni lui.”

In lumina invataturilor lui Maharishi asupra unitatii si atemporalitatii Fiintei, supravietuirea psihica sau moartea este, strict vorbind, lipsita de importanta. Dar foarte putini, chiar dintre adeptii sistemului Advaita, s-au dovedit a fi mai presus de limitarile atasamentului si dorintei. Discipolii care ar fi dorit ca el sa-si continue existenta in corpul fizic, au fost foarte afectati dupa declansarea ultimei sale boli in februarie 1949, generata de aparitia unui cancer la cotul stang ce a continuat sa se extinda in sus. El nu a dorit sa se trateze, dar a fost convins sa se supuna unei serii de operatii. Doctorii stiau ca durerea care persista de mai multe luni trebuia sa fie ingrozitoare; si ei, ca si multi altii, se intrebau cum poate cineva sa o suporte cu asemenea detasare. In ciuda acestei lungi si dureroase disolutii a corpului, Maharishi a reamintit pana in ultima clipa discipolilor sai ca daca trupul sau imparte cu ei destinul comun al mortii, constiintele lor trebuie sa imparta cu el fericirea inefabila a existentei transcendente. Acelora care s-au simtit descurajati la gandul despartirii, Maharshi le-a spus: „Nu plec. Unde as putea pleca? Eu sunt aici. Nasterea si moartea sunt atribute ale corpului fizic, in timp ce pentru adevaratul Eu sau Pura Constiinta beatifica a Sinelui, ce transcende timpul si spatiul, nu exista nici inceput si nici sfarsit, nici intalnire si nici despartire”.

Sfarsitul a venit in 14 aprilie 1950. In acele momente a putut fi observata o stea cazatoare, nespus de luminoasa, venind dinspre sud si deplasandu-se lent catre nord, traversand cerul si disparand in spatele muntelui Arunachala. Aparitia acelui meteorit luminos a fost observata de multa lume de pe tot cuprinsul Indiei de Sud si a fost relatata pe larg in ziare. Unii discipoli din Madras si din alte parti, au banuit semnificatia fenomenului si au venit la Tiruvannamalai.

Puterea prezentei sale a fost resimtita de asemenea chiar si de multi oameni care nu l-au vazut niciodata, ci doar i-au privit fotografia. Asa cum el adeseori a spus, adevaratul guru este prezent pretutindeni pentru ca el nu este altcineva decat Constiinta Eterna a Sinelui. Natura sa este insasi constiinta beatifica a existentei in sine regasita in inima oricarei fiinte. De aceea Maharishi intruchipeaza pe deplin insasi magia naturala a existentei, magia de a fi o simpla fiinta omeneasca si simultan dumnezeiasca.

Text adaptat dupa „Minienciclopedia inteleptilor”, editura Ram.
 

CUVINTE DIN LUMINĂ

”Acela în care toate aceste lumi par să fie în mod ferm stabilite, acela care include în cuprinderea sa toate aceste lumi, acela din care se nasc toate aceste lumi, acela în care toate acestea există, acela prin intermediul căruia toate aceste lumi își găsesc existența și acela care este într-adevăr toate acestea – doar acela este realitate existentă, Atman – Sinele Suprem Absolut. Fie ca noi să păstrăm cu sfințenie acest Sine, care este adevărata realitate din Inima noastră.”

”Ceea ce este esenţial în orice sādhana (practică spirituală) este să încerci să aduci înapoi mintea agitată şi să o fixezi doar asupra unui singur obiect. De ce să nu o aducem înapoi şi să o fixăm în atenţia asupra sentimentului purei existenţe? Aceasta este ātma-vicāra, căutarea Sinelui (a Inimii Spirituale). Aceasta este tot ceea ce trebuie făcut.”

Extras din dialogurile spirituale susţinute cu discipolii săi

Întrebare: Ce este realitatea?

Răspuns: Realitatea trebuie să fie întotdeauna reală. Ea nu are nume și formă. Realitatea este ceea ce este dincolo de acestea. Deși ea susține limitările, ea însăși este lipsită de orice limită, nefiind prin nimic înlănțuită. Ea susține irealitățile, fiind ea însăși reală. Realitatea este ceea ce este. Ea este așa cum este. Ea transcende vorbirea, fiind dincolo de expresiile „existență, nonexistență”, etc.

Realitatea ce definește pura conștiință, care rămâne atunci când ignoranța este distrusă odată cu cunoașterea obiectelor, doar aceea este Sinele (Atma). În această Brahmaswarupa (forma reală a lui Brahman), care este conștiință de Sine concentrată, nu există nici cea mai mică urmă de ignoranță.

Realitatea care strălucește deplin, nu numai atunci când lumea este cunoscută, dar și atunci când lumea este necunoscută, fără a cunoaște suferința și fără a fi limitată de un corp, este forma ta reală (nija-swarupa).

Radiația beatitudinii conștiente, sub forma conștiinței ființei, strălucind în mod egal atât în interior cât și în exterior, este suprema și binecuvântata realitate primordială. Forma sa este tăcerea și ea este cunoscută de jnani ca fiind starea finală și inobstructurabilă a adevăratei cunoașteri (jnana).

Dobândiți cunoașterea faptului că jnana este nonatașament, puritate și realizare a lui Dumnezeu; căci singură jnana ce nu cunoaște uitarea de Sine este nemuritoare; doar ea este totul.

Î: Ce este această capacitate de conștientizare și cum poate cineva să o obțină și să o cultive?

R: Voi sunteți conștiința de Sine. Conștiința este un alt nume al vostru. Atât timp cât sunteți conștienți nu este nevoie să obțineți sau să cultivați aceasta. Tot ce aveți de făcut este să renunțați de a vă mai orienta către celelalte lucruri, deoarece acestea reprezintă non Sinele. Dacă cineva renunță la a mai fi conștient de ele, atunci va rămâne doar conștiința pură și aceasta este Sinele.

Î: Dacă Sinele este el însuși conștient, de ce nu sunt eu conștient de el chiar acum?

R: Aici nu este nici o dualitate. Cunoașterea voastră prezentă se datorează egoului și este doar relativă. Cunoașterea relativă necesită un subiect și un obiect, în timp ce conștiința de Sine este absolută și nu necesită prezența unui obiect.

Amintirea este de asemeni relativă, necesitând un obiect a cărui amintire trebuie să existe, și un subiect care trebuie să își reamintească. Atunci când nu există dualitate, cine își va reaminti de ce?

Sinele este etern prezent. Fiecare dorește să-și cunoască Sinele. Ce fel de ajutor trebuie să primească ființa pentru a se cunoaște pe sine însăși? Oamenii doresc să vadă Sinele ca pe ceva nou. Dar el este etern și neschimbat. Ei doresc să îl vadă ca pe o lumină strălucitoare, etc. Cum ar putea să fie așa? El nu este nici lumină, nici întuneric. El este doar așa cum este. El nu poate fi definit. Cea mai bună definiție este: „Eu sunt ceea ce sunt”. Srutis-urile (scrierile sacre) vorbesc despre Sine ca fiind de mărimea degetului mare, a firului de păr, a spark-ului electric, sau extrem de vast, sau mai subtil decât cel mai subtil element, etc. De fapt ele nu au nici un fundament. El este doar existență, dar diferită de real și ireal; este cunoaștere, dar diferită de cunoaștere și ignoranță. Cum ar putea fi el definit? Este simplă existență.

Î: Atunci când un om realizează Sinele, ce va vedea el?

R: Nu există nimic de văzut. Viziunea este doar existență. Starea de realizare a Sinelui, așa cum noi o numim, nu înseamnă atingerea a ceva nou sau cucerirea unui anumit țel care este foarte îndepărtat, ci pur și simplu a fi ceea ce întotdeauna ai fost și întotdeauna vei fi. Tot ceea ce este necesar este să renunți să mai privești realizările tale ireale ca și cum ar fi adevărate. Cu toții privim ca real ceea ce de fapt nu este real. Trebuie doar să renunțăm la această practică. Apoi trebuie să realizăm Sinele ca Sine; cu alte cuvinte „Să fim Sinele”. Într-un anumit stadiu, veți râde de încercarea voastră de a descoperi Sinele care este atât de evident pentru sine. Așadar, ce am putea răspunde la această întrebare?

Acest stadiu transcende atât vizionarul, cât și obiectul văzut. Nu mai există acolo ființa care vede pentru a vedea ceva. Tot ceea ce se poate vedea încetează acum să mai existe, rămânând doar Sinele.

Î: Cum putem cunoaște aceasta prin experiență directă?

R: Dacă vorbim despre cunoașterea noastră asupra Sinelui, trebuie să existe două astfel de realități numite Sine, un Sine care cunoaște, și un alt Sine care este cunoscut, precum și procesul cunoașterii. Starea pe care noi o numim realizare însemnă a fi pur și simplu noi înșine, și nu a cunoaște ceva sau a deveni ceva. Ființa realizată este ființa ce există în prezent și care a existat dintotdeauna. Nimeni nu poate descrie această stare. Putem doar să fim aceasta. Bineînțeles, noi vorbim adesea despre realizarea de sine din dorința utilizării unui termen potrivit. Cum să „REAL-izezi” sau să faci real ceea ce prin exclusivitate este real?

Î: Uneori spuneți că Sinele este tăcere sau liniște. De ce este el aceasta?

R: Pentru cei ce trăiesc identificați cu Sinele, așa cum frumusețea există în afara gândirii, nu există nimic care să fie gândit. Doar experiența tăcerii este cea la care trebuie să aderăm, deoarece, în această stare supremă nu există nimic altceva care să fie realizat decât noi înșine.

Î: Ce este mauna (tăcerea)?

R: Acea stare care transcende vorbirea și gândirea este mauna. Ceea ce este, este mauna. Cum ar putea fi explicată mauna în cuvinte?

Înțelepții o definesc ca fiind starea în care gândul „Eu”, (egoul), nu apare nici măcar ca fundal, existând doar Sinele (swarupa) identic cu tăcerea (mauna). În acest Sine Suprem se regăsește esența divină a oricărei ființe, jivatama, ca reflexie a Sinelui Esență individual. Singură experiența tăcerii oglindește reala și perfecta cunoaștere, orice alte cunoștințe fiind demne de milă și triviale. Cunoscând aceasta, multiplele diferențe obiective nu vor fi privite ca fiind reale, ci doar ca supraimpuneri peste adevăratul Sine, care îmbracă forma adevăratei cunoașteri.

Î: Atât timp cât corpurile și individualitățile animate se află în prezent pretutindeni, putânt fi observate în număr nelimitat, cum se poate spune să Sinele este unic?

R: Dacă ideea „Eu sunt corpul” este acceptată, Sinele devine multiplu. Starea în care această idee dispare este adevărata existență în Sine, în această stare nemaiexistând alte obiecte. Din acest motiv Sinele este privit ca fiind unic.

Atât timp cât corpul însuși nu există, privind din punctul de vedere natural al Sinelui, el existând doar în viziunea extrovertită a minții, care este înlănțuită de puterea iluziei, a numi Sine spațiul conștiinței, dehi (posesorul corpului) este greșit. Lumea nu există fără de corp, corpul nu există niciodată în afara minții, mintea nu există niciodată în afara conștiinței și conștiința nu există niciodată în afara realității.

Pentru ființa înțeleaptă, ce a dobândit cunoașterea Sinelui prin divinizarea „Eu”-lui interior, nu există nimic altceva în afara Sinelui care să fie cunoscut. Deoarece atunci când egoul, care identifică forma corpului cu „Eu”-l real, dispare, „Ea” (ființa înțeleaptă) devine conștiință existențială lipsită de formă.

Un jnani (cel care și-a realizat Sinele) știe că el este Sinele și atunci nimic, nici măcar corpul său, sau nimic altceva, nu există în afara Sinelui. Pentru o astfel de ființă, ce diferență ar putea să mai existe între prezența sau absența unui corp?

Este fals să vorbim despre realizare. Ce trebuie să realizezi de fapt? Realul este așa cum a fost dintotdeauna. Noi nu creăm nimic nou și nu dobândim nimic pe care să nu-l fi avut dinainte. ªi această carte tocmai aceasta urmărește să arate. Noi ne construim o fântână și pentru această săpăm o groapă adâncă. Spațiul din acea fântână nu a fost creat de către noi. Noi doar am scos de acolo pământul ce umplea acel spațiu. Spațiul exista acolo așa cum există și acum. În mod similar noi trebuie să aruncăm pur și simplu tendințele acumulate de-a lungul timpului (samskaras-urile) din interiorul nostru. Când toate acestea vor fi înlăturate, singur Sinele va străluci.

Î: Dar cum să realizăm aceasta și să atingem eliberarea?

R: Eliberarea este propria noastră natură. Noi suntem aceasta. Însuși faptul că noi ne dorim eliberarea arată că libertatea față de orice înlănțuire este natura noastră reală. Ea nu este ceva care să fie dobândit acum. Tot ceea ce este necesar este să înlăturăm falsa noțiune că noi suntem înlănțuiți. Când vom realiza aceasta, nu va mai exista nici o dorință și nici un gând de acest tip. Deci, atât timp cât ființa dorește eliberarea, deși o deține, ea este totuși înlănțuită.

 
Anunțuri

ADEVARATA RELIGIE ESTE CEA A INIMII

Iată aici prezentat pe scurt crezul lui Swami Shivananda – un mare maestru yoghin şi totodată vindecător.  (vezi aici si bibliografia)

”Consider ca adevarata religie este cea a inimii. Mai intai trebuie purificata inima. Adevarul, iubirea si puritatea sunt bazele adevaratei religii. Controlul asupra naturii instinctuale, cucerirea mintii, cultivarea calitatilor divine, servirea detasata a umanitatii, bunavointa, prietenia, constituie fundamentele adevaratei religii.

O fiinta care paseste pe calea spirituala este supusa la multe incercari, inainte de a ajunge la capatul calatoriei. Ea este de obicei tentata sa-si micsoreze eforturile la jumatatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceste din greu, constant, va atinge telul suprem al vietii: universalizarea fiintei, cunoasterea si beatitudinea.

Am inteles ca indatorirea fundamentala a omului este sa invete sa daruiasca, sa daruiasca cu compasiune si detasare, sa daruiasca mult, sa daruiasca cu iubire, fara a astepta vreo rasplata, deoarece nu pierde nimic daruind si pe de alta parte celui care daruieste i se va da inapoi inmiit.

Consider de asemenea ca a actiona cu bunatate este temelia vietii omenesti. Prin bunatate inteleg capacitatea de a fi alaturi de ceilalti cand au nevoie, de a-i percepe empatic si de a fi capabil sa actionezi astfel incat sa nu faci rau nimanui prin faptele tale. Bunatatea este oglinda credintei in Dumnezeu. Cred ca a fi bun cu adevarat, pana in cele mai adanci cotloane ale inimii, nu este deloc usor, desi poate parea simplu la prima vedere. Este unul dintre cele mai dificile lucruri de pe pamant, daca esti sincer cu tine insuti.

Pentru mine nu exista lumea fizica. Ceea ce eu vad este manifestarea glorioasa a lui Dumnezeu. Cand ajut pe cineva, acela este chiar El. Invat sa fiu umil in fata atotputernicei Existente. Filozofia pe care o urmez nu este o doctrina care sa infirme natura reala a existentei lumii. Ea reveleaza realitatea prezentei divinitatii in univers, eternitatea sufletului omenesc, unitatea creatiei cu Absolutul, pentru ca aceasta este singura doctrina care merita sa fie luata in considerare.

O sanatate foarte buna, putere de discriminare, o cunoastere profunda, o vointa pura si puternica, integritate morala si spirituala, aceste sunt necesare pentru a realiza idealul divin.

Sa fii maleabil, sa te adaptezi la orice conditii, sa-l vezi pe Dumnezeu in orice lucru, sa cunosti si sa folosesti principiile naturii in procesul evolutiei catre Realizarea Sinelui, sunt unii dintre factorii principali care contribuie la formarea unei filozofii de viata. Pentru mine, filozofia nu este numai iubirea de intelepciune, ci chiar detinerea ei.

Sa-l descopar pe Dumnezeu in orice fiinta sau forma, sa-l simt peste tot, in orice moment si in orice conditii ale vietii, sa vad, sa aud, sa gust si sa simt totul ca fiind Dumnezeu, acesta este telul meu,

Sa traiesc in Dumnezeu, sa ma topesc in Dumnezeu si sa fiu una cu El, acesta este telul meu.

Traind intr-o astfel de uniune, sa-mi folosesc mintea, simturile si corpul in folosul umanitatii, sa cant numele Domnului, sa dau instructiunile necesare aspirantilor sinceri si sa raspandesc adevarata cunoastere in lume, acesta este telul vietii mele.

Sa fiu un prieten al tuturor fiintelor si un binefacator al lor, un prieten al saracilor, al celor oropsiti si neajutorati, al celor decazuti, acesta este telul meu.

Crezul meu sfant este sa-i servesc pe cei bolnavi, sa-i ingrijesc cu compasiune si dragoste, sa-i inveselesc pe cei tristi, sa raspandesc putere si bucurie in toti, sa simt identitatea in esenta cu fiecare si sa-i tratez pe toti egal.

Eu nu fac diferente: nu exista nici tarani, nici regi, nici cersetori, nici imparati, nici barbati, nici femei, nici invatatori, nici elevi.

Ma rog ca acest ideal divin sa fie prezent in viata fiecarei fiinte umane. Ma rog ca pamantul sa devina un adevarat paradis si aceasta nu este doar o simpla dorinta, ci este o posibilitate reala. Se va realiza cand majoritatea oamenilor vor intelege ca viata inseamna evolutie spirituala.” – Swami Sivananda

 

INTELEPTII AU O LUME COMUNA

 Acest articol a fost scris de autoarea blogului www.luminaindigo.blogspot.com Daniela Diana in aceasta primavara la Sfantul Mormant, in apropierea Invierii. Mi-a fost trimis recent de catre o persoana de la cursuri si la randul meu ii ofer chiar aici un loc pentru a fi ”meditat”. Da, este corect. Nu citit ci meditat.

Am facut acest lucru pentru a arata ca viziunea spirituala a unor fiinte intelepte care s-au daruit prin practica si iubire lui Dumnezeu pe calea crestina, este similara aceleia a marilor maestrii si invatatori ai altor traditii spirituale. Cu adevarat, se poate spune că  ”intelepţii au o lume comună” dar ceea ce este sublim in cazul existentei lor, este că prin felul lor de ”a fi”, ei sfintesc si aceasta lume, ne impartasesc cu frumusete şi lumină, ne ating si ne alina inimile. Mai presus de toate acestea, ei ne reamintesc ca Aici si Acum ne putem trai la randul nostru existenta ca si ei. Plini de bucurie, umilinta, bunavointa si dragoste.

 ”In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai. Si aceasta deoarece  facea vindecari prin rugaciune.

In terminologia mea, il consider o fiinta iluminata. Si aceasta deoarece traia, simplu, fara nici o urma de indoiala starea de unitate.Am inteles de la el ca putem aspira catre aceasta stare, putem sa ne gandim la ea, dar pasul final este sa ajungem sa o traim, aici, fizic, in acest plan.

Cuvintele lui sunt foarte simple, nu am regasit la el teorii complicate.Asa si afirma:„Creatia este mareata tocmai prin simplitatea, prin claritatea ei.De cate ori cauti cai complicate de a fi in Dumnezeu, tu de fapt te ratacesti in propria minte.La sfarsitul acestei vietii sufletul se innobileaza prin  clipele in care a iubit, a daruit si s-a bucurat ca era pe pamant.”

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac – ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.

La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului.Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.Cauza nu sunt cei din jur  ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.Acolo te asteapta Dumnezeu.Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica.Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca  si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie.Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi.Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

 “Oboseala vine din lupta fiintei cu viata.Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.Iubirea, este curgerea vietii.Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.

 Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.

Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”

L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie.Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.

L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.

I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.

Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”

Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.

 Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu  veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.

Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si  mi-a explicat:”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea  lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.”

NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 8

Sri AUROBINDO

1872 -1950

”Scopul sistemului Yoga este de a pătrunde în Prezenţa şi în Conştiinţa divină şi de a ne lăsa ghidaţi de ea, de a iubi Divinul numai de dragul iubirii de Divin, de a ne pune natura proprie la unison cu natura Divină, şi de a fi în toată voinţa noastră, în toate acţiunile şi în întreaga noastră viaţă, instrumentul Divinului. Scopul său nu este de a face din noi mari yoghini sau supraoameni (deşi se poate întâmpla şi aşa ceva), nici de a acapara Divinul în folosul puterii egoului, al orgoliului sau al plăcerii acestuia. Yoga nu are drept scop nici măcar moksha (eliberarea spirituală), deşi prin practica yoga eliberarea apare, şi de asemenea tot restul se poate produce, însă nu acesta este scopul pe care trebuie să-l urmărim. Ţelul nostru este numai Divinul. (II, 7).” Sri Aurobindo

Sri AUROBINDO s-a născut la 15 august 1872 la Calcutta. Tatăl său, pe nume Krishnadhan Ghose, era un medic bengalez care şi-a făcut studiile în Anglia, de unde s-a întors foarte europenizat. El nu dorea absolut deloc ca cei trei fii ai săi – Sri Aurobindo fiind cel mai mic – să fie contaminaţi cu ceea ce el numea „misticismul afumat şi retrograd” al Indiei. Deci, Sri Aurobindo a fost hotezat cu un prenume englez, Akroyd, a avut o guvernantă englezoaică, iar limba sa „maternă” a fost engleza. La vârsta de cinci ani a fost înscris la o şcoală organizată de nişte călugăriţe irlandeze, alături de băieţii funcţionarilor din administraţia britanică. Doi ani mai târziu, în 1879, cei trei băieţi au fost trimişi în Anglia. Sri Aurobindo nu şi-a mai văzut niciodată tatăl, care a murit cu puţin timp înaintea întoarcerii sale în India. Cât despre limba lui maternă, bengali, a învăţat-o la vârsta de 20 de ani. Datorită concepţiei sale educaţionale, tatăl său l-a sustras practic oricărei influenţe familiale, naţionale sau tradiţionale, deci putem spune că Sri Aurobindo a fost un spirit liber în concepţii şi în modul de a gândi. Şi aceasta este prima lecţie pe care o oferă discipolilor săi – libertatea gândirii. Cei trei băieţi au fost încredinţaţi unui pastor anglican din Manchester, cu instrucţiuni stricte de a nu intra în contact cu nici un indian şi de a nu primi nici o influenţă indiană. Totodată, tatăl lor i-a cerut pastorului să nu le dea nici o instruire religioasă, urmând să-şi aleagă ei înşişi religia pe care vor s-o urmeze atunci când vor fi maturi. Totuşi, nu se poate spune că dr. Ghose ar fi fost lipsit de inimă, căci el îngrijea gratuit bolnavii săraci din satele din Bengal şi chiar le dăruia sume substanţiale de bani. Intenţia lui era ca cei trei fii ai săi să fie nişte „oameni puternici şi de caracter”.

La 12 ani, Sri Aurobindo cunoştea la perfecţie franceza, latina şi, desigur, engleza. A intrat la şcoala St. Paul din Londra, unde a fost în mod deosebit apreciat de profesorii săi. În această perioadă citeşte foarte mult. Spre deosebire de fraţii săi, care-şi făcuseră mulţi prieteni, era oarecum singuratic, deşi nu era nicidecum prea exigent sau puritan şi chiar avea un simţ al umorului cu totul deosebit. La 18 ani termină şcoala şi primeşte o bursă pentru Cambridge, universitate pe care a absolvit-o în 1893. După primul an acolo câştigă toate premiile la poezie greacă şi latină, deşi după cum chiar el recunoştea, îl pasiona mai mult istoria şi mai ales marile revoluţii ale lumii. Îşi descoperă astfel vocaţia politică şi începe să-l preocupe independenţa ţării sale.

Devine secretarul asociaţiei studenţilor indieni de la Cambridge, pronunţă discursuri revoluţionare, renunţă la prenumele său englezesc şi intră într-o societate secretă numită „Lotus şi pumnal”. Se prezintă la un concurs pentru un post în guvernământul Indiei – India era în acea perioadă sub stăpânire britanică – trece primele probe strălucit, dar neglijează să se prezinte la proba de călărie. Ajunge apoi să fie considerat de autorităţi un „personaj periculos” şi este respins.

La vârsta de 20 de ani, Sri Aurobindo pleacă în India. Tatăl său tocmai murise şi el nu avea nici o situaţie materială asigurată acolo. Tot ceea ce rămăsese din cei 13 ani petrecuţi în Occident era dinamismul, şi ştim că India, extraordinar de bogată spiritual a avut întotdeauna nevoie de un plus de putere de acţiune. Venind deci în India, Sri Aurobindo intră în lumea fascinantă a misterului şi tradiţiei spirituale, dar e totodată animat de dorinţa intensă de a acţiona, de a face ceva concret, căci „adevărul şi cunoaşterea sunt o rază palidă dacă nu le dai puterea de a schimba lumea.”

În următorii 13 ani s-a dedicat studiului şi practicii învăţăturilor tradiţionale yoghine, abordând această cale într-un mod cu totul inedit. Nu s-a izolat şi nici nu a stat în preajma unui Maestru, ci a practicat singur nerenunţând la viaţa socială, foarte activă, chiar agitată. Şi astfel, în mod spontan, el abordează o atitudine corectă din punct de vedere spiritual: nu încearcă să-şi scindeze existenţa în două – acţiune şi meditaţie; exterior şi interior. Din ziua în care s-a gândit prima dată să practice yoga, el a integrat în această practică absolut totul, căci a considerat că totul îl putea ajuta să evolueze spiritual şi a pornit pe această cale fără a privi înapoi.

Degeaba am încerca să găsim în viaţa lui Sri Aurobindo evenimente senzaţionale, întâmplări miraculoase, precum în viaţa altor înţelepţi sau mistici. Nimic nu pare a fi ieşit din comun, dar, după cum spune chiar el: „Totul e miracol, totul este profund pentru ochiul care crede cu adevărat.” L-a caracterizat întotdeauna un anumit „realism spiritual”. El nu a încercat niciodată să separe spiritualul de material: „totul este divin şi îl regăsesc pe Dumnezeu pretutindeni” spunea el.

Această atitudine de realism spiritual se reflectă în primul rând în acţiunile sale revoluţionare. El a elaborat un program care viza obţinerea independenţei Indiei, care presupunea printre altele pregătirea în secret  a  unei  armate. Împreună cu fratele lui mai  mic, Barin, organizează trupe în Bengal sub nume acoperitoare de cluburi sportive sau culturale. La un moment dat, l-a trimis pe unul din prietenii săi în Europa pe cheltuiala sa, pentru a studia fabricarea bombelor. Iată ce spunea el despre necesitatea unor astfel de acţiuni, care par a fi în contradicţie cu principiul nonviolenţei: „Este evident că în viaţa intelectuală, socială, politică şi morală omul nu poate face nici un pas înainte fără a lupta… Aşteptând ca forţele spirituale să fie eficiente în câştigarea acestor bătălii, forţele demoniace din oameni şi naţiuni distrug, masacrează, demolează şi ard… şi poate că voi sunteţi cauza distrugerii atâtor vieţi prin modul vostru de a înţelege nonviolenţa. Nici violenţa, nici nonviolenţa nu pot atinge şi elimina sursa răului.” Şi el mai spunea că „niciodată războaiele nu sunt purtate între forţele binelui şi ale răului, ci între două aspecte ale aceleiaşi ignoranţe”.

Din 1902 până în 1910, India a trecut printr-o perioadă de frământări politice. În 1906 Sri Aurobindo părăseşte Baroda şi se aruncă în vâltoarea vieţii politice din Calcutta, unde începuseră în acea perioadă mari mişcări studenţeşti. A făcut turnee politice în Bengal şi a publicat articole militante în ziarul naţionalist Banda Mutaram. Împreună cu un prieten, Bepin Pa, el lansează un cotidian în limba engleză în care declară ferm că scopul lor era independenţa totală a Indiei. Convins că India trebuia să-şi redobândească, odată cu independenţa, adevărata sa identitate, Sri Aurobindo a devenit un adevărat naţionalist, fără a înceta să practice yoga, care-i dădea seninătate şi stăpânire de sine. Fondează un partid naţionalist şi stabileşte un program de acţiune naţională. Devine directorul primului colegiu naţional din Calcutta. Discursurile şi articolele sale erau inatacabile din punct de vedere legal şi, deşi a fost arestat, a trebuit să fie eliberat. Aceasta l-a făcut celebru. A devenit liderul partidului naţionalist, deşi ar fi preferat să rămână „în culise”. Nu era deloc un fanatic, ci era un om foarte liniştit – avea acea putere charismatică de a face să tacă o mulţime de oameni prin rostirea unui singur cuvânt.

De altfel, cei care l-au cunoscut spuneau că ceea ce era extraordinar în prezenţa lui era liniştea pe care o emana, – desigur impresiona şi prin privirea lui extraordinar de luminoasă şi prin iubirea în care îi învăluia pe cei din jur – dar în primul rând era impresionantă această linişte copleşitoare pe care o simţeai în prezenţa lui.

În această perioadă clocotitoare, permanent ameninţat de poliţia secretă, Sri Aurobindo întâlneşte un yoghin, Vishnu Basckar Lele (la 13 ani de la întoarcerea în India), care are o mare influenţă asupra sa. Când Aurobindo i-a spus: „Eu vreau să practic yoga pentru a munci, pentru a acţiona, nu pentru a renunţa la lume şi nici pentru Nirvana”, acesta i-a dat un răspuns ciudat: „Pentru dumneavoastră asta nu ar trebui să fie dificil, întrucât sunteţi un poet.” Cei doi s-au retras pentru a medita într-o cameră izolată timp de trei zile. Sri Aurobindo a experimentat atunci cu adevărat liniştea mentală şi pacea interioară. După această experienţă practica sa yoghină pare să-l îndepărteze de acţiune, dar aceasta doar pentru a-l conduce la descoperirea secretului acţiunii şi al transformării lumii. Întreaga sa practică yoga de până atunci, precum şi credinţele sale profunde păreau nişte forme lipsite de conţinut făcând parte dintr-o enormă iluzie. Starea de conştiinţă atinsă de el a fost doar punctul de plecare către noi experienţe, către o Realitate totală, continuă, divină, care să integreze atât adevărul lumii cât şi adevărul transcendent. „Aspectul iluzoriu al lumii făcea loc treptat unui alt aspect în care iluzia nu mai era decât un mic fenomen de suprafaţă, în spatele căruia exista imensa Realitate Divină, o Realitate divină supremă în inima tuturor lucrurilor care îmi apăruseră la început ca forme vide sau imagini cinematografice. Şi aceasta nu era o reîncătuşare în simţuri, nu era o diminuare sau o cădere din experienţa supremă; din contră, era o elevare şi o lărgire constantă a Adevărului.”

Sri Aurobindo a trăit luni în şir în această stare de conştiinţă. Este interesant de remarcat că el a putut, menţinându-se în această stare, să continue editarea cotidianului, să participe la reuniuni secrete şi chiar să ţină discursuri politice. Cuvintele lui veneau acum, dintr-o sursă superioară de inspiraţie divină, „urmăriţi să fiţi conştienţi de această forţă din voi şi să o manifestaţi; fiecare lucru pe care îl faceţi să nu-l consideraţi acţiunea voastră, ci acţiunea Adevărului din voi.”

La 4 mai 1908, în zori, poliţia britanică îl arestează. Sri Aurobindo avea atunci 36 de ani. Avusese loc un atentat împotriva unui magistrat englez, iar bomba respectivă fusese fabricată în grădina fratelui său Barin, care antrena „discipolii”. El nu fusese în nici un fel implicat în acel atentat. Organizarea revoltei nu avusese nimic în comun cu asemenea acte de terorism individual.

A fost dus la închisoarea Laz Bazar. În primul moment credinţa sa a fost un pic zdruncinată, căci nu înţelegea intenţia divină aflată în spatele acestei întâmplări şi se aştepta să fie „protejat”.

A fost transferat la închisoarea din Alipore unde a stat un an în aşteptarea pronunţării verdictului. La început aştepta un semn divin ca să ştie ce are de făcut. Apoi şi-a amintit cum, cu o lună înainte de a fi închis, simţise o chemare de a abandona orice activitate pentru a fuziona cât mai profund cu Divinul. Nedorind să renunţe la activităţi, nu a ascultat acest apel şi acum simţea că toate legăturile pe care nu avusese puterea să le rupă singur i-au fost tăiate prin arestarea sa. În perioada petrecută în închisoare a atins starea de Conştiinţă Cosmică, Unitatea, cum a numit-o el, şi a explorat planurile supramentalului, menţinându-se permanent în contact cu Dumnezeu şi primind prin graţia sa Cunoaşterea Ultimă, trecând prin diferitele transformări ale conştiinţei.

În timpul celor şase luni cât a durat procesul, cu două sute de martori şi 4000 de piese la dosar, Sri Aurobindo era închis în fiecare zi într-o cuşcă de fier în mijlocul sălii de judecată. Dar experienţa conştiinţei supreme nu-l părăsea nici o clipă, astfel el nu vedea mulţimea ostilă, ci percepea pretutindeni prezenţa Supremului Absolut.

În acest mod, viziunea sa spirituală integrează treptat binele şi răul, adevărul şi minciuna, frumosul şi urâtul, el atingând acea experienţă a Unităţii care se află în spatele oricărui cuplu al contrariilor. Sri Aurobindo se întreabă din nou şi din nou care este rolul morţii, minciunii şi al suferinţei în această lume, şi cum poate fi adusă Lumina aici, pentru a le elimina definitiv. El îşi descoperă astfel Esenţa Fiinţei, dar se descoperă a fi în acelaşi timp şi o persoană universală. „De ce ţi-ai pune singur limite? Să simţi că tu eşti în sabia care te loveşte tot atât de mult cât şi în braţul care te iubeşte, atât în îmbrăţişarea Soarelui cât şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, tot ceea ce este acum şi în tot ceea ce se străduie să devină. Căci tu eşti infinit şi această bucurie ţi se oferă în totalitate.”

El experimentează de asemenea cunoaşterea prin identitate, despre care vorbeşte pe larg în Scrisorile sale. Primele semne ale acestei noi conştiinţe sunt că „începi să simţi că ceilalţi fac parte din tine însuţi, că sunt diferite repetări ale tale, acelaşi Eu modificat de către natură în alte corpuri.”

„Adevărata cunoaştere nu se obţine prin gândire, spune Sri Aurobindo, ea este ceea ce sunteţi voi, ceea ce deveniţi.”

Sri Aurobindo nu a fost un teoretician al evoluţiei. Tot ceea ce a scris este consecinţa realizărilor sale interioare. În perioada petrecută în închisoare a explorat succesiv planurile supramentale şi ne-a făcut apoi părtaşi ai acestor trăiri, reamintindu-ne însă permanent că trebuie să ne convingem prin proprie experienţă, să căutăm această realizare în noi.

La 5 mai 1909, după un an de închisoare, Sri Aurobindo a fost achitat în urma unor întâmplări aparent misterioase. În ziua judecăţii, când toată lumea se aştepta ca el să fie condamnat la moarte, avocatul său a fost cuprins de o iluminare spontană, care s-a transmis întregii săli. El a spus: „Mult timp după moartea lui cuvintele îi vor fi repetate nu numai în India, ci peste mări şi ţări. Căci vă spun, un om ca el nu se află doar aici, în faţa acestui tribunal, ci în faţa Curţii Supreme a istoriei.” Sri Aurobindo a fost achitat, dar fratele său a fost condamnat la moarte prin spânzurare.

Părăsind închisoarea la 37 de ani, Sri Aurobindo se simte ghidat de aceeaşi voce interioară care îi spune că nimic nu este imposibil, nimic nu este dificil. El regăseşte o scenă politică golită datorită execuţiilor şi deportărilor masive şi se reapucă de lucru, fondează două cotidiene, proclamă idealul independenţei totale. Acum nu mai este preocupat doar de destinul Indiei, ci de destinul întregii omeniri.

Din punct de vedere spiritual, caută secretul unei vieţi adevărate, divine în această lume. În februarie 1910, la mai puţin de un an de la ieşirea din închisoare, într-o seară, pe când se afla în biroul său de la ziar, a fost avertizat că va fi din nou arestat şi deportat în insulele Andaman. Atunci, deodată, a auzit clar aceeaşi voce interioară spunându-i: „Du-te la Chandernagor.”

Zece minute mai târziu s-a suit în prima barcă ce trecea pe Gange şi a plecat. Astfel s-a încheiat definitiv viaţa sa politică.

Despre următoarea perioadă a vieţii sale se ştie foarte puţin. La Chandernagor el s-a lansat în căutarea acelui secret care să unească jumătatea întunecoasă şi jumătatea luminoasă a vieţii, susul şi josul, planurile supramentale şi planurile subconştiente. El nu a relatat nimic despre aceste căutări şi descoperiri – în general era deosebit de tăcut când era vorba despre el însuşi. Gazda sa din Chandernagor povesteşte: „Când vorbea, se simţea că de fapt altcineva vorbeşte prin el. Îi puneam mâncarea în faţă şi el rămânea contemplând-o, apoi mânca puţin, mecanic. Părea absorbit chiar şi atunci când mânca şi medita cu ochii larg deschişi.”

După două luni petrecute la Chandernagor, Sri Aurobindo a auzit din nou vocea interioară care i-a spus să se refugieze la Pondichery, care pe atunci era sub guvernare franceză. Câteva zile mai târziu pleacă pe ascuns, tocmai când poliţia britanică îi depistase urmele. El părăseşte astfel pentru totdeauna India de Nord.

Ultimii 40 de ani ai vieţii sale îi va consacra transformării acestei realizări individuale într-o realizare a tuturor, astfel încât supramentalul să fie o stare permanentă de conştiinţă a oamenilor, aşa cum este acum mentalul. El vroia să deschidă astfel o cale care este încă blocată; adresează lumii întregi invitaţia de a participa la această aventură supramentală. Primii ani la Pondichery, Sri Aurobindo i-a trăit într-o mare sărăcie. Era departe de toţi cei care l-ar fi putut ajuta. Suspectat, scrisorile îi erau cenzurate, toate mişcările îi erau supravegeate de agenţii britanici, care încercau prin tot felul de manevre să-i obţină extrădarea şi chiar au încercat să-l răpească. Agenţii englezi au ascuns chiar documente compromiţătoare la el acasă şi l-au denunţat autorităţilor franceze. În cursul unei percheziţii, comisarul de poliţie francez a fost impresionat găsind opere de Homer şi constatând că Aurobindo vorbea perfect franceza, iar din acel moment nu a mai avut probleme cu poliţia. De altfel, deşi câţiva prieteni revoluţionari îl urmaseră şi aşteptau ca el să reia conducerea mişcărilor politice, totuşi, întrucât reuşise să trezească in compatrioţii lui spiritul de independenţă, Sri Aurobindo îşi considera misiunea încheiată în această direcţie.

India şi-a recâştigat independenta la 15 august 1952, exact la 80 de ani de la naşterea lui Sri Aurobindo.

În acest timp citeşte Vedele în original, până atunci nu citise decât traduceri şi nu cunoscuse decât erudiţi care nu pătrundeau sensul ascuns al scrierilor sacre. El descoperă în ele „un izvor nesecat de înţelepciune”, găsind explicaţia multor experienţe spirituale pe care le trăise şi pe care nu le putea explica satisfăcător prin învăţăturile şcolilor tradiţionale.

În 1910 îl vizitează un scriitor francez, Paul Richard, care în 1914 revine în India, doar pentru a-1 revedea pe Sri Aurobindo. El îl îndeamnă să scrie şi chiar fondează împreună o revistă filozofică bilingvă, Arya, sau Revista Marii Sinteze, în care Aurobindo expunea principiile viziunii sale asupra lumii. Discipolii nu au întârziat să vină şi să trăiască alături de el. Deoarece aceştia erau foarte numeroşi el a fondat un ashram împreună cu doamna Richard, care a devenit «Mama». Întrucât izbucneşte războiul, Richard se întoarce în Franţa şi Sri Aurobindo rămâne singur să scrie 64 de pagini de filozofie pe lună, deşi nu simţea că asta ar fi vocaţia sa. „Teoria mea este că un yoghin trebuie să fie capabil să facă orice este benefic”, şi aşa Aurobindo a devenit scriitor Ia 42 de ani. Timp de opt ani, până în 1920, el scrie fără întrerupere, aproape 5000 de pagini. Dar modul său de a scrie era cu totul special – scria patru, cinci sau chiar şase cărţi simultan, cu subiecte foarte diferite cum ar fi: Viaţa Divină, opera lui filozofică fundamentală şi viziunea sa spirituală asupra evoluţiei, Sinteza Yoga, în care descrie etapele practicii yoga şi trece în revistă toate disciplinele yoghine, Eseuri asupra Bhagavad-Gita-ei şi filozofia acţiunii, Secretul Vedelor, cu un studiu asupra originilor limbajului, Idealul Unităţii Umane, Ciclul Uman, care înfăţişează evoluţia sub aspectul social şi psihologic şi analizează posibilităţile viitoare ale societăţii umane.

El scria în continuu, neobosit, după cum mărturiseşte: „Nu făceam nici un efort pentru a scrie, doar lăsam Puterea superioară să se manifeste prin mine. Scriam într-o perfectă stare de linişte mentală, şi ceea ce scriam îmi venea gata formulat.”

După şase ani, în 1920, Sri Aurobindo hotărăşte că a spus destul deocamdată şi opreşte editarea revistei Arya. De acum înainte el va scrie aproape numai scrisori – mii şi mii de scrisori, conţinând tot felul de indicaţii asupra practicii yoga şi mai ales va scrie o colosală epopee de 28813 versuri, Savitri, care este mesajul său spiritual şi în care relatează experienţele planurilor sub şi supraconştiente şi istoria ocultă a evoluţiei terestre şi universale.

Sri Aurobindo se retrage începând din 1926 într-o recluziune totală din care nu avea să mai iasă decât o dată pe an pentru a apărea în public, şi asta până la moartea sa, în 1950. Opera sa este continuată de doamna Richard, supranumită Mere (Mama).

Între 1920 şi 1950, la Pondichery, Sri Aurobindo se dedică operei sale spirituale. Într-o primă perioadă, între 1920 şi 1926, Sri Aurobindo verifică experimental puterile conştiinţei, experimentând pe propriul lor corp, de exemplu, postul prelungit (fără a se devitaliza, ci din contră, fiind plini de energie) sau levitaţia. Odată chiar, Sri Aurobindo a consumat o cantitate imensă de opium care, datorită controlului pe care conştiinţa sa îl avea asupra corpului fizic, nu a avut nici un efect. În acea perioadă Sri Aurobindo scria 12 ore pe zi, mai mult scrisori adresate discipolilor săi, lucrând în fiecare noapte până la ora 4 dimineaţa. El a verificat, rând pe rând, toate aşa-zisele legi naturale, descoperind că toate sunt supuse conştiinţei şi prin urmare pot fi depăşite graţie acesteia.

Pe atunci avea puţini discipoli. Ei trăiau cu toţii într-o atmosferă cu totul specială, în care experienţele spirituale erau uimitor de uşor de obţinut, ca în joacă, şi se părea că voalurile dintre această lume şi celelalte sunt din ce în ce mai subţiri, de parcă zeii şi forţele supramentalului se aflau printre ei, manifestându-se prin ceea ce noi numim în mod obişnuit miracole. Dacă lucrurile ar fi continuat astfel, Sri Aurobindo şi Mere ar fi fondat o nouă religie, căci acele miracole erau suficient de spectaculoase pentru a zgudui lumea. Dar ei au devenit conştienţi de faptul că nu acesta este scopul pe calea lor spirituală, de aceea, într-o bună zi, ei au pus capăt acelor experimente şi s-au hotărât să reînceapă pe altă bază. La 20 noiembrie 1926, Sri Aurobindo anunţă că se retrage în solitudine totală şi că ashramul va fi condus oficial de Mere.

În a doua perioadă, din 1926 până în 1940, Sri Aurobindo îşi orientează practica asupra corpului şi subconştientului. Deşi atinseseră Nirvana şi învinseseră toate legile naturale dobândind puteri spirituale extraordinare, ei considerau că acestea sunt realizări accesibile oricărei fiinţe care se dăruie cu răbdare şi perseverenţă practicilor menţionate în Shastra-e şi de aceea căutau acum drumul necunoscut al transformării Materiei în Spirit. Spre deosebire de progresul spiritual, mental, sufletesc, această evoluţie care integra şi corpul fizic trebuie realizată într-o singură viaţă, căci altfel trebuie luat totul de la capăt. De asemenea, aici intră şi munca de purificare a subconştientului, atât la nivel individual cât şi colectiv. Ei descoperă astfel că fiecare fiinţă, pentru a ajunge la aceste realizări, trebuie să controleze pe deplin rezonanta cu subconştientul colectiv. Şi mai mult, ei au demonstrat că este imposibilă transformarea individului fără o minimă transformare a lumii. Realizând acest lucru, se hotărăsc să pună capăt şi acestei perioade – pe atunci aveau foarte puţini discipoli aleşi cu maximă exigenţă. Ei se decid să deschidă larg porţile ashramului lor, extinzându-şi învăţătura la nivel de masă.

Acest ashram nu seamănă prea mult cu cele tradiţionale – foarte mulţi discipoli, bărbaţi şi femei de toate vârstele, trăind în satul Pondichery, printre locuitorii obişnuiţi. Nu există reguli, discipolii au o viaţă socială foarte activă, iar Sri Aurobindo şi Mere sunt neobosiţi în ghidarea lor.

Sri Aurobindo şi-a părăsit corpul fizic pe 5 decembrie 1950, la vârsta de 78 de ani.

Viaţa şi căutările sale spirituale pot fi pentru noi toţi un minunat exemplu, o sursă de putere interioară şi de inspiraţie. Urmându-l în această aventură interioară, pe care el o numea „aventura conştiinţei şi a bucuriei”, fiecare din noi putem deveni o fereastră prin care Lumina strălucitoare a conştiinţei să se reverse în această lume. Sri Aurobindo spunea: „Dacă Pământul cere şi Supremul răspunde, clipa realizării poate fi chiar aceasta.”

După opinia lui: «Omul este în această perioadă o fiinţă anormală care încă nu şi-a găsit normalitatea». Printr-o operă literară şi didactică impunătoare, o veritabilă frescă a disciplinelor yoga, el ne introduce în mecanismul evoluţiei psihologice a societăţilor de-a lungul epocilor, de la primitivi până în epoca religiilor şi a raţiunii, a cărei inevitabilă descompunere o analizează. Foarte legat de gândirea non-dualistă a Indiei, dar hrănit de filosofia occidentală, Sri Aurobindo se preocupă mai ales de contactul cu ştiinţa modernă. Astfel, opera lui urmăreşte să realizeze o sinteză, capabilă să împace raţionalismul cu misticismul, acţiunea cu contemplarea, ştiinţa occidentală cu înţelepciunea orientală, sistemul creat de Aurobindo fiind cunoscut sub numele de yoga integrală. Principala teorie a filozofiei indiene este: «a trăi o viaţă divină într-un corp divin», cuvântul «divin» având sensul de perfecţiune, de absolut. Nu se cramponează de nici o dogmă, de nici un sistem de credinţe.

Pentru Aurobindo, Dumnezeu, care este în acelaşi timp transcendent şi imanent, îi apare omului mai ales ca o Conştiinţă cosmică, care se manifestă în timp, în spaţiu şi dincolo de ele.

Yoga integrală a lui Sri Aurobindo are ca obiectiv evoluţia speciei umane către perfecţiune, către uniunea cu Divinul. Lumea rezultată din „jocul cosmic”, este involuţia spiritului spre materie, iar omul trebuie să reuşească să restabilească perfecţiunea în el însuşi, cu ajutorul potenţialităţilor sale nefolosite încă, mai ales a facultăţii pe care Sri Aurobindo o numeşte „supramentalul”, posibil de atins prin practicarea sistemului yoga. Printr-o transformare radicală a fiecărei celule, a fiecărui atom, această mutaţie conştientă ar trebui să ducă la un nou tip uman, un veritabil „zeu”.

CUVINTE DIN LUMINA

Devin ceea ce văd în mine însumi; tot ceea ce gândul îmi şopteşte, pot să înfăptuiesc; tot ceea ce mintea îmi revelează, pot să devin. Aceasta ar trebui să fie credinţa de nezdruncinat a omului în sine însuşi, căci Dumnezeu locuieşte în el.

A fost odată un Maharajah foarte hain care nu putea tolera faptul c-ar putea fi cineva deasupra lui. Îi chemă deci pe toţi pandiţii regatului, cum era obiceiul în împrejurări grave, şi le puse această întrebare: „Cine credeţi că este mai mare, eu sau Dumnezeu?” Pandiţii începură să tremure. Fiind înţelepţi de profesie, cerură timp de gândire; şi apoi, dintr-o străveche obişnuinţă, ţineau la poziţia şi la capul lor. Dar mai erau nişte pândiţi curajoşi care nu voiau să-1 supere pe Dumnezeu; tocmai începuseră a se tângui când cel mai bătrân dintre ei le spuse: „Lăsaţi-mă pe mine, mâine voi vorbi Prinţului”. A doua zi, când toată curtea era reunită într-o ceremonie solemnă, bătrânul pandit veni în mod umil, cu mâinile împreunate şi fruntea vopsită cu cenuşă albă, şi înclinându-se, rosti aceste cuvinte: „O, Doamne, fără îndoială tu eşti cel mai mare”. – Prinţul îşi răsuci de trei ori mustaţa-i lungă şi se umflă în pene – „tu eşti cel mai mare, Doamne, căci tu ne poţi alunga din regatul tău, în timp ce Dumnezeu nu poate: căci, adevăr grăiesc, totul este regatul Său şi nu-i ungher în afara Lui”.

Orientul şi Occidentul, au două feluri de a vedea viaţa, care sunt cele două laturi opuse ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Intre adevărul pragma­tic pe care gândirea vitală a Europei moderne, îndrăgostită de vigoarea vieţii şi de dansul lui Dumnezeu în Natură, îl afirmă cu atâta vehemenţă şi exclusivism, şi Adevărul imuabil şi etern pe care gândirea indiană, îndrăgostită de calm şi de echilibru, îl iubeşte şi îl urmăreşte cu egală pasiune în căutarea sa exclusivă, nu există acel divorţ, nici acea controversă pe care o pretind gândirea partizană, raţiunea separatistă, absorbanta pasiune de realizare exclusivă. Adevărul unic, veşnic şi imuabil, este Spiritul, şi fără Spirit adevărul pragmatic al universului nu ar avea origine şi nici fundament; lumea ar fi lipsită de sens, goală de direcţie interioară, fără ţel, un foc de artificii care se învolburează în nimic pentru a dispare niciunde. Dar nici adevărul pragmatic nu este un vis al inexistentului, o iluzie sau o cădere prelungită într-un delir al imaginaţiei creatoare; ca şi cum am spune că Spiritul veşnic este un beţiv sau un visător sau nebunul propriei sale halucinaţii gigantice. Adevărurile existenţei universale sunt de două feluri: veşnice, imuabile, adevărurile Spiritului – dar ele sunt cele care se aruncă în Devenire, ele cele care, aici jos, în mod constant, îşi realizează puterile şi semnele lor – şi conştiinţa care se joacă cu ele: disonanţe, variaţii, explorarea posibilelor reversi-uni, perversiuni şi conversiuni ascendente într-un motiv armonic mereu mai înalt; şi din toate acestea Spiritul şi-a făcut şi îşi face întotdeauna universul său. El însuşi este cel care îl creează în el, El însuşi creatorul şi energia creaţiei, cauza şi metoda şi rezultatul lucrărilor, mecanicul şi maşina, muzica şi muzicianul, poetul şi poemul, El însuşi supramentalul, mentalul, viaţa şi materia, sufletul şi natura.

O yoga care-ţi cere să abandonezi lumea nu este făcută pentru mine, o salvare solitară care lasă lumea sorţii ei este un lucru aproape dezgustător.

Agnosticul era în mine, ateul era în mine, scepticul era în mine; nu eram nici măcar absolut sigur că exista un Dumnezeu… Simţeam numai că trebuia să existe un puternic adevăr undeva în această yoga. Deci, când m-am decis s-o practic ca să văd dacă ideea mea era adevărată, am făcut-o în această stare de spirit şi adresându-i lui Dumnezeu această rugăciune: Dacă exişti, îmi cunoşti inima. Ştii că nu-Ţi cer eliberarea (mukti), nu-ţi cer nimic din ceea ce-Ţi cer ceilalţi. Îţi cer numai forţa de a ridica această naţiune, îţi cer numai puterea de a trăi şi de a lucra pentru acest popor pe care-l iubesc.

Credinţa este o intuiţie care nu numai că aşteaptă experienţa pentru a se justifica, ci care o conduce la experienţă.

De fapt „afară” este peste tot înăuntru! suntem peste tot! greşeala constă în a crede că dacă am putea reuni admirabile condiţii de pace, de frumuseţe, de singurătate, ar fi mult mai uşor; pentru că va fi întotdeauna ceva care să ne deranjeze, oriunde, şi că este de preferat să ne decidem să spargem construcţiile noastre şi să îmbrăţişăm tot acest „în afară” -atunci vom fi peste tot la noi. La fel pentru antinomia acţiune -meditaţie; căutătorul a făcut tăcere în el şi acţiunea sa este o meditaţie (va întrezări chiar că meditaţia poate fi o acţiune); că-şi face toaleta sau că-şi rezolvă treburile Forţa trece, trece în el, este pentru totdeauna conectat altundeva. Şi va vedea în sfârşit că acţiu­nea sa devine mai clarvăzătoare, mai eficace, mai puternică, fără ca în schimb să-i tulbure pacea: Substanţa mintală este liniştită, atât de liniştită încât nimic n-o poate tulbura. Dacă gândurile sau activităţile vin…ele traversează mintea ca un stol de păsări care traversează cerul în aerul nemişcat. Ele trec, nu deranjează nimic, nu lasă urme. Chiar dacă o mie de imagini sau evenimentele cele mai violente ne-ar traversa, imobilitatea liniştită ar rămâne, ca şi cum textura însăşi a minţii ar fi fost făcută dintr-o substanţă de pace eternă şi indestructibilă. Mintea care a ajuns la acest calm poate începe să acţioneze, poate acţiona chiar intens şi puternic, dar va păstra întotdeauna această nemişcare fundamentală, nepunând nimic în mişcare prin ea însăşi, primind de Sus şi dând la ceea ce a primit o formă mintală fără a-i adăuga nimic de la sine, în mod calm, imparţial, dar cu bucuria Adevărului şi cu puterea, cu lumina trecerii acestuia.

Conştiinţa mentală nu este decât o gamă umană şi ea nu epuizează toate gamele de conştiinţă posibile după cum vederea umană nu epuizează toate gradaţiile de culoare sau auzul uman nu epuizează toate gradaţiile de sunet, căci există o grămadă de lucruri, deasu­pra sau dedesubt, care sunt invizibile şi inaudibile pentru om. În acelaşi fel există game de conştiinţă deasupra şi dedesubtul gamei umane, cu care fiinţa umană normală nu are contact şi care, din această cauză, i se par „inconştiente” – game supramintale sau plusmintale şi game submintale. …De fapt, ceea ce numim „incon­ştienţă” este în mod simplu o altă conştiinţa. Nu suntem mai „inconştienţi” când dormim sau când suntem la podea, sau drogaţi, sau „morţi”, sau în oricare altă stare, decât atunci când suntem cufundaţi într-un gând interior şi am uitat eul nostru fizic şi tot ceea ce ne înconjoară. Pentru oricine a avansat câtuşi de puţin în yoga, aceasta este o propoziţie cu totul elementară.

Pe măsură ce progresăm şi ne trezim la sufletul din noi şi din lucruri, realizăm că există de asemenea o conştiinţă în plantă, în metal, în atom, în electricitate, în tot ceea ce aparţine Naturii fizice; descoperim chiar că nu este vorba, în toate aceste privinţe, de un mod de conştiinţă inferior sau mai limitat decât mintea; dimpotrivă, în multe forme zise „neanimate” conştiinţa este mai intensă, mai rapidă, mai ascuţită, cu toate că mai puţin dezvoltată la suprafaţă. Deci sarcina ucenicului yoghin va fi aceea de a fi conştient în toate felurile, la toate nivelele fiinţei sale, şi la toate etajele existenţei universale, nu numai mintal; de a fi conştient în el însuşi şi în ceilalţi şi în lucruri, pe timp de veghe sau în somn; şi, în cele din urmă, de a învăţa să devină conştient în ceea ce oamenii numesc „moartea”, căci după cum am fost conştienţi în viaţa noastră vom fi conştienţi în moartea noastră.

Odată cu experienţa în yoga, conştiinţa se lărgeşte în toa­te direcţiile – împrejur, dedesubt, deasupra – şi în fiecare direcţie la infinit. Când conştiinţa s-a eliberat, yoghinul nu va mai trăi in corp, ci în această înălţime, în această profunzime, în această întindere infinită. Baza sa este un vid infinit sau o tăcere infinită, dar în acest vid sau în această tăcere totul se poate manifesta: Pacea, Libertatea, Puterea, Lumina, Cunoaşterea, Bucuria – Ananda. Imediat ce apare suferinţa, de orice fel ar fi ea, este semnul imediat al unei îngustări a fiinţei şi a unei pierderi de conştiinţă.

Tot ceea ce atinge, pentru că ea nu se poate stăpâni să nu iubească, este starea sa; nimic nu este jos pentru ea, nici înalt, nici pur, nici impur; flacăra sa nu poate fi întunecată, şi nici bucuria sa. Şi alte semne o pun în evidenţă: este uşoară, nimic nu o apasă, ca şi cum lumea ar fi jocul său; este invulnerabilă, nimic n-o atinge, ca şi cum ar fi pentru totdeauna dincolo de dureri, deja salvată de toate accidentele; ea este magul, ea vede; este liniştită, liniştită, ca un mic suflu în străfundul fiinţei; vastă ca şi cum ar fi marea pentru milioane de ani. Căci ea este veşnică. Şi este liberă, nimic n-o poate prinde; nici viaţa, nici oamenii, nici ideile, nici doctrinele, nici ţările – este dincolo de toate acestea, mereu dincolo, şi totuşi într-un fel de nenumărat în inima tuturor lucrurilor, ca şi cum ar fi una cu totul. Căci Ea este Dumnezeu în noi.

Pentru ochiul care vede, iată cum apare psihicul: Când privim pe cineva care este conştient de sufletul său şi care trăieşte în sufletul său,  avem impresia că se coboară, că intrăm adânc, adânc in persoană, departe, departe, foarte departe înăuntru, în timp ce, în general, când privim ochii oamenilor (există ochi în care nu intrăm, sunt închişi ca o uşă) în sfârşit, când există ochi care sunt deschişi, intrăm; apoi întâlnim destul de aproape, în spate, ceva care vibrează, care străluceşte câteodată, care scli­peşte. Şi atunci, dacă ne înşelăm, spunem: „Oh, are un suflet viu” -nu este aceasta; este vitalul său. Pentru a afla sufletul trebuie să te îndepărtezi de suprafaţă, să te retragi profund, şi să intri, să intri, să cobori, să cobori într-o gaură foarte adâncă, tăcută, nemiş­cată; şi acolo, există ceva care este cald, liniştit, bogat în conţinut, şi foarte nemişcat, şi foarte plin, ca o blândeţe – acesta este sufletul. Dacă insistăm, şi suntem conştienţi noi înşine, se produce un fel de plenitudine care dă impresia unui lucru complet şi care conţine profunzimi insondabile. Şi simţim că dacă am intra acolo ar exista nişte secrete care s-ar dezvălui, ca reflectarea într-o apă foarte liniştită a ceva care este etern. Şi limitele timpului nu mai există. Avem impresia de a fi fost dintotdeauna şi de a fi pentru veşnicie.

Aceste diverse nivele interioare se pot prezenta ca nişte camere sau ca nişte case la care cele mai mărunte detalii sunt revelatorii: Când începem să ne descoperim fiinţa interioară,  şi diferitele părţi care o alcătuiesc, avem adesea impresia că pătrundem într-o sală sau într-o cameră, şi, urmărind culoarea, atmosfera, lucrurile care se află acolo, avem percepţia foarte limpede a părţii fiinţei pe care suntem pe cale să o vizităm. Atunci se poate trece în camere din ce în ce mai profunde care îşi au fiecare propriul specific. Sau câteodată, în loc de camere, vom găsi fiinţe de tot felul – o întreagă mică familie, poate chiar o menajerie -care sunt expresia diferitelor forţe sau vibraţii pe care nu ne-am obişnuit să le primim în noi şi care constituie natura „noastră”. Şi nu sunt nişte fiinţe „de vis”, sunt nişte fiinţe adevărate pe care noi le adăpostim: forţele sunt conştiente, vibraţiile sunt conştiente – fiinţe sau forţe, conştiinţă sau forţă, sunt două feţe simultane ale unei aceleiaşi realităţi. Vom vedea astfel într-un fel deosebit de viu ceea ce nu vrem sau nu mai vrem să tolerăm în noi.

A spune că un individ merge în „infernul veşnic” este o crudă absurditate; cum de-ar fi posibil ca sufletul, această Lumină, să fie pentru totdeauna prizonierul acestor vibraţii joase? ca şi cum am spune că infraroşul este stăpânul ultravioletului. Asemănătorul merge cu asemănătorul, întotdeauna şi pretutindeni, aici-jos şi altundeva. Şi ce altceva decât sufletul, decât bucuria, ar putea fi cu adevărat „veşnic”? Dacă ar exista un infern fără de sfârşit, n-ar putea fi decât un loc de extaz fără de sfârşit, căci Dumnezeu este bucurie, este Ananda; nu există altă eternitate decât eternitatea beatitudinii Sale

Pentru a vindeca răul din lume, trebuie mai întâi să vindecăm „ceea ce se află la baza lui în om” şi că nu putem vindeca nimic în afară dacă nu vindecăm mai întâi înăuntru, pentru că este acelaşi lucru; nu putem stăpâni partea de dinafară dacă nu stăpânim înlăuntrul, pentru că este acelaşi lucru; nu putem transforma materia exterioară fără a transforma materia noastră interioară, pentru că este iarăşi şi întotdeauna acelaşi lucru – nu există decât o Natură, o lume, o materie, şi atâta timp cât vom vrea să procedăm cu susul în jos nu vom ajunge la nimic. Şi dacă remediul ni se pare dificil, atunci nu există speranţă nici pentru om şi nici pentru lume, căci toate panaceele noastre exterioare şi moralele noastre din apă de trandafiri sunt, în cele din urmă, hărăzite neantului şi distrugerii de către aceste puteri ascunse.

Singura soluţie, constă în venirea unei alte conştiinţe care nu va mai fi jucăria acestor forţe, care va fi mai mare decât ele şi care le va putea forţa să se schimbe sau să dispară.

Am fost dintr-o dată proiectat într-o stare aparte, fără gânduri, pură de orice mişcare mintală sau vitală; nu exista ego, nici o lume reală -doar când „se”privea prin simţurile nemişcate, ceva percepea sau purta pe tăcerea sa absolută o lume de forme goale, de umbre materializate fără substanţă adevărată. Nu exista nici Unu, nici măcar mai mulţi, doar Acela, în mod absolut, fără atribute, fără relaţii, pur, de nedescris, de negândit, absolut, şi cu toate acestea, în mod suprem real şi numai real. Şi nu era o realizare mintală, nici ceva pe care-l percepeam undeva sus – nu era ceva abstract, era pozitiv – singura realitate pozitivă (cu toate că nu era o lume fizică spaţială) care umplea, ocupa, sau mai degrabă inunda şi în ne ca această părere de lume fizică, nelăsând nici un loc, nici un spaţiu pentru o altă realitate decât el însuşi şi nepermiţând la nimic altceva să pară cu adevărat real, pozitiv sau substanţial… Această experienţă îmi aducea o Pace nespusă, o formidabilă tăcere, un infinit de eliberare şi de libertate.

Am trăit zi şi noapte în această Nirvana, înainte ca ea să înceapă să admită altceva în ea sau să se modifice câtuşi de puţin… apoi ea începu să dispară într-o Supraconştiinţă, mai mare, în sus. Aspectul iluzoriu al lumii ceda locul unui alt aspect unde iluzia nu mai era decât un mic fenomen de suprafaţă, cu o imensă Realitate divină în spate, o Supremă Realitate deasupra, şi o intensă Realitate divină în inima tuturor lucrurilor care, mai întâi, îmi apăruseră ca nişte forme goale sau ca nişte umbre cinematografice. Şi nu era o reînchidere în simţuri, o diminuare sau o cădere din experienţa supremă; dimpotrivă era o ridicare constantă, şi o lărgire constantă a Adevărului… Nirvana, în conştiinţa mea eliberată, se revelă drept începutul propriei mele realizări, un prim pas spre lucrul complet şi nu ca singura realizare posibilă, nici măcar drept culmea finală.

Am avut experienţa Nirvanei şi a tăcerii în Brahman, cu mult timp înainte de a avea cea mai mică cunoştinţă despre planurile spirituale de deasupra capului.

Vivekananda vorbind de Nirvana: „Un ocean de pace infinită, fără un rid, fără un suflu”

Sfat  către căutători: Oricare ar fi natura, puterea şi încântarea unei experienţe, nu trebuie să fiţi dominaţi de ea într-o măsură atât mare încât aceasta să domine toată fiinţa voastră…Când intraţi, într-un fel oarecare, în legătură cu o forţă sau cu o conştiinţă care o depăşeşte pe a voastră, în loc de a fi în întregime subjugaţi de această conştiinţă sau de această forţă, trebuie să vă aduceţi întotdeauna aminte că nu este decât o experienţă printre alte mii şi mii, şi că, în consecinţă, ea nu are un caracter absolut. Oricât de frumoasă ar fi ea, puteţi şi trebuie să aveţi altele şi mai frumoase; oricât de excepţională ar fi ea, sunt altele şi mai minunate; şi oricât de înaltă ar fi ea, puteţi întotdeauna să urcaţi mai sus în viitor.

Încercaţi să realizaţi această Forţă în voi, spunea el militanţilor naţionalişti, şi să o trageţi afară; ca fiecare lucru pe care-l faceţi să nu mai fie acţiunea voastră, ci acţiunea Adevărului în voi. Pentru că nu sunteţi voi ci ceva în voi (care acţionează). Ce pot toate aceste tribunale, ce pot toate puterile lumii împotriva Celui care este în voi, acest Nemuritor, acest Nenăscut, acest Nepieritor pe care sabia nu-L poate străpunge şi focul nu-L poate arde? temniţa nu-L poate închide, nici spânzurătoare nu-L poate ucide. De ce-ar putea să vă mai fie frică, dacă sunteţi conştienţi că El este în voi?

Dominată şi subjugată, imobilizată, eliberată de ea însăşi, mintea ia această Tăcere drept Supremul. Dar căutătorul descoperă că totul este acolo, în această Tăcere, conţinut şi parcă făcut nou… atunci golul începe să se umple şi din el iese sau în el se precipită incalculabila diversitate a Adevărului divin şi nenumăratele nivele ale unui Infinit dinamic.

În curtea închisorii din Alipore, în timpul orei de plimbare, avu loc această nouă schimbare de conştiinţă: Priveam zidurile care mă izolau de oameni, şi nu mai erau nişte ziduri înalte care mă închideau, nu, era Vasudeva* cel care mă încon­jura. Mergeam pe sub crengile copacului din faţa celulei mele, dar nu era un copac, ştiam că era Vasudeva – era Sri Krishna* pe care-l vedeam, acolo, în picioare, care mă ţinea în umbra sa.

Priveam gratiile celulei, chiar şi grilajul care servea drept uşă, şi îl văzui iarăşi pe Vasudeva. Era Narayana* cel care făcea de gardă, Narayana sentinela. Şi când mă culcai pe pătura din păr de animal care mi se dăduse în loc de pat, simţii braţele lui Sri Krishna în jurul meu, braţele Prietenului meu, Iubitului meu… Priveam prizonierii locului, hoţii, ucigaşii, escrocii, şi cum îi priveam îl văzui pe Vasudeva, Narayana era cel pe care-l aflam în aceste suflete întunecate şi în aceste corpuri prost folosite.

Trebuie să privim existenţa în faţă dacă scopul nostru e acela de a ajunge la o soluţie adevărată, oricare ar fi această soluţie. Şi a privi existenţa în faţă, înseamnă a-l privi pe Dumnezeu în faţă, căci una nu poate fi separată de cealaltă. Această lume a luptei şi a suferin­ţelor noastre este o lume feroce, periculoasă, o lume distrugătoare şi devoratoare în care viaţa este precară, în care sufletul şi corpul omului se mişcă printre enorme pericole, în care fiecare pas înainte, că o vrem sau nu, striveşte şi sparge ceva, în care fiecare suflu de viaţă este şi un suflu de moarte. A arunca responsa­bilitatea pentru tot ceea ce ni se pare rău sau teribil pe spinarea unui Diavol pe jumătate omnipotent sau a ne debarasa de ea spunând că răul face parte din Natură, creând astfel o opoziţie ireductibilă între natura lumii şi natura lui Dumnezeu, sau a arunca responsabilitatea asupra omului şi păcatelor sale, ca şi cum el ar fi avut un cuvânt de spus la facerea lumii, sau ca şi cum ar putea să creeze ceva împotriva voinţei lui Dumnezeu, sunt nişte expediente neîndemânatice şi prea comode…înălţăm un Dumnezeu de Iubire şi de îndurare, un Dumnezeu al Binelui, un Dumnezeu drept, binegânditor şi virtuos după concepţiile noastre morale despre justiţie, virtute şi după gîndurile noastre bune, iar toate celelalte, spunem noi, nu este El, nu este al Său, ci este opera unei oarecare Puteri diabolice pe care El o lasă, pentru un motiv oarecare, să-şi împlinească reaua voinţă, sau opera unui tenebros Ahriman contrabalansându-l pe graţiosul nostru Ormuzd, sau se spune chiar că greşeala omului egoist şi păcătos a fost cea care a stricat ceea ce Dumnezeu făcuse atât de bine la început… Trebuie să privim realitatea in faţă, în mod curajos, şi să vedem că Dumnezeu şi nimeni altul este cel care a făcut această lume în fiinţa Sa, şi pe care a făcut-o aşa cum este. Trebuie înţeles că Natura care-şi devoră fiii, Timpul care se hrăneşte cu viaţa crea­turilor, Moartea universală şi ineluctabilă, şi violenţa puterilor lui Rudra în om şi în Natură, sunt de asemenea Divinitatea supremă sub unul din aspectele sale cosmice. Trebuie înţeles că Dumnezeu creatorul darnic şi binefăcător, Dumnezeu care apără şi salvează, îndurarea nesfârşită, este totodată Dumnezeu care devoră şi Dumnezeu care distruge. Suferinţa aşternutului de răutate şi de chin pe care suntem sfâşiaţi este lucrarea mâinii Sale, ca şi bucuria,  blândeţea şi plăcerea. Numai când vedem cu ochiul uniunii complete şi când simţim acest adevăr până în străfundurile fiinţei noastre suntem capabili să descoperim în întregime, în spatele acestei măşti, chipul frumos şi senin al Celui care este preafericire, şi de a simţi în mâna care pune la încercare imper­fecţiunea noastră, mâna prietenului şi a constructorului Spiritului în om. Vrăjbile lumii sunt vrăjbile lui Dumnezeu şi numai acceptându-le şi progresând prin ele vom fi capabili să ajungem la înaltele înţelegeri ale armoniei sale supreme şi la culmile, la imen­sităţile vibrante ale Anandei*sale transcendente şi cosmice…Căci adevărul este temelia adevăratei spiritualităţi, iar curajul este sufletul său.

Caută-L pe pământ…

Căci tu eşti El, o, Rege. Doar noaptea

Ţi-e pe suflet

Prin propria-ţi voinţă. Alung-o dar şi află

Totalitatea senină

Ce eşti cu-adevărat.

Fiinţa Centrală. Persoana Universală

„Tu eşti El”, acesta este adevărul veşnic – Tat tvam asi, tu eşti Acela. Acesta este Adevărul pe care îl ofereau spre învăţare vechile Mistere şi pe care religiile ulterioare l-au uitat. Pierzând semnificaţia acestui suprem adevăr, ele au deviat şi au creat  toate aceste doctrine dualiste aberante, şi au substituit cu nişte obscure mistere acest adevăr care este pur şi cu totul simplu. „Eu şi Tatăl una suntem”, spunea Cristos (Ioan 10, 30), „Eu sunt El”, spuneau înţelepţii Indiei – so’ham – pentru că este adevărul pe care-1 descoperă toţi oamenii liberi, fie ei din Asia sau din Occident, din trecut sau din prezent. Pentru că Faptul veşnic este cel pe care trebuie să-1 descoperim cu toţii. Şi acest „mine”, acest „eu” care-şi proclamă identitatea cu Dumnezeu, nu este a nici unui individ privilegiat – ca şi cum ar mai fi loc pentru un mic eu personal şi exclusiv în această strălucitoare deschidere, ca şi cum înţelepţii Upanishadelor, rishii sau Cristos, ar fi anexat pentru ei singuri filiaţia divină – este vocea tuturor oamenilor topită într-o conştiinţă cosmică şi suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu.

„Spiritul care se află aici-jos în om şi Spiritul care se află acolo-sus în Soare sunt, cu-adevărat, un singur Spirit şi nu există altul”, spune Taittiriya Upanishad X.

«Cel ce gândeşte „El e altul şi eu sunt altul”, nu ştie.»**Această descoperire a Spiritului înlăuntru este ceea ce      * Vedele, acum şase sau şapte mii de ani, numeau „naşterea Fiului”: „Noi l-am văzut, masa sa de roşu arzător – un mare dumnezeu a fost descătuşat din întuneric” (Rig-Veda V.1.2) iar rişhii vedici afirmau, într-un limbaj de o putere orbitoare, veşnica Identitate a Fiului şi a Tatălui şi transformarea divină a omului: „Eliberează-L pe Tatăl tău! în lăcaşul tău păstrează-L teafăr – Tatăl tău care devine Fiul tău şi care te poartă” (Rig-Veda V.3.9).                                                         [

Şi din clipa în care ne-am născut vedem că acest suflet din noi este acelaşi în toate fiinţele umane, şi nu numai în toate fiinţele ci şi în lucruri, latent, nerevelat: „El este fiul apelor, fiul pădurilor, fiul lucrurilor care nu se mişcă şi fiul lucrurilor care se mişcă. Chiar şi în piatră El se află acolo” (Rig-Veda V.1.70). Totul este una pentru că totul este Unul. Nu spunea Cristos: „Acesta este corpul meu şi acesta este sângele meu”, luând aceste două simboluri dintre cele mai materiale, dintre cele mai obişnuite, pentru a spune că şi această Materie este corpul Unului, şi această Materie este sângele lui Dumnezeu*. Şi dacă El nu ar fi fost chiar şi în piatră, în ce fel ar fi venit El în om, prin ce cădere miraculoasă din cer? Suntem fructul unei evoluţii, nu al unei succesiuni de miracole arbitrare: Tot trecutul pământului este aici în natura noastră umană… însăşi natura fiinţei umane implică existenţa unui stadiu material şi al unui stadiu vital care au pregătit apariţia minţii acesteia, şi un trecut animal care a modelat primele elemente ale umanităţii sale complexe. Să nu mai spunem că Natura materială a dezvoltat mai întâi, prin evoluţie, viaţa şi corpul nostru, apoi mintea noastră animală, şi că numai după aceea s-a pogorât un suflet în forma astfel creată…căci aceasta ar presupune o prăpastie între suflet şi corp, între suflet şi viaţă, între suflet şi minte, prăpastie ce nu există – nu există corp fără suflet, nu există corp care să nu fie în sine o formă de suflet; Materia însăşi este o substanţă şi o putere a Spiritului şi nu ar putea exista altfel, căci nimic nu poate exista fără a fi substanţă şi putere din Cel Veşnic… Ceea ce este mut şi orb, chiar şi bruta, este tot Acela, nu mai puţin decât existenţa umană

Brihadaranyaka Upanishad 1.4.10. Vezi Sri Aurobindo, Eight Upanishads X.XI.

Atunci când am deschis porţile psihicului, ni se dezvăluie un prim stadiu al conştiinţei cosmice. Dar psihicul care creşte, conştiinţa -forţă care se individualizează şi devine din ce în ce mai compactă, mai adunată înlăuntru, nu se va mai mulţumi multă vreme cu această strâmtă formă individuală; simţindu-se una cu Acela, el vrea să fie vast ca Acela, universal ca Acela, şi vrea să-şi regăsească Totalitatea nativă. A fi şi a fi din plin, acesta este scopul pe care-l urmăreşte Natura în noi… iar a fi din plin, înseamnă a fi tot ceea ce este. Avem nevoie de totalitate pentru că suntem Totalitatea; idealul care ne cheamă, scopul care ne conduce paşii, nu se află de fapt în faţă; el nu ne trage, el ne împinge, el este în spate – şi în faţă şi înlăuntru.

Evoluţia este veşnica înflorire a unei flori care era floare din totdeauna. Fără această sămânţă din adânc, nimic nu s-ar mişca, pentru că nimic nu ar avea nevoie de nimic – este Nevoia lumii. Este fiinţa noastră centrală. Ea este fratele de lumină care se iveşte câteodată când totul pare disperat, memoria însorită care ne suceşte şi ne răsuceşte, şi nu ne va lăsa pic de odihnă până ce nu vom fi aflat tot Soarele nostru. Este centrul nostru cosmic, după cum psihicul era centrul nostru individual. Dar această fiinţă centrală nu se află undeva într-un punct; ea este în toate punctele; ea este într-un fel greu de înţeles în inima tuturor lucrurilor şi îmbră­ţişează toate lucrurile în acelaşi timp; ea este în mod suprem înăuntru şi în mod suprem deasupra, şi dedesubt şi peste tot – ea este un punct uriaş. Şi când l-am aflat, am aflat totul, totul se află aici; sufletul adult îşi regăseşte originea, Fiul redevine Tatăl; sau mai degrabă Tatăl, care devenise Fiul, redevine El însuşi: Zidurile care întemniţau sufletul nostru conştient sunt dărâmate, distruse; orice sentiment de individualitate şi de personalitate a dispărut, orice senzaţie de situare în spaţiu sau în timp, sau în acţiune şi în legile Naturii, a dispărut; nu mai există eu, nu mai există persoa­nă definită sau care poate fi definită, ci doar conştiinţa, doar existenţa, doar pacea şi fericirea; devenim nemuritori, devenim veşnici, devenim infiniţi. Din sufletul personal nu mai rămâne decât un imn de pace şi de libertate, o fericire care vibrează pretutindeni în cel Etern.

Ne-am crezut mici şi separaţi unii de ceilalţi, un om plus un om în mijlocul lucrurilor separate, şi aveam nevoie de această separare pentru a creşte sub carapace, căci altfel am fi rămas o masă nediferenţiată în plasma universală, un membru al turmei fără viaţă proprie. Prin această separare am devenit conştienţi; prin această separare suntem conştienţi în mod incomplet; şi suferim, căci suferinţa noastră este aceea de a fi separaţi – separaţi de ceilalţi, separaţi de noi înşine, separaţi de lucruri şi de tot, pentru că ne aflăm în afara singurului punct unde totul se reuneşte.

Singurul mijloc de-a pune totul în ordine e de a redeveni conştient; şi este foarte simplu. Nu există decât o origine. Această origine este perfecţiunea Adevărului, pentru că este singurul lucru care există cu adevărat. Şi exteriorizându-se, proiectându-se, împrăştiindu-se, s-a produs ceea ce vedem şi o grămadă de mici creiere foarte delicate şi foarte strălucitoare se află în căutarea a ceea ce nu au aflat încă dar pe care-1 pot afla, pentru că ceea ce caută se află înlăuntrul lor.

Când am suferit destul, vieţi după vieţi din această lungă evoluţie, când am crescut destul pentru a ne da seama că totul ne vine din afară, de la o Viaţă mai mare decât a noastră, de la o Minte superioară nouă, de la o Materie mai vastă, universală, vine ora să regăsim în mod conştient ceea ce am fost în mod inconştient din totdeauna – o Fiinţă universală: De ce te-ai limita? Simte că eşti în sabia care te loveşte ca şi în braţele care te iubesc, în îmbrăţişarea soarelui şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, în tot ceea ce este acum şi în tot ceea ce se trudeşte să devină. Căci tu eşti infinit şi toată această bucurie îţi este deschisă.

 „Când Acela este cunoscut, totul este cunoscut” (Shandilya Upanishad)

Primele simptome ale acestei noi conştiinţe sunt foarte tangibile: începem să simţim că şi ceilalţi fac parte din noi înşine sau că sunt nişte repetiţii diverse ale noastre înşine, acelaşi eu modificat de Natură în alte corpuri. Sau cel puţin simţim că trăim într-un eu universal mai vast care este de acum înainte propria noastră realitate superioară. De fapt, totul începe să-şi schimbe natura şi aparenţa; întreaga noastră experienţă despre lume este radical diferită de cea pe care o au oamenii închişi într-un eu personal, începem totodată să cunoaştem lucrurile printr-un alt fel de experienţă directă, care nu mai depinde de mintea exterioară şi de simţuri. Posibilităţile de eroare nu dispar totuşi, căci acest lucru nu este posibil atâta timp cât mintea rămâne câtuşi de puţin instrumentul de transcriere a cunoaşterii, dar există un fel nou, mai vast şi mai profund, de a simţi, de a vedea, de a cunoaşte, de a intra în contact cu lucrurile; iar hotarele cunoaşterii pot fi împinse la un grad aproape nelimitat.

Cunoaştem pentru că noi suntem ceea ce cunoaştem. Adevărata cunoaştere nu se obţine prin gândire, .  Ceea ce sunteţi, aceea deveniţi.

Nimic nu poate fi dat spre învăţare inteligenţei fără a nu fi fost deja pe deplin cunoscut, în secret,  în sufletul care se desăvârşeşte. De asemenea, toată perfecţiunea de care omul exterior este capabil nu este decât realizarea veşnicei perfecţiuni a Spiritului care se află în el. Cunoaştem Divinul şi devenim Divinul pentru că noi îl purtăm deja în natura noastră intimă. Orice învăţătură este o revelaţie, orice devenire o înflorire. Descoperirea de sine este secretul; cunoaşterea de sine şi o conştiinţă mereu mai largă sunt mijlocul şi procedeul.

Preafericirea miriadelor de miriade ce una sunt.

„Cum ar putea fi dezamăgit, de unde ar avea suferinţa, cel ce peste tot vede Unitatea?” (Isha Upanishad.)

Filosofiile şi religiile discuta despre ordinul de prioritate al diferitelor aspecte ale lui Dumnezeu iar anumiţi yoghini, rishi sau sfinţi au preferat cutare filosofie sau cutare religie în locul alteia. Ceea ce avem de făcut nu este de a discuta aceste aspecte, ci de a le realiza pe toate şi de a le deveni pe toate; nu trebuie să urmărim o realizare cu excluderea celorlalte realizări, ci să-l îmbrăţişăm pe Dumnezeu sub toate aspectele sale şi dincolo de orice aspect – este sensul însuşi al yogăi integrale.

NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep.6

PADRE PIO

1887-1968

Padre Pio, pe numele sau adevarat Francesco  Forgione, a venit in aceasta lume la 25 mai 1887 în Pietrelcina, Italia. A avut o copilarie absolut normala si senina, într-o familie tânara si foarte unita. Cel care urma sa devina un “sfânt” în secolul XX, una din personalitatile religioase cele mai cunoscute în lume, si unul dintre cei mai mari mistici, a fost în primii sai ani de viata un copil ca toti ceilalti copii. În jurul vârstei de 5 ani, a început sa traiasca întâmplari care depaseau granita obisnuitului, iar aceste viziuni pe care a început sa le aiba aveau sa continue toata viata. Întrebat cum de le tinuse atâta timp ascunse, el a raspuns cu naivitate ca le credea lucruri obisnuite, care apareau tuturor. Una din entitatile subtile care îi aparea foarte des era îngerul pazitor, pe care îl numea “dulcele tovaras al copilariei mele”. si Fecioara Maria îi aparea foarte frecvent, ocrotindu-l cu dragostea ei materna pe micutul baiat.

Desi nu era un baiat retras si se juca cu ceilalti copii, imediat ce ramânea singur, Francesco începea sa se roage. Rugaciunea era pentru el o activitate relaxanta, ca si joaca, deoarece rugaciunea sa nu era constituita din repetarea unor formule abstracte, ci din “conversatii” cu entitatile din subtil pe care le cunostea foarte bine. Era un copil cu o sensibilitate si o gratie deosebita, primind de la maestrii sai din universul invizibil o educatie rafinata si elevata. Când mânca, prânzul devenea un adevarat ceremonial. Se aseza cu grija, îsi desfacea pachetul, îl aseza încet pe genunchi, arunca o privire spre cer si mânca în liniste. Fata de animale, micul Francesco manifesta o sensibilitate rara. Toti cei care l-au cunoscut l-au descris ca având o curiozitate irezistibila, se bucura de glume si de surprize.

Începutul miracolului unei existente sfinte a constituit-o viziunea lui Iisus biserica. Atunci, Dumnezeu i-a sadit în inima germenele viitorului sau destin, dezvaluindu-i rolul pe care avea sa-l aiba în aceasta lume, un rol care face parte din misterul mântuirii si al eliberarii, iar micul Francesco, pe cât a putut el sa intuiasca, a  raspuns chemarii divine cu tot sufletul.

Adevaratul Padre Pio

Francesco Forgione venise pe lume cu o vocatie precisa. Înca din copilarie a simtit ca Dumnezeu îi încredintase o misiune. Dar Dumnezeu nu-si impune vointa. Sugereaza si asteapta alegerea deplin libera a omului. Iar Francesco trebuia sa faca si el alegerea sa. Înca de la o vârsta frageda, baiatul le-a spus parintilor sai ca doreste sa se calugareasca. Dorea sa plece de acasa si sa îsi dedice întreaga viata lui Dumnezeu, servind în Ordinul Franciscanilor Capucini. În noaptea de 5 ianuarie 1903, cu cinci zile înainte de plecare, Francesco a avut viziunea lui Iisus si a Maicii Domnului, care l-au încurajat, iar Iisus i-a  pus mâna pe crestet.

Cel care avea sa fie Padre Pio a înteles din plin importanta chemarii lui Dumnezeu si greutatile care îl asteptau. Dar nu a refuzat chemarea. Iisus, când i-a aparut si i-a vorbit, nu i-a ascuns  nimic din viitorul care-l astepta. Francesco a reflectat, a meditat, i-a fost frica, s-a încurajat, dar la sfârsit s-a hotarât. Avea 15 ani si jumatate. Nu mai era un copil, experientele launtrice îl maturizasera.si gasim chiar aici, în aceasta libertate, în aceasta alegere facuta la 15 ani, secretul multor lucruri care au urmat ulterior.

Viitorul Padre Pio si-a lasat deci familia si a intrat în Ordinul Calugarilor Capucini. Dupa ce a trecut examenul de admitere în Ordin, Francesco Forgione a primit numele de Pio, având sa fie cunoscut astfel pâna la sfârsitul vietii sale pâmântesti. Aceasta perioada a fost pentru Francesco plina de viziuni si revelatii, în care a trait în liniste, în reculegere, o lunga perioada de concentrare absoluta si continua în lumea spiritului. Rugaciunea sa devenise un dialog direct si neântrerupt cu Iisus, cu Maica Domnului, cu sfintii. Entitatile celeste erau ghizii sai, maestrii sai. Se poate spune ca în aceasta perioada el nu a avut alt scop decât trairea intensa a acestei minunate “întâlniri” cu supranaturalul.

Prietenii sai din acea vreme îl caracterizau ca fiind lipsit de mândrie în comportament si conversatie. Fratele Pio era un bun observator si o persoana foarte harnica, cu multe daruri de la Dumnezeu, care stia sa sufere fara sa se plânga, dar care stia si sa surâda si sa se bucure de frumusetile din jurul sau.

“Fratele Pio era umil, retras si linistit. Nu rostea niciodata un cuvânt inutil. În vara lui 1905 când trebuia sa transportam pietre pentru reparatii, împreuna cu alti colegi am ajutat si eu.. Fratele Pio lua întotdeauna fara ostentatie piatra cea mai mare. Eu, care eram aproape, vazând ca nu poate sa o ridice, îl ajutam sa o  puna pe spate. Apoi luam si eu una mai mica si mergeam împreuna mereu în liniste în timp ce altii glumeau si râdeau pe seama lui.” povestea Rafael, unul dintre colegii sai. Tânarul novice participa în mod natural la toate activitatile colegilor sai – la jocuri, la plimbarile saptamânale în afara mânastirii si la excursiile organizate, care durau câteva zile – dar o facea întotdeauna cu un entuziasm detasat.

În timp ce era la mânastire, fratele Pio s-a îmbolnavit foarte grav de o boala aparent misterioasa, însotita de temperaturi foarte mari aproape de 43 de grade.Când avea asemenea temperaturi, Padre Pio parea ca sufera, era agitat în pat, dar nu delira – simptom care ar fi trebuit sa însoteasca o astfel de temperatura. Temperaturile extrem de ridicate ale unor sfinti sunt explicate în anumite tratate ca efect al intensei daruiri catre Dumnezeu ce face sa fie trezita în corp o anumita energie tainica, misteroasa.Acestea au mai fost semnalate, atât în spatiul crestin (Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Teresa de Avila, Sfânta Margherita Alacoque – aceasta din urma purtând si apelativul de “Sfânta focului”), cât si în spatiul oriental care abunda în astfel de marturii, fiind un fenomen cunoscut ce se declansa în urma practicilor spirituale sustinute. Iubirea pentru Dumnezeu pe care o traiesc sfintii, si în special misticii, este atât de puternica încât le influenteaza inclusiv corpul fizic. Obiectul iubirii este infinit, iar reactia provocata de aceasta este pe masura. Toate procesele interne intra într-o rezonanta febrila amplificându-se într-un fenomen de avalansa. “Febra” este doar o confirmare fizica a extraordinarei daruiri sufletesti, care face sa “moara” personalitatea efemera a misticului. Acum si de alte zeci de ori în timpul vietii sale, medicii au declarat ca nu mai are mult de trait, pentru ca apoi într-un mod misterios Padre Pio sa îsi revina, parasind aceasta lume la vârsta de 81 de ani.

În anul 1918, nu cu mult timp dupa ce a devenit preot, pe corpul lui Padre Pio au aparut niste rani asemanatoare cu cele pe care Iisus le-a avut când a fost crucificat. Stigmatele lui Padre Pio  au fost fenomenul mistic cel mai evident, care l-a caracterizat si l-a facut cunoscut în  lume, el fiind unicul preot stigmatizat din istoria Bisericii. Ca si Iisus, Padre Pio voia sa devina un” intermediar” între Dumnezeu  si lume, un ghid al fratilor aflati pe cale, un „martor traitor al mântuirii”, dupa cum chiar el a spus cu diferite ocazii.

Alte “minuni” care i-au fost atribuite si care au fascinat lumea au fost vindecarile misterioase, pe care Padre Pio le-a realizat în numeroase rânduri . Una din acestea este relatata de catre un ziarist, Trevisani, care se afla de fata, si se refera la un om vindecat prin miracol divin: ”Padre Pio i-a spus acelui om care nu putea merge, de trei ori:,,Ridica-te si mergi’’si apoi acesta a reusit sa mearga drept dupa ce toata viata se târâse pe pamânt.”

Au existat numeroase declaratii si despre capacitatea de bilocatie a parintelui, diferite persoane afirmând ca Padre Pio avea capacitatea de a se afla în mai multe locuri deodata, pentru a-i proteja pe cei care se încredintasera ghidarii sale spirituale. Un alt fenomen descris de credinciosi cu privire la Padre Pio era faptul ca se simteau miresme deosebit de pure si de placute în timp ce parintele oficia slujba religioasa. Aceste fenomene inexplicabile care îl însoteau pe Padre Pio au stârnit valuri de neîncredere în rândul multor persoane, care l-au contestat si chiar l-au persecutat. Însa cei care s-au aflat în preajma lui Padre Pio, cei care s-au bucurat de puritatea fiintei sale, cei care au fost martori la adevaratele minuni realizate de el, si toti cei a caror viata a fost transformata în mod benefic de acest om pot afirma fara urma de îndoiala ca Padre Pio a fost cu adevarat un sfânt, un trimis al lui Dumnezeu care sa ne arate ca toti avem capacitatea de a-L cunoaste pe Dumnezeu chiar din aceasta viata. Iar acest lucru a fost de curând recunoscut si de Biserica, atunci când Padre Pio a fost canonizat.


Un sfânt în mijlocul oamenilor

În cultura populara din acea perioada erau prezentate numeroase fapte în care femeia era un simbol al pacatului, al decaderii, Eva fiind data mereu de exemplu ca fiind o arma a Satanei. Dar se uita ca Fecioara Maria a fost femeia care a purtat samânta mântuirii lumii. Prin viata sa si prin deschiderea pe care el a realizat-o, Padre Pio a facut ca femeia sa fie privita cu un spirit nou si o mentalitate sacra. Cu o intuitie si cu un curaj tipic marilor mistici, el a lasat deoparte falsele prudente si comportamente, având, ca preot, o conduita noua fata de femei. A fondat miscarea “fiicelor spirituale” care, la rândul sau, a devenit apoi samânta “grupurilor de rugaciune”, raspândite astazi în toata lumea si considerate unul din semnele cele mai vitale ale crestinismului din timpurile noastre. Practic, Padre Pio a creat o autentica revolutie care a fost mult timp obstructionata si neînteleasa. Aceste aspecte trebuie tratate si aprofundate cu claritate, deoarece reprezinta o parte fundamentala a misiunii sale. Înca din primii ani de preotie, pe când traia la Pietrelcina, el s-a dedicat îndrumarii spirituale a unor femei care duceau o existenta inspirata de valorile religioase.

Treptat, oamenii au început sa aiba o mare stima pentru Padre Pio. Caci oamenii simpli din popor au înteles ca tânarul preot plin de credinta traia lucruri misterioase si simteau în el fascinatia Cerului. Multi îl credeau un sfânt si mergeau la el sa-i ceara sa se roage pentru ei.

Padre Pio si-a continuat în acest timp si activitatea de sacerdot. Petrecea foarte mult timp în rugaciune si în confesional, pentru a consola si a întari sufletul oamenilor, pentru a îndruma pe cei care veneau la el pe calea Binelui, pentru a ierta în numele lui  Dumnezeu. În învatatura sa, Padre Pio a tratat într-o maniera particulara meditatia, adica rugaciunea mentala, care este hrana sufletului, dar si a mintii. El spunea ca a reflecta asupra tainelor crestine si a întelege semnificatiile lor profunde ne ajuta sa avem o conduita care manifesta deplin aceste adevaruri. A întelege sau macar a intui câte ceva din acest mister înseamna a pune bazele pentru transformarea în bine a propriei vieti. Din marturiile care s-au pastrat, se poate constata ca îndrumarile sale spirituale era moderne, chiar avangardiste pentru acele timpuri. El fascina si entuziasma mai ales generatia tânara, care, dupa Primul Razboi Mondial, încerca sa construiasca o noua societate. Padre Pio le ilumina sperantele si dadea realitate viselor lor.

Lumea simpla credea în el si continua sa-l caute, în ciuda numeroaselor discreditari de care a avut parte. Oamenii puri au intuit  adevara sa personalitate, si întelegând adevarata sa dimensiune umana, au descoperit sensibilitatea rafinata si incredibila bunatate a sufletului sau,  si au apreciat participarea la suferintele fratilor sai, simtul prieteniei, capacitatea sa imensa de a iubi, sociabilitatea sa, dar si subtilul si totodata agerul sau simt al umorului. Asa a fost adevaratul Padre Pio, un om extraordinar, imprevizibil, inteligent, generos, plin de credinta si de naturalete. Un sfânt, dar un sfânt în mijlocul oamenilor.

Adevarurile si întelepciunea lui Padre Pio vor trai vesnic în inimile celor care au crezut si cred în el si în Dumnezeu. Astfel, Padre Pio îsi va continua munca sa mai departe prin cei care l-au iubit si l-au urmat pe drumul care duce la desavarsire si la esenta suprema a lumilor: Dumnezeu.

Calugarul din ordinul capucinilor a fost sanctificat de Papa Ioan Paul al II-lea, in 2002, in fata celei mai mari multimi pe care a vazut-o vreodata Piata Sfantul Petru din Roma. A fost salutat de milioane de oameni din lumea intreaga drept facator de minuni, iar micul oras din sudul Italiei in care a trait si murit a devenit locul unui pelerinaj in masa si a prosperat in mare masura in urma acestui eveniment.

Cuvinte din lumina

„- Sufar pentru ca nu-l aud pe Iisus.

– E înlauntrul tau, cauta-l!”

„- Parinte, ma tem ca, fiind asa multe fiinte, nu o sa fiu în rai aproape de Dumnezeu.

– Dumnezeu  e prezent în fiecare din noi, nu te teme.”

“Lumile vizibila si cea invizibila nu sunt scindate, fac parte din aceeasi realitate care constituie Corpul mistic al lui Hristos. Omul de pe pamânt ramâne strâns si concret legat de cei din alta dimensiune, adica de îngeri, sfinti, Maica Domnului, fiintele dragi care au murit. “ 

„Îngerul pazitor este tovarasul nostru invizibil. Cel care ne este mereu aproape de la nastere pâna la moarte. Singuratatea noastra este doar aparenta. Îngerul nostru pazitor este mereu aproape de noi, de dimineata când ne trezim, apoi pentru toata ziua si noaptea. Mereu, mereu, mereu. Cât de mult ne ajuta Îngerul nostru pazitor fara sa ne dam seama! “    

“Principalele mijloace care servesc la atingerea perfectiunii crestine sunt reprezentate de: alegerea unei fiinte sfinte ca îndrumator, participarea la sfintele taine, meditatia si lectura spirituala.”

Unei femei care l-a întrebat: “Cine sunteti pentru noi?” i-a raspuns: “În mijlocul vostru sunt frate, în altar sunt jertfa, în confesional, ghid”.

“Inima mea si inima lui Iisus sunt una. Inima a disparut ca o picatura de apa pierduta în ocean. Iisus este paradisul, regele ei. Bucuria mea este atât de intensa si de profunda, încât plâng de fericire.”

“Într-o viata spirituala, trebuie sa faci în fiecare zi câte un pas mai sus urmând o linie dreapta si ascendenta pâna la atingerea desavârsirii.”

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep. 5

MAESTRUL ECKHART

1260 – 1327

Motto: „Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările.”

Considerat ca întemeietor al misticismului german, Johhanes Eckhart (numit apoi “maestrul Eckhart”) s-a născut în 1260 în localitatea Hochheim în Thuringia. A studiat teologia, filosofia, logica şi retorica. El a predicat în faţa audienţei laice şi religioase, având în acelaşi timp şi atribuţii administrative în legătură cu ordinul dominican. Învăţăturile maestrului Eckhart ne sunt de folos fiecăruia dintre noi şi ne pot orienta benefic viaţa interioară. Ele devin cu adevărat rodnice dacă le veţi aplica direct în existenţa voastră de fiecare zi, în familie, la servici, pe stradă, fără a fi neapărat necesară retragerea într-o mânăstire pentru împlinirea vieţii spirituale. Dacă înţelegeţi şi aplicaţi consecvent învăţăturile sale, veţi resimţi o transformare lăuntrică reală, astfel încât viaţa voastră va avea un sens profund şi veţi regăsi savoarea ei divină.

Cuvinte din Lumina

Adevărata supunere

Atunci când omul iese din el însuşi prin supunere şi se abandonează, Dumnezeu este constrâns să pătrundă în el, căci dacă acest om nu vrea nimic pentru el însuşi, Dumnezeu trebuie să vrea pentru acest om.

În realitate, dacă un om renunţă la o împărăţie sau chiar la lumea întreagă, dar se păstrează pe el însuşi, el n-a părăsit nimic. Dar dacă un om se abandonează pe el însuşi, chiar dacă îşi păstrează bogăţia, sau oricare alt bun, este ca şi cum a renunţat la toate lucrurile. Un astfel de om este cel care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a ataşat binele său suprem de nimic altceva, care este complet cufundat în voinţa divină. El poate totul. Într-adevăr, puţini sunt cei care iau acest lucru în seamă şi sunt constanţi în dăruirea lor: în măsura în care părăseşti toate lucrurile, nici mai mult, nici mai puţin, Dumnezeu pătrunde în tine cu tot ce are. Prin aceasta vei găsi adevărata pace aici şi nu în altă parte.

Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările. În măsura în care fiinţa este sfântă, în aceeaşi măsură ea sfinţeşte toate acţiunile sale, fie că este vorba de a mânca, a dormi, a veghea sau altceva.[1]

Omul care se abandonează cu tot ceea ce îi aparţine este în întregime fixat în Dumnezeu şi tot ceea ce îl atinge pe acest om, îl atinge mai întâi pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl înfăşoară aşa cum gluga îmi înfăşoară capul, iar cel ce ar dori să mă vadă ar trebui mai întâi să-mi atingă îmbrăcămintea. Acest om care s-a lepădat în totalitate de el însuşi este în întregime acoperit de Dumnezeu şi nici o creatură nu poate să-l atingă, fără să-l atingă mai întâi pe Dumnezeu; tot ceea ce doreşte să ajungă la el, trebuie să treacă mai întâi prin Dumnezeu; de aici provine savoarea trăirii în Dumnezeu şi ia naştere caracterul divin. Oricât de mare ar fi suferinţa, fi conştient că ea trece mai întâi prin Dumnezeu; El este primul în suferinţă. Şi prin acest adevăr, înţelege că o suferinţă oricât de mică care îl atinge pe om, ea îl atinge cu mult mai mult pe Dumnezeu. Astfel Dumnezeu îndură pentru un bine pe care l-a prevăzut şi dacă tu eşti dispus să suferi ceea ce suferă Dumnezeu şi trece prin El pentru a ajunge la tine, această suferinţă devine într-adevăr divină, dispreţul devine onoare, amărăciunea devine dulceaţă şi bezna cea mai adâncă devine cea mai limpede lumină. Totul îşi ia savoarea de la Dumnezeu şi ajunge divin, căci tot ceea ce atinge această fiinţă se conformează lui Dumnezeu, pentru că ea nu caută nimic altceva. Iată de ce, în amărăciune, acest om îl simte pe Dumnezeu ca pe o supremă dulceaţă. Pentru el, lumina străluceşte în cel mai adânc întuneric; chiar şi atunci ea poate fi percepută. Dacă un astfel de om suferă prejudicii, Dumnezeu le ia asupra sa pentru că se află la originea acţiunii făptuite pentru El, iar omul trebuie doar să continue acţiunea.

Apropierea de Dumnezeu prin consacrare

Consacrare înseamnă să dăruieşti lui Dumnezeu toate eforturile tale, precum şi rezultatele acţiunii pe care o înfăptuieşti; pentru aceasta este necesar să te interiorizezi câteva clipe înainte de o acţiune importantă şi să te rogi astfel: „Doamne, Dumnezeule, îţi dăruiesc toate eforturile pe care le voi depune în continuare pentru acţiunea pe care o încep acum, precum şi rezultatele acestei acţiuni”. Simţindu-te în prezenţa lui Dumnezeu, gândeşte intens că întreaga ta strădanie este doar pentru El, ca şi cum ai exista pe Pământ doar tu şi El, slujitorul şi Stăpânul, cel ce iubeşte şi Iubitul său Dumnezeu, copilul şi Tatăl. De exemplu: la îngrijirea unei grădini; deşi te-ai rugat la începutul lucrului, este bine ca pe parcurs să păstrezi în minte faptul că te afli în prezenţa lui Dumnezeu şi că doar pentru El lucrezi, iar la sfârşitul lucrului să-I mulţumeşti că te-a ajutat.

Pentru restul acţiunilor şi gândurilor de peste zi, pe care le consideri secundare (spălat, îmbrăcat, drumurile prin casă şi curte, etc.) consacrarea se realizează o singură dată global, dimineaţa, imediat după rugăciunea Tatăl nostru, astfel: „Doamne, îţi dăruiesc această zi, împreună cu toate gândurile şi acţiunile pe care le voi realiza în această zi”.

Această dăruire către Dumnezeu, numită mai sus consacrare, ne protejează, ne înalţă şi ne face de neînvins. Astfel ne învaţă maestrul Eckhart:

Îndreaptă întregul tău efort către măreţia lui Dumnezeu şi întreaga ta strădanie să fie doar pentru El în toate lucrările tale şi în întregul tău abandon.

Dacă tu te ataşezi de Dumnezeu, tot binele se va ataşa de tine. Şi ceea ce căutai înainte, te caută acum; iată de ce pentru acela care se  ataşează într-un chip foarte nobil de Dumnezeu, toate lucrurile divine se ataşează de el şi tot ceea ce este departe şi străin de Dumnezeu se depărtează de el. Cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, îl are pretutindeni, pe stradă şi cu oricine, în biserică, în singurătate sau în odaia sa. Dacă îl are cu adevărat şi numai pe El, nimic nu-i mai stă în cale. De ce? Acest om îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni, şi numai Dumnezeu este cel care lucrează prin el. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. În calea unui astfel de om nimeni nu poate sta, pentru că el crede, caută şi iubeşte doar pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu El în toate dorinţele sale.

Egalitate

Când se vorbeşte despre egalitate, să nu se înţeleagă că toate lucrurile, toate locurile, toate acţiunile şi toate persoanele trebuie să fie apreciate în acelaşi fel. Ar fi cu totul greşit, căci a te ruga este o acţiune mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în toate acţiunile, tu trebuie să menţii aceeaşi stare de spirit, aceeaşi încredere, aceeaşi dragoste pentru Dumnezeul tău. Dacă toate acţiunile sunt în felul acesta egale pentru tine, nimeni nu va mai pune piedici la ceea ce faci în numele lui Dumnezeu. (Numim aici „acţiuni”, atât activităţile desfăşurate în mod exterior, vizibil cât şi rugăciunile, meditaţia, gândurile, intenţiile şi aspiraţiile.)

Ce înseamnă buna voinţă?

Virtutea, ca şi păcatul, sunt efectele orientării voinţei. Nimic nu te va marca, dacă posezi o voinţă adevărată şi dreaptă. Ceea ce vrei cu întreaga ta putere şi voinţă, tu posezi deja, şi nimeni nu-ţi poate lua ceea ce ai, câtă vreme voinţa ta este ferm  orientată către Dumnezeu şi folosită în prezent. Omul nu trebuie să se sperie de nimic, câtă vreme voinţa sa este bună şi nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o manifeste prin acţiunile sale; el nu trebuie să se considere îndepărtat de la virtute, atâta timp cât găseşte în sine o adevărată bună voinţă.

Tu te-ai bucura să afli când voinţa ta este o bună voinţă. Voinţa este bună şi dreaptă atunci când ea este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău şi modelată, formată după voinţa lui Dumnezeu.

Nu spune: “eu aş dori binele…”, ceea ce ar fi o cerere adresată pentru viitor, ci: “eu vreau binele acum.” Căci ia aminte: dacă vreau să am un lucru, fie acesta situat la depărtare, îl am într-adevăr, îl am într-o mai mare măsură decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau.

Într-adevăr, cu ajutorul voinţei pot să fac totul. Pot să ispăşesc pentru toţi oamenii, să hrănesc toţi sărmanii. Înaintea lui Dumnezeu, a voi să faci şi a fi făcut este aproape acelaşi lucru. Tot astfel, dacă vreau să am atâta iubire câtă există în toţi oamenii, dacă voinţa mea este extrem de puternică, voi avea cu adevărat atâta iubire.

De ce îngăduie uneori Dumnezeu ca oamenii cu adevărat buni să fie împiedicaţi să-şi săvârşească lucrările lor bune?

Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei cel iubesc să cadă pradă slăbiciunii lor şi aparent să nu mai aibă nici un ajutor spre care să se îndrepte sau pe care să se sprijine. Căci pentru oamenii iubitori este o mare bucurie să poată face multe lucruri bune: să vegheze, să postească, să se roage şi alte lucruri mari şi dificile. Ei simt o mare bucurie, un sprijin, o speranţă, atunci când fac din acţiunile lor un ajutor, un reazem şi un prilej de încredere pentru alţii. Dumnezeu vrea totuşi să-i lipsească de ele, pentru ca numai El să rămână singurul lor ajutor şi motiv de încredere. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să I se abandoneze, iată de ce le ia înapoi ajutorul, pentru ca El să rămână singurul lor spriijin şi înţelegând aceasta, mai intensă să devină credinţa şi iubirea lor pentru El. Căci cu cât este mai deposedat şi mai gol spiritul care se îndreaptă spre Dumnezeu fiind ajutat chiar de El, cu atât omul este mai profund stabilit în Dumnezeu şi cu atât este mai sensibil la darurile Sale cele preţioase. Căci omul trebuie să clădească numai pe Dumnezeu.

Despre suferinţă

Nu există nemulţumire fără mulţumire şi nici un prejudiciu nu este un prejudiciu total. Iată motivul pentru care Sfântul Pavel spune că fidelitatea şi frumuseţea lui Dumnezeu nu îngăduie ca încercarea sau întristarea omului să ajungă de nesuportat. El dăruieşte totdeauna puţină mângâiere ca să îndulcească greul. Sfinţii şi maeştrii necreştini arată că Dumnezeu nu permite ca răul şi suferinţa să fie absolute şi  că în realitate acestea reprezintă o modalitate folosită de El pentru impulsionarea celor leneşi şi ignoranţi sau pentru probarea virtuţilor divine asimilate de cei ce aspiră la sfinţenie.

Să presupunem că un om care are o sută de mărci pierde patruzeci şi rămâne cu şaizeci. Dacă el se gândeşte mereu la cele patruzeci pe care le-a pierdut, rămâne mereu supărat. Cum ar putea să fie consolat şi eliberat de suferinţă cel care se întoarce mereu şi mereu spre ea, care o întipăreşte în sine şi se întipăreşte în ea, o priveşte şi o cântăreşte fără încetare, cel care se adresează suferinţei şi o întreţine, privindu-se faţă în faţă cu ea? Dar dacă el priveşte la cele şaizeci de mărci pe care le mai are şi întoarce spatele celor patruzeci pierdute, el va fi consolat. Ceea ce există şi este bun poate să consoleze, dar ceea ce nu există şi nu este bun, care nu-mi mai aparţine fiindcă l-am pierdut, atrage în mod firesc după sine descurajarea, suferinţa şi întristarea. Iată de ce Solomon spune: “În zilele suferinţei să nu uiţi zilele fericite”. Adică: atunci când eşti în suferinţă aminteşte-ţi binele şi bucuria pe care le mai ai.

Tot ceea ce deţii ca bun vremelnic îţi este împrumutat de la Dumnezeu; de ce să te plângi atunci când Cel care te-a împrumutat vrea să-şi ia ceea ce îi aparţine înapoi? Tu trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi le-a împrumutat o bucată de vreme şi că nu ţi-a luat deodată înapoi tot ce ţi-a împrumutat. Profetul Ieremia spunea în timpul încercărilor sale: ”Dumnezeu şi-a sporit îndurările sale de nu ne-am prăpădit cu totul”.

Dacă cineva mi-a împrumutat haina, căciula şi paltonul său, şi dacă îmi cere înapoi paltonul, lăsându-mi haina şi căciula să mă apere de frig, eu îi mulţumesc nespus şi ar fi o mare nedreptate dacă m-aş enerva şi m-aş plânge.

Trebuie să se ştie că, în natură, influenţa naturii superioare şi elevate este mult mai plăcută şi mai desfătătoare pentru toate fiinţele decât aparenta lor natură. Prin aceasta omul trebuie să înţeleagă că pentru el va fi o desfătare şi o bucurie să-şi poată abandona voinţa proprie, să renunţe şi să iasă total din el însuşi în tot ceea ce Dumnezeu vrea ca el să trăiască. Şi acesta este adevăratul înţeles al cuvintelor: “Cel ce vrea să vină la mine, să se lepede de el însuşi, să renunţe la tot şi să ia crucea”. Căci în mod sigur, pentru cel care s-ar lepăda de tot şi s-ar goli complet de el însuşi, n-ar mai exista nici cruce, nici suferinţă, nici “a suferi” lăuntric; (Chiar dacă fizic, exterior, acestea există); pentru el totul ar fi doar desfătare, bucurie şi plăcere a inimii şi un astfel de om ar putea să-l urmeze cu adevărat pe Dumnezeu. Acele cuvinte nu constituie doar o poruncă, aşa cum se spune şi se gândeşte de obicei, ci o promisiune, o învăţătură divină, care-i arată omului în ce fel toate piedicile sale, toată viaţa sa, toate lucrările sale, pot deveni desfătare şi veselie, iar aceasta este mai mult o răsplată decât o poruncă. Dacă vrei să te eliberezi de orice necazuri şi suferinţă, alipeşte-te de Dumnezeu, întoarce-te cu toată sinceritatea către El; în Dumnezeu nu există nici tristeţe, nici suferinţă, nici necazuri. Fără îndoială, întreaga suferinţă vine pentru că dorinţa nu te conduce doar către Dumnezeu. Când omului bun şi drept, dăruit lui Dumnezeu, i se aduce un prejudiciu, el rămâne netulburat, păstrându-şi bucuria şi pacea inimii. Dumnezeu este sursa întregului bine şi tot ce nu este Dumnezeu este doar amărăciune, mâhnire şi suferinţă, acoperă şi ascunde blândeţea, desfătările şi consolarea pe care Dumnezeu le dăruieşte. Uneori îţi închipui că Dumnezeu s-a retras. Ce trebuie să faci atunci când Dumnezeu ţi se ascunde? Exact ceea ce ai face dacă te-ai afla în cea mai mare consolare (apropiere de Dumnezeu). Poartă-te aşa cum te-ai purta atunci, şi deprinde-te să acţionezi astfel, chiar dacă te afli în cea mai mare suferinţă. Nu există mijloc mai bun ca să-l găseşti pe Dumnezeu, decât separarea de El. Ceea ce simţeai mai înainte, atunci când erai împreună cu El, împlineşte şi acum când nu-L mai simţi şi astfel Îl vei regăsi. Suferă, suportă cu răbdare, consideră aceasta ca fiind o încercare şi fii pe pace. Vei simţi sau nu pacea, în măsura în care vei fi sau nu în Dumnezeu. Şi, în măsura în care eşti departe de Dumnezeu, nu mai eşti în pace. Tot astfel, nu există nimic de temut în Dumnezeu; tot ceea ce există în Dumnezeu poate fi doar iubit. Şi, tot aşa, nu există nimic în Dumnezeu care să aducă tristeţe; adevărata bucurie o posedă cel a cărui voinţă este în întregime unită cu voinţa lui Dumnezeu.

Fie ca Dumnezeu să ne acorde această unire!

Iată de ce, Domnul nostru Iisus i-a învăţat pe apostoli (şi pe noi înşine prin ei) să cerem în fiecare zi să se facă voia lui Dumnezeu. Şi totuşi, atunci când se împlineşte voia Sa, noi ne plângem. Seneca spunea: “Omul să ia toate lucrurile ca şi cum el le-ar fi dorit şi cerut, pentru că toate îi vin cu voia şi prin voia lui Dumnezeu”. Un maestru spunea: “O, stăpâne şi Tată Suprem, Împărat al cerurilor, sunt gata pentru tot ceea ce vrei Tu. Dăruieşte-mi voinţa de a voi potrivit voinţei Tale!”.

Trebuie să ai încredere în Dumnezeu, să fii sigur, să ştii că Dumnezeu este atât de bun încât îngăduie ca omul să sufere, doar dacă prin aceasta îl cruţă de o suferinţă şi mai mare sau doar ca să-i dea apoi cea mai deplină consolare prin care slava lui Dumnezeu să se arate şi să se manifeste mai mult. Căci o fiinţă cu adevărat desăvârşită trebuie să se obişnuiască să moară pentru ea însăşi, să fie deposedată de ea însăşi în Dumnezeu şi să fie transformată mai presus de ea însăşi după voia lui Dumnezeu, să vrea să-l cunoască pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu o cunoaşte pe ea. Unei astfel de fiinţe, dezolarea îi slujeşte drept consolare, neplăcerile drept plăceri, căci ea are harul şi frumuseţea, întreaga bucurie şi consolare oricând şi în orice lucru; iar dacă Dumnezeu i se ascunde sau nu-i dăruieşte ceva, ea primeşte tot voia lui Dumnezeu, prin privare, şi astfel ea primeşte fiind lipsită şi neprimind. Deci, ce-i lipseşte? Dumnezeu se dobândeşte în sensul cel mai adevărat şi în mod sigur mai degrabă prin privare decât prin posedare, pentru că atunci când nu primeşti nimic tu dobândeşti, cunoşti şi te bucuri doar de Dumnezeu şi de voia Sa.

Se ştie că sfântul Anton a îndurat mari suferinţe în deşert, din partea unui spirit răufăcător. După ce a ieşit triumfător din acest necaz, i-a apărut chiar Domnul nostru în persoană, umplându-l de bucurie. “Ah, Doamne preaiubit, unde erai atunci când mă aflam în acele chinuri?“ Şi Domnul nostru a răspuns: ”Eram aici cum sunt şi acum, dar eu doream să am dovada credinţei tale”. Aurul şi argintul sunt pure, dar atunci când vrei să faci o cupă din care să bea regele, le arunci în furnalul cel mai încins. Iată de ce au scris apostolii că ei se bucurau nespus atunci când erau consideraţi demni de dispreţ şi sufereau pentru Dumnezeu.

Dacă omul ar înţelege sau şi-ar aminti marea bucurie pe care Dumnezeu însuşi o trăieşte în felul Său, împreună cu toţi îngerii, văzând răbdarea celui care suferă necazuri şi chinuri pentru Dumnezeu, atunci aceasta ar fi de ajuns ca să îl consoleze. În psaltire, Domnul nostru îi spune omului bun că este împreună cu el în suferinţă. Sfântul Augustin spune: „Pentru Dumnezeu, răbdarea în suferinţă este mai preţioasă, mai bună, mai înaltă şi mai nobilă decât tot ce i se poate lua omului împotriva voinţei sale. Dacă Dumnezeu este cu mine în suferinţă, ce aş mai putea să vreau în plus, ce altceva mi-aş mai putea dori? Eu nu vreau nimic altceva şi nimic mai mult decât pe Dumnezeu.”

Sfântul Bernard spune: ”Doamne, dacă Tu eşti cu mine în suferinţă, fă-mă să sufăr mereu, pentru ca tu să fii mereu lângă mine, ca să Te am mereu.” Această sfântă abandonare nu trebuie să ne inducă în eroarea de a cere imediat şi noi aceeaşi dureroasă binecuvântare şi aceasta din două motive. În primul rând, nefiind încă desăvârşiţi, este posibil să suferim fără a găsi pe Dumnezeu în suferinţă, iar în al doilea rând, Dumnezeu este totdeauna şi în bucurie! Ceea ce Sfântul Bernard a formulat în rugăciunea sa plină de candoare dezvăluie de fapt totala abandonare şi egalitate în faţa voinţei divine.

Sfântul Augustin spune: “Este mult prea nesăbuit cel căruia Dumnezeu nu-i ajunge”. Şi mai spune: “Cum ar putea să-i ajungă omului darurile lui Dumnezeu, exterioare şi interioare, dacă Dumnezeu însuşi nu-i ajunge?” Şi, în altă parte, sfântul adaugă: “Doamne, dacă tu te îndepărtezi de noi, dă-ne un alt “tine”, căci noi nu te vrem decât pe Tine”.

Dacă eu sufăr pentru Dumnezeu, într-adevăr întreaga mea suferinţă devine pentru mine consolare şi bucurie, oricât de mare şi de îndelungată ar fi.  Aceasta nu trebuie să însemne că mă  voi complace doar în starea de suferinţă iluzionându-mă că îndeplinesc voia Domnului, ci trebuie să mă facă să-mi orientez eforturile pentru a mă transforma. Astfel voi  depăşi suferinţa, înţelegând că am perceput dorinţa lui Dumnezeu de a mă impulsiona la modul acesta făcând voia Sa.

Fie că suferim sau nu, este important să ne amintim mereu că ceea ce facem este pentru Dumnezeu. Toate acţiunile noastre vor fi astfel subordonate celui mai înalt ideal: DUMNEZEU. Dacă omul îndeplineşte o acţiune, având în vedere un scop, scopul pentru care lucrează este mai aproape de inima sa; iar ceea ce face este mai departe de ea şi nu-i impresionează inima decât ţinând seama pentru scopul pentru care el o îndeplineşte. Inima celui care taie lemnul şi ciopleşte piatra ca să zidească o casă, o casă care să-l apere de căldura verii şi de frigul iernii, este plină în întregime de această casă; el n-ar fi cioplit niciodată, n-ar fi făcut această muncă, dacă ea n-ar fi fost necesară pentru casă.

Incomparabil mai înalt şi mai adevărat: atunci când omul îndeplineşte lucrările pentru Dumnezeu, Dumnezeu este intermediarul şi cel mai aproape de suflet, şi face ca orice efort sau suferinţă să devină graţie Lui şi blândeţii Sale, pură desfătare.

Maeştrii spun că sub cer se află un foc răspândit pretutindeni şi că de aceea nici ploaia, nici vântul, nici furtuna, nu se pot apropia de cer, nici măcar să-l atingă: totul fiind mistuit şi nimicit de pala focului înainte de a ajunge la cer. Iar eu spun: tot ceea ce se îndură şi se îndeplineşte pentru Dumnezeu devine în întregime blândeţe în blândeţea lui Dumnezeu, înainte de a ajunge la inima omului care lucrează şi suferă pentru Dumnezeu. Iată ce semnifică scopul cel mai înalt, adică “pentru Dumnezeu”: că nimic nu ajunge la inimă decât revărsat din blândeţea lui Dumnezeu, în care amărăciunea este nimicită, mistuită de flacăra iubirii divine, care înconjoară şi închide în ea inima omului bun.

Omul poate să recunoască şi să ştie singur dacă îşi îndeplineşte toate lucrările sale pentru Dumnezeu şi dacă este în iubirea de Dumnezeu, căci, în mod sigur, în măsura în care omul este nenorocit şi neconsolat, înseamnă că el nu-şi îndeplineşte lucrarea doar pentru Dumnezeu. Aceasta se petrece doar când el nu se mai află în mod constant în iubirea de Dumnezeu. “Focul” spune regele David, “vine împreună cu Dumnezeu şi merge dinaintea lui Dumnezeu şi mistuie de jur împrejur tot ceea ce se împotriveşte lui Dumnezeu” (suferinţă, tristeţe, nemulţumire, amărăciune).

Dumnezeu suferă El însuşi împreună cu noi, dar El suferă fără a suferi (şi tot astfel este suferinţa omului bun, apropiat lui Dumnezeu). Dumnezeu suferă împreună cu omul, dar în felul său suferă mai mult, incomparabil mai mult decât omul. Dar Dumnezeu suferă atât de bucuros împreună cu noi, atunci când suferim doar pentru El, încât El suferă fără a suferi. A suferi este pentru El ceva atât de desfătător, încât nu mai înseamnă a suferi. Dacă suferinţa mea este în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu suferă împreună cu mine, cum ar mai putea suferinţa să-mi mai fie suferinţă, căci a suferi îşi pierde suferinţa; atunci când suport o suferinţă doar pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu, împreună cu suferinţa îl găsesc şi pe Dumnezeu.

Acum se poate constata spiritul grosier al celor care se miră că oamenii buni îndură dureri şi necazuri; ei gândesc: “Ah! Îmi închipuiam că această persoană este bună. Cum se face că îndură suferinţe şi dureri atât de mari? Eu credeam că nu are nici un păcat !”. Există fiinţe foarte aproape de Dumnezeu care în  marea lor compasiune faţă de oameni ajung să trăiască anumite suferinţe ale acestora eliberându-i pe ei de soarta cumplită pe care o aveau dar îşi menţin în acelaşi timp starea de împlinire şi fericire dată de apropierea lor de Dumnezeu.

Acela care resimte suferinţa ca suferinţă nu este nici desăvârşit, nici fără păcat. Când cineva trăieşte în Dumnezeu, suferinţa nu mai este pentru el nici suferinţă, nici nenorocire, ci o mare fericire, o beatitudine. Iată ce stă scris în Cartea Înţelepciunii: “Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. Nebunilor li se pare că ei mor şi dispar, dar ei sunt în pace”, în desfătare şi fericire.

Necesitatea de a fi ispitit

Lipsit de tentaţii în drumul său spiritual, omul n-ar mai fi pus în gardă, ar fi frustrat de luptă şi de creşterea puterii pe care Dumnezeu o poate manifesta prin el, nu şi-ar conştientiza punctele vulnerabile şi niciodată nu le-ar putea depăşi. Obiectivarea nivelului său de conştiinţă care atrage diferitele tentaţii umple omul de un zel şi mai mare în împlinirea mereu mai intensă a practicii spirituale; aceasta incită puternic virtutea căci cu cât omul se simte mai slab, cu atât trebuie să se înarmeze cu forţa sau puterea de a învinge.

Sfântul Pavel spune că Dumnezeu îi “pedepseşte” pe cei pe care îi acceptă şi-i primeşte ca fii. Stă scris în Cartea Înţelepciunii că Dumnezeu îi încearcă şi-i ispiteşte pe cei drepţi, în acelaşi fel în care se încearcă aurul incandescent într-un furnal. Este semnul că regele sau prinţul are încredere într-un cavaler, atunci când îl trimite la luptă. Am văzut un senior care, după ce accepta pe cineva printre tovarăşii săi de arme, îl trimitea noaptea afară, îl ataca el însuşi şi se lupta cu el. Odată, puţin a lipsit să nu fie omorât de un om supus unei astfel de încercări şi, ca urmare, a avut o şi mai mare afecţiune pentru acel gentilom.

Lucrarea lăuntrică (a realităţii noastre divine)

Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu în om nu poate fi tulburată sau frânată nici de timp, nici de spaţiu; în ea există ceva asemănător Lui. Există ceva lăuntric, înalt şi necreat, fără dimensiune şi fără înfăţişare, în care Tatăl Ceresc îşi pune pecetea: natura noastră esenţial divină; este cu neputinţă ca cineva să împiedice lucrarea interioară a virtuţii şi să pună o stavilă în calea lui Dumnezeu ce trece prin inima omului. Lucrarea divină străluceşte zi şi noapte. Ea îl slăveşte şi îl preamăreşte pe Dumnezeu.

Lucrarea lăuntrică în accepţiunea de efort al cunoaşterii de sine este permanent orientată spre bine şi constă în a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile tale”. Ea devine puternică prin practică şi bogată prin generozitatea sa. Ea depăşeşte suferinţa şi actul de a suferi.

Lucrarea lăuntrică este divină, este asemenea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, revelează natura potenţial divină a omului.

Lucrarea interioară nu se poate închega şi nu poate exista nicăieri în altă parte decât în inimă, în inima lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte lucrarea exterioară, ea primeşte bunătatea divină cu ajutorul lucrării interioare, adusă şi răspândită printr-o coborâre a dumnezeirii.

Despre vid

Sfântul Augustin spune: “Fă-te un gol ca să fii umplut”. Tot ceea ce trebuie să primească şi să fie receptiv, trebuie în mod obligatoriu să fie golit. Iată de ce, cu cât mintea este mai deplin golită de orice reprezentări formale, cu atât ea poate primi mai din belşug ceea ce Dumnezeu dăruieşte, şi cu cât primeşte mai mult, cu atât mai mare este bucuria ei şi se uneşte cu ceea ce a primit. Astfel puterea superioară a sufletului îl poate primi doar pe Dumnezeu în îmbelşugare şi plenitudine. Această unire, acest flux şi această fericire nu se compară cu nici o fericire din această lume. Dacă stă în puterea ta să goleşti total cupa şi să o menţii golită de orice, chiar şi de aer, cupa îşi va uita natura şi golul o va purta către cer.

Despre posedarea lui Dumnezeu

Omul nu trebuie să se mulţumească doar cu un Dumnezeu pe care-l gândeşte, pentru că atunci când gândul dispare, dispare şi Dumnezeu.

Omul trebuie mai degrabă să-l posede pe Dumnezeu în esenţa sa, cu mult deasupra gândurilor omeneşti şi deasupra oricărei creaturi. Omul care îl posedă pe Dumnezeu în esenţa sa, îl găseşte pretutindeni şi, pentru el, Dumnezeu străluceşte în toate lucrurile, căci toate lucrurile au pentru el harul lui Dumnezeu şi el îi vede chipul în toate lucrurile. În el, Dumnezeu străluceşte tot timpul, în el se realizează o renunţare totală şi imaginea Dumnezeului său preaiubit şi prezent se întipăreşte în el. Omul trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi, aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial, asemenea celui care învaţă să scrie şi care, pentru a dobândi această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de aridă şi dificilă ar fi pentru el această activitate. Mai întâi, el trebuie să-şi amintească fiecare literă şi s-o întipărească puternic în sine. Apoi, după ce posedă această artă, el se eliberează complet de imagine şi gândire, începând să scrie fără dificultate, în mod spontan. Tot astfel, şi omul trebuie să se pătrundă de prezenţa divină, să se formeze după forma Dumnezeului său preaiubit, în aşa fel încât prezenţa Sa să-l poată lumina fără nici un efort. Pentru început, omul are nevoie de o gândire şi de o pătrundere atentă, asemenea şcolarului pentru arta sa.

Cel care iubeşte cu înflăcărare şi cu toată puterea un lucru în aşa fel încât nu mai are plăcere, nici inimă pentru nimic altceva, se gândeşte numai la acel lucru; cu siguranţă, indiferent de ceea ce face, iubirea nu se stinge niciodată în el şi în toate lucrurile el regăseşte imaginea iubită şi aceasta este cu atât mai prezentă, cu cât iubirea sa devine mai puternică. Acest om nu caută odihna (decât în ceea ce iubeşte) şi nici o nelinişte nu-l tulbură. Acest om este mult plăcut lui Dumnezeu, căci toate lucrurile sunt pentru el mai divine decât pentru ceilalţi oameni.

Relaţia fiinţei (care aspiră spre Dumnezeu) cu lumea exterioară

Manifestările exterioare nu trebuie să fixeze o imagine permanentă care să-l facă pe om să uite de Dumnezeu. Aceasta se va produce atunci când inima este plină de Dumnezeu. Urmărind să atingă acest nivel, atunci când începătorul pe calea spirituală lucrează printre oameni, mai înainte de toate el trebuie să se înstăpânească puternic în Dumnezeu şi să-l fixeze ferm în inima sa, unindu-se cu el în toate preocupările, gândurile, voinţa şi puterea Sa, pentru ca nici o altă imagine să nu se mai poată forma în el.

Omul nu poate învăţa fugind de lucruri sau îndepărtându-se de exterior pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales interiorizarea, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile, aflându-l pe Dumnezeu. E nevoie de sârguinţă, de iubire, de o cunoaştere vie, adevărată, chibzuită a intenţiei Spiritului Suprem în legătură cu lucrurile şi oamenii. Cel care nu îl are pe Dumnezeu nu se simte bine nicăieri şi cu nimeni, dar cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, se simte bine oriunde şi cu oricine. Noi va trebui să folosim toate conjuncturile, oricare ar fi ele, acolo unde ne aflăm, indiferent de ce vedem sau auzim, oricât de străine şi nepotrivite le-am considera. În toate acţiunile sale şi în toate lucrurile, omul trebuie să-şi folosească vigilent raţiunea, să ia cunoştinţă de fiinţa sa interioară şi pretutindeni să-l găsească pe Dumnezeu în modul cel mai înalt posibil. “Fiţi ca acei care veghează tot timpul şi îşi aşteaptă stăpânul”. Cei care aşteaptă sunt vigilenţi şi vor să vadă de unde ar putea veni Cel pe care îl aşteaptă; ei privesc tot ceea ce se iveşte, oricât de străin li s-ar părea că este, ca să vadă dacă n-ar fi Acela. Tot astfel, adică în mod conştient, Dumnezeu trebuie căutat în toate lucrurile. Pentru aceasta trebuie să se depună tot zelul, orientând toate resursele şi puterile în  căutarea şi împlinirea unirii cu Dumnezeu. Pentru cel care lucrează astfel, Dumnezeu străluceşte într-adevăr în lucrurile profane tot atât de limpede ca şi în cele divine. Aceasta nu înseamnă că omul ar trebui să facă el însuşi ceva profan sau necuviincios, ci că tot ceea ce vede sau aude în exterior, el întoarce spre Dumnezeu. Cel căruia Dumnezeu îi este în acest fel prezent în toate manifestările, care îşi domină şi îşi foloseşte în mod suprem raţiunea, cunoaşte adevărata pace şi posedă cu adevărat Împărăţia cerurilor.


[1] Acesta este un nivel mai greu de atins care implică un nivel profund de trezire a sufletului. Aspirând cãtre atingerea acestui nivel (la care în mod spontan lumina spirituală a sufletului radiază şi sfinţeşte toate acţiunile noastre) putem porni în sens invers: dăruindu-ne în acţiune din tot sufletul, gândindu-ne că ceea ce facem este pentru Dumnezeu; astfel, acţiunea dăruită lui Dumnezeu începe să lucreze în sufletul nostru şi ne sfinţeşte.

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE AL MISTICII ORIENTALE – Ep.7

PARAMAHAMSA YOGANANDA

1895 – 1952

”Indiferent de ceea ce tu percepi, fii conştient că există o, realitate mult mai vastă, care în această clipă îţi scapă. Indiferent de persoana cu care tu vorbeşti, imaginează-ţi că există o fiinţă invizibilă pentru cel care nu este receptiv la realitatea subtilă, care îţi vorbeşte prin intermediul acelei fiinţe. Indiferent de acţiunea pe care o realizezi, urmăreşte să percepi o altă prezentă alături de tine care te priveşte, te ghidează şi-ţi dăruieşte putere. În momentul în care priveşti în ochii oamenilor, fii conştient că primeşti prin intermediul privirii lor un mesaj de la Dumnezeu.”

S-a născut pe 5 ianuarie 1895 la Gorakhpur în nord estul Indiei, în apropiere de munţii Himalaya. Numele lui de familie era Mukunda Lal Ghosh. Tatăl lui, Bhagbat Charan Ghosh, era vicepreşedintele uneia dintre cele mai importante companii de căi ferate din India, această funcţie implicând numeroase deplasări, motiv pentru care familia a locuit succesiv în mai multe oraşe în timpul copilăriei lui Mukunda.  Părinţii lui erau amândoi practicanţi Kriya Yoga şi discipoli ai lui Lahiri Mahasaya.

Încă din copilărie, Paramahamsa Yogananda  a avut o credinţă puternică şi o frenetică aspiraţie către Divin. Având un înalt nivel spiritual, el îşi amintea fragmente din existenţa exterioară în care fusese un yoghin solitar pe vârfurile înzăpezite ale Himalayei şi suferea foarte tare din cauza neputinţei şi limitărilor pe care i le impunea micuţul lui trup. Dorinţa lui cea mai  fierbinte era dintotdeauna să se întoarcă în Himalaya şi să găsească un Maestru spiritual care să îi ghideze mai departe practica spirituală.

Fiinţa care a luminat primii ani ai existenţei lui a fost Lahiri Mahasaya, Maestrul părinţilor săi, al cărui portret, aşezat la loc de cinste în altarul familiei, era obiectul contemplărilor şi devoţiunii lui zilnice. Pentru el Lahiri Mahasaya era o prezenţă vie, care îl ajuta întotdeauna în situaţiile dificile. În jurul vârstei de 8 ani, bolnav fiind de holeră asiatică, medicii declaraseră că nu are nici o şansă să supravieţuiască. În ciuda faptului, el s-a autovindecat în mod miraculos prin contemplarea plină de dăruire a fotografiei Maestrului.

Evenimentul tragic care a marcat profund copilăria lui Mukunda a fost moartea mamei lui, fiinţa care cu căldura, generozitatea şi afecţiunea ei însufleţea întreaga familie. La un an de la moartea mamei sale, pe când Mukunda avea 10 ani, Anata, fratele lui mai mare, i-a trimis mesajul pe care mama sa i-l încredinţase pe patul de moarte. Ea şi-a dorit ca fiul ei să ştie că Lahiri Mahasaya îi dăduse binecuvântarea sa pe când Mukunda era încă în faşă  şi că îi prezisese că va fi yoghin, că va urma învăţătura sa  şi că va aduce multe suflete în Împărăţia lui DUMNEZEU. Un alt sfânt care venise într-o zi în casa lor îi prezisese apropiata ei moarte şi o rugase să îi încredinţeze lui Mukunda o amuletă de argint pe care era înscrisă o mantră. “ El o va primi în momentul când se va simţi gata să renunţe la lume pentru a-l căuta pe DUMNEZEU”. Această amuletă i-a trezit lui Mukunda amintiri uitate din alte vieţi şi l-a însoţit şi protejat până în apropierea întâlnirii cu Maestrul său spiritual.

Într-adevăr, micul Mukunda era pregătit să renunţe la lume şi a încercat de mai multe ori să fugă în Himalaya, dar tatăl lui i-a interzis să facă acest lucru înainte de terminarea studiilor medii şi l-a adus înapoi de fiecare dată. Singura  lui bucurie erau desele vizite pe care le făcea fiinţele sfinte care locuiau în apropierea casei lui.

După terminarea studiilor secundare, el a plecat la ashramul din Benares condus de Swami Deyananda, unde spera să se poată dedica meditaţiei. Dar a fost dezamăgit de disciplina strictă de acolo şi de faptul că o mare parte din timp era consacrată activităţilor gospodăreşti şi organizatorice. La scurt  timp după aceea l-a întâlnit într-un mod miraculos pe Maestrul lui.

Acesta era Sri Yukteswar. Spre marea lui dezamăgire, tocmai când se bucura că scăpase de şcoală, acesta i-a cerut să urmeze studiile Colegiului din Calcuta, explicându-i:” cândva vei merge în Occident. Oamenii vor gusta mai bucuroşi înţelepciunea antică a Indiei dacă Maestrul hindus posedă o diplomă universitară”.

Natura lui Paramahamsa Yogananda era iubire şi devoţiune pură. În viziunea lui, dăruirea faţă de Divin ar fi însemnat o viaţă retrasă petrecută în meditaţie pe culmile munţilor, ceea ce nu corespundea misiunii sale. Sri Yukteswar  a fost cel care, prin exemplul său strălucit, l-a pregătit pentru a-şi îndeplini misiunea ce implica o viaţă socială intensă şi dinamică. Maestru desăvârşit, aflat în permanentă fuziune cu Conştiinţa Cosmică, Sri Yukteswar nu neglija şi nu dispreţuia aspectele practice ale existenţei în această lume şi îşi modela discipolii în aşa fel încât ei poată face faţă în mod exemplar solicitărilor de natură socială.

În 1915, Paramahamsa Yogananda a absolvit Colegiul din Calcuta, după ce anii studenţiei îi petrecuse mai mult în ashramul Maestrului său decât în Universitate.  Imediat după absolvirea Colegiului, el a făcut legământul de renunţare la lume şi a intrat în Ordinul Swami.

Doi ani mai târziu, în 1917, a înfiinţat o şcoală pentru băieţi la Dinika, în Bengal, urmărind să le ofere copiilor o educaţie cât mai complexă care să îi pregătească pentru o existenţă mai armonioasă şi dinamică atât în plan material cât şi în plan spiritual. A început cu şapte elevi, dar după un an, datorită generozităţii Maharajahului din Kasimbazar el a avut posibilitatea de a muta şcoala, care avea din ce în ce mai mulţi elevi, în palatul de la Ranchi. Programele pentru învăţământul secundar conţineau, pe lângă  disciplinele curente, şi ore de agricultură, industrie, comerţ. Urmând idealul de educaţie al înţelepţilor, elevii învăţau şi metode yoghine de concentrare şi meditaţie, precum şi u sistem de educaţie fizică pus la punct de Paramahamsa Yogananda numit yogoda. Studiul era armonios îmbinat cu practica spirituală, precum şi cu munca fizică pe terenul agricol al şcolii şi cu treburile gospodăreşti. Paramahamsa Yogananda era foarte apropiat de elevii lui, înconjurându-i cu multă căldură şi afecţiune în timp ce le îndruma paşii spre atingerea idealului spiritual.

În 1920, Paramahamsa Yogananda a primit o invitaţie pentru a reprezenta India la Congresul Internaţional al Religiilor, care se ţinea în acel an la Boston. El  a plecat în America, având atât binecuvântarea Maestrului lui spiritual, cât şi pe cea a lui Babaji, Mahavatarul veşnic tânăr, care l-a vizitat înainte de plecare, spunându-i:

“ Tu eşti cel pe care l-am ales pentru a răspândi în Occident Kriya Yoga. Cu mulţi ani în urmă l-am întâlnit pe gurul tău, Sri Yukteswar , la Kumbha Mela. Atunci l-am anunţat că te voi conduce la el pentru a te instrui. “.

Deşi oarecum inhibat la început de reputaţia materialistă a Occidentului şi de lipsa obişnuinţei de a vorbi în public, cu atât mai puţin în limba engleză, graţie inspiraţiei divine, Paramahamsa Yogananda şi-a îndeplinit în mod desăvârşit misiunea sa. Pe 6 octombrie 1920 a ţinut prima sa conferinţă în America, la Congres. El a rămas în America după închiderea Congresului şi a petrecut următorii patru ani în Boston ţinând conferinţe, deschizând cursuri de yoga şi publicând o culegere de poezii, Cântecele sufletului.

În 1924, a traversat America ţinând conferinţe în faţa a mii de oameni, turnea care s-a încheiat cu o vacanţă în nord, în Alaska. La sfârşitul anului 1925, cu ajutorul unor discipoli generoşi, şi-a stabilit reşedinţa pe Domeniul Muntelui Washington, Los Angeles. În toată  decada 1920 – 1930, americanii, cu zecile de mii, au urmat cursurile sale de yoga. în 1929, Paramahamsa Yogananda le-a dedicat o nouă carte de rugăciuni, Şoaptele eternităţii.

În 1935, s-a întors în India la chemarea subtilă a Maestrului său, care se pregătea să părăsească această lume. În drumul spre India el s-a oprit mai întâi la Londra, apoi a străbătut împreună cu însoţitorii lui Europa, vizitând-o pe Therese Neumann, precum şi numeroase locuri sfinte de pe tot cuprinsul continentului. În India i s-a făcut o primire deosebit de caldă, iar reîntâlnirea cu Maestrul lui, Sri Yukteswar , a fost o emoţie şi o bucurie pe care cuvintele nu o pot reda. Scurta perioadă petrecută în India a fost una de activitate intensă, punctată de vizite la fiinţele sfinte pe care Paramahamsa Yogananda le îndrăgea atât de mult. El a participat cu o mare bucurie la ritualurile funerare ale Maestrului său, dar a avut bucuria de a-l reîntâlni după câteva luni, când Sri Yukteswar se materializează în mod miraculos în faţa sa, relevându-i unele mistere ale existenţei în lumile subtile superioare din punct de vedere spiritual şi demonstrând  printr-o nouă experienţă nemurirea spiritului.

La sfârşitul anului 1936, Paramahamsa Yogananda se întoarce în America, după ce mai întâi ţine o serie de conferinţe la Londra. Discipolii care îl aşteptau în California construise între timp ashramul de la Encinitas, pe care i l-au oferit în semn de bun venit. În mijlocul splendorilor de pe malul Pacificului, Paramahamsa Yogananda a dus la bun sfârşit o operă proiectată de mai multă vreme: Cântecele cosmice – traducera în engleză şi muzica pentru aproape 40 de imnuri, unele originale, altele adaptări ale melodiilor străvechi. Opera sa mai include textul unei interpretări spirituale a vieţii lui IISUS care a apărut periodic în revista Self – Realization şi o traducere comentată a Bhagavad Gitei (1951). Paramahamsa Yogananda şi-a părăsit corpul fizic la 7 martie 1952.

Moartea sa i-a umplut de uimire pe discipolii occidentali, deoarece corpul fizic al Maestrului şi-a păstrat strălucirea şi prospeţimea nealterate după ce spiritul l-a părăsit. Sicriul a fost închis la 20 de zile după deces fără ca trupul neânsufleţit să prezinte cele mai mici urme de descompunere.

Şcoala de yoga pe care el a fondat-o în America se numeşta Self – Realization Fellowship, iar cea din India Yogoda Sat – Sanga Brahmacharya Vidyalaya.

Opera sa fundamentală rămâne Autobiografia unui yoghin. Această carte fiind un document spiritual de o inestimabilă valoare, deoarece prezintă viaţa şi realizările unor fiinţe divine care au trăit în India în secolul trecut şi la începutul acestui secol, multe dintre faptele relatate putând să pară de necrezut pentru o minte închistată de prejudecăţi şi dogme. El descrie cum a întâlnit fiinţe care aveau puterea de a fi simultan în două locuri (sfântul cu două corpuri), fiinţe care pluteau prin aer (levitau), care aveau puterea de a impregna cu un anumit parfum diverse obiecte, care trăiau fără a consuma nici un fel de hrană (Therese Neumann, Giri Bala), relatează câteva cazuri de vindecări miraculoase şi de înviere a morţilor. Sri Yukteswar i-a mărturisit discipolului său că scrierea acestei cărţi fusese prezisă de Lahiri Mahasaya în felul următor:

“ La 50 de ani după moartea mea, viaţa mea va fi descrisă într-o carte, datorită profundului interes faţă de yoga în Occident. Acest mesaj yoghin va face înconjurul globului, ajutând la stabilirea unei fraternităţi umane, născută din percepţia directă a Tatălui unic”.”

Paramahamsa Yogananda a făcut cunoscută Ştiinţa Kriya Yoga unui număr foarte mare de discipoli din întreaga lume. Dar el a pus accentul asupra practicii spirituale subliniind că o înţelegere teoretică, dacă nu este însoţită de o practică susţinută, este lipsită de valoare. Referitor la acest aspect, Paramahamsa Yogananda le spunea discipolilor săi:

“Cel care doreşte să ajungă un virtuos al pianului va practica zilnic 12 ore pe zi.  Dacă practică numai câteva minute, cu mintea distrată, gândindu-se la altceva, nu va ajunge niciodată un bun pianist. La fel se întâmplă şi cu fiinţa care porneşte în căutarea lui DUMNEZEU. Cum ai putea să speri că Îl vei găsi dacă vei încerca numai pe jumătate? Va fi foarte dificil să-l găseşti pe DUMNEZEU. Dacă  un pianist trebuie să muncească foarte mult ca să ajungă o personalitate, cu atât mai mult un aspirant trebuie să se focalizeze în meditaţia sa pentru a reuşi să înţeleagă Infinitul.

Pentru a vă încuraja o să vă spun că pe calea spirituală toţi cei care vor depune eforturi sincere vor ajunge cu siguranţă la ţintă.

Nu poţi să spui acelaşi lucru în cazul ambiţiilor terestre. Nu oricine poate deveni un celebru pianist pentru că, indiferent de domeniul de activitate, în vârf este loc doar pentru câteva persoane. Însă toţi oamenii pot să realizeze plenar că sunt copiii lui DUMNEZEU”.

Paramahamsa Yogananda a fost un mare maestru spiritual al acestui secol care a urmărit să reveleze Occidentului bogăţia spirituală a Orientului şi care a dorit să trezească în sufletele semenilor lui dorul de DUMNEZEU.

“ Cum să-l iubeşti pe DUMNEZEU? Iubeşte-L aşa cum un sărac iubeşte banii, aşa cum un înecat tânjeşte după o gură de aer, aşa după cum o fiinţă rătăcită în deşert tânjeşte după o cană de apă. Iubeşte-L cu înflăcărarea primei iubiri a tuturor îndrăgostiţilor.

Atunci când vei învăţa să-L iubeşti cu toată inima ta, atunci Îl vei găsi. Doar atunci vei fi cu adevărat yoghin, fiinţă ce a atins uniunea cu DUMNEZEU.

Contopirea cu Fiinţa  Preaiubită Cosmică este cea mai minunată experienţă posibilă. Este vis în vis, bucurie în bucurie, un milion de divine iubiri într-una singură ce-ţi vor topi inima. În orice punct din spaţiu te-ai afla, vei primi dragostea Sa, strălucind cu intensitatea a milioane de sori. De fiecare dată când vei gândi că ai epuizat dragostea Lui vei simţi cum un val infinit te cuprinde şi te topeşte în fericire.

Aceasta este extazul divin!”

Cuvinte din lumină

Adevărul Ultim este simplu. El nu poate fi exprimat în cuvinte. Fiinţa umană poate să-l cunoască doar prin revelarea Sinelui Suprem (Atman).

Savanţii contemporani îşi folosesc mentalul pentru a îmbunătăţi mediul înconjurător, pentru a-l adapta cât mai bine vitezei de creştere şi de diversificare a societăţii. Oamenii de spirit folosesc puterea mentalului pentru a atinge Iluminarea. Puterea minţii conduce omul pe calea obţinerii fericirii profunde, singura capabilă de a-l proteja de pericolele exterioare.

Astfel, este evident că atitudinea oamenilor de spirit este net superioară demersurilor oamenilor de ştiinţă.

La ce ne serveşte să ne consacram timpul pentru obţinerea de bunuri şi satisfacţii efemere? Spectacolul vieţii este văzut de toate religiile asemeni unei piese de teatru – iluzoriu. Majoritatea oamenilor sunt convinşi că piesa este reală şi eternă şi ajung să sufere nespus când, într-un final, descoperă că existenţa lor se va sfârşi şi că vor lăsa în urmă toată agoniseala de-o viaţă.   Suferinţa este rezultatul orbirii spirituale.

Înţeleptul consideră această piesă de teatru ca iluzorie, efemeră şi îşi caută fericirea şi împlinirea în Esenţa fiinţei sale, Sinele Nemuritor. Pentru cei care sunt orbi, viaţa este o veritabilă „maşină infernală”: mai devreme sau mai târziu îi va distruge.

A dori să posezi bunuri materiale înainte de obţinerea stării de calm interior este o situaţie la fel de prostească cu a muri de sete atunci când te îmbăiezi într-un lac.

Dacă dorim să eliminăm toate suferinţele, trebuie să evităm nu sărăcia în plan material, ci sărăcia spirituală, pentru că aceasta este cauza tuturor necazurilor şi amărăciunilor umane.

Oamenii uită că energia nervoasă şi cerebrală pe care ei o consumă pentru satisfacerea capriciilor lor antrenează, datorită diminuării potenţialului vital al fiinţei, scurtarea duratei vieţii. Materialiştii sunt atât de preocupaţi de câştigul lor, încât ei nu sunt capabili nici măcar pentru câteva clipe să se relaxeze şi să se bucure de ceea ce au realizat.

Cât de înşelătoare este viaţa! Priviţi cu atenţie oamenii care vă înconjoară. Întrebaţi-vă dacă ei sunt cu adevărat fericiţi. Uitaţi-vă la toate aceste priviri lipsite de bucurie. Observaţi cât de goi sunt ochii lor. Chiar dacă materialismul tentează umanitatea prin plăceri facile şi imediate, este sigur că o astfel de viaţă nu poate să ne aducă o fericire durabilă.

Pentru ignorant, în spatele fiecărui moment de plăcere se ascunde şarpele durerii şi al suferinţei.

Sufletul nu poate găsi fericirea în acumularea de bunuri materiale, pentru simplul motiv că fericirea nu este artificială. Pierzând contactul cu beatitudinea divină, el speră să acopere această lipsă cu ajutorul unor pseudo-plăceri. Dar, pe un plan mai profund al existentei, el va rămâne întotdeauna conştient de lipsa sa de comuniune cu Divinul, înlăuntrul fiinţei sale, ştie că plăcerile simţurilor nu îi vor aduce împlinirea dorită.

Cât timp trebuie să mai rătăcim până când, sătui de atâta suferinţă, să descoperim fericirea în interiorul fiinţei noastre, unicul loc în care ea există cu adevărat?

Adevăratul ţel al existenţei

Treziţi-vă înainte ca visul vostru să se topească în infinit. Unde va fi atunci casa voastră, familia voastră, în momentul în care corpul vostru va dispare? Voi nu sunteţi acest corp. El nu este decât „farfuria” pe care aţi primit-o pentru a participa la „festinul” spiritului. De ce să nu învăţaţi această lecţie esenţială înainte să muriţi? Nu vă lăsaţi înşelaţi de limitările minţii voastre umane şi nu uitaţi nici o clipă că adevărata voastră natură este Spiritul.

Krishna a spus: „Părăseşte oceanul suferinţei şi al mizeriei! Viaţa în Dumnezeu este o sărbătoare continuă. Ignorând prezenţa Lui, existenţa devine plină de griji, dureri şi decepţii. Ţelul vieţii umane nu constă în a te căsători, a supravieţui şi a muri. Acesta este destinul animalelor.

De ce să trăieşti uitând că eşti om? Dumnezeu ţi-a dăruit inteligenţa pentru a o folosi să descoperi sensul existenţei tale. El te-a făcut inteligent pentru a-ţi dezvolta discernământul spiritual, singurul care te ajută să-L găseşti. Foloseşte cu înţelepciune acest dar! Nu deveni sclavul inteligenţei pentru că dacă vei proceda astfel aceasta îţi va aduce numai suferinţă!”

Adevăratul ţel al vieţii este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Tentaţiile acestei lumi vă sunt prezentate pentru a vă ajuta să vă dezvoltaţi discernământul. Preferaţi plăcerile simţurilor sau beatitudinea divină? Plăcerile exercită o anumită atracţie, dar dacă nu le veţi rezista veţi ajunge într-un moment în care problemele şi greutăţile nu mai încetează.

Obţinerea sănătăţii, a liniştii interioare şi a fericirii durabile este imposibilă celor care se lasă dominaţi de plăcerile senzuale. Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce o fericire infinita. Mai devreme sau mai târziu, fiecare fiinţă trebuie să înveţe de la viaţă această lecţie.

Priviţi luminile oraşului. Nu sunt minunate? Totuşi, unele din aceste lumini pot ascunde crime sordide. Nu vă lăsaţi seduşi de aparenţe. Adeseori, strălucirea lor este superficială, în spatele aparenţelor, urmăriţi să găsiţi Adevărul Etern.

Voi nu aţi venit pe lume doar pentru a câştiga bani, a avea familie şi a muri. Destinul vostru este glorios. Sunteţi copii ai Infinitului. Cele mai minunate împliniri pe care vi le puteţi imagina vă aşteaptă atunci când îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu. Comoara Sa vă-aparţine. Ce mai aşteptaţi? De ce să mai pierdeţi timpul în ocolişuri nenumărate? Mergeţi  şi căutaţi-L  direct pe El.

Valoarea omului nu este determinată de personalitatea sa, ci de faptul că este picătură din Dumnezeu.

Anii pe care îi petrecem în existenta terestră sunt secunde în comparaţie cu eonii care preced naşterea noastră sau cu incomensurabila perioadă de timp care va veni după ce vom părăsi această lume. De ce să te identifici cu această personalitate trecătoare? Casa, familia, ţara în care te-ai născut nu-ţi aparţin. Adevărata ta patrie este Infinitul. Adevărata durată a vieţii tale este Eternitatea.

Oamenii trăiesc imitându-i pe ceilalţi, trăiesc după opiniile altora. Dacă doreşti să „guşti” cu adevărat viaţa, trebuie să asculţi vocea ta interioară şi nu părerile celorlalţi.

Nu uita nici o clipă de Dumnezeu. Această lume va continua şi fără tine, pentru că tu nu eşti. mai important decât alţii. De-a lungul anilor, milioane de „personalităţi” au sfârşit în „tomberoanele” istoriei. Trebuie să învăţăm să, cultivăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu. El este singurul rost al vieţii.

Pe ecran, personajele unui film par foarte reale, dar privind din cabina de proiecţie poţi să observi că ele nu sunt animate decât de o singură rază de lumina. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Marele Film al Creaţiei. Dumnezeu a spus :”Să se facă lumina’!” (Geneza, 1:2) şi întregul Univers a fost emanat de o singură rază de lumina divină. Este un film cosmic, asemănător cu cel din sala de cinematograf.

Diferenţa constă în faptul că, în sala de cinematograf, spectacolul este bidimensional, solicitând doar văzul şi auzul, în timp ce „filmul” cosmic este multidimensional şi afectează toate cele cinci simţuri ale omului, în sala de cinematograf, imaginile proiectate pot să vă facă să râdeţi sau să plângeţi, dar filmul proiectat de Dumnezeu este mult mai complex şi deci mult mai captivant. „

Un fizician comenta cu condescendenţă:

„Este foarte frumos să reprezint arborii, florile, râurile ca părţi ale visului lui Dumnezeu. Ştiinţa a revelat că toate aceste lucruri sunt identice în esenţă, că toate sunt formate din protoni şi electroni”.

Prompt, Yogananda l-a întrerupt:

„Dacă tu ai lăsa o grămadă de cărămizi să cadă la sol, crezi că vor forma o casă? Cu siguranţă că nu. Este necesară o inteligenţa pentru a face ceva coerent cu o grămadă de cărămizi. Protonii şi neutronii sunt „cărămizile” din care a fost construit Universul. Dar a fost necesară o Inteligenţă pentru ca acesta să capete forma pe care o are.

Toate florile, toate râurile, toţi arborii sunt dotaţi cu inteligenţă.”

Sufletul şi Dumnezeu

Dumnezeu este Oceanul de Spirit, iar oamenii sunt asemănători valurilor care apar pe suprafaţa sa. Văzute dintr-o barcă, aceste valuri par să fie foarte diferite – unele sunt înalte şi puternice, altele sunt mici şi insignifiante. Dintr-un avion vedem numai oceanul, fără a sesiza valurile ce anima suprafaţa sa.

La fel se întâmplă cu cel absorbit de jocul iluziei, Maya. El se ataşează de succes şi este trist când suferă un eşec. Îi este teamă de durere şi boală, iubeşte existenţa terestră şi este îngrozit de moarte. Valurile existenţei umane par reale şi infinit diversificate, în ochii unei fiinţe eliberate totul este Brahman, totul este Dumnezeu.

Cu cât furtuna este mai puternică, cu atât valurile simt mai înalte. Cu cât vântul iluziei suflă mai puternic asupra minţii unei fiinţe, cu atât mai mult ea urmăreşte să se distingă de cei din jurul său.

Este cu neputinţă să te ascunzi de Creator. Toţi facem parte din Dumnezeu, la fel cum valurile fac parte din ocean. Noi nu suntem separaţi de El decât în aparenţă.

Persoanele care vor să-şi afirme personalitatea şi să se ridice deasupra celorlalţi prin vanitate şi orgoliu, la un moment dat se vor lovi cu putere de valurile celorlalte ego-uri, provocate tot de o furtună a iluziei.

Atâta timp cât este furtună, suprafaţa oceanului nu va cunoaşte liniştea. La fel, spiritul uman, perturbat de furtuna iluziei nu va găsi niciodată pacea şi nu va experimenta decât neliniştea şi angoasa. Pacea nu apare decât după furtună, indiferent dacă este vorba de elemente ale Naturii sau de conştiinţa unei persoane. „Valul” ego-ului va exista atâta timp cât fiinţa va fi pierdută în Maya (în iluzie).

In măsura în care ego-ul discipolului se va diminua, acesta va accepta o nouă relaţie cu Spiritul Infinit. O fiinţă evoluată spiritual nu încearcă nici o clipă să fie mai presus decât celelalte şi urmăreşte în permanenţă să trăiască în armonie cu cei din jurul său, cu Natura, cu Dumnezeu.

Analogic vorbind, dacă am considera că Dumnezeu este curentul electric atunci oamenii sunt becurile. Forma, culoarea şi luminozitatea becurilor poate varia la infinit, dar cauza care determină ca toate aceste becuri să dea lumină este, identică în toate cazurile.

Oamenii sunt înşelaţi de aparente. Ei exclamă: „Ce fiinţă frumoasă! Ce păr frumos! Ce surâs strălucitor!” – dar în momentul în care curentul se întrerupe, ce devine culoarea? Cine mai admiră culoarea şi forma unui bec stins?

Nu uita nici o clipă adevărata Sursă a energiei vieţii.

Tot analogic vorbind, am putea spune că fiinţele umane sunt asemănătoare unor mici flăcări produse de o lampă cu gaz, iar pe Dumnezeu am putea să-L comparăm cu combustibilul. Forţa flăcării este proporţională cu comunicarea dintre flacără şi combustibil. La fel, cu cât noi ne deschidem mai mult faţă de prezenţa divină, cu atât El îşi poate manifesta lumina şi forţa Sa în vieţile noastre.

Invers, cu cât ne închidem mai mult faţă de Dumnezeu, datorită orgoliului şi indiferenţei faţă de nevoile celor din jurul nostru, cu atât Flacăra Divină, forţa şi inspiraţia Sa se vor reduce în proporţia obstrucţiei pe care noi o realizăm; iar în momentul în pare închiderea devine totală, flacăra dispare, chiar dacă mai există combustibil.

Nenumărate fiinţe sunt, atât de secate de vitalitate încât putem spune că nici nu există. Nu le putem considera în viaţă, în sensul obişnuit al cuvântului Despre ei vorbeşte IIisus când spune: „Lăsaţi morţii să-i îngroape pe cei morţi”.(Matei, 8:22)

Imaginaţi-vă mai multe recipiente pline cu apă şi lumina Lunii cum se reflecta pe suprafaţa apei din ele. Reflexia sa va fi diferită pentru flecare recipient, deşi ele reflectă aceiaşi Lună. Extrapolând, Dumnezeu este reflectat distinct de flecare fiinţă umană, dar nu este afectat de aceasta. Chiar dacă veţi distruge toate recipientele cu apă, Luna va rămâne neafectata, neschimbată.

Înţelept este cel care, primind lumina vieţii în „vasul” conştiinţei sale, ridică capul către Cer pentru a descoperi originea reală a luminii, Dumnezeu. Cel care, din contră, se încăpăţânează să reflecte doar „Luna”, se păcăleşte grav şi va înţelege aceasta atunci când recipientul său va fi distrus de trecerea vremii.

Pentru cel care îl iubeşte pe Dumnezeu, toate elementele creaţiei nu sunt decât o reamintire permanentă a prezentei Sale. „Reamintiţi-vă, în primul rând” – spune Iisus – „că împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. (Luca, 17;21)

Oamenii sunt asemeni valurilor oceanului: ei dansează în furtuna iluziei. Oceanul nu încetează să-i aspire către El. Mai devreme sau mai târziu, ei vor fi resorbiţi şi în final se vor topi din nou în vastul Ocean al Iubirii Divine, care i-a emanat.

Un Dumnezeu, o religie

Un fermier avea şase fii, toţi orbi. într-o zi, el i-a rugat să spele un elefant. După ce fraţii au terminat treaba, fiecare a încercat să descrie animalul.

„Este foarte simplu” – a spus primul. „Acest animal este format din două oase foarte mari, acoperite de piele” – a spus primul frate; el îi spălase spatele.

„Cum poţi să spui astfel de prostii?” – a replicat cel de-al doilea. „Elefantul este asemănător unui tub lung”; el îi spălase trompa.

Cel de-al treilea, care a spălat urechile a spus că elefantul este format dintr-o pereche de evantaie.

Al patrulea a declarat că elefantul este format din patru coloane; el îi spălase picioarele.

Cel de-al cincilea, care spălase părţile laterale susţinea că elefantul este asemenea unui zid care respiră.

Cel de-al şaselea le-a spus: „Nici unul n-o să mă faceţi să cred prostiile pe care voi le-aţi spus. Eu ştiu: elefantul este asemenea unei frânghii care a coborât din cer”; el îi spălase coada.

Fiecare încerca să-i convingă pe ceilalţi că el are dreptate, astfel că s-au luat la ceartă. Tatăl, aflând motivul discuţiei, a zâmbit, şi le-a spus: „Copiii mei, nici unul dintre voi nu aveţi cu adevărat dreptate”.

„Să n-am dreptate?” – a spus unul dintre ei. „Fraţii mei sunt nişte mincinoşi şi tu acum încerci să spui că şi eu mint?”

„Copiii mei” – le-a spus tatăl, pe un ton conciliant – „fiecare dintre voi a spălat doar o parte din elefant, dar eu sunt singurul care-l pot vedea întreg. El este exact cum fiecare dintre voi l-aţi descris; dar este şi ceva mai mult, ceva ce voi nici nu vă puteţi imagina”. Astfel, el le-a descris cum arată cu adevărat un elefant.

„La fel se întâmplă şi cu diversele concepţii despre Divin ale diferitelor religii” – a conchis Sri Yogananda. „Dumnezeu este unul, dar căile care ne duc la El sunt numeroase şi aceasta poate să dea naştere Ia nenumărate confuzii şi conflicte”.

Un catâr poate transporta pe spatele său o mare cantitate de biblii şi scrieri sacre. Credeţi că aceasta îl va face mai spiritual? Din contră, această încărcătură îl va priva şi de limitata sa libertate de mişcare.

Adevărurile spirituale care sunt afirmate de religie sunt eterne. Dar din momentul în care au fost revelate de marii maeştri spirituali forma lor s-a diluat, s-a opacizat, datorită interpretărilor date de fiinţe umane netrezite spiritual.

Acesta este motivul pentru care Divinul trimite pe Pământ, din când în când, pe unul din Fiii Lui Iluminaţi, pentru a face să reînvie spiritul religios şi pentru a reda învăţăturilor tradiţionale puritatea originală. Priorităţile urmărite variază întotdeauna funcţie de necesităţile diverselor epoci, dar adevărurile fundamentale rămân eterne.

Legea vieţii are ca finalitate armonizarea fiinţei atât cu natura sa interioară, subiectivă, cât şi, bineînţeles, cu cea exterioară ei, obiectivă. Dacă vă veţi atinge cu degetele de o plită încinsă vă veţi arde. Durerea fizică este avertismentul pe care-l primiţi din partea Naturii pentru a înţelege ce trebuie să evitaţi pentru a vă păstra integritatea corporală.

Dacă îi trataţi pe cei din jurul vostru cu răutate, cu siguranţă că viaţa vă va trata într-un mod asemănător, iar în final inima voastră va fi împietrită şi viaţa voastră va deveni tristă şi searbădă. Prin astfel de exemple, Natura vă avertizează că printr-o atitudine dizarmonioasă ajungeţi să vă răniţi propriul Sine.

Dacă recunoaşteţi existenta acestei legi şi aliniaţi ei toate acţiunile voastre vă veţi bucura de o fericire durabilă, de o sănătate de fier şi de o perfecta armonie, atât în universul vostru lăuntric, cât şi în relaţiile voastre cu întreaga creaţie.

Când dorinţa ne tulbură mintea este important să ne amintim acest mare adevăr: „Când ne va inunda starea de beatitudine, orice suferinţă va dispare.”

Nu te identifica niciodată cu greşelile pe care le comiţi. Tu eşti copilul lui Dumnezeu, întotdeauna raportează-te la relaţia ta eternă cu EL.

Cel mai mare păcat pe care o fiinţă poate să-l facă este să se considere un păcătos. Pentru că doar gândind astfel, deschizi uşa şi inviţi păcatul să intre în mintea ta.

Să  te   defineşti  în   termenii   limitării   umane   înseamnă   să desacralizezi imaginea Divinului din fiinţa ta.

Nu te preocupa de defectele pe care le ai. Reaminteşte-ţi bunele tale acţiuni şi de tot binele care există în lume. Convinge-te de perfecţiunea ce există în tine. Aceasta te va ajuta să realizezi natura ta eternă, de copil al Divinului.

O cameră poate rămâne în întuneric timp de mii de ani, dar atunci când vom intra cu o lumânare aprinsă întunericul va dispare. La fel se întâmplă şi cu păcatul.

Totuşi, nu poţi să elimini păcatul din mintea unei fiinţe la fel de simplu cum poţi să elimini întunericul dintr-o cameră. Dar cu ajutorul devoţiunii şi al meditaţiei profunde întunericul -. din fiinţa ta va dispare, ca şi cum niciodată nu ar fi existat.

Nu contabilizaţi niciodată greşelile voastre. Urmăriţi să vedeţi dacă dragostea voastră pentru Dumnezeu este profund sinceră, pentru că pe Dumnezeu nu-L deranjează imperfecţiunea voastră, greşelile voastre; pe Dumnezeu, îl deranjează indiferenţa.

Dacă acoperim un obiect aurit cu un voal negru, vom spune că este negru? Bineînţeles că nu. Vom ştii întotdeauna că în spatele acelui voal obiectul este aurit.

Tot aşa, atunci când vom îndepărta vălurile ignoranţei care acoperă Spiritul, vom descoperi frumuseţea neschimbătoare a naturii noastre divine.

Simplul fapt de a gândi că nu suntem liberi este suficient pentru a ne împiedica să conştientizăm că în esenţă suntem de-a pururi liberi. Dacă nu putem elimina această idee nu vom reuşi niciodată să intrăm în samadhi.

Samadhi nu este ceva ce trebuie să obţinem; este ceva ce deja avem. Intru eternitate existăm în comuniune cu Dumnezeu şi doar pentru o scurtă perioadă de timp suntem răpiţi de iluzie, după care suntem din nou liberi în El.

„Maestre”, l-a întrebat într-o zi un discipol pe Yogananda, „dacă eu aş pretinde că sunt liber aceasta nu ar fi suficient ca să devin liber, nu-i aşa?”

„Ba da”, şi Maestrul a adăugat cu un surâs, „dar tu ţi-ai răspuns singur la întrebare. Tu ai spus «aceasta nu ar fi suficient ca să mă facă să fiu liber.»”

„Ne pare rău pentru cei care sunt bolnavi,” a spus Maestrul. „De ce să nu avem aceiaşi stare de compasiune şi pentru cei care sunt în păcat? Ei sunt «bolnavi» spiritual.”

Ignoranţa spirituală este cel mai mare păcat. Ea face ca toate celălalte păcate să devină posibile.

Dumnezeu te iubeşte la fel de mult ca pe Iisus, Krishna sau pe alţi mari sfinţi şi maeştrii spirituali. Tu eşti o picătură din Marele Ocean al Spiritului, iar oceanul este format în mod egal din toate picăturile sale.

Şi tu eşti o parte din Dumnezeu. Acest statut ţi-a fost conferit de Dumnezeu însuşi. Tu aparţii  Lui.

Fii în permanenţă conştient de ideea perfecţiunii tale în Dumnezeu. Aurul rămâne aur chiar dacă este îngropat în pământ de-a lungul anilor.

„Dacă nu aş avea nici un fel de dorinţă”, l-a întrebat un discipol pe Yogananda, „nu aş pierde toate motivaţiile, nu aş deveni un fel de robot uman?”

„Multe fiinţe îşi imaginează aceasta” i-a răspuns Maestrul. „Ei cred că în momentul în care nu mai au dorinţe interesul pentru viaţă dispare; aceasta nu se întâmplă deloc, ba din contră: abia atunci vei descoperi că întreaga viaţă este mult mai interesantă. Hai să ne gândim acum la aspectul negativ al dorinţei. Acesta te face să îţi fie teamă şi încontinuu să te întrebi: «ce se va întâmpla dacă….?» sau «dacă acest lucru nu se va întâmpla?».

Trăieşti într-o permanentă stare de anxietate legată de viitor sau într-o stare de regret continuu legat de trecut. Non-ataşamentul permite să trăim plenar starea de libertate interioară şi de bucurie divină. Atunci când vei fi capabil să te bucuri de prezent atunci îl vei putea găsi pe Dumnezeu. Absenţa dorinţei nu îţi distruge motivaţiile; cu cât vei ajunge să trăieşti mai mult în Dumnezeu cu atât va fi mai mare bucuria pe care o vei experimenta.”

Condiţiile exterioare obiective sunt întotdeauna neutre. Modul în care reacţionaţi Ia ele le determină să pară benefice sau nu. Trebuie să vă transformaţi reacţiile fată de circumstanţele exterioare.

Aceasta este esenţa întregului sistem Yoga – a neutraliza cu ajutorul Spiritului valurile reacţiunii. Fiţi în permanenţă fericiţi interior. Nu încercaţi să modificaţi exteriorul pentru a-l adapta cerinţelor voastre; urmăriţi mai bine să vă transformaţi interior.

Nu vei putea să te eliberezi atât timp cât îţi va mai fi frică. Cea mai bună metodă de ardere a karmei este să-ţi îndeplineşti plin de bucurie îndatoririle şi să întâmpini plin de curaj tot ceea ce viata îţi oferă.

Calea spirituală este formată din 25% efortul aspirantului, 25% ajutorul guru-lui şi 50% Grafia Divină. Dar este absolut necesar ca cele 25 de procente ale discipolului să fie formate din 100% efort şi sinceritate.

Modul tău de a gândi şi fluxul de graţie divină ce se va manifesta in viaţa ta este determinat de profunzimea conştientizării Sinelui fiinţei tale.

Marile miracole ale credinţei sunt posibile doar pentru cei care au perceput Divinul ca fiind unica realitate

Sunt multe pietre care există pe pământ, dar dintre toate doar câteva sunt diamante. În mod similar, adevărurile spirituale nu pot fi găsite printre opiniile umane confuze. Graţia divină este una dintre cele mai rare şi preţioase diamante. Ea poate fi obţinută numai de cei care o caută încontinuu, cu răbdare şi fermitate; iar pentru ca cineva să ajungă să o experimenteze nu este suficient doar să citească câteva cărţi spirituale sau să audieze câteva conferinţe.

Graţia nu va fi niciodată găsită acolo unde oamenii cred că ea trebuie să fie. Ea trebuie căutată într-un anumit mod, la locul potrivit şi într-o stare de spirit potrivită. Starea de spirit necesară pentru a putea primi Graţia Divină este o atitudine necondiţionată de dragoste faţă de Dumnezeu. Locul potrivit este în voi înşivă şi maniera potrivită este liniştea unei meditaţii profunde.

Pentru a-L găsi pe Dumnezeu, trebuie să vă puneţi de acord cu metodele şi legile sale.

Realizarea Sinelui Suprem este mesajul tuturor religiilor; acestea te ajută să-ţi descoperi potenţialul spiritual al fiinţei, pentru a realiza că nu eşti altceva decât copilul lui Dumnezeu. Valul trebuie si înţeleagă că realitatea sa, de simplu val, este temporară. Să înţeleagă că existenţa sa nu rezidă în forma pe care o are, ci în apa oceanului, a cărei realitate substanţială o manifestă. Realizarea adevăratei sale naturi necesită topirea, cufundarea în ocean şi unirea cu el.

Să presupunem că un evreu se converteşte la creştinism; deci nu va mai merge la sinagogă şi se va duce în fiecare duminică la biserică. Crezi că această mică schimbare îi va asigura mântuirea? Cu siguranţa că nu, cu excepţia cazului în care această schimbare nu va trezi în fiinţa sa adevărata iubire pentru Dumnezeu. Religia ta nu trebuie să-ţi fie precum un costum de haine, exterioară fiinţei tale, ci asemeni unui veşmânt de lumina”. Prin costum eu nu mă refer numai la învelişul fizic, ci şi la gândurile şi dorinţele în care oamenii se închistează. Ele nu te reprezintă. Descoperă că eşti în spatele acestor înlănţuiri, că eşti asemeni lui Buddha, Iisus sau Krishna. Pentru că aceste extraordinare fiinţe au venit pe Pământ pentru a ajuta oamenii să perceapă reflexia Sinelui Etern înlăuntrul lor.”

Propriul tău corp este templul lui Dumnezeu.. Descoperindu-ţi Sinele îl vei realiza pe Dumnezeu. Indiferent ce temple vizitezi şi indiferent ce ritualuri urmezi, cel mai important pelerinaj al tău va fi cel interior. Ultimul ritual religios constă în ofranda- energiei tale pe altarul comuniunii cu Absolutul Divin. Acesta este motivul pentru care Iisus a spus: «Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica». (loan, 2:19)

Atunci când te rogi lui Dumnezeu fă-o din tot sufletul tău. Spune ceea ce cu adevărat simţi. Nu ceea ce crezi tu că El ar dori să simţi. Fii total sincer faţă de Ei, pentru că nu ai cum să-i ascunzi trăirile tale interioare. O rugăciune intensă conferă o deosebită forţă mentală. Gândurile tale vor fi atunci focalizate şi centrate asupra Sa. Fără sinceritate, aceasta nu va avea loc. Dacă nu simţi nici un fel de stare de devoţiune roagă-te Lui astfel: „Dumnezeu, ajută-mă să te iubesc!” Dacă mintea ta este tulburată de nenumărate dorinţe roagă-te astfel: „Dumnezeu, mintea mea este plină de dorinţe, dar eu te doresc pe Tine mai mult decât orice. Ajută-mă să elimin orice limitare, pentru a mă putea cufunda în oceanul Tău de pace.” Este bine să te rogi cât mai des lui Dumnezeu, chiar şi pentru a obţine anumite bunuri materiale; dar este mult mai bine să te rogi ca voinţa Lui să o manifeşti în întreaga ta viaţă. El este ceea ce tu ai cu adevărat nevoie şi va face mult mai multe pentru tine decât îţi poţi imagina, înainte de toate, caută-L pentru El însuşi, pentru dragostea Lui. Roagă-l: „Tată, revelează-mi-te!” Dacă îL vei chema în acest fel plin de sinceritate, cu siguranţă întotdeauna va fi alături de tine.

Nu te ruga niciodată cu atitudinea unui cerşetor. Nu uita nici o clipă că eşti copilul lui Dumnezeu. Copilul Lui fiind, ai drept asupra comorilor Sale. Roagă-te fiind convins că te ascultă, deoarece cu siguranţă îţi va îndeplini toate rugăminţile dacă te vei ruga Lui plin de dragoste. Roagă-te cu toată inima ta, cu toată intensitatea. Formulează-ţi rugăminţile cu dragoste, nu cerşi. Cerându-i nu trebuie nici o clipă să urmăreşti să-I impui voinţa ta Lui, ci roagă-te cu fermitate, convins fiind că El îţi va dărui tot ce este mai bine pentru tine. Iisus exprimă aceasta când spune: „Rugaţi-vă cu credinţă”. (”Tot ceea ce vă veţi ruga cu credinţă în rugăciunea voastră veţi primi”. Matei 21:22)

O credinţă fermă şi iubirea sinceră sunt elementele cele mai importante în rugăciune.

Roagă-te lui Dumnezeu astfel: „Preaiubitul meu infinit, eu ştiu că Tu eşti mai aproape de mine decât aceste cuvinte pe care le folosesc în rugăciunea mea; mai aproape chiar decât gândurile mele cele mai intime. Depăşind toate sentimentele agitate, eu simt în permanenţă dragostea şi grija Ta pentru mine. Dincolo chiar de trezirea mea actuală spirituală, eu simt susţinerea şi ghidarea Conştiinţei Tale. Depăşind chiar şi dragostea mea pentru Tine, eu voi deveni din ce în ce mai conştient de dragostea Ta.”

Dacă vei continua să te rogi astfel cu toată intensitatea, vei simţi prezenţa Sa ca pe o mare bucurie ce îţi va umple inima, în această stare de bucurie covârşitoare vei ştii că El este alături de tine şi că îi aparţii cu adevărat.

Roagă-te într-o stare extatică, meditează într-o stare extatică şi în fiecare moment liber pe care îl ai gândeşte-te la Dumnezeu. Fii asemeni acului unui busole care, indiferent cum este aceasta orientată, arată nordul. Aceasta trebuie să fie atitudinea unui yoghin. Indiferent unde mergi sau ce faci, mintea ta trebuie să fie întotdeauna orientată către steaua polară a prezenţei lui Dumnezeu din fiinţa ta.

Cum să-L iubeşti pe Dumnezeu? lubeşte-L aşa cum un sărac iubeşte banii, aşa cum un înecat tânjeşte după o gură de aer, aşa cum o fiinţă rătăcită in desert tânjeşte după o cană cu apă. Iubeşte-L cu înflăcărarea primei iubiri a tuturor îndrăgostiţilor.

Atunci când vei învăţa să-L iubeşti din toată inima ta, atunci Îl vei găsi. Doar atunci vei fi cu adevărat yoghin, fiinţă ce a atins uniunea cu Dumnezeu.

Contopirea cu Fiinţa Preaiubită Cosmică este cea mai minunată experienţă posibilă. Este vis în vis, bucurie în bucurie, un milion de divine iubiri într-una singură ce-.ţi vor topi inima, în oricare punct din acest spaţiu te-ai afla, vei primi dragostea Sa, strălucind cu intensitatea a milioane de sori. De fiecare dată când vei gândi că ai epuizat dragostea Lui vei simţi cum un val infinit te cuprinde şi te topeşte în fericire.

Acesta este extazul divin!

Sufletului îi place foarte mult să mediteze, pentru că intrând astfel în contact cu Spiritul, experimentează cea mai intensă stare de bucurie. Nu uita aceasta niciodată; în mod special atunci când te afli într-o o stare de agitaţie mentală. Aversiunea faţă de meditaţie este datorată ego-ului şi nu sufletului.

Doar aspiranţii yoga ce realizează un efort extrem pot să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu; nu cei care în permanenţă găsesc scuze spunând cum ar fi: „Mai întâi trebuie să am din ce să trăiesc, pe urmă să găsesc un loc liniştit, şi după aceea voi începe să meditez.”

Cei care continuă să amâne practica lor spirituală nu vor ajunge niciodată să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar dacă îţi vei spune: «acum, chiar în acest moment, voi intra într-o meditaţie profundă» – poţi să atingi instantaneu o stare spirituală înălţătoare. Atunci când o fiinţă moare de somn, ea poate adormi oriunde, instantaneu. Tot aşa se întâmplă şi cu o fiinţă care îl iubeşte pe Dumnezeu. Ea poate medita oriunde, chiar şi într-un loc foarte aglomerat sau foarte zgomotos.

Nu aştepta în fiecare zi să vezi cum înfloreşte o floare spirituala în grădina vieţii tale. Ai încredere că Dumnezeu, dacă te vei dărui total lui, îţi va da împlinirea spirituală la timpul Său, adică la momentul potrivit. După ce ai plantat sămânţa aspiraţiei divine, ud-o zilnic printr-o practică spirituală intensă şi prin acţiuni corecte.

Elimină din fiinţa ta indecizia, neîncrederea şi inerţia. Când lăstarii divinei percepţii apar îngrijeşte-i cu devoţiune şi într-o dimineaţă vei observa cu uimire cum a înflorit cea mai frumoasă floare, floarea Realizării Sinelui.

Nu fii nerăbdător sau neliniştit în efortul tău de a-L găsi pe Dumnezeu. Dăruie-te cu toată inima, dar nu fii nerăbdător să aştepţi efectele. Fii calm, îndreaptă-te spre ţelul tău divin cu linişte şi pace în suflet.

Trăieşte în această lume ca un musafir. Adevăratul tău cămin nu este aici. Chiar dacă actul casei în care trăieşti este pe numele tău, cui a aparţinut el înainte ca tu să-L cumperi şi cine-L va avea după moartea ta. Această existentă nu este decât un refugiu, o scurtă etapă în lungul voiaj care te conduce către Dumnezeu Tatăl. Consideră-te un invitat pe Pământ. Atâta timp cât eşti aici musafir, încearcă să fii cât mai agreabil. Urmăreşte să acţionezi cât mai bine şi cât mai responsabil, ai grijă de tot ceea ce Dumnezeu îţi pune la dispoziţie şi nu uita nici o clipă că sunt ale Lui şi nu ale tale.

Ce inconştienţi sunt oamenii că îşi irosesc timpul pentru a-şi îmbuiba corpul, a acumula bogăţii şi a ajunge să aibă maximum de posesiuni. In momentul în care vor muri vor trebui să lase totul în urma lor. Ei se pierd în scuze interminabile: „Nu am timp să meditez”, spun ei, „trebuie să mă duc la toate acele întâlniri de afaceri”. Dar uită că atunci când Dumnezeu îi va chema la el vor fi obligaţi să întrerupă toate aceste angajamente. Moartea este singurul „angajament” ce nu poate fi anulat.

De ce să pierzi atunci atâta timp cu lucruri efemere? Cât de orb eşti. Trezeşte-te! Dacă Dumnezeu te cheamă trebuie să laşi în urmă toate plăcerile sau durerile acestei lumi.

„Caută-mă”, îţi spune El. „Şi vei găsi în Mine bucuria imperisabila” pe care tu o cauţi de atâta timp în valurile impermanenţei. Tot ceea ce tu ai dorit, de-a lungul a nenumărate încarnări nu vei găsi decât în Mine, pentru totdeauna.

Consideră întotdeauna că nu aparţii nimănui şi că nimeni, de fapt, nu îţi aparţine. Tu eşti în trecere pe acest Pământ şi adevăratul motiv pentru care eşti aici este foarte diferit de cel pe care tu îl crezi.

Familia ta consideră că îi aparţii, dar dacă vei muri şi vei renaşte la vecinii tăi, crezi că te va recunoaşte?

Şi prietenii tăi cred că le aparţii, dar dacă vor exista mici neînţelegeri între voi câţi îţi vor rămâne loiali?

Oamenii spun că îşi iubesc aproapele, dar ei nu se iubesc decât pe ei înşişi. De fapt, ei îi iubesc pe ceilalţi numai în măsura în care aceştia le fac pe plac. Adevărata iubire este atunci când, chiar cu preţul unui sacrificiu personal, îţi face plăcere să poţi genera fericire fiinţei iubite. Oare câte fiinţe iubesc astfel? Foarte puţine! Şi câte dintre ele sunt la rândul lor iubite? Şi mai puţine.

Iubirea noastră pentru Dumnezeu nu rămâne niciodată fără răspuns. Şi este chiar mult mai mult decât recompensată, pentru că Dumnezeu ne înţelege chiar şi atunci când toţi cei din jurul nostru ne înţeleg greşit. Pentru că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când toţi ne părăsesc. Pentru că Dumnezeu şi-aduce aminte de noi chiar şi atunci când toţi ceilalţi ne-au uitat. Noi suntem ai lui Dumnezeu şi doar ai Lui pentru eternitate.

O regulă de aur pe care trebuie să o urmezi întreaga viaţă este să păstrezi starea de martor în tot ceea ce se întâmplă. Ca să înţelegi mai bine ceea ce vreau să-ţi spun îţi voi da următoarele exemple.

Indiferent de ceea ce tu percepi, fii conştient că există o, realitate mult mai vastă, care în această clipă îţi scapă. Indiferent de persoana cu care tu vorbeşti, imaginează-ţi că există o fiinţă invizibilă pentru cel care nu este receptiv la realitatea subtilă, care îţi vorbeşte prin intermediul acelei fiinţe. Indiferent de acţiunea pe care o realizezi, urmăreşte să percepi o altă prezentă alături de tine care te priveşte, te ghidează şi-ţi dăruieşte putere. In momentul în care priveşti în ochii oamenilor, fii conştient că primeşti prin intermediul privirii lor un mesaj de la Dumnezeu.

Orice eveniment din viaţa ta priveşte-l detaşat cum se derulează şi întreabă-te ce vrea Dumnezeu să te înveţe din această experienţă.

Dacă doreşti să simţi pe Dumnezeu cum te ghidează în întreaga ta viaţă nu pierde timpul vorbind prea mult. Liniştea este altarul Spiritului.

Atunci când eşti în compania celorlalţi fii alături de ei cu toată fiinţa ta. Dar în clipa când rămâi singur fii doar cu Dumnezeu. Şi fă tot posibilul să petreci cât mai mult timp cu El.

Solitudinea este preţul evoluţiei.

Când în cei din jurul tău vei vedea numai aspectele lor negative, numai ce este rău în fiinţa Ior, adu-ţi aminte că de fapt este ceva în neregulă cu persoana ta.

Atunci când eşti într-o stare de armonie interioară, toate lucrurile ţi se vor părea corecte pentru că atunci vei realiza că toate fac parte din Dumnezeu. Doar în acel moment vei accepta viaţa aşa cum este şi vei privi cu înţelegere şi simpatie toate fiinţele indiferent de greşelile pe care le fac.

Nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să fii rău cu oamenii din jurul tău. Nu poţi să-L iubeşti şi totuşi în inima ta să mai existe ură. Modul în care te comporţi cu ceilalţi reflectă starea ta de conştiinţă şi condiţionările tale.

Să nu-ţi imaginezi vreodată că poţi câştiga dragostea lui Dumnezeu, dacă tu nici măcar nu eşti capabil să cucereşti dragostea fiinţelor din jurul tău. Dacă cu adevărat îl iubeşti pe El, trebuie să-L iubeşti pe El în toţi.

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep. 4

MAICA TERESA

Motto: ”Înainte să vorbeşti, este necesar mai întâi

să asculţi, pentru că Dumnezeu vorbeşte în tăcerea inimii.”

S-a născut în Skopje, Macedonia, în fosta Yugoslavie, în data de 26 august 1910, având numele de Agnes Gonxha Bojaxhiu, ca cea mai mică dintre cei trei copii ai familiei. La vârsta de 12 ani, a simţit extrem de intens chemarea lui Dumnezeu şi a ştiut că va deveni misionară în numele lui Iisus Hristos. După ce a împlinit 18 ani, a intrat în ordinul Surorilor din Loretto, o comunitate irlandeză cunoscută pentru activitatea ei misionară din India. După câteva luni de pregătire la Dublin, a fost trimisă în India, unde pe 24 mai 1931 a depus jurămintele pentru a deveni călugăriţă şi a primit numele de Tereza, după Sfânta Tereza din Lisieux. În perioada 1931 – 1948, a predat geografie şi catehism la Mănăstirea St. Mary din Calcutta, fiind şi conducătoarea acestui aşezământ începând din 1944. Curând s-a îmbolnăvit de tuberculoză, nu a mai putut să continue să predea şi a fost trimisă la Darjeeling pentru odihnă şi recuperare. În tren spre Darjeeling ea a primit cea de a doua chemare divină. „Trebuia să părăsesc mănăstirea şi să lucrez cu oamenii cei mai săraci dintre săraci, să trăiesc printre ei. A fost un ordin ceresc.” a povestit ea mai târziu.

În 1948, Vaticanul i-a dat permisiunea de a părăsi ordinul Surorilor din Loretto, pentru a-şi îndeplini chemarea, sub îndrumarea Arhiepiscopului Calcuttei. Deşi nu avea fonduri, Maica Tereza s-a încredinţat Providenţei Divine şi a început cu o şcoală în aer liber pe care a deschis-o într-un cartier nevoiaş, pentru a-i învăţa carte pe copiii săraci. De asemenea, şi-a însuşit noţiuni elementare de medicină şi a mers acasă la bolnavi pentru a-i trata. Curând i s-au alăturat şi alţi voluntari şi a început să primească fonduri pentru acţiunile sale. Aceasta a făcut posibilă continuarea şi extinderea activităţii sale. Împreună cu cei care s-au hotărât să rămână alături de ea, a închiriat o locuinţă pentru a putea îngriji oamenii bolnavi şi săraci care nu erau primiţi în spitale şi care altfel erau condamnaţi să moară în mizerie. Pe 7 octombrie 1950, Maica Tereza a primit permisiunea de a fonda propriul ei ordin, „Missionaries of Charity”, a cărui misiune principală era aceea de a ajuta acei oameni pe care societatea nu îi primea.

Societatea misionară fondată de Maica Tereza s-a răspândit în lumea întreagă, inclusiv în fosta Uniune Sovietică şi în ţările Europei de Est. Membrii ei oferă ajutor oamenilor din cele mai sărace categorii sociale din Asia, Africa şi America Latină, participă la acţiunile de refacere în cazul catastrofelor naturale, cum ar fi inundaţiile, epidemiile, foametea şi îi ajută pe refugiaţii de război.

Activitatea Maicii Tereza a fost unanim recunoscută, ea primind numeroase distincţii şi premii, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979. A murit în anul 1997, la Calcutta.

Cuvinte de lumină

Păstraţi bucuria de a ajuta pe cei aflaţi în suferinţă şi împărtăşiţi-o cu toţi cei pe care îi întâlniţi. Amintiţi-vă că acţiunile făcute din iubire sunt acţiuni ale păcii.

Atunci când ridic pe stradă un om căruia îi este foame, îi dau o farfurie cu mâncare şi o bucată de pâine. Dar pentru un om care se simte exclus, nedorit, lipsit de iubire, înspăimântat, care a fost alungat din societate – această sărăcie spirituală este mult mai greu de depăşit. Cei care sunt foarte săraci pot fi totuşi foarte fericiţi.

Într-o seară, am mers pe străzi şi am adus cu noi patru oameni. Printre ei era o femeie care era foarte bolnavă. Le-am spus surorilor: „Aveţi voi grijă de ceilalţi trei, eu voi avea grijă de această femeie”. Am ajutat-o să se întindă pe un pat şi am observat pe faţa ei un zâmbet fericit. Ea mi-a luat mâna şi a spus doar atât: „Mulţumesc”. Apoi a murit. Nu am putut să o ajut, dar mi-am analizat conştiinţa în faţa ei. M-am întrebat: „Ce aş fi spus eu dacă aş fi fost în locul ei?” Răspunsul meu era foarte simplu, aş fi încercat să îi atrag atenţia asupra mea. I-aş fi spus: „Mi-e  foame, sunt pe moarte, mi-e frig, mă doare” sau altceva asemănător. Dar ea mi-a dăruit mult mai mult: iubirea ei plină de recunoştinţă. Şi a murit cu un zâmbet pe faţă.

Altă dată, am ajutat un bătrân sărac, cu corpul plin de răni, pe care l-am luat dintr-un şanţ. După ce l-am dus în casă, el ne-a spus doar atât înainte de a muri: „Am trăit ca un animal pe stradă, dar voi muri ca un înger, îngrijit şi iubit. Soră, mă duc acasă la Dumnezeu!” A fost copleşitor să văd măreţia acestui bătrân care putea vorbi astfel în starea în care era, fără a învinovăţi pe nimeni, fără a compara viaţa lui cu a altcuiva.

A trăi ca un înger – aceasta este măreţia oamenilor care sunt bogaţi sufleteşte, chiar dacă din punct de vedere material sunt foarte săraci.”


„Atunci când mi-e foame, trimite-mi pe cineva pe care să îl hrănesc.

Şi atunci când sunt însetat, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă.

Atunci când îmi este frig, trimite-mi pe cineva pe care să îl încălzesc

Şi atunci când sunt supărat, trimite-mi pe cineva căruia să îi aduc consolare.”

 

 


„Oamenii sunt adesea neînţelegători, inconştienţi şi egoişti…

Iartă-i, totuşi.

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza că ai intenţii ascunse.

Fii, totuşi, bun.

Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi.

Caută, totuşi, succesul!

Ceea ce în ani de zile construieşti, alţi oameni pot dărâma într-o zi.

Construieşte, totuşi.

Dacă-ţi găseşti pacea şi fericirea, oamenii pot fi invidioşi.

Fii, totuşi, fericit.

Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine.

Fă, totuşi, bine mereu.

Dă oamenilor tot ce e mai bun în tine, deşi nu va fi de ajuns…

Totuşi, dăruieşte tot ce ai mai bun.

La urma urmei, totul este între tine şi Dumnezeu.

Totuşi, nu a fost niciodată între tine şi ei!”

Pacea începe cu un surâs.

Să zâmbeşti unui om care este supărat; să vizitezi, chiar şi pentru puţin timp, pe cineva care este singur; să oferi adăpost sub umbrela ta cuiva aflat în ploaie; să citeşti ceva unui orb; aceste acţiuni şi multe altele pot părea mărunte, dar astfel noi putem să dăm iubirii noastre pentru Dumnezeu o formă concretă.

Femeia este inima familiei. Să ne rugăm ca femeile să înţeleagă profund motivul existenţei lor: a iubi şi a fi iubite şi prin această iubire să devină instrumente ale păcii în lume.

În profunzimile inimii mele, mă îngrijesc de ultimele clipe ale muribunzilor. Fac tot ce îmi stă în puteri ca ei să se simtă iubiţi în cel mai important moment: cel în care o existenţă aparent fără sens îşi poate recâştiga valoarea.

În momentul morţii, nu vom fi judecaţi după numărul de fapte bune pe care le-am făcut şi nici de diplomele pe care le-am dobândit. Vom fi judecaţi numai după iubirea pe care am pus-o în acţiunile noastre. Cel mai important lucru nu este cât de mult facem, ci cât de multă iubire punem în acţiunile noastre de fiecare zi. Aceasta este măsura iubirii noastre pentru Dumnezeu.

Iubirea este un fruct, în toate anotimpurile, la îndemâna oricui. Oricine o poate culege, fără nici o limitare. Oricine poate ajunge la această iubire prin meditaţie, rugăciune şi sacrificiu.

Dumnezeu primeşte iubirea noastră. Nici unul dintre noi nu este indispensabil. Dumnezeu are posibilitatea de a face toate lucrurile în mod perfect, cu mult dincolo de cel mai capabil om. Putem să muncim pe brânci. Putem să muncim până murim. Dacă nu muncim cu iubire, toată munca noastră este fără nici o valoare în ochii lui Dumnezeu.

Unii oameni sunt înfometaţi mai mult decât de pâine. Este posibil ca soţul, soţia, copilul să nu aibă nevoie de pâine, de haine sau de un acoperiş deasupra capului. Dar suntem noi oare siguri că ei nu se simt singuri, abandonaţi, neiubiţi, neglijaţi sau nedoriţi? Aceasta este, de asemenea, sărăcie.

Orice acţiune începe cu o rugăciune. Să iubiţi rugăciunea şi să simţiţi nevoia să vă rugaţi deseori în timpul zilei. Dacă vreţi să vă rugaţi mai bine, trebuie să vă rugaţi mai mult. Cu cât vă rugaţi mai mult, cu atât mai uşor va deveni. Rugăciunea perfectă nu constă în multe cuvinte, ci în fervoarea şi ardoarea ei.

Tăcerea se află la baza comuniunii profunde cu Dumnezeu şi cu orice altă fiinţă. În tăcere suntem inundaţi de energia lui Dumnezeu care ne ajută să facem toate lucrurile în bucurie. Avem nevoie să îl găsim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi găsit în zgomot şi agitaţie. Dumnezeu este prietenul tăcerii. Observă cum natura – copacii, florile, iarba – cresc în tăcere. Observă cum stelele, luna şi soarele se mişcă pe cer în tăcere. Cu cât primim mai mult în timpul rugăciunii tăcute, cu atât mai mult vom putea dărui în viaţa noastră activă.

Nu există boală mai mare în lume decât cea a lipsei de iubire.

Foamea pentru iubire este mult mai greu de potolit decât foamea pentru pâine.

Dumnezeu a făcut lumea suficient de bogată pentru a hrăni şi îmbrăca toţi oamenii.

Mândria distruge totul. Pentru a fi asemănători lui Iisus, trebuie să fim blânzi şi umili în sufletul nostru.

Oamenii care se iubesc unii pe alţii profund şi adevărat sunt cei mai fericiţi oameni din lume. Ei pot avea foarte puţine lucruri, pot să nu aibă nimic, dar sunt oameni fericiţi. Totul depinde de cum ne iubim unii pe alţii.

Rugăciunea ne face inima pură, iar o inimă pură poate face foarte mult.

Păstrează-ţi inima pură. O inimă pură este necesară pentru a-L vedea pe Dumnezeu în ceilalţi oameni. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu în oameni, atunci există iubire pentru ei, şi de aici apare pacea.

Oamenii sunt flămânzi după Dumnezeu. Poţi să vezi aceasta? Deseori, noi privim, dar nu vedem. Doar trecem prin această lume. Trebuie să deschidem ochii şi să vedem.

Fiecare dintre noi poate să fie un sfânt în această lume. Sfinţenia este o datorie pentru fiecare om. Să fim deci sfinţi şi să cântăm gloria tatălui Ceresc.

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE -Ep.6

SHANKARACHARYA

788 – 820

Cel care a declarat: ‘Voi veni ori de câte ori virtutea scade’, a venit din nou, de această dată în sudul Indiei. Aici s-a născut sfântul brahman despre care se spune că la vârsta de 16 ani îşi desăvârşise deja toate scrierile filosofice şi spirituale. Acesta a fost minunatul SHANKARACHARYA” (SWAMI VIVEKANANDA)

Imagini de legendă, frumoase şi fantastice, îmbracă austera şi totodată încântătoarea viaţă a lui SHANKARA – cel ce a fost un mare yoghin, filosof şi poet. Dar, vorbind din punct de vedere istoric, cunoaştem foarte puţin despre viaţa sa.

Cel mai mare filozof al tuturor timpurilor şi cel mai mare hindus al vremurilor sale, SHANKARA, numit şi SHANKARACHARYA, se presupune că s-ar fi născut la Kaladi în Kerala, pe coasta de vest a Indiei, în jurul anului 788 e.n. Fiecare filă a vieţii lui SHANKARA străluceşte prin atât de multă înţelepciune, forţă spirituală, subtilitate logică şi profunzime filosofică, încât timp de secole, el a arătat, de la înălţimea realizării sale, şi va continua să arate tuturor oamenilor, calea către Fericire şi Pace. De secole, orice călător care vine din trecutul furtunos al existenţei sale şi se îndreaptă către cea mai înaltă Realizare recunoaşte în inima sa că: „Viziunea cea mai profundă a Supremului a venit cu siguranţă de aici”.

Copil fiind, SHANKARA a frecventat Şcoala Vedică. Mintea sa ascuţită a pătruns scrutător în miezul învăţăturilor vedice sacre şi a formulat cu genialitate definiţii precise şi analize profunde la aceste texte, creând astfel o veritabilă filosofie sintetică.

La vârsta de zece ani el era deja un talent academic. Nu numai că citise şi memorase toate scripturile, dar scrisese deja şi comentarii la multe dintre ele şi întreţinuse conversaţii cu diferiţi erudiţi care veniseră la el din toate colţurile ţării, interesaţi să-l vadă pe acest băiat minune ce era considerat o încarnare a lui SHIVA.

Băiatul era însă nemulţumit. La vremea când toţi copiii încep de-abia să studieze silabisind cuvinte, el era deja dezgustat de toată cunoaşterea vană şi superficială din cărţi. El vedea că profesorii săi nu practică adevărurile înalte şi pure pe care le predică. Într-adevăr, întreaga societate în care trăia era, ca şi acum, materialistă, iar oamenii aveau drept scop căutarea plăcerilor. India trecea printr-o perioadă de decadenţă spirituală. SHANKARA, plin de ardoare şi dăruire spirituală, a simţit în adâncul fiinţei sale chemarea lui Dumnezeu şi cu maturitate, încă de când nu era decât un copil, a hotărât să-şi facă propria viaţă un exemplu care să-i îndrepte pe oameni pe drumul luminos al adevărului.

În acea perioadă tatăl lui a murit. Băiatul s-a preocupat îndelung să înţeleagă problema vieţii şi a morţii şi s-a hotărât să o rezolve. În căutările sale asupra sensului existenţei, el a renunţat treptat la tot ceea ce avea o valoare relativă. Atunci a scris el poemul denumit MOHA MUDGARATU – „Sfărâmarea iluziei”. Iată o traducere a lui:

Cine este soţia ta? Cine este fiul tău?

Drumurile acestei lumi sunt într-adevăr stranii.

Al cui eşti tu? De unde ai venit?

Vastă este ignoranţa ta, dragul meu!

De aceea reflectează asupra acestor lucruri

şi adoră-L pe Dumnezeu.

Iată prostia omului:

În copilărie e preocupat de jucăriile lui,

La tinereţe e vrăjit de dragoste,

La bătrâneţe e împovărat de griji –

Şi-întotdeauna uită de Dumnezeu!

Orele zboară, secundele se rostogolesc, viaţa se scurge,

Dar briza speranţei suflă continuu în inima sa.

Naşterea aduce moarte, moartea aduce renaştere:

Acest rău nu are nevoie de nici o dovadă.

Atunci unde poate fi, omule, fericirea ta?

Această viaţă tremură în balans

Precum apa pe o frunză de lotus –

Şi totuşi, înţeleptul poate să-ţi arate, într-o clipă,

Cum să treci această mare de prefaceri.

Chiar când trupul este ridat, când părul devine alb,

Când gingiile sunt fără dinţi şi toiagul bătrânului

Se clatină precum o trestie sub greutatea lui,

Cupa dorinţelor lui rămâne încă plină.

Fiul tău îţi poate aduce suferinţă,

Averea pe care o ai nu este o asigurare a raiului:

De aceea nu fi mândru de averea ta,

De familia, sau de tinereţea ta –

Toate sunt vremelnice, toate sunt schimbătoare.

Cunoaşte acest adevăr şi fii liber.

Lasă-te pătruns de fericirea lui Dumnezeu.

Nu căuta nici pacea, nici lupta

Cu amicii sau rudele, cu prietenii sau cu duşmanii,

O, dragul meu, ca să obţii eliberarea

Fii egal în toate.

Atunci SHANKARA şi-a convins mama să-l lase să facă jurământul monastic, promiţându-i că se va reîntoarce să o vadă înainte de a muri. Apoi, făcându-şi pregătirile de plecare, a pornit în căutarea unui maestru veritabil.

Pe malurile râului Narmada îl întâlneşte pe GAUDAPADA, un mare yoghin, care atinsese cunoaşterea Realităţii ultime. SHANKARA îi cere bătrânului iniţierea, dar GAUDAPADA îl refuză, deoarece făcuse jurământul de a rămâne absorbit continuu în uniunea cu BRAHMAN. Totuşi el îl trimite pe băiat la cel mai avansat discipol al său, GOVINDAPADA. GOVINDAPADA îl iniţiază şi îl instruieşte în tehnicile de meditaţie şi în întregul proces YOGA. Într-un timp foarte scurt, SHANKARA atinge realizarea spirituală completă şi se hotărăşte să devină şi pentru alţii un ghid spiritual.

Într-o dimineaţă, când se îndrepta către Gange pentru a face o baie rituală, întâlneşte un chandala, un membru al celei mai de jos caste din India, casta celor consideraţi a fi de neatins, impuri. Omul avea patru câini cu el şi aceştia blocaseră cărarea lui SHANKARA. Pentru moment, prejudecăţile de castă înnăscute în el şi-au revendicat poziţia. SHANKARA, brahmanul, îi ordonă lui chandala să se dea la o parte din drumul lui. Dar chandala i-a răspuns: „Dacă există numai un Dumnezeu, cum pot să existe atâtea feluri de oameni? Cum pot fi atâtea deosebiri de caste şi credinţe?” SHANKARA a fost cuprins de ruşine şi respect. S-a prosternat, plin de recunoştinţă pentru lecţia primită, în faţa acelui chandala. Acest incident l-a inspirat mai târziu în unul din cele mai frumoase poeme ale sale, MANISHA PANCHAKA. El are cinci strofe şi fiecare se termină cu refrenul:

„Cel ce a învăţat să vadă Existenţa unică pretutindeni, Acela este maestrul meu – fie el un brahman sau chandala.”

SHANKARA a început să-şi dăruiască învăţăturile câtorva discipoli, fascinând prin frumuseţea şi luciditatea prezentărilor sale, întâi profesorii şi apoi elevii lor. Unul dintre aceştia a fost faimosul filozof MANDAN MISRA. Acesta considera că viaţa trăită în familie, după prescripţiile vedice, urmând cu rigurozitate toate ritualurile, era mult superioară aceleia de călugăr şi opinia lui era respectată şi larg împărtăşită în toată India. Pentru a-i elimina această falsă concepţie, SHANKARA s-a decis să discute cu el şi de aceea s-a dus la el acasă. Când a ajuns a găsit uşile încuiate. MISRA tocmai oficia o ceremonie religioasă şi nu dorea să fie deranjat. SHANKARA cu spiritul ştrengăresc şi spontan al unui adolescent, s-a căţărat într-un copac din apropiere şi a sărit jos din el în interiorul curţii. MISRA l-a văzut în mulţimea credincioşilor ce se adunaseră la el pentru realizarea ceremoniei. El dezaproba călugării – mai ales când erau atât de tineri-şi de aceea întrebă sarcastic: „De unde vine acest cap ras?” „Aşa după cum prea bine vedeţi, domnule”, îi răspunse SHANKARA cu dezinvoltură, „Capul ras răsare chiar din gât”. MISRA îşi pierdu , răbdarea, dar SHANKARA continuă să se joace cu el în acest fel şi în cele din urmă cei doi se pun de acord să poarte o discuţie asupra meritelor relative ale călugărului şi ale capului de familie. Aceste confruntări nu aveau numai caracter teoretic, ci în primul rând practic, cu consecinţe asupra întregii lor existenţe, astfel că, dacă ar fi pierdut, SHANKARA ar fi devenit cap de familie, iar MISRA dacă ar fi pierdut ar fi devenit călugăr. Dezbaterea a durat şapte zile. BHARATI, învăţata şi onesta soţie a lui MISRA, a fost arbitru. Cei doi purtau fiecare la gât câte un şirag de flori proaspete cu un parfum îmbătător. După cele şapte zile însă, ghirlanda lui MISRA se ofilise, pe când cea a lui SHANKARA era şi mai frumoasă ca la început. În final SHANKARA a fost capabil să-l convingă pe MISRA de superioritatea vieţii monastice şi MISRA a devenit discipolul său. El este cel care mai târziu a făcut adnotări asupra comentariilor lui SHANKARA la BRAHMA SUTRAS, textul fundamental al învăţăturii VEDANTA.

Îndeplinind instrucţiunile date de GURUL său, de a restabili învăţătura ADVAITA VEDANTA ca loc de confluenţă a tuturor vederilor moniste şi dualiste, oricât de contradictorii ar putea părea ele, tânărul înţelept a plecat la VARANASI, vechiul centru al religiei şi culturii vedice şi a început să predice principiul filosofic fundamental al ADVAITA: Unitatea în diversitate. El a avut dispute cu învăţaţii conducători ai diferitelor şcoli de gândire, şi neascunzând falsele presupuneri, răspunzând la toate obiecţiile aduse si contestând certitudinile aparente ale altor şcoli filosofice, el a stabilit supremaţia sistemului său de gândire. Aici l-a întâlnit pe primul dintre cei patru discipoli ai săi, SANANDA

De la VARANASI, marele maestru spiritual a călătorit la BGARINATH împreună cu discipolii săi, răspândind mesajul filosofiei sale sintetice. A vizitat multe locuri sfinte precum Prayag, Hardwar, Rishikesh, Srinagar, Rudrapayag, Nadaprayag, Kamarupa şi Gomukhi, a venerat zeităţile întâlnite în drum şi astfel a demonstrat că un cunoscător al lui NIRGUNA BRAHMAN (BRAHMAN transcendent, lipsit de calităţi) nu este lipsit de devoţiune faţă de SAGUNA BRAHMAN (BRAHMAN văzut în forme, zeităţi, etc). Aici, în calmul înălţimilor himalayene, SHANKARA a scris comentarii la zece din UPANISHADE, la BHAGAVAD GITA şi la BRAHMA SUTRAS şi si-a stabilit astfel doctrina pe o fundaţie fermă. THIMBAUD spunea: „Doctrina revelată de SHANKARA este, din punct de vedere pur filosofic şi separat de toate consideraţiile teologice, una dintre cele mai importante şi mai interesante care s-a născut pe pământul indian; nici acele forme ale VEDANTEI care derivă din vederile reprezentate de SHANKARA nici orice alt sistem non-vedantic nu poate fi comparat în îndrăzneală, profunzime şi subtilitate cu aşa-numita VEDANTA ortodoxă”.

Apoi el a pelegrinat dintr-un loc în altul angajându-se în discuţii cu conducătorii diverselor culte şi secte şi, prin superbul său talent oratoric, el a continuat să înlăture dogmele false şi să distrugă prezumţiile eronate.

SHANKARA a călătorit de-a lungul şi de-a latul vastului subcontinent de patru ori, stabilind patru mănăstiri principale în cele patru puncte cardinale ale Indiei, Sringeri Math, pe dealurile Sringeri în sud, Sarada Math la Dvaraka în vest, Jyotir Math la Badarikasrama în nord şi Govardhana Math la Puri în est şi i-a numit pe primii săi patru discipoli ca stareţi ai acestor mânăstiri în scopul de a promova bunăstarea călugărilor şi laicilor de pe aceste teritorii. De asemenea, a repartizat fiecărei mânăstiri câte o VEDA astfel: RIG-VEDA pentru Govardhana Math, YAJUR-VEDA pentru Sringeri Math, SAMA-VEDA pentru Sarada Math şi ANTHARVA-VEDA pentru Jyotir Math.

Multe culte ciudate vidaseră societatea indiană pe vremea aceea şi templele erau în mâinile unor preoţi corupţi care practicau forme hidoase de cult şi de sacrificiu animal. SHANKARA cu ajutorul adevărului din scripturi şi a ingeniozităţii sale oratorice, a demonstrat că acestea sunt de fapt împotriva adevărului spiritual al VEDELOR. El a reformat aceste practici corupte reinfuzând în ele nobilele principii ale cultului vedic şi le-a transformat astfel în mijloace ale realizării de sine.

SHANKARA a organizat întregul sistem al cultului monastic în India în zece ordine bine închegate (DASANAMI SAMPRADAYA). Nu este fără semnificaţie faptul că SRI RAMAKRISHNA PARAMAHAMSA profetul Indiei moderne, a fost discipolul lui SWAMI TOTAPURI MAHARAJ, care aparţinea liniei PURI, una dintre DASANAMIS. De aceea călugării ordinului RAMAKRISHNA sunt legaţi în mod fundamental de marele înţelept SRI SHANKARA.

Viața lui SHANKARA s-a sfârşit, la KEDARNATH în Himalaya. Avea numai 32 de ani. El a fost mai degrabă un reformator decât un inovator; nu a predicat o doctrină sau vreo credinţă nouă. El însă a dat un puternic impuls creator vieţii spirituale din timpul său. SHANKARA a făcut să strălucească din nou învăţătura pură a VEDANTEI, după o perioadă de recul datorată dezvoltării budismului. Datorită sfinţeniei sale, el a fost considerat încarnarea lui SHIVA Separaţi de un interval de o mie de ani, precum trei vârfuri ameţitoare de munţi, BUDDHA, SHANKHARA şi RAMAKRISHNA domină semeţ şi senin istoria religioasă a Indiei.

CUVINTE DIN LUMINA

DESPRE IGNORANŢĂ

– Aşa cum pe întuneric o bucată de sfoară poate părea a fi un şarpe şi scoica a fi o monedă de argint, tot astfel şi ATMAN este identificat cu corpul de o persoană ignorantă.

– Aşa precum într-o pădure, seara, un buştean poate fi confundat cu o figură umană şi un miraj din desert cu o oază plină de izvoare, tot astfel şi ATMAN este văzut de omul ignorant ca fiind identic cu corpul.

– Acţiunea nu poate distruge ignoranta pentru că ea nu este într-o opoziţie logică faţă de ignoranţă. Numai cunoaşterea alungă ignoranţa, aşa precum lumina alungă întunericul.

– Lumea este plină de ataşamente şi aversiune, etc. şi este precum un vis: pare a fi reală atâta timp cât omul este ignorant, dar devine nereală când omul se trezeşte.

– Aşa precum mişcarea, care aparţine apei, este atribuită, prin ignoranţă, lumii reflectate în ea, tot astfel acţiunea, plăcerea şi celelalte limitări care aparţin minţii sunt atribuite în mod fals lui ATMAN.

– Omul ignorant, nerăbdător să obţină rezultate palpabile, se angajează în acţiune.

– Înţelegerea afirmaţiei „Eu sunt BRAHMAN”trăită ca o meditaţie neîntreruptă, distruge ignoranţa şi creaţiile” sale, aşa precum RASAYANA (medicina) distruge boala.

– Aşa cum un om aflat într-o barcă crede că arborii se mişcă în direcţia opusă aceleia a mişcării bărcii, tot astfel şi existenţa limitată, raportată la corp, transmigratorie, este considerată de către cel ignorant că aparţine Sinelui.

– Ignoranţa nu este nimic altceva decât o supraimpunere a non-sinelui. Distrugerea ignoranţei înseamnă Eliberare. întunericul nu poate înlătura întunericul. Fiinţele înţelepte, care sunt incompatibile cu ignoranţa, o fac să dispară instantaneu prin însăşi lumina cunoaşterii.

– Ignoranţa produce efecte efemere care se nasc odată cu zorii de zi şi mor cu amurgul.

– Ignorantul tânjeşte după rezultate şi se angajează în acţiune cu ideea că el este autorul acţiunii şi cel care se bucură de ea. Ignorantul fiind înşelat de iluzia acestei lumi şi implicându-se egotic gândeşte: „Eu acţionez”, „Eu îi fac pe alţii să acţioneze”, „Eu mă bucur”, „Eu îi fac pe alţii să se bucure”, şi aşa mai departe.

– Ignorantul se bucură şi suferă de multitudinea obiectelor, fiecare stare fiind determinată de KARMA sa anterioară, şi stăruie astfel în această viaţă ca să-şi deplângă soarta.

– MAYA sau AVIDYA poate fi distrusă prin realizarea purului BRAHMAN, Unicul, aşa precum ideea greşită a existenţei unui şarpe este schimbată prin discriminare în înţelegerea corectă şi anume că nu era vorba decât de o funie. MAYA conţine GUNASURILE (cele 3 tendinţe fundamentale) cunoscute ca TAMAS (inerţia), RAJAS (dinamismul) şi SATTVA (puritatea), numite aşa după funcţiile lor corespunzătoare.

– Nu există ignoranţă în afara minţii. Mintea singură este AVIDYA, cauza constrângerii şi supunerii în lanţul transmigrării. Când mintea este distrusă, toate celelalte condiţionări sunt distruse.

– ATMAN (Sinele)este stăpânul corpului şi se află înlăuntrul lui; corpul este cel condus şi este extern; dar oamenii încă văd aceste două noţiuni ca fiind una! Cum ar putea fi numită aceasta altfel decât ignoranţă?

– ATMAN (Sinele) este conştiinţă şi este sfânt; corpul este doar un receptacul mai mult sau mai puţin pur; dar oamenii încă văd aceste două noţiuni ca fiind una! Cum ar putea fi numită aceasta altfel decât ignoranţă?

– Aşa precum o oală este în esenţă pământ tot astfel şi corpul este în esenţă conştiinţă. De aceea împărţirea în Sine şi non-sine, ideea de dualitate este creată de ignorant fără nici un motiv real.

– Aşa precum unei persoane suferind de un defect al ochilor, lucrurile albe îi apar galbene, tot aşa şi o persoană ignorantă consideră că Sinele său este corpul.

– Aşa precum albastrul cerului, apa din mirajul oazei şi poza unui chip uman nu sunt decât iluzorii, tot astfel este şi universul în comparaţie cu purul ATMAN (Sinele).

– Aşa cum, atunci când norii se mişcă, luna pare a fi în mişcare, tot astfel, datorită ignoranţei, omul consideră că Sinele său este corpul.

– Toate fiinţele sunt, prin natura lor, însăşi Pură Conştiinţă. Datorită ignoranţei însă aceasta apare a fi diferită de ei.

DESPRE CUNOAŞTERE

– Cunoaşterea veritabilă nu se realizează prin nici un alt mijloc decât prin VICHARA (introspecţia), aşa precum un obiect nu poate fi perceput nicăieri fără ajutorul luminii.

– Orice lucru îşi revelează esenţa în lumina Cunoaşterii Supreme.

– Când mintea devine purificată, ea reflectă precum o oglindă, şi astfel Cunoaşterea se revelează în ea. De aceea, trebuie să-ţi purifici mentalul.

– Sinele nu poate fi acceptat sau respins de către el însuşi şi nici de către alţii, nici nu acceptă sau respinge nimic altceva. Aceasta este adevărata Cunoaştere.

– Adevărata Cunoaştere este suprema purificare, cel mai mare secret al tuturor VEDELOR sau al zeilor.

– Această Cunoaştere supremă şi secretă nu va fi împărtăşită unuia care nu-şi poate controla singur simţurile şi mintea, dar va fi dată unui discipol care este ascultător, supus şi calm.

– Sunt cu adevărat BRAHMAN, fiind senin, nemişcat şi prin natura mea sunt Existenţă, Cunoaştere şi Beatitudine Absolută. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Sunt liber de toate impurităţile, sunt nemişcat, nelimitat, sfânt, fără declin, nemuritor. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa. Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Nu sunt supus bolilor, sunt dincolo de orice înţelegere, eliberat de toate alternativele şi omnipotent. Nu sunt corpul care este non-existenţa însăşi. Aceasta este numită adevărata Cunoaştere de către înţelepţi.

– Nu sufăr nici o schimbare, nici nu am vreo formă. Sunt eliberat de toate defectele şi imperfecţiunile. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa. Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Cunoaşterea prin intermediul Sinelui, care neagă noţiunea de identificare a corpului cu Sinele, îl eliberează necondiţionat pe aspirant de visul că el este doar o fiinţă umană.

– Aşa precum focul este cauza directă a mâncării gătite, tot astfel şi Cunoaşterea, şi nu vreo altă formă de disciplină, este cauza directă a eliberării; pentru că eliberarea nu poate fi atinsă fără Cunoaştere.

– Prin practică constantă şi repetată, Cunoaşterea purifică sufletul încarnat pătat de ignoranţă şi apoi dispare ea însăşi.

– Lumea care este plină de ataşamente, aversiune şi alte lucruri asemănătoare, fiind precum un vis, pare a fi reală atâta timp cât omul este ignorant. Cu ajutorul Cunoaşterii, lumea ne apare în adevărata ei lumină şi dobândim cu adevărat sentimentul Realităţii.

– Prin meditaţie constantă se aprinde flacăra cunoaşterii, care arde complet combustibilul ignoranţei.

– Cunoaşterea produsă de realizarea adevăratei naturi a Realităţii Supreme distruge imediat ignoranţa caracterizată prin noţiunile de eu şi „al meu”, aşa precum soarele îndepărtează orice eroare privind direcţia în care se deplasează cineva.

– Yoghinii care au atins iluminarea completă văd, prin ochii Cunoaşterii, întregul univers în propriul Sine şi privesc totul ca fiind Sine şi nimic altceva.

– JIVA (Sinele încarnat) este eliberat de impurităţi, fiind bine încălzit de focul cunoaşterii, aprinzându-se la realizarea ei şi strălucind în propria sa lumină precum aurul.

–  Cunoaşterea Perfectă constă în realizarea identităţii dintre Sinele suprem individual (ATMAN) şi BRAHMAN.

– Natura adevăratei Cunoaşteri taie din rădăcini egoismul şi arde acţiunile dorinţelor. Aceasta nu se întâmplă nici pentru cel care face ataşat acţiunile, nici pentru cel care se bucură egotic de rezultatul lor.

– În numele căutării eliberării un om poate să meargă în pelerinaj la GANGASAGARA (izvoarele Gangelui – Gangele este considerat un fluviu sacru și îmbăierea în apele sale este considerată de asemenea o acțiunea sacră cu o mare putere de purificare spirituală. n.n), să-şi ţină promisiunile şi să le dea de pomană săracilor, dar fără Cunoaştere nici o fiinţă nu-şi va asigura vreodată libertatea

– Cunoaşterea Sinelui conduce la realizarea instantanee aici şi acum. Concluzia stabilită de toate Upanishadele este că realizarea finală rezultă din Cunoaştere.

– Deoarece rezultatul Cunoaşterii depline este imediat, adică se manifestă aici şi acum, nu există nici un motiv să-ţi fie teamă atunci când va apare vreun rezultat al Cunoaşterii.

– Adevărata Cunoaştere, subiectul esenţial al Vedantei, produce convingerea că Sinele Suprem Individual, ATMAN, este BRAHMAN. Când atingi Cunoaşterea devii perfect liber de sclavia acestei existenţe transmigratorii.

– Întrucât nu există nici un alt echivalent pentru cuplul neseparabil Sine-Cunoaştere, este clar că nu avem altceva de făcut decât să dobândim Cunoaşterea şi astfel să obţinem traversarea oceanului existenţelor transmigratorii.

– Sinele Suprem, prin existenţa sa de natura beatitudinii atotcuprinzătoare, nu admite diferenţe între Cunoscător, Cunoaştere şi obiectele cunoaşterii. El singur străluceşte deasupra acestora şi în fiecare din ele.

– În timp ce trăiam în ignoranţei, credeam că lumea este singura realitate. Dar când soarele Cunoaşterii a răsărit, n-am mai văzut nimic altceva decât lumină. Aceasta este cu adevărat sublim!

CUVINTE DIN LUMINĂ – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 5

Swami Sivananda

1887-1963

Swami Sivananda s-a născut pe data de 8 septembrie 1887, la Pattamadai în sudul Indiei. A primit numele de Kuppuswamy. A fost un şcolar silitor şi a urmat, după colegiu, Institutul Medical din Tanjore devenind astfel medic. A lucrat multă vreme ca doctor, conducând un spital în Malaesia. În 1923, fiind în vârstă de 36 de ani, renunţând la viaţa pe care a dus-o până atunci a devenit un călugăr rătăcitor. Ajuns la Benares el are viziunea lui Shiva şi îşi începe astfel ”aventura” spirituală care va duce la răspândirea ştiinţei yoghine în întreaga lume. În 1924 se stabileşte la Rishikesh, pe care îl simte ca fiind locul de destinaţie al călătoriei sale. Acolo primeşte de la guru-l său iniţierea şi odată cu ea o mare forţă spirituală.

Iată cum descrie în Autobiografia sa modul în care i s-a transformat viaţa sub influenţa experienţelor spirituale:

“Cum a intrat Dumnezeu în viaţa mea? Ar fi uşor să scap de întrebare spunând: După o lungă perioadă de tapas-uri şi meditaţii, pe când locuiam la Swargashram şi aveam graţia de a fi în preajma unor mari înţelepţi, fiind binecuvântat de prezenţa lor, Dumnezeu mi s-a arătat sub forma lui Sri Krishna”. Dar acesta nu ar fi întregul adevăr şi nici un răspuns suficient la o întrebare care se referă la Dumnezeu, care este infinit, nelimitat, dincolo de cuvinte şi de minte.

Starea de Conştiinţă Cosmică (SAMADHI) nu poate fi experimentată accidental. Ea este capătul unei scări cu trepte alunecoase pe care am urcat-o treaptă cu treaptă. Însă la fiecare etapă l-am simţit pe Dumnezeu alături de mine.

Tatăl meu realiza constant un ritual de adorare a Divinului, iar eu eram încântat să-l ajut la acest ceremonial, aducându-i flori şi alte obiecte de veneraţie. Satisfacţia interioară obţinută de amândoi prin acest ritual, mi-a inoculat în inimă convingerea că într-adevăr Dumnezeu trebuie adorat în acest mod de către cei care-l iubesc. Astfel a apărut El pentru prima oară în viaţa mea şi astfel am păşit pe prima treaptă a scării spirituale.

Când am mai crescut, îmi făceau plăcere gimnastica şi exerciţiile fizice. De aceea am vrut să învăţ scrima de la un profesor care însă aparţinea unei caste inferioare. Am putut merge la el doar câteva zile, până când am fost făcut să înţeleg că nu se cuvine unui Brahman să fie elevul unui paria. M-am gândit intens la aceasta şi deodată am simţit că Dumnezeul pe care-l veneram a trecut brusc în inima acestui paria. Aşa că am mers imediat la el cu flori, dulciuri, postavuri şi l-am împodobit, i-am pus florile la picioare şi m-am prosternat în faţa lui. Astfel a venit Dumnezeu în viaţa mea să îndepărteze vălul diferenţelor dintre caste.

Cât de valoros a fost acest pas am realizat curând după aceea, când am devenit medic, profesie care ar fi fost o parodie dacă aş fi păstrat această diferenţiere. Odată această ceaţă împrăştiată de lumina Divinului, mi-a fost uşor şi natural să ajut pe oricine avea nevoie.

Apoi în Malaesia, Dumnezeu mi-a apărut sub forma bolii şi a suferinţei. Pentru unii viaţa înseamnă aşteptarea morţii. Pentru alţii moartea este mai binevenită decât viaţa. Oamenii sunt bolnavi atât fizic cât şi mental şi sufleteşte. Aspiraţia mea spirituală a crescut şi am înţeles că Dumnezeu nu a făcut această lume pentru ca oamenii să sufere şi intuiam că trebuie să existe ceva diferit de această existenţă mizeră şi neajutorată, ceva care trebuie să fie bine cunoscut şi experimentat.

În acest moment crucial al vieţii mele Dumnezeu mi-a apărut sub forma unui călugăr cerşetor care mi-a dat prima lecţie despre Vedanta. Am înţeles atunci aspectele benefice ale creaţiei, ce este cu adevărat moartea şi care este ţelul vieţii omeneşti. Aceasta m-a determinat să plec spre Himalaya. Acum Dumnezeu s-a manifestat sub forma unei aspiraţii ardente de a-l realiza înăuntrul meu, ca Sine Suprem.

Practicam cu fervoare meditaţia şi devoţiunea şi astfel am avut numeroase experienţe spirituale. Corpul, simţurile şi mintea au fost transcense şi întregul univers a strălucit de Lumina lui Dumnezeu. Această Lumină, din care totul capătă o formă divină, mi-a revelat faptul că durerea şi suferinţa se datorează stării de ignoranţă în care oamenii se încăpăţânează să rămână.

Altă dată Dumnezeu a venit la mine sub forma unui atacator pe jumătate nebun, care a deranjat meditaţia de noapte de la Ashram. Încercarea lui a dat greş. M-am închinat în faţa lui, l-am venerat şi l-am trimis acasă. Răul există pentru a glorifica binele şi este o manifestare necesară pentru a descoperi binele. Dincolo de vălul iluziei, singur doar Sinele străluceşte în tot ceea ce există.

În întreaga mea evoluţie, nimic din ceea ce am câştigat într-o etapă anterioară nu a fost pierdut în întregime în etapele următoare. Una este înglobată în următoarea şi fructul este yoga sintezelor. Simţeam imperios nevoia de a împărtăşi această cunoaştere şi această misiune a devenit cu timpul o parte integrantă a fiinţei mele.

În 1951 am făcut turul întregii Indii şi atunci Dumnezeu a venit la mine sub forma mulţimii de discipoli, nerăbdători să afle şi să transpună în practică principiile vieţii divine. În fiecare cuvânt pe care l-am rostit am simţit prezenţa lui Dumnezeu şi El însuşi, în forma lui cosmică, mi s-a arătat sub forma mulţimii, ascultându-mă. A cântat cu mine, s-a rugat cu mine şi de asemenea a ascultat. Cu adevărat, totul este Brahman.

Tânăr fiind aş putea spune că printr-o iluminare bruscă am ajuns la concluzia că viaţa omenească nu este complet definită de fenomenele observabile şi că există ceva, dincolo de percepţia umană obişnuită, care controlează şi susţine tot ceea ce este vizibil. Şi astfel, am început să percep realitatea din spatele a ceea ce noi numim viaţă pe pământ. Dorinţa permanentă de transformare care caracterizează viaţa omului obişnuit prevesteşte un ţel mai înalt la care el trebuie să ajungă mai devreme sau mai târziu.

Când omul este prins în mrejele egoismului, lăcomiei, urii şi dorinţelor, el uită ceea ce este dincolo de aparenţe. Materialismul şi scepticismul îl acaparează cu totul. Se enervează din nimicuri şi începe să se lupte şi să se certe cu ceilalţi. Pe scurt, ajunge să sufere.

Profesia de medic m-a făcut să cunosc cele mai mari suferinţe ale acestei lumi şi am căpătat astfel o nouă perspectivă asupra vieţii. Am devenit convins că trebuie să existe un loc, o minunată reşedinţă a purităţii imaculate şi a splendorii divine, unde pot fi trăite veşnic pacea şi fericirea. De aceea am renunţat la lume şi atunci am simţit că aparţin lumii întregi.

Autodisciplina şi tapas-urile m-au înzestrat cu destulă putere ca să trec nevătămat prin vicisitudinile lumii fenomenale. Am început astfel să simt marele bine pe care l-aş putea face umanităţii dacă aş putea dărui această viziune tuturor. Instrumentul prin care am realizat aceasta s-a numit “Societatea ‘Viaţa Divină’” (The Divine Life Society).

Unul după altul, evenimentele tragice de la începutul secolului XX au trezit multe întrebări în minţile oamenilor inteligenţi. Nu era greu de observat că durerile şi suferinţele oamenilor erau provocate de propriile lor acţiuni. Necesitatea care se impunea atunci oamenilor era conştientizarea erorilor şi schimbarea în bine a atitudinilor mentale, astfel încât ei să-şi folosească viaţa pentru atingerea scopului Suprem.

Religia nu poate fi învăţată sau înţeleasă prin simple discuţii sau citirea unor cărţi. Este necesară prezenţa unei fiinţe elevate spiritual, sau o capacitate înnăscută de a simţi profunzimea şi vastitatea Existenţei. Ceea ce se cere este o înţelegere reală a Creaţiei.

Consider că adevărata religie este cea a inimii. Mai întâi trebuie purificată inima. Adevărul, iubirea şi puritatea sunt bazele adevăratei religii. Controlul asupra naturii instinctuale, cucerirea minţii, cultivarea calităţilor divine, servirea detaşată a umanităţii, bunăvoinţa, prietenia, constituie fundamentele adevăratei religii.

Cel care caută Adevărul fără a fi ghidat de o fiinţă care L-a realizat în propria sa fiinţă, poate fi adeseori înşelat de capriciile minţii. O fiinţă care păşeşte pe calea spirituală este supusă la multe încercări, înainte de a ajunge la capătul călătoriei. Ea este de obicei tentată să-şi micşoreze eforturile la jumătatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceşte din greu, constant, va atinge ţelul suprem al vieţii: universalizarea fiinţei, cunoaşterea şi beatitudinea.

Am înţeles că îndatorirea fundamentală a omului este să înveţe să dăruiască, să dăruiască cu compasiune şi detaşare, să dăruiască mult, să dăruiască cu iubire, fără a aştepta vreo răsplată, deoarece nu pierde nimic dăruind şi pe de altă parte celui care dăruieşte i se va da înapoi înmiit.

Consider de asemenea că a acţiona cu bunătate este temelia vieţii omeneşti. Prin bunătate înţeleg capacitatea de a fi alături de ceilalţi când au nevoie, de a-i percepe empatic şi de a fi capabil să acţionezi astfel încât să nu faci rău nimănui prin faptele tale. Bunătatea este oglinda credinţei în Dumnezeu. Cred că a fi bun cu adevărat, până în cele mai adânci cotloane ale inimii, nu este deloc uşor deşi poate părea simplu la prima vedere. Este unul dintre cele mai dificile lucruri de pe pământ, dacă eşti sincer cu tine însuţi.

Pentru mine nu există lumea fizică. Ceea ce eu văd este manifestarea glorioasă a lui Dumnezeu. Când ajut pe cineva, acela este chiar El. Învăţ să fiu umil în faţa atotputernicei Existenţe. Filozofia pe care o urmez nu este o doctrină care să infirme natura reală a existenţei lumii. Ea revelează realitatea prezenţei divinităţii în univers, eternitatea sufletului omenesc, unitatea creaţiei cu Absolutul, pentru că aceasta este singura doctrină care merită să fie luată în considerare.

O sănătate foarte bună, putere de discriminare, o cunoaştere profundă, o voinţă pură şi puternică, integritate morală şi spirituală, aceste sunt necesare pentru a realiza idealul divin.

Să fii maleabil, să te adaptezi la orice condiţii, să-l vezi pe Dumnezeu în orice lucru, să cunoşti şi să foloseşti principiile naturii în procesul evoluţiei către Realizarea Sinelui, sunt unii dintre factorii principali care contribuie la formarea unei filozofii de viaţă. Pentru mine, filozofia nu este numai iubirea de înţelepciune, ci chiar deţinerea ei.

Să-l descopăr pe Dumnezeu în orice fiinţă sau formă, să-l simt peste tot, în orice moment şi în orice condiţii ale vieţii. Să văd, să aud, să gust şi să simt totul ca fiind Dumnezeu, acesta este ţelul meu.

Să trăiesc în Dumnezeu, să mă topesc în Dumnezeu şi să fiu una cu El, acesta este ţelul meu.

Trăind într-o astfel de uniune, să-mi folosesc mintea, simţurile şi corpul în folosul umanităţii, să cânt numele Domnului, să dau instrucţiunile necesare aspiranţilor sinceri  şi să răspândesc adevărata cunoaştere în lume, acesta este ţelul vieţii mele.

Să fiu un prieten al tuturor fiinţelor şi un binefăcător al lor, un prieten al săracilor, al celor oropsiţi şi neajutoraţi, al celor decăzuţi, acesta este ţelul meu.

Crezul meu sfânt este să-i servesc pe cei bolnavi, să-i îngrijesc cu compasiune şi dragoste, să-i înveselesc pe cei trişti, să răspândesc putere şi bucurie în toţi, să simt identitatea în esenţă cu fiecare şi să-i tratez pe toţi egal.

Eu nu fac diferenţe: nu există nici ţărani, nici regi, nici cerşetori, nici împăraţi, nici bărbaţi, nici femei, nici învăţători, nici elevi.

Mă rog ca acest ideal divin să fie prezent în viaţa fiecărei fiinţe umane. Mă rog ca pământul să devină un adevărat paradis şi aceasta nu este doar o simplă dorinţă, ci este o posibilitate reală. Se va realiza când majoritatea oamenilor vor înţelege că viaţa înseamnă evoluţie spirituală.

CUVINTE DIN LUMINĂ

DUMNEZEU EXISTĂ !

Totul este tranzitoriu în această lume. Cu toate acestea, oamenii cumpără terenuri întinse, construiesc case sau blocuri cu 100 de etaje. Ei vor să trăiască etern în acest univers al simţurilor. Aceasta arată totuşi că în esenţă omul este nemuritor. În pofida cunoaşterii că va muri, omul crede că va trăi etern, realizând toate aceste lucruri ca şi cum va trăi aici pentru totdeauna. Nimeni nu vrea să moară, toţi vor să trăiască şi de aceea atunci când se îmbolnăvesc se tratează cheltuind pentru aceasta oricât de mulţi bani. Prin urmare, natura esenţială a fiinţei umane este existenţa eternă.

Chiar şi un prost se crede înţelept. Toţi vor să arate că ştiu mai mult decât alţii. Nimănui nu-i place să fie numit “prost”. Copii le pun părinţilor tot felul de întrebări. Dorinţa de a cunoaşte este înnăscută. Aceasta arată că natura noastră esenţială este cunoaşterea.

Când un om râde sau este fericit, puţini îl vor întreba de ce. Însă atunci când el plânge şi strigă, aproape toţi îl vor întreba de ce. Aceasta arată că natura noastră esenţială este beatitudinea, fericirea. Nimeni nu vrea să sufere şi toţi vor să fie fericiţi. Toate acţiunile pe care un om le face sunt orientate spre dobândirea fericirii. Şi aceasta dovedeşte că adevărata noastră natură este beatitudinea. În timpul somnului profund, când nu mai există obiecte, simţuri sau  gânduri, noi trăim starea de beatitudine. Din acest motiv natura noastră esenţială este fericirea. Tot acesta este motivul pentru care oamenii care suferă de boli grave, care provoacă multă suferinţă, îşi doresc uneori să renunţe la corpul lor pentru a scăpa astfel de durere.

Dacă toţi avem ca natură existenţa, cunoaşterea şi fericirea, atunci trebuie să existe un principiu care să aibă aceste caracteristici şi să fie diferit de acest corp fizic trecător, inert şi aducător de suferinţă. Acesta este Brahman, sau Dumnezeu a cărui natură este Pura Existenţă, Pura Cunoaştere şi Pura Beatitudine (Sat-Chit-Ananda).

Există întotdeauna sentimentul că ne lipseşte ceva, oricâte lucruri am avea. Nu există niciodată o stare de împlinire lăuntrică continuă. Doar dacă este dobândit Cel Omniprezent şi Atoate-Cuprinzător, va fi trăită starea supremă de împlinire.

Atunci când realizezi o acţiune greşită, îţi este teamă. Conştiinţa te apasă şi ai remuşcări. Aceasta dovedeşte de asemeni că Dumnezeu există şi este martorul tuturor gândurilor şi acţiunilor tale.

A-l defini pe Brahman înseamnă a-l nega pe Brahman. Singurul mod de a-l descrie pe Brahman este un şir de negaţii. Acesta este motivul pentru care Yajnavalkya spune în Brihadaranyaka Upanishad despre Brahman: Neti, Neti (Nu este aceasta, nici aceasta). Semnificaţia este că după ce au fost eliminate toate atributele şi formele, ceea ce rămâne este Brahman.

Existenţa lui Brahman, a Sinelui, sau a lui Dumnezeu Imanent, nu poate fi demonstrată, pentru că el este dincolo de capacitatea de percepţie a simţurilor şi de puterea de cuprindere a minţii; însă aceasta  poate fi dedusă prin anumite experienţe obişnuite din viaţa de zi cu zi.

Uneori eşti într-o mare dilemă sau eşti presat de o anumită problemă financiară. Ajutorul îţi vine atunci într-un mod misterios şi vei avea banii exact la timp. Cei mai mulţi oameni au avut această experienţă. Atunci ai exclamat plin de bucurie: “Misterioase şi necunoscute sunt căile lui Dumnezeu”.

Un avocat nu credea în existenţa Absolutului Divin. S-a îmbolnăvit de o dublă pneumonie. Respiraţia şi pulsul i s-au oprit. Soţia, fiul şi rudele au început atunci să plângă. Însă el a avut atunci o experienţă misterioasă. Mesagerii lui Yama l-au luat şi l-au dus la palatul acestuia. Însă Yama le-a spus îngerilor morţii: “Nu acesta este omul pe care îl vreau. Aţi adus o altă persoană. Trimiteţi-l înapoi”. Atunci avocatul a început să respire din nou. El a avut experienţa părăsirii corpului fizic, a călătoriei până la palatul lui Yama, zeul morţii, şi a revenit apoi în corpul fizic. Această uimitoare experienţă i-a transformat întreaga existenţă.

Altă persoană a avut o experienţă similară, cu câteva mici diferenţe. Sufletul său a fost dus de îngerii morţii la palatul lui Yama. Atunci acest om l-a rugat pe Yama: “Încă nu mi-am terminat treburile în planul fizic. Trebuie să mai fac încă multe lucruri folositoare. Te rog trimite-mă înapoi”. Viaţa i-a fost dăruită din nou. El a fost foarte uimit de această experienţă şi s-a schimbat profund. Şi-a părăsit imediat serviciul pe care-l avea şi şi-a dedicat restul vieţii pentru acţiuni altruiste şi meditaţie.

Vei vedea că nici cei mai faimoşi doctori nu reuşesc să vindece un rege aflat pe patul de moarte. Ai auzit probabil şi de multe cazuri în care oameni suferind de boli incurabile s-au vindecat miraculos, chiar şi atunci când toţi doctorii au declarat cazul lor lipsit de orice speranţă. Aceasta arată cu claritate că există o mână divină în spatele tuturor vindecărilor.

Uneori vrei să fii singur. Vei merge într-un loc liniştit, într-un parc sau pe malul unui râu, şi te vei bucura de pacea interioară. Aceasta îţi indică că tu eşti în esenţă o încarnare a păcii supreme, că tu eşti singur şi prin aceasta identic cu Brahman.

Unii oameni mor la 80 de ani, alţii mor în pântecele mamelor lor. Unii mor la 20 de ani, alţii la 40. Care este cauza acestor diferenţe? Cine este cel care a fixat durata vieţii fiecăruia? Aceasta dovedeşte cu claritate teoria Karma-ei şi faptul că există o Fiinţă Omniscientă  care este cea care dăruieşte fructele acţiunilor lor tuturor fiinţelor şi care fixează durata vieţii lor în conformitate cu natura Karma-ei lor sau a acţiunilor pe care ele le-au realizat. Această Fiinţă cunoaşte exact relaţia între acţiuni şi fructele lor.

Fie că bufniţa acceptă prezenţa luminii sau nu, aceasta va exista întotdeauna. Fie că accepţi sau nu accepţi existenţa lui Dumnezeu, EL va exista întotdeauna. El exista înainte ca tu să porneşti în căutarea Lui. El este mai aproape de tine decât respiraţia ta.

Tot ceea ce vezi este Dumnezeu. Tot ceea ce auzi este Dumnezeu. Tot ceea ce savurezi este Dumnezeu. Tot ceea ce miroşi şi tot ceea ce atingi este Dumnezeu. Acesta este aspectul lui manifestat. Corpul fizic aparţine universului. Corpul astral aparţine Inteligenţei Universale (Hiranyagarbha). Corpul cauzal aparţine Realităţii absolute împreună cu puterea sa de a oculta. De unde provine atunci sentimentul de “Eu”?

Emerson spunea: “Puţină atenţie asupra a ceea ce se produce în jurul nostru în fiecare zi, ne va arăta că o lege mai presus de voinţa noastră ordonează evenimentele; că de multe ori munca noastră plină de suferinţă este nenecesară şi lipsită de finalitate; că doar în acţiunile pe care le realizăm cu uşurinţă, simplu, spontan suntem cu adevărat puternici şi fiind mereu mulţumiţi şi umili vom deveni divini. Credinţa şi iubirea ne vor aduce multe bucurii. Dumnezeu există! Există un Suflet în centrul naturii şi deasupra voinţei omeneşti, astfel încât nimic nu poate să fie greşit în univers. El şi-a pus pecetea încântării sale în întregul univers, astfel încât toate lucrurile vor merge bine dacă îi vom accepta ghidarea. Iar atunci când vom vrea să facem rău vreuneia din creaţiile sale, mâinile noastre vor rămâne nemişcate. Întregul curs al vieţii vrea să ne înveţe ce este credinţa”.

Puteţi să-mi spuneţi dacă există cineva pe acest pământ care să nu se teamă de moarte? Există cineva care să nu-l cheme pe Dumnezeu atunci când este în dificultate, când viaţa lui se află în joc sau când se află pe moarte? De ce mai este negată existenţa lui Dumnezeu? Tu însuţi admiţi existenţa lui Dumnezeu atunci când eşti în dificultate. Datorită pervertirii minţii şi influenţei nefaste a lumii materiale, te-ai transformat într-un ateu, cu toate că nu poţi dovedi că Dumnezeu nu există. Aminteşte-ţi de El, atingând astfel nemurirea şi pacea eternă.

Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită prin experimentele ştiinţei actuale. Este mai mult o problemă de credinţă şi se referă la latura intuitivă a fiinţei umane.

Aspiraţia cea mai profundă a fiinţei umane este dobândirea fericirii eterne, cunoaşterii absolute şi Adevărului etern. Însă pentru aceasta ea trebuie să caute o realitate supranaturală care să-i poată împlini această aspiraţie.

Pentru că totul în Natură este explicat prin legea cauzei şi a efectului, tot astfel ar trebui explicată şi Natura privită ca un întreg. Ea trebuie să aibă o cauză şi această cauză trebuie să fie diferită de efectul pe care îl produce. Aceasta implică prezenţa unei realităţi supra-naturale, cu alte cuvinte Dumnezeu.

Natura nu este numai o colecţie întâmplătoare de evenimente, o simplă succesiune de accidente, ci este o manifestare ordonată. Planetele se mişcă în mod ordonat pe orbitele lor, seminţele se transformă în conformitate cu o anumită ordine, în copaci, anotimpurile se succed unul după altul în ordine. Însă Natura nu se poate ordona singură. Ea necesită acţiunea unei Inteligenţe superioare pentru a o ordona. Chiar Einstein, marele om de ştiinţă, era ferm convins că acest univers este creaţia unei Inteligenţe Supreme.

Totul în Natură are un anumit scop, sau împlineşte o anumită funcţie. Cu siguranţă însă că nici un obiect nu îşi poate alege singur rolul pe care îl va juca în cadrul Naturii. Toate acestea par a fi aranjate şi programate de o singură Fiinţă inteligentă, care este Dumnezeu.

Ateii vor dovezi despre existenţa lui Dumnezeu. Pot însă ei să dovedească inexistenţa lui Dumnezeu? Nimeni până acum nu a reuşit să demonstreze că Dumnezeu nu există.

Orice om care a primit o educaţie materialistă şi atee poate să spună că Dumnezeu nu există, că totul în această lume se desfăşoară şi evoluează pe baza unor legi bine stabilite. Însă aceste legi au apărut singure? Ar putea o lege să apară din nimic? Cu siguranţă că trebuie să existe o cauză ultimă şi aceasta este Dumnezeu. Aceasta este Brahman sau Absolutul. El este omnipotent, omniscient şi plin de bunătate.

Noţiunea de Dumnezeu implică o fiinţă absolut perfectă. O fiinţă absolut perfectă trebuie să aibă toate calităţile şi inclusiv cea de a exista. De aceea Dumnezeu trebuie să existe.

Credinţa în Dumnezeu şi cunoaşterea lui Dumnezeu ne vor dărui pacea supremă. În această pace supremă se topesc toate durerile şi suferinţele. Nu vom mai fi niciodată tulburaţi. Vom fi eliberaţi de înlănţuirea creată de acţiune. Vom deveni nemuritori. Vom obţine Înţelepciunea divină şi eternă. Vom ajunge într-un loc din care nu mai există întoarcere în această lume a suferinţei, păcatele noastre fiind arse de Înţelepciunea Divină. Mintea noastră va fi mereu echilibrată. Nu ne vom mai bucura obţinând ceea ce este plăcut şi nici nu ne vom mai întrista când vom trăi evenimente neplăcute. Vom trăi starea de detaşare. Vom fi stabiliţi pentru totdeauna în Conştiinţa Divină. Vom deveni una cu Dumnezeu trăind beatitudinea eternă, infinită şi supremă. Vom dobândi Akshaya Sukha, Fericirea care nu scade niciodată şi Atindriya Sukha, Fericirea de dincolo de simţuri.

Fericirea şi Pacea Supremă pot fi atinse numai în Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care aspiranţii sensibili şi inteligenţi urmăresc să-l cunoască.  Cunoaşterea lui Dumnezeu poate pune capăt roţii naşterii şi morţii, dăruind suprema fericire. Această lume este cu adevărat numai un vis foarte, foarte lung. Ea este într-adevăr numai o iluzie produsă de Maya. Cele cinci simţuri creează iluzia clipă de clipă. Deschideţi-vă ochii şi învăţaţi discriminarea. Înţelegeţi misterele Lui. Simţiţi Prezenţa Lui peste tot şi de asemeni apropierea Lui. El îşi are reşedinţa în cea mai secretă cameră a inimii voastre. El este martorul tăcut al minţii voastre. Căutaţi-l în inimă şi obţine-ţi graţia Lui. Numai atunci vă veţi trăi cu adevărat viaţa. Numai atunci veţi fi cu adevărat oameni. Numai atunci sunteţi cu adevărat înţelepţi. Nu există nici un minut de pierdut, nici o clipă de întârziere. Acum este momentul, sau nu va mai fi niciodată.

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – EP. 4

MA ANANDA MOYI

(1896-1982)

La 30 aprilie 1896, cu 20 de minute înainte de răsăritul soarelui, s-a născut cea pe care întreaga Indie o cunoaşte sub numele de Ma Ananda Moyi sau, pur şi simplu, “Ma” ori “Mataji”. Pe tot timpul naşterii, mama nu a simţit nici un fel de durere. Copilului i-au dat numele de Nirmala Sundari Devi. Nirmala înseamnă „cea pură,” Sundari, „cea frumoasă,” şi Devi „zeiţă.” Casa în care s-a născut Ma era înconjurată de case de fermieri musulmani săraci cu care familia ei hindusă trăia în prietenie.

Fiind cea mai mare, Nirmala îşi ajuta mama şi avea grijă de fraţii ei mai mici, astfel că nu a putut consacra decât foarte puţin timp învăţăturii: doi ani la şcoala primară. Educaţia religioasă a fost, de asemenea, rudimentară, însă ea îşi însoţea tatăl la toate ceremoniile religioase şi cânta alături de el cântecele sacre.

Din când în când, părinţii observau cu îngrijorare cum fetiţa devenea total absentă faţă de lumea din jur, cum privirea îi devenea fixă şi pierdută, iar întregul corp devenea foarte inert. Revenea foarte greu din această stare de profundă interiorizare care se manifesta spontan, uneori chiar când se afla în mijlocul unei acţiuni sau a unui joc. Familia ei a observat faptul că Nirmala, copilă fiind, după ce a învăţat să vorbească, povestea lucruri care au avut loc cu puţin timp după naşterea sa, cum ar fi vizita unor membrii ai familiei sau tăierea unui copac. Părinţii ei erau îngrijoraţi pentru că, spre deosebire de alţi copii, ea vorbea cu animalele şi plantele, aparent şi cu fiinţe invizibile şi deseori era neatentă pentru perioade mai mari de timp.

La 12 ani este căsătorită cu Ramani Mohan Chakravarty, fiul unei familii de brahmani; după ceremonie fata se reîntoarce la părinţii săi, lângă care mai rămâne un an. Soţul ei, pe care Nirmalâ îl considera ca pe un tată, era un om deosebit, care şi-a privit tot timpul soţia ca pe un adevărat maestru spiritual. Iată o relatare a ei din această perioadă: „În acea perioadă, acest corp gătea, făcea curat şi făcea tot felul de lucruri prin gospodărie, avea grijă de mama, tata şi de Bholanath. Dar, de fapt nu-l deservea decât pe Dumnezeu. Pentru că atunci când îi serveam pe tata, mama, Bholanath sau pe ceilalţi, îi consideram ca manifestări diferite ale lui Dumnezeu şi i-am slujit gândind acest lucru. Când şedeam să pregătesc masa, o făceam ca şi când era un ritual religios, deoarece hrana era pentru Dumnezeu. Nu aveam decât o singură dorinţă: să-l servesc pe Dumnezeu în tot ceea ce fac şi să fac totul în numele Său.” Ceea ce Ma făcea pentru soţul ei este realizat de un număr infinit de femei indiene. Totuşi, în timpul acestei perioade, extazul său religios era tot mai puternic, pentru că era declanşat de devoţiunea religioasă.

În 1918, Nirmala şi soţul ei s-au mutat la Bajitpur. Aici, Nirmala s-a dăruit definitiv căii ascezei. Până în 1923 ea a urmat cu consecvenţă calea spirituală aleasă, dobândind succesul în toate tehnicile spirituale pe care le-a abordat. În această perioadă Ma Ananda Moyi s-a hrănit doar cu trei boabe de grâu pe zi şi a petrecut luni întregi într-o retragere totală.

Din decembrie 1926, a renunţat la a mai trăi retrasă şi a călătorit în nordul, centrul şi sudul Indiei. Pretutindeni, prezenţa sa declanşa o intensă activitate spirituală, activitate ce cuprindea nu numai rugăciuni, meditaţii, conversaţii sau conferinţe, ci şi celebrarea unor importante ceremonii religioase, cum a fost cea închinată lui Durga, sărbătorită în Calccuta. Ma Ananda Moyi a dus viaţa pelerinilor hinduşi şi, fără excepţii, a respectat tradiţia de a nu rămâne mai mult de câteva zile în acelaşi loc. Celor care erau foarte trişti văzând-o că pleacă, ea le spunea: ”Eu nu plec nicăieri, sunt tot timpul aici. Nu există nici plecare, nici sosire; totul este Atman – Sinele Divin. Am descoperit o grădină care cuprinde întreg Universul. Toate plantele, toate animalele, toate fiinţele umane, toate marile spirite dezîncarnate, se joacă în grădină; fiecare are felul său de a fi şi propria sa frumuseţe. Prezenţa şi infinita lor varietate umple sufletul de o negrăită bucurie. Aspectele particulare ale fiecăruia sporesc splendoarea și gloria acestei grădini. Eu doar mă plimb dintr-un loc în altul, pentru că nimic nu există în afara ei. Această absenţă pe care voi o deplângeţi, decurge din faptul că eu părăsesc acea parte din grădină la care voi aveţi acces”.

Ma Ananda Moyi era total dăruită Voinţei Divine. O expresie pe care ea o folosea foarte des “Jo ho jâye” rezumă întreaga ei filozofie de viaţă. Expresia semnifică că tot ceea ce se petrece este conform Voinţei Divine. Viaţa sa era expresia vie a lipsei de egoism, a abandonului fără rezerve în mâinile lui Dumnezeu şi a convingerii că nimic nu se poate produce fără voinţa Creatorului.

Numeroşii yoghini autentici care au ascultat-o descriind diversele forme de samadhi sau anumite tehnici spirituale, au simţit că Ma Ananda Moyi era în stare de Mahayoga, punctul culminant al oricărei căi spirituale. Astfel se explică cum Ma Ananda Moyi cunoştea în profunzime Scripturile Sacre la care niciodată nu a avut acces în mod obişnuit.

În timpul stărilor de extaz, cei din preajma ei observau cum „brusc, lumina strălucea din interiorul ei.” Ei erau convinşi că o Putere Divină punea stăpânire pe corpul ei. Era purtată prin formele schimbătoare ale dansului de o mare frumuseţe. Când te uitai în ochii ei, aveai impresia că era complet detaşată de aceste manifestări. Pentru că ceea ce i se întâmpla era pe un total alt plan. Dintr-o dată, i se închideau ochii, şi corpul său cădea la pământ. Îşi venea în fire doar a doua zi şi, atunci râdea şi plângea în acelaşi timp. Corpul său lua spontan o poziţie yoghină. În acel moment, auzeam un murmur în gâtul ei. Un pic mai târziu, sunetul se transforma într-o incantaţie şi, în final, se auzea un cântec extrem de melodios. Nenumărate imnuri vedice ieşeau de pe buzele ei în astfel de ocazii. Doar câteva persoane erudite au învăţat să vorbească sanscrită atât de uşor şi de liber cum făcea ea în acele momente, deşi ea nu avea nici o educaţie.

Dar era imposibil să notezi imnurile religioase pentru că Ma le rostea foarte repede. Când i se cerea să verifice corectitudinea textelor care erau notate, refuza. „Nu-mi aduc aminte de nici unul.” Când rostea toate aceste rugăciuni, lacrimi începeau să-i curgă pe obraji, dar faţa sa rămânea transfigurată.

Când Ma îşi revenea, mânca puţin. Nu putea să meargă decât cu mare dificultate, dar fiecare celulă a corpului său era plină de bucuria care provenea din unirea cu Divinul ce continua să strălucească din interiorul său.

Îndemnată de discipolii săi, Ma practica ritualuri religioase în perioada în care a trăit în Shahbag. Prietenii ei aveau toate motivele să se simtă plini de admiraţie şi uimire pentru modul în care realiza ritualuri foarte complicate şi de durată conform sastras-urilor. În timp ce le practica recita mantre pe care nu le învăţase dinainte, aşa cum fac preoţii. După ce a devenit faimoasă datorită minunatelor sale capacităţi spirituale, Ma a fost supusă în mod repetat unui fel de „inchiziţie” de către un cerc de pandiţi învăţaţi. I se puneau întrebări la care numai un om bine instruit putea să răspundă, iar ea răspundea fără urmă de ezitare. Acest lucru îi uimea pe învăţaţi şi nimeni nu-şi putea explica cum putea ea să realizeze acest lucru.

Se poate spune despre Ma că a fost în pelerinaj în timpul celei de a treia perioade a vieţii sale. Nu avea o casă pe care să o numească „acasă”, dar spunea despre fiecare loc în care ajungea: „Aici sunt acasă”. În timpul vieţii sale au fost construite de către discipolii săi mai mult de 30 ashram-uri pe tot cuprinsul Indiei centrale şi nordice.

Ziua ei de naştere se sărbătorea timp de aproape o lună şi făcea din locul în care se ţinea un centru de pelerinaj pentru mii de oameni. 14.000 de invitaţi au participat la a 60-a aniversare în 1956, care s-a sărbătorit în Benares. Numărul vizitatorilor care au venit fără să fie invitaţi a fost mult mai mare.

Până la sfârşitul vieţii sale, fără a ţine cont de presiunea obligaţiilor exterioare, Ma şi-a continuat munca spirituală. Şi-a părăsit corpul fizic pe 27 august 1982, în timpul şederii sale în ashram-ul din Kishenpur (Dehradun), primul său ashram în afara Bengalului, după ce a postit timp de patru luni.

Ma Ananda Moyi nu a avut niciodată un maestru spiritual (guru), în accepţiunea cunoscută a termenului şi nu a primit niciodată vreo iniţiere. Într-o zi a fost întrebată la ce vârstă a atins Iluminarea; ea a râs ca un copil şi a recunoscut că a ignorat complet data sau momentul în care a atins Iluminarea şi că nu-şi aduce aminte să existe o delimitare strictă a vieţii ei în “înainte” şi “după” ce a atins Iluminarea. Când cineva a insistat asupra acestui subiect, ea a răspuns: “În copilărie, părinţii mei mi-au fost primii ghizi spirituali; ca femeie măritată mi-am urmat soţul; acum toţi oamenii şi toate lucrurile acestei lumi îmi sunt maeştri şi un lucru este sigur: Fiinţa Supremă este singurul Guru şi Ea ne ghidează pe toţi”.

Viaţa cotidiană a lui Ma Ananda Moyi era marcată de armonia sa interioară. Urmărea şi coordona toate activităţile casei, dirija gospodăria în casa unde locuia, se ocupa de corespondenţă, aranja locul unde primea vizite, răspundea la întrebări, decora sala de ceremonii. Uşa casei sale era permanent deschisă tuturor, tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci, prinţi sau cerşetori, hinduşi sau străini. Dar deşi primea oameni aparţinând tuturor castelor, religiilor sau raselor, tot ea supraveghea ca regulile din ashram (aşezământ spiritual) să fie respectate cu stricteţe. O intuiţie şi o inteligenţă ieşită din comun îi permiteau să îi aprecieze la adevărata lor valoare pe oamenii pe care îi întâlnea.

Atitudinea lui Ma Ananda Moyi faţă de discipolii săi şi faţă de vizitatori varia de la o extremă la alta, în funcţie de circumstanţe. Ea se manifesta atât ca o fetiţă jucăuşă, cât şi ca o mamă foarte severă. Compasiunea şi dragostea pe care le manifesta erau copleşitoare. Dacă era cazul, ea era foarte fermă. Una din discipolele cele mai apropiate a scris despre ea: “Ma Ananda Moyi este mai dură ca un tunet, mai sensibilă ca o floare, mai frumoasă şi mai tandră ca cea mai frumoasă şi mai tandră femeie din lume, tranşantă şi fermă precum severitatea însăşi, generoasă şi neclintită precum moartea”.

În prezenţa ei, divergenţe şi contradicţii religioase, credinţe şi filosofii intolerante se dizolvau de la sine. Era atât de sinceră şi de binevoitoare încât, indiferent de interlocutor, că era musulman sau hindus, occidental sau oriental, ea găsea modalitatea ca acesta să înţeleagă mesajul ei şi astfel să-i fie retrezită aspiraţia către Divin. Pentru fiecare om, ea aborda atitudinea care era cea mai potrivită, într-o anumită situaţie şi la un moment dat. Ea sublinia că în rândul adepţilor oricărei religii sunt oameni cu temperamente diferite şi cu o pregătire intelectuală diferită şi, în consecinţă, ei trebuie să fie ghidaţi în moduri diferite.

Dacă i se punea o întrebare superficială sau nesinceră, Ma Ananda Moyi nu răspundea deloc, sau rostea doar câteva cuvinte. Dar atunci când răspundea, cuvintele pe care le folosea erau cât mai simple şi cât mai clare şi de cele mai multe ori însoţite de o notă de umor în glas.

Învăţătura lui Ma Ananda Moyi era diversificată pentru a se putea adapta posibilităţilor şi necesităţilor celor care aveau nevoie de o disciplină spirituală. Şi, în ciuda complexităţii (abordează aspecte şi tehnici din toate căile spirituale, viabile şi eficiente), totul este extrem de riguros şi de o precizie extraordinară. Pentru ea unicul scop al fiinţei umane era de a-l realiza pe Dumnezeu; cel care a primit nepreţuitul dar de a se naşte sub formă umană trebuie să-şi consacre forţele pentru a atinge acest Ţel. Concepţia sa despre Dumnezeu este similară cu cea a lui Sri Ramakrishna, Sri Aurobindo sau cu a celorlalţi înţelepţi contemporani. Pentru ea, Dumnezeu este imuabil şi fără formă, cum susţine Jnana-Yoga, dar şi dinamic şi având formă, după cum justifică Bhakti-Yoga şi Kundalini-Yoga, sau imanent şi transcendent, urmând linia Jnana-Yoga şi Laya-Yoga, pentru că toate aceste căi spirituale revelează în majoritatea cazurilor doar câte un aspect al Fiinţei Supreme. Pentru a atinge Scopul Ultim, Revelarea Sinelui Suprem, fiinţa umană trebuie să urmărească necontenit să fie constantă în practica sa spirituală, să studieze Scrierile Sacre, să mediteze plină de aspiraţie, să se roage plină de fervoare, să caute prezenţa sfinţilor şi a înţelepţilor, să-şi îndrepte gândurile în fiecare moment către Dumnezeu. Pe această cale a căutării îndumnezeirii, în acest efort de înlăturare a voalului ignoranţei – ignoranţa fiind singurul obstacol care ne împiedică să trăim conform cu propria noastră natură Divină – ghid ne este însuşi Dumnezeu, Maestrul Suprem.

CUVINTE DIN LUMINA

Un copil care găseşte ceva frumos şi pur fuge şi îl arată colegilor săi de joacă; eu fac acelaşi lucru, aduc în faţa voastră ceva nespus de frumos şi de pur. Primiţi şi bucuraţi-vă.

La fel cum corpul dumneavoastră are diverse atitudini atunci când râdeţi, vorbiţi sau vă plimbaţi, la fel se poate manifesta când atingeţi o stare de samadhi. De fapt, corpul vostru fizic este permanent în aceeaşi stare, permanent acelaşi. Doar atitudinea voastră interioară este cea care se modifică şi antrenează diferitele posturi corporale, pe care voi le catalogaţi în obişnuite sau extraordinare. Universul este un joc divin la care participaţi şi voi. Astfel că, interpretaţi după propria voastră cunoaştere, după propriul vostru nivel de conştiinţă, tot ceea ce vedeţi, simţiţi sau trăiţi.

Unui cuplu francez care s-a plâns că nu înţelege limba în care vorbeşte Ma, ea le-a răspuns: „Vă rog să nu vă faceţi griji. Un bebeluş somnoros suge de la sânul mamei sale fără să înţeleagă ce face. Prin urmare, luaţi multe lucruri din ceea ce spun fără să-mi înţelegeţi limba. Adevărul este comunicat unei minţi deschise fără a fi nevoie ca puterea înţelegerii să fie activată. Îndată ce este exprimat, are o putere misterioasă care are efect continuu.”

Fiecare răsuflare când nu ne gândim la Dumnezeu este irosită. Avem o şansă incredibilă că ne-am născut ca fiinţe umane. Ne putem apropia de Dumnezeu pentru că suntem fiinţe umane. Întrebaţi-vă ce faceţi cu timpul vostru. Uităm atât de uşor că nici o zi nu poate fi chemată înapoi. Se sting fără ca noi să observăm. Brusc, suntem bătrâni şi prea obosiţi să mai depunem eforturi. Dumnezeu nu este munca noastră la bătrâneţe, când nu avem nimic altceva de făcut; El este munca vieţii noastre, şi trebuie să ne folosim toată energia pentru aceasta. Cine nu a început, să înceapă astăzi. Acum, imediat.

Sunt un instrument. Ce muzică oferă, depinde de maniera în care este cântat.

Ma este deseori întrebată direct: „Cine eşti ?” – De cele mai multe ori dă următorul răspuns: „Sunt cel pe care vreţi să-l vedeţi în mine.”

La întrebarea „Care este sensul vieţii tale”, a răspuns recent: „Eu însămi sunt în Sinele meu.”

Când meditaţia reală are loc în tine, plăcerile lumeşti devin plictisitoare şi goale. Starea în care fiecare contact cu lumescul stârneşte focul renunţării în tine se numeşte vairagya. Asta nu înseamnă că negi sau dispreţuieşti lumea, doar că lucrurile lumeşti nu mai sunt acceptabile pentru tine. Corpul tău le refuză. Tot ce aparţine lumii ţi se pare fierbinte; nu poţi să le atingi. Cu alte cuvinte: Moartea moare. Când îţi revii din meditaţie, dacă mai eşti capabil să te comporţi într-o manieră lumească, atunci nu ai experimentat metamorfoza interioară. După o meditaţie reală vei începe să cauţi Divinul cu pasiune. Foamea ta pentru El te va face să recunoşti că nimic din ceea ce este efemer nu-ţi va mai aduce satisfacţie.

Nimeni nu-şi pune mâna în foc sau calcă pe un şarpe de bună voie. Trebuie să vezi lucrurile lumeşti şi să te întorci de la ele. Apoi, înoţi într-un curent care te duce în direcţia opusă; iar mai târziu, când te-ai detaşat de tot, vei vedea că nu mai există nimic pentru tine: detaşare sau non-detaşare. Tot ceea ce este, este ACELA.

Femei, sadhana voastră poate consta în a vă deservi soţul şi familia. Dar ar trebui să găsiţi timp şi putere şi pentru rugăciunile şi meditaţiile voastre.

Moksa (eliberarea spirituala) nu este izbăvirea de păcat şi suferinţă, ci cunoaşterea naturii adevărate a propriului Sine în identitatea sa cu Sinele Suprem, Brahman.

Cel mai important lucru este să-ţi foloseşti toată energia în a-L realiza pe Dumnezeu. Practicaţi silitori sadhana. Aceia care nu pot, în ciuda eforturilor, ar trebui să deservească umanitatea şi să considere că este un serviciu pentru Dumnezeu.

Ai observat ce face o vacă cu viţelul ei? Este exact ceea ce-ţi va face Dumnezeu. Trebuie doar să te duci la El şi să fi tăcut. El este cu adevărat tatăl şi mama ta.

Să stărui asupra a ce este bun în fiinţele umane.

Când are loc Yoga (unirea cu Dumnezeu), omul este cu adevărat pur, luminos, liber, etern şi toate numele, formele şi atributele infinite ale lui Dumnezeu sunt o realitate eternă pentru el. El vede natura numelor şi formelor şi este copleşit de misterul ardorii divine, a iluminării şi extazului. Este „pierdut” complet în Dumnezeu. Deposedat de tot, se uneşte cu El. Apoi ştie că toată lumea este doar o expresie externă a realităţii interne, Unul însuşi, domeniul acţiunii Sale creative. El singurul, El şi nimeni altcineva este ridicat pentru totdeauna pe tronul din asana din Maha – Yoga, în Yoga Supremă. Să-ţi dai seama de El în lume şi mai presus de lume – aceasta este moartea Morţii. Moartea este cucerită astfel şi timpul este învins.

Dacă nu este lumină, nu eşti iluminat, şi doar Dumnezeu poate aprinde această lumină. Toate religiile ascetice sau altele sunt doar exerciţii preliminare pentru a ne deschide Graţiei pe care trebuie să o aşteptăm cu speranţă.

Trebuie să-ţi foloseşti liberul arbitru pentru a-l găsi pe Suprem. Toate eforturile tale de a te apropia de El sunt expresia acestui liber arbitru. Destinul tău (determinat de karma) poate fi şi el schimbat de Graţia lui Dumnezeu. O schimbare este posibilă dacă vei crede ferm în acest lucru. Bineînţeles, sunt legi în creaţia lui Dumnezeu şi totuşi nimic nu este imposibil pentru El.

Dacă tu crezi că Graţia lui Dumnezeu îţi conduce destinul, atunci se întâmplă în consecinţă. Dacă eşti convins, pe de altă parte, că Dumnezeu este mai puternic decât destinul (care este determinat de karma), atunci El va face totul pentru tine. Graţia Sa străpunge împrejurarea neprevăzută, rigidă.

Graţia curge peste noi tot timpul, dar nu poate intra în noi pentru că, din păcate, cupa noastră este întoarsă cu partea de jos în sus. Dacă suntem deschişi Graţiei, o primim.

Există nivele de cunoaştere la care problemele nu pot fi rezolvate într-un anumit mod. Nu este oare adevărat că, de-a lungul vieţii, după încercări trecute cu atenţie, ajungi la un nivel la care ai răspunsuri la întrebări? Dar acum trebuie să-ţi dai seama că o soluţie nu este niciodată completă. Cu alte cuvinte, trebuie să depăşeşti punctul unde există certitudine şi incertitudine. Fiecare răspuns pe care l-a găsit mintea ta provine dintr-un anumit punct de vedere. Drept rezultat, are loc o posibilă contradicţie pentru că răspunsurile tale reprezintă doar un singur aspect al problemei. Ce ai rezolvat cu adevărat? Dar vei găsi că există un loc unde toate problemele au o singură soluţie universală, unde nu există loc de contradicţie, nu există soluţionare sau nesoluţionare. Fie că spui „da” sau „nu” – totul este o expresie a lui Dumnezeu.

Purificaţi-vă, luptaţi împotriva răului din interior, apoi luptaţi împotriva răului din lume.

Voi percepeţi ceea ce vedeţi pentru că există lumina. Dar nu există decât o singură lumină. Orice vede o creatură din lumea aceasta – fie un animal, fie un om – vede datorită unei singure lumini. Lumina exterioară îşi are originile în lumina interioară a Sinelui care este peste tot şi este prezent în tot. Dacă acum te rogi la Hristos, Krishna, Kali sau Allah, te rogi, de fapt, acelei singure lumini care este şi în tine, pentru că pătrunde în tot. Totul, ceea ce este, este, în esenţă, lumină.

Chiar dacă încă nu ai atins nivelul cunoaşterii unde nu vezi nimic altceva decât pe Brahman, practică astfel încât să vezi doar binele în tot.

Dedicaţi-vă în fiecare zi – pe cât posibil întotdeauna la aceeaşi oră – o perioadă de timp pentru rugăciune sau meditaţie. Această perioadă nu vă aparţine vouă, ci lui Dumnezeu căruia i-aţi oferit-o pentru totdeauna. Începeţi cu un sfert de oră şi apoi măriţi perioada cât de mult puteţi. Nu există efectiv condiţii externe de viaţă care să vă oprească măcar să vă gândiţi la numele lui Dumnezeu. Chiar dacă nu sunteţi interesaţi în a vă ruga, începeţi să o faceţi ca şi când începeţi să luaţi medicamente. Dacă sunteţi consecvenţi, veţi creşte printr-o sadhana proprie.

Căutaţi la fel de des, ori de câte ori oportunitatea vă bate la uşă, satsanga, şi anume, compania oamenilor înţelepţi şi iluminaţi. Fiţi plini de atmosfera pe care o radiază ei. Evitaţi cu atenţie pe cei care vă distrag de la ţelul căii voastre, şi anume, Dumnezeu.

Urmariti să ţineţi numele lui Dumnezeu viu în voi. Trebuie să atingeţi un punct, unde invocarea numelui – japa (o forma de meditatie)-să devină la fel de naturală pentru voi ca şi respiraţia. Când practicaţi japa un timp îndelungat şi în mod onest, această rugăciune va rămâne cu voi, chiar şi atunci când trebuie să vorbiţi sau să vă gândiţi la alte lucruri. Va continua să se roage în interiorul vostru chiar şi în somn. Veţi observa aceste lucruri mai uşor dacă evitaţi să vorbiţi fără rost. Ceea ce spunem trebuie să ajungă doar la El, tot restul nu este nimic şi aduce suferinţă.

Chiar şi atunci când lucraţi cu mâinile, învăţaţi să o faceţi ca şi când aţi face puja (ritual de adorare a lui Dumnezeu).

Despre Karma-Yoga: „Mai întâi, încercaţi să-l simţiţi pe Dumnezeu cu toată energia voastră. Acest lucru este mai important decât orice altceva. Apoi, vedeţi cum puteţi să ajutaţi umanitatea. Un serviciu pentru om care nu este făcut ca un serviciu pentru Dumnezeu nu aduce graţie de durată. Faceţi-vă toate datoriile lumeşti ca şi când faceţi un serviciu pentru Dumnezeu. Trebuie să le îndepliniţi cu o atenţie extremă şi trebuie să fiţi complet egali în faţa laudelor sau a criticilor. O astfel de sadhana a deservirii este foarte puternică ca ajutor spiritual.”

Examinează-te să afli dacă dorinţele lumeşti se nasc des în tine. Dacă vei căuta bucurii lumeşti, Dumnezeu ţi le va da, dar nu te vei simţi satisfăcut. Împărăţia lui Dumnezeu este un tot şi nu vei fi fericit până când nu vei fi parte a acestui tot. Eşti un copil al Eternului, şi nu te vei împăca niciodată cu împărăţia Morţii, şi nici Dumnezeu nu-ţi va permite să stai în ea. El însuşi aprinde sentimentul lipsei în tine dându-ţi o mică îmbucătură doar pentru a-ţi provoca foamea spre mai mult. Acesta este modul Său ca să te grăbească. Hoinarii găsesc că această cale este grea, dar cel care are ochi să vadă îşi dă seama că face progrese. Ceea ce te împiedică pe calea spirituală poartă în sine sămânţa suferinţei viitoare. Dar durerile care sunt o consecinţă a acestui lucru sunt şi un început al trezirii tale la cunoaştere.

Este mai bine să vă concentraţi doar asupra lui Dumnezeu şi să meditaţi asupra Lui. Nici o altă putere nu poate exista în prezenţa Lui. Fiţi ferm convinşi de asta. În momentul în care cereţi adăpost în numele Domnului, nici o altă putere mai mică nu vă poate atinge. Dacă tot vă mai este frică, puteţi fi siguri că este doar o reacţie psihică care vă deranjează.

Fii conştient că un sadhaka (practicant) care îşi pierde controlul asupra propriei minţi este în pericol. El poate deveni o victimă a iluziilor şi poate fi chiar expus influenţei puterilor rele. Acest lucru îi obstrucţionează calea. În plus, ar putea deveni o sursă de aroganţă sau de plăcere egoistă, când ai viziuni sau când auzi voci care îţi vorbesc. Nu este de dorit să-ţi pierzi controlul asupra ta. Când cauţi adevărul nu trebuie să-ţi permiţi să fii copleşit de nimic. Mai degrabă ar trebui să observi atent fiecare fenomen când eşti treaz şi stai treaz, ca să ai control absolut asupra ta… Lasă meditaţia să-ţi deschidă natura spre lumină, spre ceea ce este etern. Fiecare conştiinţă care slăbeşte lucrează împotriva acestui scop.

La fel cum există o condiţie a celei mai înalte realizări de Sine, există şi o condiţie a perfecţiunii pe calea proprie spre dragostea lui Dumnezeu. Afli că nectarul iubirii este identic cu cea mai înaltă cunoaştere. Dar nu este loc pentru stimulare emoţională. De fapt, ar împiedica aprinderea luminii Iubirii Supreme. Excesul de sentiment este absent la apogeul iubirii. Excitarea emoţională şi Iubirea Supremă nu pot fi deloc comparate; sunt complet diferite una de alta.”

Rezervă-ţi câteva ore de meditaţie în fiecare zi, şi restul timpului fă-ţi munca drept un serviciu pentru Dumnezeu. Dacă te gândeşti la Dumnezeu întreaga zi şi îi consideri pe toţi a fi încarnări ale sale, atunci poţi să faci o treabă excelentă şi să faci pe fiecare fericit. Ţine pentru tine puţinul pe care l-ai obţinut în tine şi deserveşte-ţi familia. Nu trebuie să faci un spectacol pentru puţinul pe care l-ai obţinut până acum. Când într-o zi te vei scufunda în Unicul, astfel încât nu-ţi vei mai putea face treaba, nimeni nu te va acuza. Din contră, oamenii vor simţi prezenţa lui Dumnezeu în tine şi vor fi foarte fericiţi să te ajute. Dar acest lucru este foarte diferit de ceea ce ştii acum. Apoi, lumea nu va mai exista deloc pentru tine…

Sinele stă în Sine, se cheamă pe Sine însuşi pentru propria sa revelaţie – acesta este Brahman.

El (Dumnezeu) este în toate formele şi numele, întronat etern în inima tuturor fiinţelor. Într-adevăr, EL este peste tot. Cel ce reuşeşte să-şi dea seama de asta vede şi realizează totul, înseamnă a fi fără frică, sigur, lipsit de conflicte, complet tăcut, nemuritor.

Tu şi cu mine suntem două persoane în ochii tăi, şi totuşi, Tu şi cu Mine suntem unul şi acelaşi şi chiar şi distanţa dintre noi sunt eu însămi. Nu este vorba de (a fi) doi aici. Înlănţuirea şi ura rezultă din sentimentul dualităţii.

Pacea poate fi promisă doar atunci când mintea se concentrează asupra a ceea ce ne conferă pace, când ochii se opresc asupra a ceea ce întăreşte pacea, când urechile ascultă ceea umple inima cu pace şi când auzi tot timpul răspunsul celui Unic care ESTE El însuşi pace.

Sentimentul de incompletitudine se trezeşte în mod spontan. Divinul este cel care trezeşte acest sentiment. A pierde totul înseamnă a obţine totul. EL este îndurător. Orice face EL în orice moment este binecuvântat, deşi uneori este resimţit ca fiind dureros. Dacă EL este revelat ca o pierdere completă, există speranţa că EL va fi revelat ca şi câştig complet. Este benefic să ne apropiem de cei care ne ajută să găsim lumina adevărului, pentru că ei ne trezesc atenţia pentru Adevăr.

Acceptarea completă aduce cea mai profundă bucurie. Consider-o ca singura sursă de putere. Orice face Dumnezeu, în orice moment, este pe de-a întregul benefic. Dacă poţi accepta asta, vei găsi pacea.

Fă tot ce poţi pentru a nu ceda în faţa influenţei nimănui. Trebuie să fi centrat în Dumnezeu pentru a trăi plin de credinţă şi de pace. Trebuie să fii profund onest, plin de curaj, cu o personalitate sănătoasă, pură şi sfântă, provenind doar din propria ta putere.

La început poate fi obositor să trăieşti în armonie cu cele mai înalte idealuri, dar, în final, aceasta conduce la un sentiment profund de bunăstare şi pace. Trebuie să găseşti bucurie în sublim. Dacă eşti binecuvântat cu un corp uman este greşit să nu trăieşti în consecinţă. De ce să te laşi condus de instincte animale?

Este datoria omului să aleagă ceea ce este extraordinar şi să respingă ceea ce este doar distractiv. Lasă-ţi mintea să fie ca o floare frumoasă care poate fi oferită lui Dumnezeu într-o rugăciune. Cu adevărat, singura datorie a omului este să caute Realizarea Sinelui. Trebuie să încerci să eviţi, împreună cu Prietenul Suprem, înlănţuirile lumeşti.

Copiii Celui Etern trebuie să-şi concentreze gândurile asupra Lui. Separaţi de El nu au nici o şansă de pace – niciodată, niciodată, niciodată! Doar trăind în Dumnezeu, omul poate găsi pacea, vălul va fi rupt şi cel ce înlătură grijile se va revela. Doar El este învingătorul răului. EL este al vostru, singurul Preaiubit al inimii omului.

Nu are importanţă momentul şi ce fel de muncă faci; acordă-i întreaga atenţie şi fă-o temeinic. Bazează-te pe Dumnezeu în toate situaţiile. Este adevărat: El pătrunde totul şi prin urmare, îL poţi găsi oriunde, chiar şi în muncă. Cheamă-L pe Dumnezeul vieţii cu toată fiinţa ta.

Serveşte-L pe Dumnezeu şi doar pe EL cu pace interioară perfectă privind toate creaturile ca fiind forma Sa. Iubirea şi devoţiunea pentru EL şi credinţa necondiţionată în EL se va trezi în tine direct proporţional cu capacitatea de a-L servi pe Dumnezeu, devenind tot mai perfect.

Omul care nu acceptă, în orice moment şi de dragul lui Dumnezeu, cu inima plină de bucurie fiecare responsabilitate ce-i este dată va găsi că viaţa este o povară şi nu va fi niciodată capabil să realizeze ceva important. Este datoria tuturor oamenilor, mai ales a celor care şi-au făcut din întrebarea supremă singurul şi unicul scop, să lucreze cu bucurie pentru „ridicarea” spirituală a lumii, cu convingerea că în orice fac îl servesc de fapt pe El. Munca ce este făcută cu acest sentiment purifică inima şi mintea.

Timpul preţios zboară. Dedică-ţi zilele efortului de a te apropia de Dumnezeul celor umili. Vei fi prea slab la bătrâneţe pentru a te concentra asupra numelui lui Dumnezeu. Cum vei recupera atunci ceea ce nu ai făcut la timpul potrivit?

Acum este momentul să te modelezi. Va trebui să găseşti refugiu în renunţare şi putere interioară. Astfel poţi fi eliberat de tendinţele negative pe care le-ai acumulat până acum şi care te-au condus la durere şi suferinţă. Încearcă să-ţi faci inima un altar dedicat lui Dumnezeu şi doreşte-ţi pentru tine să nu mai ai dorinţe. Doar astfel te simţi atras spre Dumnezeu. Fii statornic în munca ta. Orice trebuie făcut pentru cineva, fă-o în spiritul serviciului plin de bucurie.

Încă un lucru căruia trebuie să-i acorzi atenţie deosebită: orice fel de neglijenţă trebuie să înceteze complet. Oriunde este nevoie a face ceva bun sau a practica lucruri spirituale, aversiunea şi inerţia trebuie eliminate necondiţionat.

Nu-ţi permite să fi cuprins de disperare. În ciuda oricărui lucru: ai încredere în EL. Trebuie să-L chemi la fericire şi supărare. Dacă ai căzut, foloseşte căderea ca un fel de manivelă pentru a te ridica din nou. Este datoria omului să se străduiască din greu indiferent ce face.

Încearcă să mergi prin viaţă lăsându-ţi poverile în mâinile Sale. EL este Salvatorul, EL îţi arată calea. EL este totul în tot.

Lasă răbdarea să-ţi fie motto tot timpul. Spune-ţi: «Doamne, tot ceea ce TU faci, este pentru Bunăstarea Supremă.» Roagă-te să-ţi dea putere până la sfârşit. Nu se întâmplă nimic care să nu fie expresia Graţiei lui Dumnezeu. Totul este Graţia Sa. Ancorat în răbdare, îndurând orice, nu te abate de la numele Lui şi trăieşte în fericire.

Bazează-te pe El şi doar pe El. În orice situaţie te afli, aminteşte-ţi de El. În fiecare moment. Asta să-ţi fie rugăciunea: «Doamne, TU ai preferat să vii la mine sub forma bolii. Dă-mi putere să îndur, dă-mi răbdare şi ajută-mă să recunosc că TU eşti cel care trăieşte astfel deghizat în mine.»

Sinele (Atman) se bazează pe Sine, se cheamă pe Sine însuşi pentru propria revelare – aceasta este ananda (beatitudine)!

Calea spre Sine este dorinţa intensă pentru realizarea lui Dumnezeu. Dumnezeu, Sinele este atotpătrunzător. Unde nu este EL? În toate formele şi în tot ceea ce este fără formă, în toate numele şi în tot ceea ce este fără nume, în toate locurile şi în toate condiţiile – EL este. Când este trezită dorinţa pentru realizarea Sinelui, atunci este simţită manifestarea SA reală, manifestarea Celui Indivizibil. EL se lasă recunoscut în toate numele, deoarece toate numele sunt numele Sale. Trebuie aprinsă o dorinţă arzătoare pentru atingerea ţelului. Faptul că realizarea Sinelui este ţelul tău, înseamnă că acesta trebuie să fie căutat şi atins.

Fii corect în tot. Nu te poţi apropia de divin fără puritate.

Adevărul însuşi îl va ajuta în toate felurile pe cel care a plecat în căutarea Adevărului.

Nimeni nu rămâne nevătămat în călătoria sa prin viaţă. Un pelerinaj spre culmea existenţei umane este singura cale spre fericire. Încearcă să mergi pe această cale pe care nu este vorba nici de tristeţe, nici de fericire. Este calea care duce spre eliberarea de egoism şi spre bucuria Supremă.

Trebuie să înduri toate greutăţile şi să ai întotdeauna răbdare să ajungi la adevăr. De fapt, ele sunt obstacolul care ajută la naşterea răbdării.

Trebuie să deveniţi călători pe calea către pace. Trebuie să vă începeţi pelerinajul spre un loc unde nu există moarte şi decădere, unde toţi sunt întotdeauna prezenţi. Cine este cel care moare şi cine este cel care apare sub deghizarea morţii? Dacă aceste lucruri nu sunt înţelese prin percepţie directă, atunci nu poate avea loc o eliberare din oceanul suferinţei. Străduiţi-vă fără întrerupere să rămâneţi prezenţi spiritual în faţa aceluia a cărui amintire (prin japa) elimină suferinţa pentru totdeauna.

Cel care aspiră spre EL, îl găseşte pe EL şi Moartea moare pentru cel care L-a găsit. Trebuie să aspiri spre Dumnezeu, care este moartea Morţii şi să ai mintea ocupată întotdeauna cu lucrurile care pregătesc un astfel de eveniment. Nu ştii în ce fel sau sub ce formă se manifestă Dumnezeu pentru tine însuţi. Încearcă să-ţi petreci o parte din zi contemplând Fiinţa Supremă, repetând numele lui Dumnezeu sau studiind cărţi de înţelepciune. Prezenţa lui Dumnezeu în atmosferă se face simţită chiar şi prin lacrimile vărsate din aspiraţia către EL.

În toţi şi în fiecare este numai Sinele. Încearcă în mod constant să fii atent la faptul că orice este perceput, oricând şi în orice fel, este manifestarea Fiinţei Supreme. Cum să poată să fie exclus cel care percepe? A exclude şi a nu exclude nu sunt nimic altceva decât EL. Chiar şi sentimentul de absenţă a lui Dumnezeu este voinţa Sa – astfel încât prezenţa Sa să poată fi manifestată.

Cel care a făcut din realizarea lui Dumnezeu singurul şi unicul său ţel, a găsit deja refugiu în EL, căci EL este prezent şi în absenţă.

Unde există o strădanie constantă pentru a păstra percepţia a ceea ce ESTE, există speranţă că această percepţie va deveni permanentă într-o bună zi.

Corespunzând capacităţii proprii, trebuie să încerci să-ţi rezervi o zi pentru disciplina strictă de sine. Dacă nu o dată pe săptămână, atunci o dată la două săptămâni. Sau cel puţin o dată pe lună. Tot ceea ce facem – a mânca, a bea, a vorbi, a mişca, a vizita oamenii – pur şi simplu tot cu ce suntem ocupaţi, trebuie să fie controlat atent în această zi. Prin acest fapt poţi reuşi treptat în strădania personală pentru controlul de sine. În final, vei trăi în armonie cu regulile, fără efort, chiar şi două sau trei luni pe an.

Doar Dumnezeu este adevăr, bucurie şi beatitudine. Speranţă doar spre încântarea Supremă a Sinelui (paramananda), spre nimic altceva. Nimic altceva nu există în realitate, nimic altceva nu are realitate. Ceea ce pare să existe în afara sa este doar iluzie (maya). Urmăreşte să-ţi revelezi Sinele (Atman).

Mintea trebuie să se scufunde în venerarea Celui Mult-Iubit, să şteargă complet tot ceea ce este dăunător şi tot ceea ce este indezirabil. Ideea că EL este departe trebuie eliminată o dată pentru totdeauna. „Eşti în interior şi în exterior, în fiecare frunză şi fir de iarbă, în lume şi mai presus de lume.”  Trezirea unui sentiment de neîmplinire este binevenită. El deschide calea. EL este acolo la fiecare pas pentru a face un cunoscător din cel stupid: „Doar TU apari ca un sentiment de neîmplinire şi vid, şi nimeni altcineva. TU eşti întotdeauna aproape, Doamne, îmi găsesc refugiul în TINE.”

EL, şi nimeni altcineva, se află şi în tărâmul unde sunt trăite soluţii zadarnice, tristeţi zadarnice, bucurii zadarnice, care par să fie complet lipsite de sens – chiar deghizat în zădărnicie. Acolo nu apare problema dacă un lucru sau altul are sens. Acolo este totul, deşi nu este nimic. Acolo, este Sinele care rezidă în Sine însuşi.

Dacă poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu, nu vei mai avea nici o grijă. Chiar şi sentimentul de separare de EL aduce bucurie. Pentru că vei fi conştient de durerea separării doar din cauza iubirii tale pentru EL. Doar omul în care Dumnezeu se manifestă într-un mod special este capabil să cunoască durerea separării de EL.

Nu irosi nici măcar un gând pe rezultate. Fii preocupat de EL şi numai de EL. Rezultatele pot să nu fie întotdeauna rele. La momentul potrivit, Sinele se revelează Sinelui însuşi. Eşti un copil al eternităţii.

Tărâmul spiritului este cuprins de către corp. Chiar dacă vei dori să-ţi treci spiritul în ceva non-corporal – va renunţa el la tărâmul său în mod voluntar? Mişcarea sa naturală este să plece şi să cutreiere înainte şi înapoi, iar şi iar. Singura ta datorie este să realizezi că: „Tu singur eşti înăuntru şi în afară, precum şi în abundenţă sau în lipsă şi vid, de fapt, în toate circumstanţele posibile la care te poţi gândi.” Trebuie să te concentrezi doar pe invocarea Celui Mult-Iubit, asupra celui care poate să alunge ceea ce nu este vrednic de a fi dorit.

Priveşte totul cu atenţie, orice ai face. Cum mănânci, cum dormi, cum mergi şi stai. În plus, toate exerciţiile pe care le faci pentru a căuta eliberarea din toate lanţurile, trebuie făcute cu credinţă şi iubire. Niciodată un exerciţiu spiritual nu trebuie făcut fără respect, pentru că în el este EL însuşi deghizat sub forma exerciţiului.

Chiar dacă cineva face ceva rău, nu trebuie să simţi pentru el nimic altceva decât afecţiune şi bunăvoinţă. Gândeşte astfel: «Doamne, şi asta este una dintre manifestările TALE.» Cu cât poţi să te simţi şi te comporţi mai prietenos cu toţi, cu atât mai repede ţi se va deschide calea spre Cel Unic care este un simbol al bunătăţii, iubirii si compasiunii.

Este ceva cu totul natural să simţi când practici Yoga din ce în ce mai multă bucurie. Distragerile apar până când Cel Unic se revelează pe Sine însuşi. Progresezi spre adevărata bucurie în proporţia cu care devii mai detasat de aspectele lumeşti.

Vârful vieţii umane nu poate fi atins dacă eşti satisfăcut cu ceea ce poţi atinge doar pe o singură cale. Ceea ce este de dorit este o realizare spirituală care dezrădăcinează opiniile conflictuale şi contradictorii, şi anume, să devii complet liber. Dacă este mai puţin de atât, înseamnă că experienţa importantă a fost doar parţială şi incompletă. În cazul unei realizări spirituale adevărate nu mai poţi lupta cu nimeni. Eşti complet iluminat în ceea ce priveşte toate religiile şi doctrinele şi consideri că toate căile sunt la fel de bune. Doar asta este o realizare absolută şi perfectă.

Calea devoţiunii nu înseamnă o devoţiune oarbă, ci înseamnă o totală dăruire şi dragoste faţă de Divin. Este o cale a inimii şi ea nu contrazice cu nimic calea raţiunii, a intelectului. Devoţiunea face parte de altfel şi din alte căi spirituale. Este imposibil ca un Jnana yoghin să atingă eliberarea, dacă el nu şi-a dezvoltat în fiinţa sa şi devoţiunea faţă de Divin. Fiecare fiinţă doreşte să urmeze Bhakti Yoga – Calea devoţiunii – gândindu-se că aceasta este mai simplă, mai uşoară; dar nu este adevărat. Calea devoţiunii înseamnă a-ţi dărui întreaga viaţă Divinului, uitând în totalitate de propria ta fiinţă. Cei ce plâng şi tremură pentru propria lor fiinţă nu vor putea fi niciodată adepţii căii Bhakti Yoga. Liniştea şi purificarea minţii trebuiesc cultivate în permanenţă pe această cale şi atunci toate căile vor putea fi înţelese; niciodată înainte. Controlul asupra mentalului se poate realiza numai prin disciplinarea acţiunilor, vorbirii şi gândurilor noastre.

“Ceea ce sunt acum am fost întotdeauna, încă de la prima mea naştere. Un simplu voal separă omul obişnuit de propriul său Sine şi acest voal se “uzează” progresiv într-o practică spirituală sinceră şi constantă. Dar în acest moment pentru mine nu mai există nici un voal.”

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 3

RUMI

(1207-1273)

“Îndrăgostiţii au religia lor. Singurul lor crez este Iubirea”

 

Jalaluddin Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, învăţat renumit, adorator al Lui Dumnezeu şi totodată unul din cei mai mari poeţi mistici ai tuturor timpurilor. Numele său întreg este Moulana Jalaluddin Mohammad Ebne Sheikh Bahauddin Mohammad Ebne Housseine Balkhi.

Numit Jalaluddin Balkhi de persani şi de afgani, Rumi s-a născut la 30 septembrie 1207 la Balkh, zonă care a devenit mai târziu parte a Imperiului Persan, iar acum este în Afganistan. A încetat din această viaţă la 17 decembrie 1273.

Rumi înseamnă – “din Anatolia romană”. A fost cunoscut sub acest nume după ce el şi familia sa au emigrat în 1219. S-au îndreptat spre vest; au ajuns mai întâi la Nishapur, apoi Bagdad, Siria şi Meca, iar în final s-au stabilit la Laranda, în Anatolia, la 80 km. de Konya.

Tatăl său a fost un profesor renumit de sufism; a scris un tratat mistic numit “Gnosis” (Cunoaşterea mistică). Se spune că în perioada copilăriei sale, Rumi s-a întâlnit cu mulţi maeştri sufiţi  printre care şi cu Farid al-Din Attar, care i-a dat o copie a celebrei sale lucrări “Cartea secretelor”- un poem mistic plin de forţă, din care Rumi a citat de multe ori în scrierile sale. Attar a recunoscut de la început măreţia sufletului acestui copil şi văzându-l într-o zi pe tatăl lui Rumi care-şi ţinea băiatul de mâna a exclamat: “Iată un râu care trage după el un ocean.”

Sultanul din Konya l-a invitat pe tatăl lui Rumi să se stabilească acolo. În acel loc Rumi şi-a petrecut restul vieţii, cu excepţia câtorva ani de studiu.

Rumi avea 22 de ani când a ajuns în Konya. Doi ani mai târziu tatăl său a murit iar el a rămas în locul acestuia, fiind un profesor şi îndrumător spiritual foarte respectat în rândul sufiţilor.

Sufismul este considerat a fi tradiţia mistică a islamului. Adepţii acestei căi spirituale au întemeiat ordine monastice, şcoli cu o specificitate greu de înţeles din perspectiva raţiunii occidentale. Pe lângă diferite forme de rugăciune, post, tehnici secrete de meditaţie, calea sufită include arta ridicată la valoarea sa arhetipală profund spirituală şi transformatoare. Muzica, poezia, dansul, pictura au devenit prin sufism căi pure de iluminare. Cuvântul “sufism” are aceeaşi rădăcină cu alte două cuvinte din limba arabă şi anume safa sau “puritate” şi safwa adică “cei aleşi”. Analogia dintre termenul sufism şi puritate a făcut ca aceată religie să fie numită “purificarea inimii” (tasfyat al-qulub), iar aceasta implică modalităţi foarte precise de evoluţie, bazate pe meditaţie.

Cu ajutorul tatălui său şi prin diferite circumstanţe de viaţă, Rumi a acumulat o extraordinară înţelepciune şi cunoaştere spirituală pe această cale. Dar toată această cunoaştere intelectuală a fost zdruncinată  şi reclădită din rădăcini datorită întâlnirii cu un sufit rătăcitor, Shams al-Din din Tabriz. Rumi era tânăr, sobru, respectabil, corect. Shams avea peste şaizeci de ani, era neconvenţional, liber, nebun de iubire pentru Dumnezeu. S-au recunoscut, suflete vii, pline de efervescenţa căutărilor cele mai înalte şi au devenit inseparabili.

Shams călătoarea mult şi se ruga pentru a găsi un om cu care să împărtăşească ardoarea devoţională. A auzit într-o zi o voce: “Ce vei da în schimb?” “Capul meu!” a răspuns Shams. “Cel pe care-l cauţi este Jalaluddin din Konya.” A urmat astfel întâlnirea cu Rumi în anul 1244. Prietenia lor a fost un fenomen neobişnuit şi plin de mister. Shams nu avea nici un fel de respect pentru autorităţile religioase. El vroia să zboare în Inima Lui Dumnezeu. A aruncat toate cărţile lui Rumi într-o fântână, iar Rumi şi-a abandonat studiile. Petreceau luni de zile împreună, fără să aibă nevoie de nimic din această lume, proiectaţi în tărâmul purei spiritualităţi.

Această comuniune extatică aproape permanentă a produs tulburări în rândul studenţilor lui Rumi. Simţind aceste probleme Shams a dispărut la fel de neaşteptat precum venise. Se spune că acela a fost momentul din care Rumi a început să devină un mare poet, să asculte muzică, să se învărtească în dansuri ameţitoare şi extatice ore în continuu.

Rumi s-a îndreptat gradat spre lumea dansului mistic, extaziant, a muzicii şi a poeziei. A fondat ordinul Mevlevi în care discipolii practicau Sama – ritualul dervişilor rotitori.

După prima dispariţie a lui Shams, Rumi a scris celebrele Ruba’iyat (1600 de catrene), iar Diwan-i-Shams-i-Tabriz (2500 de ode mistice) le-a scris după despărţirea definitivă de prietenul său. Nu trebuie uitată nici lucrarea în proză – Fihi-ma-Fihi bazată pe transcrierea învăţăturilor pe care Rumi le-a dat discipolilor săi şi de asemenea scrisorile trimise unor persoane diferite, toate însă fiind marcate de măreţia de netăgăduit a sufletului său.

Rumi şi-a trăit aproape întreaga viaţă urmărind să afle cine este Rumi. Ca un adevărat yoghin, ca un credincios creştin sau înţelept sufit, sensibil poet şi lucid filozof, Rumi căutându-şi esenţa divină a fiinţei continua să se înalţe către Dumnezeu. Din această frenetică ascensiune s-au desprins poemele sale, precum zborul lebedelor albe.

„Mathnawi” a fost rostită şi nu scrisă de Rumi. Husam Chelebi, un discipol drag lui mărturiseşte: “El nu a luat nici o singură dată pana atunci când a compus „Mathnawi”. Putea să recite oriunde se afla, în lăcaşul dervişilor, la băile din Konya, în vie. Când începea, eu scriam şi mi-era greu să pot menţine ritmul. Uneori recita zi şi noapte multe zile la rând. Alteori nu compunea nimic luni de zile.”

În “Discursuri” Rumi ne spune:

“Există un singur lucru pe lume care nu trebuie niciodată să fie uitat. Dacă uiţi orice altceva, dar îţi aminteşti de acesta, nu ai ce să regreţi. Dar dacă îţi aminteşti de orice altceva, dar nu de acesta, nu ai făcut nimic toată viaţa ta.”

“Comuniunea cu Dumnezeu” este menirea omului de care el niciodată nu trebuie să uite. Învăţătura lui Mahomed proclamă: “Cel care se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte pe Dumnezeu”, adevăr care exprimă şi esenţa sufismului lui Rumi.

“Am privit în inima mea şi acolo L-am găsit pe El – nicăieri în alt loc”, descoperă extaziat Rumi. Dumnezeu este “Conştiinţa care animă întregul univers. Nu există decât Dumnezeu.” Orice idee de separare este o iluzie, inclusiv aceea că noi suntem individualităţi separate. Când ne trezim din acest vis aflăm că Dumnezeu Îl caută pe Dumnezeu”.

Ca şi alţi mari mistici musulmani Rumi arată că pentru a deveni conştienţi de comuniunea cu Dumnezeu trebuie să ne dăruim Lui Dumnezeu; să dizolvăm tendinţele de separare în oceanul Lui de Iubire. Atunci vom experimenta “Gnosis”, “Iluminarea mistică” şi devenim un “Gnostic”, un “Cunoscător”.

De altfel pentru Rumi iluminarea nu este o destinaţie la care trebuie să ajungem; este un continuu proces evolutiv. De aici şi admiraţia lui pentru Mahomed care de fiecare dată când ajungea la un nivel superior de înţelegere implora iertare pentru ignoranţa de până atunci, rămânând mereu pe aripile aspiraţiei către o şi mai înaltă cunoaştere, înţelegere şi profundă iluminare.

Rumi foloseşte des metafora oglinzii şi poezia lui este ea însăşi ca o serie de oglinzi care se reflectă una în alta până la infinit. Prin aceste reflectări putem uneori prinde o rază a lui Dumnezeu sau a esenţei fiinţei noastre.

“Îţi revelezi  chipul în mii de oglinzi;

apari în fiecare oglindă.

Un singur Soare

străluceşte în mii de ochiuri

de oglinzi.”

Personalitatea lui efervescentă este prezentă, trăieşte în fiecare vers. Toate cuvintele sunt impregnate de farmecul său, de o forţă fascinată. Poeziile sunt autobiografice în sensul în care, vorbind despre sufletul  misticului vorbesc despre viaţa sa.

Întreaga sa operă oferă o viziune amplă asupra tradiţiei sufite. Ea este totodată o monumentală şi magnifică perspectivă poetică a stărilor mistice trăite de Rumi.

CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii crestine – Ep.3

Sfântul Ioan al Crucii

1542-1591

Motto: “Trăieşte ca şi cum n-ar exista în această lume decât Dumnezeu şi cu tine”

Juan de Yepes Alvarez (Sfântul Ioan al Crucii), născut în 1542 în Spania, este sfinţit preot în 1567. Devine apoi director spiritual al mănăstirii din Avila, a cărei maica superioară este Tereza (viitoarea sfântă Tereza de Avila).

Iata in continuare cateva din învăţăturile sfântului Ioan către discipolii săi. Parcurgând versurile pline de har, sufletul se înalţă şi se luminează, se hrăneşte direct din Dumnezeu şi se minunează de atâta puritate, austeritate şi iubire.

X

Pentru a ajunge să ai totul

Să nu doreşti nici un lucru.

Pentru a ajunge să fii totul

Să nu doreşti să fii nimic.

Pentru a ajunge să cunoşti totul

Să nu doreşti să ştii absolut nimic.

X

Şi tot aşa, o, Dumnezeul meu şi desfătarea mea,

În aceste cuvinte de lumină şi iubire de Tine,

Sufletul meu a vrut

Să se dăruie unei opere

Din dragoste pentru Tine.

De aceea aceste cuvinte

Vor fi de înţelepciune pentru a urma drumul către Tine,

De lumină pentru drum

Şi de iubire de-a lungul drumului.

Să rămână departe, în urmă, flecărelile

Şi elocvenţa stearpă

A înţelepciunii omeneşti

Inconsistentă, dar dibace,

Care niciodată nu ţi-a fost pe plac

Şi să spunem inimii

Vorbe scăldate în blândeţe

Şi iubire,

Care atât de mult îţi plac.

X

Mai bine să fii împovărat în preajma celui tare

Decât alinat în preajma celui slab.

X

Atunci când răbdarea este pusă la grea încercare

Virtutea şi forţa sufletului

Cresc şi se împlinesc.

X

Mai mult iubeşte Dumnezeu în tine

Cel mai mic grăunte de puritate a conştiinţei

Decât toate lucrările pe care le poţi săvârşi.

X

Neagă-ţi dorinţele

Şi vei găsi ceea ce doreşte inima ta.

X

O, prea dulce iubire de Dumnezeu,

Atât de puţin cunoscută !

Cine i-a aflat izvorul,

Acela şi-a găsit odihna.

X

Mai mult îi place lui Dumnezeu lucrul,

Fie el cât de mic,

Făptuit în taină, fără voinţa ca oamenii să-l ştie,

Căci cel ce făptuieşte pentru Dumnezeu

Cu o iubire foarte curată,

Nu numai că nu doreşte ca oamenii să-i afle faptele,

Dar nu făptuieşte nici măcar pentru ca Dumnezeu să ştie aceasta.

Chiar dacă El nu ar afla niciodată

Nu ar înceta să-l slujească la fel,

Cu aceeaşi bucurie şi neîntinare a dragostei.

X

Lucrarea neprihănită,

Săvârşită pentru Dumnezeu într-un suflet pur

Este o adevărată împărăţie

Pentru cel ce o înfăptuieşte.

X

Rugăciunea unui suflet îndrăgostit

Doamne, Dumnezeul meu, Iubitul meu!

[…] dacă aştepţi de la mine fapte,

Ca astfel, prin ele, să-mi împlineşti ruga,

Dă-mi-le Tu, Doamne, şi făptuieşte-mi-le,

Cu toate suferinţele pe care ai vrea să le îndur,

Şi facă-se astfel voia Ta.

Şi dacă nu aştepţi faptele mele,

Ce aştepţi oare, milostive Doamne,

De ce întârzii?

X

Al meu este cerul şi al meu este pământul

Ale mele sunt toate seminţiile.

Cei drepţi sunt ai mei şi ai mei cei păcătoşi,

Îngerii sunt ai mei

Şi Maica Domnului

Şi toate lucrurile sunt ale mele,

Şi chiar Dumnezeu este al meu şi pentru mine.

Atunci ce mai aştepţi şi ce mai cauţi, sufletul meu?

X

Spiritul foarte pur

Nu se amestecă nici cu sfaturi străine

Nici cu gânduri prea omeneşti.

Ci dimpotrivă: solitar

În singurătatea tuturor formelor

În atât de savuroasa lăuntrică pace,

Comunică direct cu Dumnezeu, căci cunoaşterea sa

Este în tăcerea divină.

X

Sufletul îndrăgostit

Este un suflet tandru,

Blând,

Umil

Şi răbdător.

X

Nu Te cunoşteam,

Pe Tine, o, Dumnezeul meu!

Căci vroiam încă

Să ştiu şi să gust

Lucrurile.

X

Fie să se schimbe toate

Într-un ceas bun, Doamne Dumnezeul meu,

Pentru ca să ne odihnim în Tine.

X

Ceea ce ceri

Şi doreşti mai mult

N-ai să dobândeşti

Prin propria ta putere,

Nici prin profunda meditaţie asupra lumii,

Ci prin adâncă umilinţă

Şi prin dăruirea inimii.

X

Nu te osteni: nu vei intra

În savoarea şi suavitatea

Spiritului,

Dacă nu eşti gata oricând să jertfeşti

Tot ceea ce doreşti.

X

Fericit cel care, lăsând la o parte

Gustul şi înclinaţiile sale,

Priveşte lucrurile

Cu înţelegere şi dreptate

Pentru a le săvârşi.

X

Într-adevăr,

Acela a învins toate lucrurile,

Pe care nici gustul acestor lucruri

Nu-l bucură,

Nici dezgustul de ele

Nu-l întristează.

X

Umblând peste tot, Dumnezeul meu,

Cu Tine,

Peste tot va fi pentru mine

Aşa cum doresc eu să fie pentru Tine.

X

Seara, vei fi întrebat despre iubire.

Învaţă să iubeşti

Aşa cum vrea Dumnezeu să fie iubit

Şi renunţă la firea ta omenească.

X

Ai grijă să nu te întristezi dintr-o dată

De răutăţile lumii,

Căci nu ştii

Binele pe care îl aduc ele,

Hotărât de judecata lui Dumnezeu

Pentru bucuria veşnică

A celor aleşi.

X

Fără trudă

Îi vei domina pe oameni

Şi lucrurile ţi se vor supune

Dacă vei uita de ele

Şi vei uita de tine însuţi.

X

Aminteşte-ţi că nu domneşte Dumnezeu

Decât în sufletul blând

Şi dezinteresat.

X

Bucură-te zi de zi

Întru Dumnezeu,

Care este izbăvirea ta

Şi aminteşte-ţi că bun lucru este

Să suferim în toate chipurile

Pentru Cel care este Bun.

Să iubeşti mult încercările la care eşti supus

Şi să nu faci caz de ele

Pentru a-i fi pe plac Mirelui

Care nu a şovăit

Să moară pentru tine.

X

Sufletul pe care dragostea îl călăuzeşte

Nici nu osteneşte pe alţii,

Nici nu este ostenit.

X

Şi sufletul care este despuiat

De dorinţele sale,

De vrerile sale

Şi de cele nevroite,

Dumnezeu îl va înveşmânta

Cu puritatea sa,

Cu bucuria sa,

Şi cu voinţa sa.

X

Un singur cuvânt a spus Tatăl

Şi acesta a fost Fiul,

Şi el vorbeşte încă

În tăcerea cea veşnică.

Şi în tăcere

Trebuie să-l asculte

Sufletul.

X

Părul pe care-l piepteni des

Va fi strălucitor;

Şi sufletul care deseori

Îşi va cerceta gândurile,

Cuvintele,

Şi faptele

Care sunt pletele sale,

Săvârşind orice lucru din dragoste pentru Dumnezeu,

Va avea părul foarte luminos,

Şi atunci Mirele va privi grumazul său

Şi se va îndrăgosti de el

Şi va fi rănit de una din privirile sale,

Care este însăşi puritatea intuiţiei cu care

Sufletul înfăptuieşte orice lucru.

Părul, dacă vrem să strălucească,

Trebuie să începem să-l pieptănăm

Chiar din vârful creştetului;

Toate câte le înfăptuim

Trebuie începute

Pe culmea cea mai înaltă a iubirii de Dumnezeu,

Dacă vrem ca lucrările noastre să fie

Pure şi luminoase.

X

Iubire nu înseamnă

Să simţi lucruri mari,

Ci să trăieşti în mare sărăcie

Şi să suferi pentru Cel Iubit.

X

Semnele reculegerii lăuntrice

Sunt trei:

Primul, dacă sufletului nu-i plac

Lucrurile trecătoare;

Al doilea, dacă-i plac

Singurătatea şi tăcerea

Şi dacă se grăbeşte să se îndrepte spre

Ceea ce înseamnă desăvârşire;

Al treilea, dacă lucrurile ce-i erau de obicei de folos

I-au devenit lanţuri,

Cum ar fi gândurile,

Şi meditaţiile,

Şi faptele,

Sufletul păstrându-şi drept unic reazem

Pentru rugăciune

Credinţa

Şi mila.

X

Dacă un suflet are mai multă răbdare

În a suferi

Şi mai multă îngăduinţă

În a se lipsi de mulţumirile lumeşti,

Acesta este semnul

Că înaintează

Pe calea virtuţii.

X

Caracteristicile unei păsări solitare sint cinci:

Prima, că ea zboară până în cele mai mari înălţimi;

A doua, că ea nu suferă după companie, nici măcar după vreuna din semenele ei;

A treia, că ea îşi aţinteşte ciocul spre tăriile cerului;

A patra, că nu are o culoare definită;

A cincea, că ea cântă foarte duios.

X

O! Cât de dulce îmi va fi mie

Prezenţa Ta,

Tu care eşti Binele Suprem!

Mă voi apropia în tăcere de Tine

Şi-Ţi voi dezgoli picioarele

Pentru ca Tu să doreşti

Să mă uneşti cu Tine prin căsătorie

Şi nu voi găsi odihna

Până nu mă voi bucura în braţele Tale.

X

De sufletul care este unit cu Dumnezeu

Diavolul se teme

Ca de însuşi Dumnezeu.

X

Sufletul care vrea ca  Dumnezeu

Să i se dăruie cu totul

Trebuie să se dăruiască tot,

Fără a-şi păstra nimic pentru sine.

Stă în firea spiritelor alese

A sufletelor generoase,

A inimilor darnice

Să dea înainte de a primi,

Până la dăruirea de sine,

Căci pentru ele este mai grea povara

De a-şi aparţine lor însele

Decât de a fi supuse altora.

Într-adevăr, mai mult aparţinem

Acestui Bine Infinit

Decât ne aparţinem nouă.

X

Decât

Să privim mai mult

La bunurile lui Dumnezeu,

Mai bine este

Să ne rugăm

Întru Dumnezeu.

X

Trăieşte ca şi cum nu ar exista în această lume

Decât Dumnezeu şi cu tine,

Astfel încât inima ta să nu poată fi

Captivă vreunui lucru omenesc.

X

Nu refuza nimic

Chiar dacă ţi s-ar părea

Că nu poţi să faci un anume lucru,

Ca toţi să găsească la tine

Milă şi înţelegere.

X

Nu contrazice

În nici un fel,

Nu spune vorbe

Care să nu fie limpezi;

Ceea ce vei spune

Să fie astfel

Încât să nu rănească pe nimeni.

X

Niciodată să nu iei ca exemplu un om

În ceea ce ai de făcut,

Oricât de sfânt ar fi el,

Căci diavolul îţi va arăta

Imperfecţiunile lui,

Ci urmează-L pe Cristos

Şi niciodată nu vei rătăci calea cea bună.

X

Cum se poate cădea în extaz:

Negându-ţi voinţa

Şi urmând voia lui Dumnezeu,

Căci extazul nu este altceva

Decât evadarea sufletului din tine însuţi

Şi pierderea lui în Dumnezeu.

X

Îndepărtează-te de ceea ce este rău,

Fă binele

Şi caută pacea.

X

Blând este

Cel care ştie să-şi suporte aproapele

Şi să se suporte

Pe sine însuşi.

X

Să nu faci nici un lucru

Şi să nu spui nici un cuvânt, demn de a fi reţinut,

Pe care să nu-l poată spune sau face

Cristos,

Dacă s-ar afla în împrejurarea în care te afli

Şi dacă ar avea vârsta şi sănătatea pe care le ai tu.

X

Să te doară tare

Fiecare clipă pierdută

Sau petrecută

Fără a-l iubi pe Dumnezeu.

X

Întotdeauna aminteşte-ţi

Că tot ce ţi se petrece

Bun sau potrivnic,

Vine de la Dumnezeu.

X

Aminteşte-ţi întotdeauna

Că ai venit aici, pe pământ

Doar pentru a fi un sfânt

Şi astfel, nu accepta să domnească în sufletul tău

Nici un lucru care să nu te călăuzească

Spre sfinţire.

X

“Arată-te, Tu, cel ascuns atât de aproape,

Chiar dacă Faţa Ta mai presus de orice frumuseţe

M-ar nimici.”

 

Aşa L-a căutat pe Dumnezeu sfântul Ioan al Crucii; cu fervoare, cu curaj, cu forţă, depăşind dificultăţile unei ascensiuni spirituale rapide; şi din lumina sfinţeniei la care a ajuns a lăsat mărturie scrisă despre etapele purificatoare ale simţurilor şi spiritului prin care trece sufletul aflat în căutarea naturii sale divine.

CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii crestine -Ep.2

MONSENIORUL GHIKA

Motto: ” Există oare lucruri mari şi mici atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu şi numai pentru El?”

Un suflet de foc. Astfel a fost simţit Monseniorul Ghika de contemporanii săi. Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol, Vladimir Ghika este descendent dintr-o familie greco-bizantină care a dat numeroase personalităţi în domeniul diplomatic şi artistic. El a fost încă din tinereţe în serviciul celor sărmani; a fost un erou al acţiunilor caritabile; era preot şi despre felul în care participa la serviciile religioase pe care le ţinea se spunea: “un preot bun îşi zice bine slujba; un preot fervent o trăieşte; dar abatele Ghika o murea”. Avea capacitatea extraordinară de a vedea prezenţa lui Dumnezeu peste tot şi de a urmări să facă şi pe alţii s-o simtă. El se dăruia acestui Dumnezeu prezent în toate, şi de aici credinţa sa în necesitatea unei rugăciuni permanente. Numai astfel se ajunge la o prezenţă familiară a lui Dumnezeu şi numai prin experienţa trăită şi prin dragostea fără sfârşit pentru Dumnezeu se învaţă drumul către binele săvârşit permanent. O mare parte a vieţii sale a dăruit-o acţiunilor de binefacere în favoarea săracilor, bolnavilor, victimelor, oropsiţilor soartei pentru a le alina suferinţele trupeşti şi sufleteşti.

Pentru aceasta, el nu s-a sustras de la nici un sacrificiu şi nu a refuzat nici un ajutor, mobilizând toate resursele materiale şi financiare de care dispunea, depăşind cu stoicism şi speranţă toate dificultăţile. Sfinţenia lui era făcută din eroismul virtuţilor, exemplu viu adus creştinilor, o sfinţenie de zi cu zi, aceea a carităţii trăite, a credinţei supuse tuturor probelor, a acceptării premeditate a suferinţelor de care natura umană se teme, al încrederii în harul divin pentru a le îndura, când ceasul încercării a sosit. Orice om pe care-l întâlnea Monseniorul Ghika, pe stradă, într-un salon, la patul unde era ţintuit de boală, în faţa morţii iminente, devenea aproapele său. Această voinţă de a se substitui altuia care suferă, acest ecran pe care-l făcea din sine însuşi, plasându-se între răul iminent şi cel care urma să-i fie victimă, constituie acte religioase izvorâte dintr-o inimă plină de dragoste. În prezenţa lui aveai impresia că te-ai apropiat de sfinţenie; întreaga sa fiinţă impregnată de o imensă bunătate trăda o disponibilitate continuă: “- Nu uitaţi, spunea el, că zilele cele mai frumoase nu sunt la fel de frumoase pentru toţi.”

Monseniorul Ghika a fost un apostol. Ardea de dorinţa de a aduce mărturie. El voia să răspândească lumina pe care o primise şi harul în care trăia. Participanţii la slujba sa religioasă erau străbătuţi de intensitatea rugăciunii care se înălţa de pe buzele preotului; ei aveau cu adevărat conştiinţa că Dumnezeu cobora acolo în timpul slujbei. Monseniorul Ghika semăna cu sfinţii din iconografia bizantină: figură austeră, înalt spiritualizată, în care amprentele vieţii obişnuite s-au stins pentru ca figura lui să restituie doar lumina adâncă din care s-a hrănit. Era frumos, de o mare distincţie, atitudinile şi gesturile sale erau totdeauna pline de nobleţe şi armonie la modul cel mai natural. O privire care pătrundea până-n străfundul sufletului interlocutorilor, o privire plină de bunătate, de gingăşie, de tandreţe, de afecţiune îi lumina faţa încadrată de o mare barbă albă. Avea o sensibilitate delicată, bunătate, devotament fără limite pentru toţi, gingăşie cu rafinamente de neuitat.

Viaţa lui plină de contradicţii, tentaţii şi înfrângeri ale tentaţiilor, de împătimită devoţiune şi reculegere spirituală constituie o mărturie a acţiunii lui Dumnezeu în lume.

Chiar sfârşitul vieţii sale, trăind în România anilor 1950, a fost un sacrificiu din iubire; deşi a fost avertizat de pericolul de a fi arestat, el a preferat să rămână în ţară pentru a se afla alături de fraţii săi, urmărind să le atenueze spaima. Arestat în 1952, parcurge un an de interogatorii, torturi, umilinţe. Tribunalul Militar înscenează un proces la care pedepsele erau dinainte stabilite de securitate. Martori oculari relatează de la proces: “Monseniorul Ghika era în sutană, fără guler. Nu avea cămaşă. Cu barba şi părul său alb părea un profet ieşit din mormânt. Întreaga asistenţă era pietrificată.”

A murit la Jilava într-o celulă comună (peste 40 de deţinuţi); ceilalţi vorbeau despre el ca despre un sfânt; cel care a zăcut ultimele zile ale vieţii la infirmeria închisorii, sleit de puteri, dar cu ochii vii, iluminaţi de o flacără lăuntrică şi de o credinţă mai presus de umilinţele zilnice la care fusese supus, era un prinţ prin naştere, dar mai cu seamă prin sufletul său.

Dăruit cu totul în acţiuni plăcute lui Dumnezeu, răspunzând oricărui apel de ajutor printr-un spirit de sacrificiu excepţional, Monseniorul Ghika a avut prea puţin timp pentru a lăsa mărturii scrise; redăm în continuare câteva cugetări ale acestui “suflet de foc”.

Cuvinte din lumina

Pentru cel care îl vede pe Dumnezeu departe, aproapele nu va fi niciodată aproape; pentru cel care nu vede aproapele destul de aproape, Dumnezeu va rămâne totdeauna departe.

X

Progresul sufletului constă în a face din dragoste ceea ce ar trebui făcut din datorie.

X

Dacă ştii să pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, Îl vei regăsi în tot ceea ce ţi se petrece.

X

Pentru a fi perfect trebuie ca rugăciunile tale să devină veritabile acţiuni şi acţiunile veritabile rugăciuni.

X

Cerul întreg este drumul aripilor.

X

Rugăciunea ta trebuie să circule în totul, ascunsă, puternică şi vie, precum sângele.

X

Florile ajung să parfumeze până şi mâinile celui care le striveşte.

X

Dacă tu îl cauţi pe Dumnezeu, este pentru că Dumnezeu te-a căutat; şi nu te mira dacă, Dumnezeu fiind, El te găseşte înainte ca tu să-L fi găsit.

X

Un nume pentru Dumnezeu: Cel care nu uită.

X

Ziua nu este cu adevărat zi, dacă nu ai amintirea stelelor, iar noaptea nu este cu adevărat noapte, dacă nu-ţi aminteşti soarele.

X

Anumite flori nu cresc decât acolo unde au căzut lacrimi.

X

Smerenia, care aşează lucrurile la scara lui Dumnezeu, este de asemenea scara care ne permite să urcăm la Dumnezeu.

X

Suntem, chiar şi în imperfecţiunile noastre, o dovadă a lui Dumnezeu.

X

În pofida aparenţelor, nimic din ceea ce este nu se contrazice; totul se completează.

X

La drept vorbind, Dumnezeu nu prevede nimic. El vede, iar noi suntem cei care vedem cu întârziere.

X

Preceptele lui Dumnezeu apasă pe umerii noştri, dar e o greutate de aripi.

X

Curajul este, şi el, o singurătate.

X

Doamne, binecuvântează-mă cu mâna şi din inima săracilor tăi!

Doamne, susţine-mă în privirea săracilor tăi!

Doamne, primeşte-mă într-o zi în compania săracilor tăi!

X

Cel care se despoaie pentru ceilalţi, se îmbracă cu Cristos.

X

Nimic nu ni-L apropie mai mult pe Dumnezeu decât aproapele.

X

Să nu uiţi niciodată că cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi!

X

Când fratele tău te obideşte pe nedrept, ar trebui să suferi mai mult pentru el decât pentru tine.

X

Ieşi în întâmpinarea celui ce te evită, dăruieşte celui care nu-ţi cere, iubeşte-l pe cel care te respinge.

X

A consola este putinţa noastră de a da celuilalt ceva care să fie mai adevărat decât durerea sa. A consola înseamnă să-l faci pe deznădăjduit să trăiască în speranţă. A consola înseamnă a permite celui ce suferă să vadă în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el.

X

Universul devine mai sărac prin uitarea rugăciunii.  Să ne trăim rugăciunea şi să ne rugăm viaţa.

X

Simţim adesea nevoia să ne rugăm chiar în picioare fiind şi să gândim în genunchi.

X

Setea rădăcinilor este mai mare decât setea frunzelor.

X

Nu trebuie să ne mirăm, nici să ne plângem de nerecunoştinţa semenilor. Recunoştinţa este mai rară decât binefacerea şi mai presus de ea.

X

Când cineva ne dovedeşte recunoştinţa el ne dăruieşte mai mult decât i-am dat.

X

Cel ce nu ştie să respecte, nu va învăţa nici să se sacrifice.

X

Începi să devii om doar atunci când ai învăţat să-ţi comanzi tu însuţi ca şi cum ai fi altul, şi când, mai bine chiar decât altul, ai învăţat să asculţi tu însuţi de tine.

X

Printre cei ce se declară creştini, sunt prea mulţi care în loc să-L servească pe Dumnezeu, vor mai curând să se servească de El.

X

Mâinile celor care trudesc văd mai bine decât ochii celor care dorm.

X

Direcţia îndurării Divine în Eternitate se cheamă viitor.

X

Cel care iubeşte mai mult este cel care iubeşte mai bine, iar cel care iubeşte mai bine este, într-un fel şi de fapt, cel care iubeşte mai mult.

X

Biruinţele sufletului lasă în urma lor cuvintele vieţii care vor dăinui.

X

Singurătatea e bună şi sfântă doar după ce a fost eliberată de Eu.

X

O ispită a descurajării: „La ce mai pot fi bun?” Răspunsul: „în orice caz, pentru a fi mai bun”.

X

Poate cel mai bun mijloc de a ne cunoaşte e să ne privim ascultând.

X

Oricare ar fi întâlnirea providenţială care aşează o trebuinţă în calea noastră, ea este o vizită a lui Dumnezeu care ne apare.

X

Calcă spre cer e strâmtă, dar e mult mai uşor să nu te abaţi din drum mergând pe o cărare decât pe o câmpie.

X

Când mergem spre lumină, umbra ne urmează; când ne îndepărtăm de ea, umbra ne precede.

X

Pentru a fi perfecte, rugăciunile tale trebuie să devină adevărate fapte, iar faptele tale – adevărate rugăciuni.

X

Inimile curate care îl vor vedea pe Dumnezeu sunt singurele care deja în această lume văd cu adevărat lucrurile acestei lumi.

X

Sunt sigur de Tine, nu sunt sigur de mine. Singurul meu mod de a fi sigur de mine este să fiu destul de sigur de Tine.

X

Fie ca rugăciunea ta să circule în toate, ascunsă, puternică şi vie, ca sângele.

X

Cerul nu face umbră pământului.

X

Adevărurile sunt crude precum chirurgii.

X

Nu există noroi care să poată astupa strălucirea iubirii.

X

Calea spre Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci.

X

Să dorim sfinţenia nu pentru a ne plăcea nouă înşine, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu.

X

Importanţă are nu atât ceea ce facem, ci felul în care facem ceva, nu atât ceea ce ni se întâmplă, cât felul cum întâmpinăm ceea ce ni se întâmplă.

X

Dacă socoteşti că ţi-ai sfârşit viaţa, înseamnă că nici nu ţi-ai început-o încă.

X

Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument al fericirii.

X

Dumnezeu este singurul care nu uită să iubească nici în mânia sa.

X

Libertatea creaturilor e un fel de răbdare a Eternităţii.

X

Faptele de azi nu sunt decât ideile de ieri.

X

Cel ce-şi aduce aminte de Dumnezeu învaţă să nu uite pe nimeni.

X

Unele flori cresc numai acolo unde au căzut lacrimi.

X

Soarelui îi pare oare rău de razele sale?

X

În ceea ce priveşte iubirea de Dumnezeu, e singura iubire care nu risca să fie oarbă.

X

Orgoliul cel mai greu de smuls din rădăcini este acela al oamenilor care cred că nu-l au.

X

Există un om mai sărac decât cel îngâmfat?

X

A vorbi de rău despre oameni ne deprinde să-L defăimăm pe Dumnezeu.

X

A ne ignora unii pe alţii e o mare greşeală; a ne ascunde unii de alţii e un mare păcat; a ne despărţi unii pe alţii e o crimă.

X

Tristeţea privirii noastre în noi şi în jurul nostru: văzând cât de bine se face răul şi cât de rău se face binele.

X

Există oare lucruri mari şi mici atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu şi numai pentru El?

X

Fă cu mărinimie cele mai mici lucruri şi cu umilinţă lucrurile mari.

X

Orice suflet cu adevărat umil poate să iubească uşor. El şi-a pierdut aproape toate motivele de indiferenţă şi de aversiune.

X

Numai Dumnezeu poate face ceva cu lacrimile omeneşti fără să le profaneze.

X

A-L iubi pe Dumnezeu e totodată şi una din modalităţile de a învăţa să nu ne temem de nimic.

X

Ce ar fi dacă, pe neaşteptate, conştiinţa ta ar începe să vorbească cu voce tare şi în faţa tuturor?

X

Lumina e tăcută, sunetul nu se vede. Totuşi, numai lumina permite să recunoşti într-o mulţime pe cel care vorbeşte.

X

A avea pentru sine sau a fi pentru EI? Aceste două întrebări puse retoric şi atât de tranşant cuprind în sine şi definiţiile a două atitudini de viaţă diametral opuse.

X

E mai grav să nu ai ce oferi cu inima şi mintea decât să ai mâinile goale.

X

La urma urmei, bunătatea nu e decât forma cea mai subtilă şi cea mai suplă a dreptăţii.

X

Dacă suferi pe nedrept – mulţumeşte lui Dumnezeu, atât pentru nedreptate cât şi pentru suferinţă… Ai prefera oare să ai de suferit pe bună dreptate?

X

Cele patru etape:

cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu, la Dumnezeu, în Dumnezeu.

X

Nu cum calcă un om pe cale contează, ci cum o parcurge.

X

Nu mergeţi spre Iubire pe calea ascultării, ci spre ascultare pe calea iubirii.

X

Nu vom fi niciodată nici judecaţi, nici condamnaţi decât de Iubire, în numele Iubirii şi pe temeiul iubirii noastre.

X

Adevărata iubire nu vorbeşte despre sine, adevărata iubire este cea care nu are nevoie să fie numită pentru a fi recunoscută.

X

Nu-L iubim pe Dumnezeu aşa cum se cuvine dacă, iubindu-L, nu ştim să-L facem iubit.

X

Doamne, dacă îţi cer uneori o dovadă sensibilă a harului tău, n-o fac pentru a fi mai sigur de tine, ci pentru a fi mai sigur de mine.

X

Poţi tot ce vrei când vrei ceea ce vrea Dumnezeu.

X

Când nu mai ai nimic de dat, poţi să dăruieşti încă ceva ce-i mai presus de toate: o rugăciune.

X

Cu cât un drum este mai bun, cu atât mai puţin păstrează urma paşilor ce trec.

X

Dumnezeu nu se schimbă, dar într-o lume unde totul se schimbă El consimte, la nevoile şi la rugăciunile noastre, să schimbe totul.

X

Eternitatea înseamnă deja de pe acum timpul prezent.

X

Nu putem şti dacă suntem vrednici de iubire sau de ură. Ştim doar atât, că, vrednici sau nu, Dumnezeu ne iubeşte.

X

Oamenii au ştiut să răstignească Cuvântul … Ce fac cu tăcerea lui Dumnezeu?

X

Tăcerea lui Dumnezeu e, înainte de toate, o tăcere a iubirii …

X

A fi supus numai lui Dumnezeu… Nu poate exista o libertate mai absolută decât aceasta.

X

CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii orientale – Ep. 2

SRI RAMAKRISHNA

18 februarie 1836 – 16 august 1886

Adevărul a fost, este şi va fi întotdeauna simplu, dar este nevoie de astfel de fiinţe divine, care să reamintească oamenilor că Dumnezeu este Adevărul „pur şi simplu” şi să le indice „calea” pentru a ajunge la El.

Milioane de oameni au înţeles că viaţa şi mesajul spiritual al lui Sri Ramakrishna reprezintă înţelepciunea şi puterea cu adevărat divină a unui mare avatar, care a venit în lume pentru a reînvigora şi a da un nou avânt tuturor căilor spirituale, în momentul când forţa credinţei slăbise foarte mult în lume şi mai cu seamă în India.

Cuvintele sale sunt de natură să impulsioneze spiritual orice suflet rătăcitor, să-i ofere certitudinea existenţei lui Dumnezeu şi a posibilităţii de a-L cunoaşte chiar în această viaţă, indiferent de calea spirituală pe care o urmează. Din acest punct de vedere, viaţa lui Ramakrishna este o dovadă de netăgăduit, care poate îndepărta multe îndoieli sau suspiciuni cu privire la calea spirituală aleasă, căci el ne-a arătat prin experienţa sa proprie că toate căile spirituale fundamentale sunt adevărate şi se unesc în acelaşi unic Adevăr Suprem.

Sri Ramakrishna nu a pretins niciodată că ar fi adus ceva nou. Putem regăsi toate învăţăturile sale la predecesorii săi şi în toate textele sacre la care el s-a raportat constant. Ceea ce determină însă valoarea mesajului său este dovada incontestabilă oferită de întreaga sa viaţă că toate aceste învăţături au rămas valabile şi utilizabile practic de către orice fiinţă umană plină de aspiraţie. Gandhi spunea despre el: „Viaţa sa ne permite să-L vedem pe Dumnezeu în faţă.”

Unele din afirmaţiile lui Sri Ramakrishna care au frapat cel mai mult Occidentul, dar i-au surprins mai puţin pe hinduşi, de altfel şi lucrul asupra căruia el insista constant şi asupra căruia aducea o mărturie convingătoare prin experienţa sa personală, a fost că fiecare cale spirituală, dacă este urmată ea singură cu suficientă ardoare şi perseverenţă, permite atingerea scopului ultim pe care şi-l propun toate religiile, şi anume cunoaşterea lui Dumnezeu. După ce a experimentat practic, într-un ritm extraordinar, cele 64 de sadhana-e tantrice, el a urmat timp de şase luni, în 1866, experienţa monismului absolut (advaita vedanta), dar aceasta nu l-a împiedicat să se dedice cu tot atâta deschidere, cu aceeaşi intensitate şi totuşi separat, cultului lui Rama şi Krishna (1864), al lui Kali şi al altor zeităţi fundamentale din panteonul hindus. El a ajuns la o cunoaştere profundă în islamism (1866) şi în creştinism, conformându-se de fiecare dată în mod strict regulilor şi ritualurilor religiilor respective, chiar dacă existau contradicţii faţă de riguroasele prescripţii ale hinduismului. De fiecare dată, ducând experienţa până la Realizarea Ultimă, el afirma plin de fericire că „şi această cale conduce la Dumnezeu.

Anul 1879 a fost cel care i-a adus lui Ramakrishna primii discipoli. În scurt timp, ei au devenit din ce în ce mai numeroşi. Curând s-a constituit un nucleu de adepţi fideli care au format un ordin monastic, „Ordinul lui Ramakrishna”, în care cei mai marcanţi membri au fost Swami Brahmananda, primul adept al Ordinului şi Swami Vivekananda, cel care avea să continue mesajul spiritual al lui Ramakrishna în Orient şi în Occident.

Să privim mai atent viata sa sfanta. El nu putea, în oroarea sa de bogăţie, să atingă o monedă de aur fără să resimtă imediat o arsură insuportabilă. O lovitură dată de un om altuia lăsa şi pe propriul său corp aceeaşi urmă fizică. Nepotul său l-a văzut cu spatele înroşit, acoperit cu sânge, în urma unei scene petrecute în stradă, în care un om furios snopise în bătaie un paria (om dintr-o castă inferioară), biciuindu-l pe spate. Altădată, văzând doi bătăuşi încăierându-se pe malul Gangelui, el a plâns de durere şi tristeţe.

Acest om care-şi punea în gardă discipolii contra oricărui „ramakrishnaism”, le citea gândurile cele mai secrete ca într-o carte. El putea astfel să revitalizeze sufletele cele mai slabe, să entuziasmeze inimile amorţite, să insufle credinţa în sufletele cele mai uscate. El dojenea un discipol moale căruia îi lipsea fermitatea, fie chiar şi în viaţa obişnuită: „Un yoghin nu trebuie să fie un prost” spunea el. Uneori, din contră, el răcea înflăcărarea şi pornirile violente, cum a făcut cu Vivekananda, pentru a-l învăţa să-şi păstreze un umor constant.

El trezea şi armoniza energia interioară a celor cu care intra în contact, încuraja senina stăpânire de sine şi controlul perfect al simţurilor, spunând mai mereu: „Noi trebuie să trăim o viaţă interioară atât de intensă şi de pură, încât ea să ne facă să devenim o adevărată Fiinţă.” Blândul maestru era descris ca având totuşi o „forţă de tigru”. Neobosit, douăzeci de ore din douăzeci şi patru el răspundea la întrebări, cataliza conştiinţele, oprea orice fals avânt: „Voi căutaţi Esenţa Supremă? Ei bine, atunci căutaţi-o în om! Esenţa Supremă este manifestată în om mai mult decât în orice altceva.”

Cei care erau atinşi de Ramakrishna – şi în această direcţie mărturiile abundă – erau inundaţi de un val de energie. Până la extrem, totul la el era dăruire de sine: „Nu mai vorbiţi atât de mult despre iubirea aproapelui, căci mult mai bine este să acţionaţi pentru a vă justifica afirmaţiile.” În acest sens, el era un exemplu luminos pentru toţi discipolii săi. El se dăruia tuturor şi dorea, înainte de toate, să-i ajute pe ceilalţi să-şi dezvolte individualitatea şi să descopere apoi spiritualitatea proprie fiecăruia. Această uluitoare putere de a-i ridica pe ceilalţi, de a-i revela lor înşişi, făcându-i să se înţeleagă, el o dedica mai ales acelora pe care îi ştia sinceri.

Singurul lucru care putea să-l scoată din starea de samadhi (extaz mistic yoghin n.n) pentru a-l readuce la planul obişnuit de conştiinţă era o mantra adecvată. Atunci el revenea printre ceilalţi, pe care, de fapt, nu-i părăsea niciodată, şi continua să vorbească, să explice, să-i trezească la o realitate superioară. Toţi cei care s-au apropiat de el vorbesc de acea radiaţie fascinantă care zguduia inimile, toţi au fost influenţaţi benefic, adesea metamorfozaţi de acest om, atât de pătruns de Iubirea universală şi de o infinită compasiune: „Să fiu condamnat să renasc mereu şi mereu, chiar sub forma unui câine, dacă pot să fiu de oarecare folos măcar şi unui singur suflet!”

Pentru că extazurile sale îi răpeau o parte din timpul pe care voia să îl consacre celorlalţi, el îşi reproşa stările de samadhi strigând: „O, Infinită Mamă, opreşte-mă de a mă bucura atât de mult, ca să rămân mereu în starea obişnuită, pentru a putea fi mai mult timp de folos lumii!”

Simplitatea sa, de asemenea, era remarcabilă: „Nu-mi plac discuţiile. Realitatea Supremului Absolut este dincolo de raţiune. Eu văd că tot ceea ce există este Supremul Absolut. La ce bun numai să raţionezi?… Acţionaţi, intraţi în grădină, mâncaţi sublimele fructe. Şi dacă aţi intrat, nu staţi pentru a număra frunzele copacului dătător al acestor fructe. Pentru ce vă risipiţi timpul vostru discutând despre reîncarnare sau despre un Suprem Absolut abstractizat schematic?”

Oricare ar fi calea pe care o urmaţi, punctul esenţial este dorinţa arzătoare, infinită de adevăr. Ceea ce un om gândeşte, aceea, mai devreme sau mai târziu devine”. Ramakrishna spunea adeseori că gândul trebuie să devină acţiune, căci dacă cele două nu concordă deloc, survine neputinţa şi apoi înfrângerea. Înfrângerea neacceptată, refulată, degradează fiinţa şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta. El insista ca atât în acţiune, cât şi în gândire să se manifeste plenar conştiinţa cea mai înaltă, căci numai atunci drumul devine uşor şi luminos.

Ramakrishna ajuta pe toţi oamenii după propriile lor posibilităţi (fizice, psihice, mentale şi spirituale), esenţialul fiind restabilirea echilibrului personal al fiecăruia dintre cei care veneau să-l vadă, făcându-i receptivi faţă de Realitatea Esenţei Supreme, în funcţie de propriul lor grad de maturitate spirituală.

Iată-ne deci destul de departe de enunţarea dogmatică a marilor legi definitive, aplicabile fără discriminare, şi mai mult chiar, dincolo de interdicţii şi de obligaţii decretate cu o autoritate oarbă. Ramakrishna a înţeles că esenţa întregului sistem yoga nu este nici rigiditate, nici întemniţare, ci mai ales libertate în experimentare. „Există unii oameni care citesc mereu scrierile yoghine, dar a căror conduită e în întregime opusă”, spunea Ramakrishna.

Înainte de toate, Ramakrishna pretindea ferm ca fiecare să ajungă să se cunoască pe sine însuşi: „Nu acceptaţi nimic pentru că v-am spus eu. Încercaţi şi verificaţi totul prin voi înşivă. Căci cine a obţinut cunoaşterea este pretutindeni liber”.

Când intra în starea de bhava samadhi (cea mai inalta forma de samadhi n.n.), Ramakrishna vedea Supremul Absolut cu „ochii deschişi”, fiind intim unit cu Fiinţa Supremă. În orice direcţie a Universului îşi îndrepta atenţia, Totalitatea Conştiinţei Cosmice Supreme i se revela printr-o stare de fuziune continuă cu Dumnezeu. El atinsese, după propria sa expresie, starea de bhava-mukta, „pragul transformării”. Rămânând şi pe planul conştiinţei relative, el era, în acelaşi timp, fuzionat în planul conştiinţei cu Supremul Absolut şi cu întreaga manifestare.

Această realizare a Totalităţii Conştiinţei Cosmice Infinite îi permitea lui Ramakrishna să se identifice complet cu cei care se apropiau de el, simţindu-le perfect aspiraţiile, supărările sau angoasele, ca şi cum ar fi fost vorba chiar de ale sale, acesta fiind de fapt aspectul cel mai caracteristic al existenţei sale: compasiunea.

Aşa cum ne spune şi Bhagavad Gita, aspectele manifestării sunt multiple şi realitatea este, şi ea, de asemenea multiplă; dar în fiecare dintre aspectele manifestării, agreabile sau dureroase, se exercită puterea Realităţii Supreme. În întregul Univers, de la firul de iarbă până la soare, totul este impregnat de realitatea Energiei Cosmice, de această Shakti sau Mamă Cosmică cu care Ramakrishna s-a identificat. Răspunsul lui Ramakrishna la suferinţa lumii este profund emoţionant, mai ales prin faptul că nu este conţinut într-o doctrină, ci într-o transmitere efectivă a acestei energii psiho-spirituale discipolilor săi. Răspunsul său la suferinţa lumii îşi păstrează pentru noi întreaga sa valoare inestimabilă şi ne emulează să-l urmăm.

Cuvinte din lumina

Natura reală a omului

* Adăugând zerouri, putem ridica cifra „unu” până la orice valoare – dar aceste zerouri nu valorează nimic prin ele singure dacă cifra „unu” este omisă. Tot astfel, atât timp cât sufletul individual (jiva) nu este unit cu Dumnezeu, el nu-şi poate manifesta adevărata valoare, pentru că toate lucrurile de aici, de jos, nu au valoare decât în măsura în care ele sunt în contact cu Dumnezeu. Singur Dumnezeu, de la începutul acestei lumi, este Cel care poate conferi adevărata valoare şi viaţă.

* Adevărata natură a lui jiva este eternul sat-cit-ananda (Pura Existenţă, Pura Conştiinţă, Pura Beatitudine). Dar egoismul a ridicat atâtea bariere şi limite (upadhis) în calea noastră încât adevărata noastră natură divină a fost uitată.

* Tot astfel cum o lampă nu poate arde fără ulei, nici omul nu poate exista fără Dumnezeu.

* Atât timp cât sufletul este înlănţuit, el se identifică cu jiva. Dar acelaşi suflet, dacă este eliberat de lanţurile sale, este Shiva.

* Sufletul individual (jivatman) îşi are reşedinţa în inima omului. El este întocmai ca o bucăţică de fier pentru sufletul universal (Paramatman) care este un imens magnet.

Răul învăluie pe jivatman ca şi cum ar fi murdar de argilă. Dacă această argilă a tendinţelor rele poate fi spălată de lacrimile iubirii (bhakti), imediat magnetul (sufletul universal) va atrage la el fierul (sufletul individual).

* Ca să înţelegeţi ce înseamnă eul individual, gândiţi-vă că după ce puneţi deoparte puţină apă din Gange, numiţi această apă propriul dumneavoastră Gange.

* Dacă veţi arunca o bucăţică de plumb într-un recipient care conţine mercur, ea va fi repede dizolvată. Tot astfel, sufletul individual îşi pierde existenţa sa limitată când se scufundă în oceanul lui Brahman (Dumnezeu).

* A existat odată o păpuşă de sare care a vrut să măsoare adâncimea oceanului. Ea a adus pentru aceasta un fir de sfoară şi un plumb. S-a îndreptat spre malul apei şi a contemplat nesfârşitul ocean care se întindea în faţa sa. Până în acel moment, ea fusese întotdeauna aceeaşi păpuşă de sare, care îşi conservase propria sa individualitate. Dar acum pe măsură ce făcea un pas în plus, intra cu atât mai mult în apă şi în curând ea s-a contopit cu oceanul. Toate particulele de sare care o compuneau s-au topit în apa mării. Sarea din care ea era făcută provenea din ocean şi iată că ea s-a întors în ocean pentru a se uni din nou cu el. „Diferenţierea” se topise în „nediferenţiere”.

Fiinţa umană este ca această păpuşă de sare – egoul este cel care diferenţiază, individualizează. Absolutul, Necondiţionatul, este infinitul ocean sărat.

Păpuşa de sare nu va putea reveni să ne vorbească despre profunzimea marelui ocean. La fel este şi în cazul celui care are fericirea să-L cunoască pe Dumnezeul Absolut în profunzimile insondabile ale stării de nirvikalpasamadhi, care şterge orice individualitate. Nediferenţiat cum este, el nu poate ieşi din nou din adâncuri pentru a explica lumii natura lui Dumnezeu Absolut şi a necondiţionării. Şi dacă vreodată, prin voinţa Mamei sale, va fi posibil pentru păpuşa de sare să revină la stadiul de diferenţiere, ea va trebui să se exprime în funcţie de limitele care îi vor fi impuse, în limbajul diferenţierii; ea va trebui să se comporte ca un locuitor al lumii relative şi fenomenale.

Acesta este motivul pentru care Marele Mister nu poate fi în întregime revelat fiinţelor limitate. Absolutul, Necondiţionatul, nu poate fi exprimat în funcţie de relativ şi de condiţionat. Infinitul nu poate fi descris în limbajul finitului.

* Divinul însuşi este cel care se joacă cu formele umane. El este marele magician şi această fantasmagorie a lui jiva şi jagat (sufletul individual şi lumea sau universul) este spectacolul său. Singur magicianul este real, restul este o iluzie creată de el.

* O marionetă dansează atât timp cât tragem de firele cu care ea este legată, dar imediat ce mâna maestrului se opreşte, ea devine imobilă.

* A fost odată un om sfânt care trăia continuu în stare de extaz şi nu deranja pe nimeni, niciodată. El era considerat nebun de către oamenii obişnuiţi. Într-o zi, s-a aşezat pe un câine şi a început să mănânce şi să dea de mâncare şi câinelui. Acesta era un spectacol ciudat, care a atras o mulţime de curioşi care se amuzau, pentru că omul sfânt ducea alternativ o bucăţică de hrană la gura sa şi o bucăţică la botul câinelui; astfel omul şi animalul mâncau împreună ca doi buni prieteni. Atunci el le-a spus:

De ce râdeţi?

Vishnu este aşezat deasupra lui Vishnu,

Vishnu îl hrăneşte pe Vishnu,

De ce râdeţi voi, o Vishnu?

Râdeţi de ceea ce nu e nimic altceva decât Vishnu.”

*Nu acordaţi prea mare importanţă unei fotografii, pentru că ea nu reprezintă decât corpul. Adoraţi-l mai curând pe Acela care se află în suflet – Divinul.

Despre căutarea lui Dumnezeu

Îl cauţi pe Dumnezeu? Atunci priveşte-l în om! Divinitatea se manifestă în om mai mult decât în orice alt obiect sau fiinţă. Şi caută în jurul tău un om cu iubire de Dumnezeu, în care iubirea înfloreşte şi creşte continuu, un om care trăieşte, acţionează şi îşi închină întreaga viaţă lui Dumnezeu, un om inundat de iubirea pentru El. Într-un asemenea om este încarnat însuşi Dumnezeu.

* Dumnezeu aude orice. El aude de fiecare dată când te rogi plin de credinţă la El şi cu siguranţă se va manifesta pentru tine într-o zi sau alta, chiar dacă această clipă ar fi la sfârşitul vieţii tale.

* Primeşti întotdeauna ceea ce cauţi. Cel care Îl caută pe Dumnezeu ajunge la El; cel care caută bogăţia şi puterea, pe acestea le va avea.

* Cu adevărat, cu adevărat vă spun că cel care Îl caută pe Dumnezeu, Îl va găsi. Verificaţi aceasta în propria voastră viaţă; încercaţi timp de trei zile, şi fiţi siguri că veţi reuşi.

Despre scopul vieţii: comuniunea cu Dumnezeu


* Omul este născut în această lume pentru a realiza comuniunea cu Divinul; este bine să nu uite aceasta şi să nu-şi îndrepte mintea către altceva.


* Este o viaţă fără rost aceea în care, având privilegiul de a te fi născut ca fiinţă umană, nu eşti capabil să-l realizezi pe Dumnezeu.

* Dumnezeu este în toţi oamenii, dar nu toţi oamenii sunt în Dumnezeu. Acesta este motivul suferinţei lor.

* Aşa cum o lampă nu poate arde fără ulei, tot aşa un om nu poate trăi fără Dumnezeu.

* Aşa cum te gândeşti la procese şi curţi de judecată când vezi un avocat, la boli şi dureri când întâlneşti un medic, tot astfel îţi aminteşti de Dumnezeu când vezi un adevărat credincios.

* Aţi venit în această lume cu un corp uman pentru a ajunge la Dumnezeu prin devoţiune şi iubire. Datoria voastră este să faceţi tot posibilul pentru a trăi bhakti (devoţiunea) în faţa picioarelor de lotus ale Domnului. De ce vă preocupaţi de o sută de lucruri diferite? Discuţiile filozofice şi intelectuale nu vă aduc mai multă înţelepciune decât aveţi.

* Realizaţi mai întâi cunoaşterea supremă a lui Dumnezeu şi apoi vor apărea toate bogăţiile lumilor, dar nu încercaţi să faceţi invers. Dacă urmăriţi o viaţă mondenă înaintea spiritualizării fiinţei voastre, atunci vă veţi pierde pacea sufletului vostru.

* Vă gândiţi la reforme sociale? Înainte de a le întreprinde, realizaţi cunoaşterea ultimă a lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că rishi-i (înţelepţii) de altădată renunţau la lume pentru a ajunge la fuziunea cu Divinul. Acesta este singurul lucru necesar de realizat; tot restul vă va fi dăruit, în plus, dacă veţi mai avea atunci şi alte dorinţe. Mai întâi să Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu şi apoi veţi putea să ţineţi discursuri şi să vorbiţi despre reforme sociale.

* Foarte puţini dintre oameni înţeleg că rostul şi finalitatea vieţii umane este fuziunea cu Dumnezeu.

* Dacă realizaţi cunoaşterea Unicului, puteţi cunoaşte totul. Zerourile pe care le-am adăugat cifrei 1 au devenit sute de mii. Dar dacă veţi înlătura cifra 1, nu va mai rămâne nimic. Multitudinea nu are valoare decât prin acest Unic. Întâi este Unicul şi apoi multiplicitatea. Mai întâi este Dumnezeu şi apoi urmează lumea şi celelalte fiinţe individuale (jagat şi jivas).

Despre Graţia lui Dumnezeu

Graţia lui Dumnezeu nu constă în a ne dărui pâinea în fiecare zi. Fiecare părinte este dator să asigure copiilor lui mâncarea. El ne dăruieşte cu adevărat graţia Sa când ne dă puterea de a ne depăşi tentaţiile zilnice.

* Graţia lui Dumnezeu se revarsă zi şi noapte asupra ta. Deschide larg pânzele bărcii tale, dacă vrei să înaintezi rapid pe oceanul vieţii!

* Dacă, prin graţie Divină, puterea renunţării apare într-un om, atunci el poate elimina ataşamentul faţă de dorinţe şi bogăţii şi astfel, el devine liber de toate legăturile lumeşti.

* Aşa cum zorile vestesc răsăritul soarelui, tot aşa, sinceritatea, altruismul, puritatea şi perseverenţa preced graţia lui Dumnezeu.

* Dăruieşte totul lui Dumnezeu, dăruieşte-te pe tine Lui şi atunci toate necazurile şi durerile tale vor dispărea. Atunci vei ajunge să înţelegi că totul se petrece numai prin voia lui Dumnezeu.


ACELASI DUMNEZEU SE UNESTE CU ACELASI DUMNEZEU

Nestemate ale misticii orientale

„Cu toţii trăim măcar o clipă din viaţă în zona cea mai înaltă a existenţei noastre de pură conştiinţă. Atunci simţim o armonie interioară lipsită de orice urmă de agitaţie sau tensiune. În acele momente sufletul este cuprins de solemnitate, probabil o stare asemănătoare de dincolo de moarte. Este fericirea, aşa cum o înţeleg orientalii, fericirea pusnicului eliberat de dorinţe şi conflicte, care pur şi simplu adoră Divinul, în plenitudinea extazului. Nu există cuvinte care să exprime această experienţă, pentru că limbajul poate să descrie doar anumite condiţii de viaţă; el nu are cuvinte pentru a exprima această contemplare tăcută, această linişte paradisiacă, acest ocean de pace care reflectă paradisurile de deasupra şi este în acelaşi timp stăpânul propriei sale adâncimi nemărginite. Lucrurile se întorc la principiul iniţial, în timp ce amintirile devin visuri ale amintirilor. Sufletul devine atunci pura existenţă şi nu mai simte separarea de întreaga universală existenţă. Este conştient de viaţa universală, şi în acel moment devine un centru al comuniunii cu Dumnezeu. Nu are nimic şi nu-i lipseşte nimic. Marii yoghini ai Indiei au cunoscut în profunzimea sa această condiţie a fericirii simple care se îmbină în bucuria existenţei şi non existenţei care nu este nici reflexie nici dorinţă, şi care este dincolo de viaţa morală şi intelectuală: o întoarcere la unicitate, la plenitudinea lucrurilor.” Amiel

Acest mod de a percepe existenţa este perceperea lui BRAHMAN. Din experienţe similare cu cele descrise de Amiel, dar desigur infinit mai măreţe, provin poemele sfântului Ioan al Crucii ce sunt unele din cele mai frumoase poezii spirituale ale tuturor timpurilor. În aforismele sale el spune: ” Pentru a fi Totul, nu-ţi dori să fi nimic. Pentru a şti totul, nu-ţi dori să ştii nimic. Pentru a găsi bucuria totală, nu-ţi dori să te bucuri de nimic.”

A fi, a şti, şi a găsi fericirea corespund lui SAT (pura existenta), CIT (pura constiinta) şi ANANDA (pura beatitudine) din UPANISHADE. Marea problemă a sufletului uman ar putea fi atunci exprimată prin cuvintele lui Hamlet care, aşa cum deseori se întâmplă la Shakespeare, transcend cu mult contextul în care apar: („A fi sau a nu fi?” – aceasta este întrebarea.)

Deşi JNANA, cunoaşterea şi lumina lui Dumnezeu este cea mai înaltă temă din Bhagavad Gita descoperim că în cazul marilor maeştri yoghini BHAKTI, dragostea, este cea care face cu adevărat legătura între om şi Dumnezeu, şi prin urmare şi între oameni. Putem citi în GITA cuvinte asemănătoare celor pe care le-a spus Iisus: „Căci aceasta este făgăduinţa mea, că cel care mă iubeşte nu va pieri. ” (BG.9. 31) „Acela care în unicitatea dragostei, mă iubeşte pe mine în tot ceea ce vede, oriunde ar trăi acest om, el trăieşte într-adevăr în mine. ” Bhagavad Gita nu afirmă că Divinul poate fi atins prin JNANA, pentru că JNANA este însăşi Dumnezeu; dar ea spune iarăşi şi iarăşi că dragostea este mijlocul de a ajunge la Dumnezeu, în care lumina şi dragostea sunt unul şi acelaşi lucru.

„Prin dragoste el mă cunoaşte cu adevărat, cine sunt şi ce sunt.” (BG.18.55), şi „Numai prin dragoste oamenii pot să mă vadă şi să mă cunoască şi să vină la mine. ” (BG.2. 54)

Socrate ne spune că dragostea este mesagerul între zei şi oameni, iar sfântul Ioan al Crucii ne spune că: „Numai dragostea este cea care uneşte sufletul cu Dumnezeu”. Sfânta Tereza, în felul său simplu spune: „Ceea ce contează este să nu gândeşti mult, ci să iubeşti mult”, şi ea adaugă faptul că: „Dragostea pentru Dumnezeu nu trebuie construită în imaginaţie, ci trebuie încercată prin fapt.” Aceste minunate idei şi multe altele scrise şi trăite de mari mistici creştini, idei pe care le voi mai dezvolta și în viitori sunt totodată recunoscute ca fiind perfect integrate în spiritul Upanishadelor sau al BhagavadGitei. Viziunea lui Dumnezeu reprezintă graţia divină; dar graţia divină este răsplata pentru dragostea omenească.

Descoperim deci luînd contact cu filozofia şi spiritualitatea indiană care a făcut din Yoga o cale de cunoaştere şi comuniune cu Dumnezeu că dragostea se îmbrăţişează cu lumina, dragostea este puterea care mişcă universul, zâna vieţii, noaptea morţii şi noua zi de după moarte. Pulsaţia acestui univers ne trimite un mesaj de dragoste, şi ne spune că întreaga creaţie provine din iubire, că iubirea stimulează evoluţia şi că la sfârşitul timpurilor dragostea va întoarce lucrurile înapoi spre eternitate. Aşa cum mintea raţională poate vedea că întreaga materie este energie, spiritul poate vedea că întreaga energie este dragoste, şi că orice lucru din creaţie poate fi o ecuaţie matematică pentru minte şi un cântec de dragoste pentru suflet. Iubirea ne conduce către Lumină: BHAKTI (calea iubirii si devotiunii) ne conduce către JNANA (calea cunoasterii si inelepciunii), iar JNANA este bucuria lui BRAHMAN-DUMNEZEU, bucuria infinitului.

Ceea ce este finit tânjeşte după infinit, şi înlăuntrul nostru simţim regretul lucrurilor trecătoare; dar dincolo de lacrimile omeneşti este curcubeul bucuriei. Putem iubi infinitul în tot şi deci putem găsi bucurie în orice, după cum a fost exprimat atât de frumos în Brihad-Araniaka Upanishad: „Nu pentru dragostea de soţ ne este drag soţul; ci din dragostea sinelui din soţ ne este drag soţul. Nu pentru dragostea de soţie ne este dragă soţia, ci din dragostea sinelui din soţie ne este dragă soţia. Nu pentru dragostea de copii, ne sunt copii dragi; ci din dragostea sinelui din copii ne sunt copii dragi. Nu pentru dragostea de tot ne este drag totul; ci din dragostea sufletului din toate ne este totul drag.”

Ascultând şi trăind în spiritul Yogăi descoperim o viaţă a Luminii şi Dragostei. Ascultând învăţăturile marilor maeştri ai Indiei ni se revelează măreţia întregului univers; dar aşa cum minunăţia stelelor de pe cer este revelată doar în liniştea nopţii, frumuseţea înţelepciunii lor se reflectă numai în liniştea sufletului. Putem începe încă din copilărie să simţim frumuseţea şi minunea acestui univers la care participăm fiecare prin acţiune şi aceasta conduce la una dintre cele mai sublime concepţii omeneşti. Întreaga viaţă este acţiune, dar fiecare acţiune măruntă şi limitată este o dizolvare în Infinit; după cum inspiraţia se asemănă cu primirea darului vieţii, iar expiraţia cu dizolvarea în Viaţa Infinită. Fiecare acţiune măruntă pe care o facem în timpul vieţii, oricât de umilă, poate deveni un act de creaţie şi prin urmare un mijloc de eliberare, pentru că în orice creaţie autentică se îmbină finitul cu Infinitul, simţit în bucuria creaţiei. Când viziunea este pură şi când creaţia este pură, atunci apare totdeauna bucuria. Descoperim că ne putem apropia de Dumnezeu fiind la rândul nostru ca nişte mici dumnezei care ne creem pe noi înşine creind totodată şi universul existenţial pe care ni-l merităm. Trăind în felul acesta, viaţa noastră este presărată cu noi şi noi miracole şi la un moment dat simţim nevoia să vorbim direct cu Dumnnezeu şi să îi cerem precum îi cere Arjuna lui Krishna: „Vorbeşte-mi din nou despre puterea şi gloria ta, pentru că eu niciodată nu mă satur, niciodată, să îţi ascult aceste cuvinte despre viaţă.” (BG10.18)

Care este esenţa învăţăturilor acestor maeştri spirituali ai Indiei pe care i-am ales pentru a ne bucura şi înălţa sufletul? Ca şi în primul articol din ”Nestemate ale misticii crestine” această esenţă este viziunea lui Dumnezeu manifestat în întreaga creaţie, şi a întregii creaţii în Dumnezeu.

Aceasta este viziunea lui ARJUNA în Bhagavad Gita: “Dacă lumina a o mie de sori ar răsări pe cer, splendoarea aceea ar putea fi comparată cu strălucirea Spiritului Suprem.”(BG 2,12)

Adevăratul progres al omului pe pământ este progresul viziunii interioare. Există un progres în ştiinţă, dar este el în armonie cu progresul spiritual? Ne dorim un progres ştiinţific, dar oare ne dorim şi un progres moral? Nu este de ajuns să avem mai mult, nici să ştim mai mult, ci să trăim în spirit cât mai mult, şi dacă vrem să trăim la modul spiritual trebuie să descoperim iubirea. Dragostea este ca „o comoară ascunsă pe un câmp” şi acest câmp, spun toate cărţile şi învăţăturile sacre, îl reprezintă propriul nostru suflet. Aici se găseşte comoara pentru a cărei descoperire fiecare dintre noi poate să abandoneze fără nici o părere de rău toată bogăţia efemeră a acestei lumi

Viziunile spirituale ale omului se confirmă şi se luminează una pe cealaltă. Avem măreţia cosmică a hinduismului, originile orale ale lui Zarathrustra, fericirea în adevărurile lui Buddha, victoria spirituală a Jainismului, iubirea simplă a lui Tao, înţelepciunea lui Confucius, poezia Shintoismului, Dumnezeul lui Israel, strălucirea izbăvitoare a Iubirii Creştine, gloria Dumnezeului islamic, armonia Sikhisilor. Toate viziunile spirituale ale omului provin în totalitate din Lumina Unică. În ele se găsesc flăcări ce ard pentru gloria lui Dumnezeu.

Ceea ce este finit în om tânjeşte după Infinit. Dragostea care mişcă stelele mişcă şi inima omului, şi o lege a gravitaţiei spirituale îi conduce sufletul către Sufletul întregului univers. Omul vede soarele prin intermediul luminii sale şi vede Spiritul prin lumina propriului său spirit lăuntric. Radiaţia frumuseţii eterne străluceşte peste acest vast univers, şi în momentele de contemplaţie putem vedea Eternul în lucruri trecătoare. Acesta este mesajul tuturor marilor maeştri şi învăţători spirituali şi întreaga poezie şi artă şi frumuseţe sunt numai o variaţie infinită a acestui mesaj.

Dacă citim scripturile şi cărţile înţelepciunii din lumea întreagă, dacă considerăm multiplele experienţe spirituale înregistrate în scrierile trecutului, găsim o singură credinţă spirituală, şi această credinţă este bazată pe o viziune a Adevărului. Nu adevărul legilor naturii descoperite de mintea oamenilor în mod gradat, ci ADEVĂRUL EXISTENŢEI noastre.

Deci vă propun să parcurgem într-o stare meditativă şi postarile de articole ale acestei a doua categorii (”Cuvinte din Lumina – Nestemate ale misticii orientale”) culese din mistica indiană şi yoghină. Vom regăsi în cazul tuturor maeştrilor aceeaşi credinţă aş putea spune cutremurătoare, o credinţă bazată pe viziunea şi realizarea spirituală supremă. În această viziune descoperim Lumina. O vom întrezări oare întrucâtva şi noi? Aceste cuvinte ne cheamă la Dragoste şi Viaţă. Oare le vom auzi?

Fiecare moment al vieţii noastre poate fi începutul unor lucruri mari.

RUGACIUNEA INIMII – Ep.2

Isihasmul ca şcoală spirituală se dezvoltă în sihăstriile Sinaiului şi are ca întemeietor pe Sfântul Ioan Scărarul; el se adresează celor care vizau perfecţiunea în pustnicie, în marea izolare unde aspirantul se simte singur cu Dumnezeu. Ea impune o detaşare atât de mare faţă de tot ceea ce este lumesc încât omul ajuns în acest stadiu poate trăi chiar fără hrană trupească, asemenea îngerilor. Această stare presupune dezrădăcinarea din minte şi suflet a oricăror idei sau gânduri şi scufundarea în pacea adusă de tăcerea sufletului, ideal suprem de spiritualitate şi paradis coborât în inimă.

Isihasmul, sub orice formă istorică, este cultul înflăcărat al numelui lui Iisus. Omul aflat în rugăciune nu e în stare singur să biruie închipuirile fanteziei şi mai ales ideile ce-i năvălesc în minte. Şi de aceea e nevoie de invocarea numelui lui Iisus; numele acesta “mai dulce decât raza mierii” străluceşte ca soarele şi e focarul în jurul căruia se organizează întreagă această spiritualitate.

Numele lui Iisus rostit necontenit înăuntrul sufletului, “ţinut în inimă”, are darul de a distruge “vrăjmaşii duhovniceşti” şi de a iradia lumina divină. “Căci nu există în cer sau pe pământ o armă mai puternică” spune Ioan Scărarul. “Precum apa singură mişcă roata şi piatra morii, aşa şi prea dulcele nume al lui Iisus, împreună cu amintirea lui Dumnezeu care trăieşte întreagă în Iisus, mişcă mintea în rugăciune.” Astfel prezenţa lui în suflet are  darul de a izgoni ultimele frânturi de ganduri pertubatoare şi totodată de a spori flacăra rugăciunii. Numele Lui este un har adăugat puterilor omeneşti în rugăciunea însoţită de atenţie focalizată.

Textul rugăciunii este scurt: “Doamne Iisuse, miluieşte-mă !” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !”; rugăciunea lui Iisus trebuie rostită fără încetare, adică trebuie repetată la infinit pentru a-şi arăta roadele miraculoase. Pare o imposibilitate pentru un începător, dar rugăciunea neîncetată e poruncită de Iisus: „Privegheaţi şi vă rugaţi !” şi repetată de Apostoli: „Rugaţi-vă neîncetat!” Căci rugăciunea nu e altceva decât menţinerea sufletului în prezenţa lui Dumnezeu. În privinţa efortului şi tenacităţii necesare pentru a realiza ceva atât de greu, Sf. Ioan Scărarul are o vorbă admirabilă: „E cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu cel care face tot binele pe care îl poate; dar e şi mai mare în ochii Săi cel care, cu sinceră umilinţă, se trudeşte să facă mai mult decât poate.” După o practică îndelungată, rugăciunea lui Iisus ajunge ca o a doua natură a noastră sau ca respiraţia. Călugării sinaiţi recomandă chiar să fie inspirată odată cu suflul de aer tras în plămâni. Ea va ajunge astfel să se repete de la sine şi în timpul somnului, adeverind versetul din Cântarea Cântărilor: „eu dorm, dar inima mea veghează.”

Rugăciunea lui Iisus se poate face prin monologare rostită – şi atunci seamănă cu psalmodia, prin monologare în gând – şi atunci e o meditaţie, sau în stadiul cel mai înalt, ea curge de la sine şi atunci e Duhul Sfânt care se roagă în noi. Ea începe de regulă în meditaţie şi se sfârşeşte în contemplaţie. Sf. Ioan Scărarul spune: „pentru a merita acest mare dar, ai grijă să lepezi toate distragerile cu mare curaj când începi rugăciunea, continuă apoi aplecând cu putere spiritul la meditarea cuvintelor din care e alcătuită, în sfârşit s-o duci la capăt printr-o sfântă răpire în Dumnezeu.” Efectele ultime ale rugăciunii lui Iisus sunt, după Sf. Ioan Scărarul, o lumină infinită pe care o vedem cu ochii minţii în „văzduhul inimii”; noi înşine ne vedem străvezii în toate amănuntele alcătuirii noastre, prin această lumină şi tot prin ea contemplăm adâncul misterelor divine; paradisul ceresc ne apare astfel oglindit în profunzimile sufletului ca soarele în fundul apei. În această răpire, dragostea lui Hristos ne ridică până la perfecţiunea serafimilor, căci rugăciunea îndeplineşte în suflet slujba îngerilor, după cum spune Sf. Ioan Scărarul. Practicantul rugăciunii îşi vede propriul corp transfigurat în lumina dumnezeiască, datorită conştiinţei harului care îl face să simtă că trupul său este templu al Duhului Sfânt.

Una dintre cele mai frumoase şi vii mărturii despre transformările lăuntrice survenite în timpul rugăciunii inimii o găsim în  lucrarea „Pelerinul rus”. Un autor neidentificat descrie lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus în inima lui; cu simplitate şi iubire arată cum a aflat de această rugăciune, cum i-a devenit dragă şi a început să-l lumineze:

„Auzisem la biserică şi citisem în Biblie că trebuie să ne rugăm neîncetat, totdeauna şi oriunde, nu numai când lucrăm sau când veghem, dar chiar şi în somn. […] Nu pot pricepe în ce fel aş putea ajunge acolo. Dorul meu e nestăpânit ca şi setea de a cunoaşte: zi şi noapte nu pot uita. Am umblat la biserici, am ascultat predici, am citit şi mi-am frământat mintea, dar, cu toate acestea, n-am putut găsi ceea ce îmi trebuia, rămânând astfel în nelinişte şi în îndoială. Cum poate duhul nostru să fie totdeauna aţintit numai spre Dumnezeu, să nu se dezlipească niciodată de El şi să se roage cu statornicie?”

Bătrânul care îl învaţă pe căutătorul pelerin, se bucură că are un elev dornic de cunoaştere: „Mulţumesc lui Dumnezeu, frate mult iubit, că ai putut deştepta în tine acest dor măreţ de a cunoaşte rugăciunea lăuntrică! Să vezi în asta chemarea lui Dumnezeu !

Rugăciunea lăuntrică neîntreruptă către Iisus este o chemare cu buzele, statornică şi fără odihnă, a dumnezeiescului Nume al lui Iisus Hristos, în duh şi în inimă; este încredinţarea neclintitei Sale prezenţe şi cererea cu umilinţă a harului în timpul oricărei lucrări, în toată vremea, în tot locul, până şi în somn. […] Stai singur şi liniştit, pleacă-ţi capul, închide-ţi ochii, răsuflă uşor şi închipuie-ţi că priveşti în propria-ţi inimă. Adună în inimă toate gândurile din sufletul tău. Răsuflă şi zi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Fă rugăciunea mişcând uşor buzele, sau rosteşte-o în minte. Urmăreşte să alungi de la tine toate celelalte gânduri. Fii liniştit, fii răbdător şi repet-o cât poţi de des.” Aflând acestea, pelerinul se angajează paznic la o grădină, locuieşte într-o baracă de paie şi începe rugăciunea:

„La început îmi părea că merge bine, dar, încetul cu încetul, începui să simt o mare greutate. Mă cuprinsese oboseala şi somnul şi un nor gros de gânduri străine mă învăluia.”

Speriat, pelerinul se întoarce la bătrân să afle ce se petrece cu el şi de ce se simte astfel. Răspunsul a fost:

„Dragă frate, este războiul lumii întunericului care se dă în tine: acestei lumi infernale nimic nu-i e mai groaznic decât curăţenia inimii tale; ea încearcă să te întoarcă şi să te împiedice de a învăţa rugăciunea.[…] Iată mătăniile mele. Ia-le şi zi rugăciunea de 3000 de ori pe zi. Repet-o încet, fără grabă, dar exact de 3000 de ori pe zi.”

Pelerinul notează apoi experienţa: „timp de 2 zile mi-a fost neînchipuit de greu. Apoi, îndată ce mă opream, îmi revenea nevoia de a mă ruga, şi iar a mă ruga, îmi venea imediat şi o făceam liber şi voios, fără nici o sforţare.”

Bătrânul îl sfătuieşte acum să se roage de 6000 de ori pe zi, apoi de 12000 de ori.

„La început, această repetare neîncetată a rugăciunii îmi aducea oarecare oboseală; limba şi fălcile îmi păreau ca paralizate; simţeam o jenă în gât şi la pumnul mâinii stângi cu care îmi învârteam mătăniile. Era foarte neplăcut; eu totuşi mă sileam să mă rog în continuu. […] Apoi, obişnuindu-mă din ce în ce mai mult, căpătam voia cea bună şi plăcerea. Într-o dimineaţă mi s-a petrecut să fiu ca şi deşteptat de rugăciunea mea. Am voit să rostesc rugăciunile obişnuite ale dimineţii, dar limba se îndărătnicea să le pronunţe; toate dorinţele mele se strânseseră într-una singură: aceea de a rosti rugăciunea lui Iisus. De îndată ce o reluam, mă simţeam vesel şi uşurat. Buzele şi limba pronunţau singure cuvintele, fără ajutorul meu. Toată ziua am petrecut-o în cea mai mare mulţumire, mă simţeam dezlipit de orice alt lucru, trăiam ca într-o altă lume.”

Întors la bătrân chiar înainte de moartea acestuia, pelerinul primeşte ultimele îndrumări verbale:

„E o stare cu neputinţă de descris, iar dobândirea acestei reculegeri mistice este o prevestire pe pământ a fericirii cereşti. O asemenea fericire este păstrată acelora care caută pe Dumnezeu în simplitatea inimii iubitoare. Acum îţi dau îngăduinţa să repeţi rugăciunea cât vei vrea şi cât vei putea.” Pelerinul notează:

„Am petrecut toată vara în neîncetata rugăciune a lui Iisus Hristos şi resimţeam în suflet o pace adâncă. Visam uneori că mă lăsam în voia rugăciunii. Când întâlneam pe cineva, toţi oamenii fără deosebire îmi erau dragi ca şi când mi-ar fi fost rudele cele mai apropiate. […] Durerile simţurilor au încetat de la sine; nu cugetam la nimic altceva decât la rugăciunea mea, pe care duhul meu începea s-o asculte şi căreia inima îi împărtăşea uneori o căldură plăcută. […] Coliba mea singuratică era ca o sală de sărbătoare şi nu ştiam cum să mai mulţumesc lui Dumnezeu de a fi trimis o călăuză şi un stăpân atât de slăvit unui păcătos ca mine.[…] Lumea toată era bună cu mine; mi se părea că toţi mă iubesc.”

„Merg câteodată 70 de km pe zi şi nu-mi dau seama că am mers; simt numai că m-am rugat. Când frigul ascuţit îmi îngheaţă oasele, repet rugăciunea cu mai mult foc şi mă simt din nou încălzit. Când începe să mă chinuie foamea, chem mai adesea Numele lui Iisus Hristos şi uit că mi-e foame. Când mă îmbolnăvesc şi mă dor spatele, picioarele, mâinile, ascult cuvintele rugăciunii şi nu mai simt dureri. […] Singurul lucru pe care-l doresc este să mă rog fără odihnă şi, când mă rog, inima mi-e plină de dulceaţă. Am pribegit multă vreme şi prin multe locuri, în tovărăşia rugăciunii lui Iisus, care mă întărea şi mă mângâia pretutindeni, în toate nenorocirile.”

“După o bucată de vreme am simţit că rugăciunea se coborâse, de la sine, de pe buze în inimă; mi se părea, cu alte cuvinte, că inima, în fiecare zvâcnitură, repeta singură cuvintele rugăciunii: 1 Doamne, 2 Iisuse, 3 Hristoase… etc. Încetai să mai pronunţ rugăciunea cu buzele şi nu făceam altceva decât să ascult cu băgare de seamă ceea ce spunea inima. Mi se părea că ochii mi se cufundau înlăuntrul ei şi mă gândeam la vorbele bătrânului răposat care îmi descrisese acest sentiment de fericire.

Mai la urmă am simţit în inimă ca o uşoară durere şi în suflet o dragoste atât de mare pentru Iisus Hristos încât mi se părea că dacă L-aş vedea numai, I-aş cădea la picioare, I le-aş cuprinde în braţe, Le-aş săruta de mii de ori şi, cu şiroaie de lacrimi, I-aş mulţumi că mi-a dăruit dragostea şi harul Său, o asemenea mângâiere, mie, nevrednica Sa zidire. Simţeam după aceea în inimă şi în piept o căldură binefăcătoare, ce nu se poate spune.”

Într-o seară pelerinul a fost atacat şi jefuit, singurele lui comori, Biblia şi Filocalia fiindu-i luate odată cu straiţa. El a plâns, dar nu de durerea fizică (pentru că jefuitorii îl loviseră la cap), ci de pierderea învăţăturilor scrise: “O! nenorocit este cel ce şi-a pierdut cea dintâi şi cea de pe urmă comoară, fără să fi avut timpul să se întărească deplin!” Apoi îl visează pe bătrânul sfătuitor: “E o învăţătură pentru tine! Nu trebuie să te legi de lucrurile pământeşti; ca să mergi la cer trebuie să fii liber. Dumnezeu vrea să renunţi la toate poftele şi la toate vrerile, pentru ca să te supui în întregime voii Sale. Aşa că mângâie-te şi crede că nici o ispită nu va veni, care să fie peste puterea omenească! Odată cu ispita, Dumnezeu face albie ispitei, dându-vă putinţa de a răbda.”

Prin voia lui Dumnezeu în curând pelerinul îşi regăseşte cărţile. Apoi notează:

“Când, în sfârşit, mă rugam în intima reculegere a inimii, tot ce mă înconjura mi se părea plin de încântare şi de uimire: arborii, iarba, păsările, pământul, aerul, lumina toate păreau că se roagă lui Dumnezeu şi îi oferă laudele şi închinarea lor.” După îndelungi căutări, pelerinul găseşte adăpost şi linişte într-un bordei, în pădure şi notează: “Cum aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile Sale? Ceea ce mă atrăgea, ceea ce doream cu atâta ardoare, toate se înfăptuiau într-un chip neaşteptat.” “Cu ochii închişi, concentrând toate puterile închipuirii, îndreptam spre inimă privirea spirituală. (…) La început simţeam cum mă cuprinde un fel de zăpăceală. Puţin câte puţin însă, după o vreme, am putut să-mi dau seama de inimă şi de mişcările ei, şi, cu ajutorul răsuflării, puteam să introduc în ea şi să scot rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne învaţă sfinţii: Grigorie, Calist şi Ignatie. Trăgând aerul, priveam cu duhul în inimă şi ziceam: Doamne Iisuse Hristoase, dându-l afară, ziceam: miluieşte-mă. O făceam mai întâi timp de un ceas, apoi câteva ceasuri şi către sfârşit, aproape toată ziua. (…) “După aproape 3 săptămâni am simţit în inimă o oarecare durere, întovărăşită în acelaşi timp de o căldură şi de o bucurie neînchipuit de plăcute. Aceasta îmi da, încă şi mai mult, dorinţă şi îndemn spre rugăciune; toate gândurile îmi erau împăcate, trăiam sentimentul unei mari bucurii şi al unei mari descătuşări de orice greutate, eram transfigurat ca şi în vis. Simţeam o dragoste arzătoare pentru Iisus Hristos şi pentru toate făpturile lui Dumnezeu. Ochii mi se înecau în lacrimi de recunoştinţă către Dumnezeu. Judecata mea cea slabă atât de mult se luminase, că puteam să contemplu şi să înţeleg lucrurile la care mai înainte nici nu îndrăzneam să visez. Uneori străbătea întreaga mea fiinţă senzaţia unei adevărate şi fericite călduri şi în cugetare simţeam că Dumnezeu e pretutindeni. La simpla chemare a numelui lui Iisus mă simţeam copleşit de fericire. Înţelegeam acum ce vor să zică cuvintele “Împărăţia lui Dumnezeu e în voi”. Mă obişnuisem pe deplin cu rugăciunea; o simţeam vibrând necontenit de la sine înlăuntrul inimii mele, nu numai când eram treaz, dar chiar şi în somn, fără întrerupere, nici măcar pentru o clipă, orice aş fi făcut şi orice aş fi gândit să fac. Sufletul meu aducea necontenit laude lui Dumnezeu şi inima mi se pierdea într-o bucurie fără de margini.”

În acea vreme pelerinul primea învăţături în vis şi le nota: “Învăţătorul trebuie uneori să rabde ocări şi să sufere pentru ucenicii săi. (…) Acei ce se roagă mult, vor fi cercetaţi de cele mai groaznice şi mai crude ispite. (…) Voi, copiii mei, voi aţi învins (ispitele), fiindcă cel ce locuieşte în voi, e mai tare decât cel ce locuieşte în lume.” Sau: “rugăciunea lăuntrică, înţelegerea prin contemplaţie, precum şi toate celelalte mijloace de înălţare a sufletului, nu trebuie să le păstrăm doar în mintea noastră, ci să le avem scrise, să le povestim şi altora prin viu grai, din dragoste pentru toţi şi pentru mântuirea tuturor.” “Trebuie numai să faci tot ce e cu putinţă ca să te fereşti de deşertăciune şi să iei bine seama să nu semeni în vânt învăţătura dumnezeiască.”

În continuare, pelerinul se roagă, dar îi şi învaţă pe cei dornici de rugăciune. Roadele strădaniei sale lăuntrice se arată mereu: “Rugăciunea mă umplea din ce în ce mai mult de fericire; o dragoste neţărmuită pentru Iisus Hristos îmi inunda inima; şiroaie de viaţă nouă se revărsau de sus şi treceau prin toate mădularele mele. Chipul lui Iisus atât de mult mi se întipărise în duhul meu, încât mi se părea că văd, cu propriile-mi priviri, toate faptele din Evanghelie, şi aceasta mă mişca şi mă bucura nespus de mult.” Povestind discuţia cu nişte oameni iubitori de Dumnezeu, pelerinul scrie: “În vreme ce vorbeam astfel, simţii înlăuntrul meu o puternică cutremurare: rugăciunea se aprinsese cu văpăi în inimă (…) De odată mi se păru că văd scânteind înainte-mi ceva asemănător chipului duhovnicului meu. (…) În acelaşi timp simţeam ca şi cum duhul duhovnicului meu era în mine şi mă lumina. O nouă lumină se aprinsese în sufletul meu. (…) Uneori mă simţeam atât de uşor, încât nu-mi mai observam trupul. Nu mergeam, ci pluteam în văzduhuri.”

După ce a început să-i înveţe pe alţii, pelerinul a fost mai greu încercat şi rezumă astfel experienţa: “După o bucată de vreme am încercat în inimă un asemenea fior, o asemenea teamă, ca de ameninţarea unei mari nenorociri; gânduri negre mă năpădeau şi mi-am adus aminte de cuvintele Sf. Ioan Carpatinul: “Învăţătorul este adesea supus păcatului şi nevoit să suporte nenorocirile şi ispitele, pentru acei pentru care el a fost folositor duhovniceşte.” Luptam împotriva acestor gânduri rele şi îmi dublam dorul de rugăciune.” Pelerinul se întâlneşte apoi cu un tânăr care dobândise rugăciunea într-o noapte de spaimă cumplită, prin inspiraţie divină:

“În depărtare se auzea urletul unor lupi care îmi insuflau o teamă atât de mare încât mi-era părul măciucă. Cu cât mă afundam mai mult în codrul sălbatic, cu atât toate lucrurile din jur mi se păreau mai înfiorătoare. Atunci am căzut în genunchi, mi-am făcut cruce şi am strigat din toate puterile mele: “Doamne Iisuse Hristoase , miluieşte-mă!”. De îndată ce am rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a uşurat în aşa măsură încât ai fi zis că nici o tristeţe n-a umbrit vreodată inima mea, care acum se simţea aşa de bine încât mi se părea că luasem zborul spre înălţimea cerului… De bucurie am început să rostesc neîncetat această rugăciune; nu ştiu cum a trecut noaptea; când mi-am revenit din nou în simţiri am văzut că se făcuse ziuă, iar eu stăteam mereu în genunchi, în acelaşi loc.” Tânărul îi mărturiseşte pelerinului că rugăciunea i-a deveni nelipsită, dar stările lăuntrice alternează, întunecate sau luminoase: “simt uneori o mare bucurie, iar alteori sunt cuprins de greutate, plicitiseală şi deznădejde.” Pelerinul îl învaţă că toate aceste stări sunt folositoare dacă apar în rugăciune: “uşurinţa, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru nevoinţa rugăciunii, iar greutatea, întunecimea, uscăciunea dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul, iar prin această folositoare răbdare, îl mântuie, pregătindu-l cu toată smerenia să guste viitoarea dulceaţă harică.”

Într-o altă discuţie la care participă pelerinul, se lămuresc 5 prejudecăţi care împiedică pe oameni să se roage.

1. Nu mă rog pentru că nu am timp sau nu merg la biserică.

În legătură cu depăşirea acestei false piedici, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “nimeni nu trebuie să se înfăţişeze cu răspunsul că cel ce este ocupat cu grijile vieţii nu se poate ruga întotdeauna, aşa cum nu se poate ruga nici cel care nu are putinţa de a veni la biserică. Pretutindeni, oriunde te-ai afla, poţi să ridici un jertfelnic lui Dumnezeu în mintea ta prin mijlocirea rugăciunii. În acest chip, e potrivit să te rogi şi în piaţă, şi în călătorie, şi lângă tarabă, şi în atelier. Oriunde, în orice loc, poţi să te rogi.”

2. Nu mă rog continuu pentru că am îndeletniciri intelectuale care îmi ocupă mintea în întregime.

“În timpul îndeletnicirilor trupeşti e cu putinţă să se săvârşească rugăciunea neîncetată, căci nu cere o adâncire încordată, nici multă luare aminte şi de aceea mintea mea poate în vremea lucrului să se cufunde în rugăciune neîncetată, iar gura să o urmeze în rostirea ei. Dar când trebuie să mă îndeletnicesc cu ceva ce este în legătură numai cu puterea minţii, cum e cititul, cugetarea adâncă, compunerea, cum mă mai pot ruga cu mintea şi cu gura? Fiindcă rugăciunea este o lucrare ce ţine de minte, atunci cum i-aş putea da aceleiaşi minţi două îndeletniciri diferite?”

Răspunsul la această întrebare presupune mai întâi clarificarea esenţei rugăciunii, care se află dincolo de cuvintele care o compun. Taina rugăciunii este astfel revelată în Filocalia: „A te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria către Dumnezeu, să umbli ca şi cum Dumnezeu ar fi în faţă în orice loc; adevărata rugăciune trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi inima curate, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie.” Iată de ce rugăciunea adevărată este şi trăirea intensă a simţământului că te afli în prezenţa lui Dumnezeu, atenta reamintire plină de sfinţenie, lumină, pace că Dumnezeu este cu tine în orice clipă. Astfel e rugăciunea fără cuvinte a celui care are îndeletniciri intelectuale. Acest adevăr poate fi ilustrat prin următoarea pildă: imaginează-ţi că viaţa ta se află în mâinile unui împărat atotputernic, ce îţi porunceşte să dezlegi o cugetare în legătură cu o problemă dificilă, dar să faci aceasta la picioarele tronului său, fiind şi el de faţă. Sunt încredinţat că, oricât ai fi de adâncit în cugetarea ta, totuşi gândul că împăratul e de faţă, că în mâinile lui se află viaţa ta şi că el te stăpâneşte întru totul, nu-ţi va îngădui să uiţi că judeci nu undeva într-o singurătate, ci într-un loc care îţi solicită bunăvoinţă, supunere, stimă. Tocmai acest simţământ viu, de nemijlocită apropiere cu Împăratul, reprezintă adevărata rugăciune fără cuvinte, ce trebuie practicată în timpul cât lucrăm cu mintea.

Cât despre cei avansaţi în rugăciunea lui Iisus, care au dobândit acest har prin îndelungată deprindere şi mila lui Dumnezeu, aceştia nu-şi întrerup rugăciunea neîncetată nici în timpul somnului, nu numai în timpul unei cugetări adânci. La cei desăvârşiţi, lucrarea inimii capătă o putere atât de mare în chemarea lui Iisus, încât sufletul se află într-o necurmată revărsare de rugăciune fără să ţină seama de îndeletnicirea trupească sau mentală.

3. Nu încep să practic rugăciunea lui Iisus pentru că nu simt nimic când o rostesc; e doar ceva mecanic, steril care nu are cum să-mi aducă foloase.

Sfinţii părinţi în Filocalia arată că rugăciunea făcută în numele lui Isus Hristos are putere “de sine lucrătoare”, adică repetarea ei chiar mecanică, fără simţire lăuntrică, un timp suficient de lung, zilnic, aduce treptat trezirea inimii şi a minţii. “Cei care gândesc astfel nu cunosc taina care se descoperă până la urmă mulţumită acestei practici mecanice. Ei nu pot cunoaşte cum acest strigăt făcut cu gura, dar des, se preface pe nesimţite într-un adevărat strigăt pornit din inimă care pătrunde adânc înăuntru  devenind viu şi plăcut; se produce parcă ceva firesc pentru suflet, îl luminează, îl hrăneşte şi îl duce la unirea cu Dumnezeu. Tâlcul acestei rugăciuni făcută cu gura, repetată des şi neîncetat printr-o rostire timp îndelungat, înalţă pe om spre cele cereşti şi uşurează unirea minţii cu Dumnezeu. Şi tocmai această deprindere se preface într-un fel de temelie, în sensul că mintea începe să asculte lucrarea pe care gura o face mecanic, iar mai apoi mintea devine izvor de dulceaţă şi adevărată rugăciune coborâtă în inimă. „

Aici trebuie menţionat că nu orice rugăciune are eficienţă dacă e rostită la început fără atenţie sau simţire interioară; rugăciunea isihastă are specificul ei cu totul aparte care îi conferă eficienţă chiar şi în asemenea condiţii. Nu este de dorit să ne tolerăm lipsa de focalizare sau lenea mentală bazându-ne pe această particularitate; ea a fost menţionată doar pentru situaţiile de excepţie (minte agitată, inimă împietrită) şi numai în fazele de început. Prin puterea lui Dumnezeu, datorită chemării noastre stăruitoare, gândul se va focaliza, iar inima se va umple de iubire.

4. Nu încep să practic rugăciunea inimii pentru că mă tem de propria înşelare şi amăgire, deşi calea rugăciunii mă atrage.

Sfinţii părinţi ne învaţă ca atunci când Îl chemăm pe Dumnezeu trebuie să credem şi să avem curaj. Chiar dacă unii au căzut într-o proprie înşelare sau nebunie, asta a fost din pricina mândriei şi a lipsei de îndrumare. Dar, chiar dacă s-ar petrece o astfel de ispită, asta aduce îmbogăţirea experienţei şi ne apropie încununarea; căci, în timp ce îngăduie ispita, Dumnezeu ne acoperă grabnic cu ajutorul Său. Frica de a urmări cu atenţie şi a participa la viaţa noastră lăuntrică este zadarnică şi înşelătoare, oprindu-ne tocmai de la apropierea de Dumnezeu adică lipsindu-ne de perceperea lucrării lui Dumnezeu în inima noastră. În acest sens, sfântul Filotei Sinaitul spune: “mulţi dintre călugări nu-şi înţeleg înşelăciunea minţii lor pe care o suportă de la demoni; adică ei se nevoiesc cu stăruinţă numai într-o singură lucrare (în faptele bune din afară), iar când e vorba de viaţa sufletului, adică de contemplarea lăuntrică, nu se îngrijesc, ca unii ce sunt neluminaţi şi necunoscători. Şi chiar de vor auzi despre alţii că lucrează într-înşii harul în chip lăuntric, vor socoti acest lucru drept o înşelare, din pricina invidiei.” Iar sfântul Grigore Sinaitul spune în Filocalia că “lucrarea inimii nu poate fi înşelătoare, aşa cum poate fi lucrarea minţii”.

5. Sunt prea păcătos ca să mă rog.

Deznădejdea este cel mai ucigător păcat, este arma de căpetenie mânuită de lumea întunericului împotriva noastră. Preacuviosul Nichita Stetatos spune că dacă ai cădea chiar în adâncul răutăţii iadului, nici atunci să nu deznădăjduieşti, ci să te întorci de îndată către Dumnezeu şi El va reface repede inima ta căzută în păcat şi-ţi va da o putere mai mare ca înainte. Prin urmare, după orice cădere şi după orice rănire săvârşită în inimă de păcat, trebuie să ne înfăţişăm numaidecât în faţa lui Dumnezeu (adică să ne rugăm) ca să fim vindecaţi şi curăţiţi.

Sfinţii Părinţi, plini de experienţă şi înţelepciune, cunoscând slăbiciunea firii omeneşti, arată că în vremea rugăciunii se ivesc trăiri lăuntrice pline de dulceaţă, plăcute sufletului nostru şi acestea nimicesc lenea şi neglijenţa întru rugăciune (aşa cum fac medicii care amestecă în leacul amar diferite siropuri). Aceste simţiri sunt descrise astfel: dulceaţa care izvorăşte din inimă, căldura plăcută şi lumina care se revarsă înăuntru, încântarea negrăită, bucuria, pacea, liniştea adâncă, fericirea cerească. Prin lucrarea rugăciunii, sufletul slab şi rece se încălzeşte, se întăreşte, prinde curaj şi este momit către practicarea rugăciunii. Cum spune Sfântul Isaac Sirul: “momeala pentru suflet este bucuria care vine din nădejde şi care înfloreşte în inimă” sau cuviosul Isihie: “atunci când ne ridicăm, noi suntem gata şi dorim să petrecem multă vreme în tăcerea inimii, nu din altă pricină decât tocmai pentru simţirea dulce şi veselă ce o trăim în suflet.” În Filocalia se arată că este bine să ne amintim mereu bucuriile ce răsar din rugăciune, mai ales în perioadele grele când trebuie depăşite inerţia şi uscăciunea.

Înţeleptul Făcător al Firii – arată Sfinţii Părinţi – a sădit în firea omului însuşirea iubirii de Sine întocmai ca o momeală care are menirea să atragă şi să ridice fiinţa umană spre o înaltă unire.

Apare acum întrebarea dacă o astfel de fire nu-l va duce pe omul lipsit de experienţă la o “iubire de plăceri duhovniceşti” – acea pornire a sufletului care însetează după mângâieri fără măsură. Ba da. Este o etapă firească în care apare ataşamentul faţă de darurile primite în timpul rugăciunii; este o tentaţie, dar una superioară, de dorit pentru majoritatea oamenilor; ea se depăşeşte gradat, uneori printr-o experienţă dureroasă, când eşti privat un timp de aceste daruri, alteori prin preaplinul darurilor care îţi înnobilează atât de mult sufletul încât doreşti doar să dărui, adică să te dărui necondiţionat lui Dumnezeu.


RUGACIUNEA INIMII – Ep.1

Pacea inimii este o aspirație comună tuturor dar rămâne de cele mai multe ori experiența cea mai puțin comună. Am fost de mai multe ori rugat să prezint modalități practice pentru a ajunge la această trăire.

Din punct de vedere personal, consider că practica meditației și/sau a rugăciunii într-o manieră sistematică poate conduce sufletul către pacea sa originară. Desigur că orice alt demers care unifică din interior ființa, și o face să trăiască în iubire și libertate duce tot într-acolo. Aici însă, se cuvine făcută o precizare: tehnicile contemplative, metodele de meditație și practica rugăciunii nu pot reprezenta niciodată un scop în sine. Ele sunt și trebuie să rămână mijloacele necesare parcurgerii căii. Importanța precum și validarea reală a eficacității lor rezidă, în ultimă instanță, în felul în care permit celui care face uz de ele, să treacă gradat de la nivelul lui ”a face” ceva (meditație, rugăciune, etc.) la nivelul lui ”a fi” care inseamna trăire, experiență directă, realizare.

Întrucât contextul ultimului post face adeseori trimitere la rugăciune și deoarece am fost solicitat să dezvolt această temă vă prezint aici maniera personală de integrare a Rugăciunii Inimii în viața spirituală.

CLICK PENTRU CONTINUARE

CUVINTE DIN LUMINA -Ep.1 – MONSENIORUL JOSEMARIA DE BALAQUER

“O, Dumnezeul meu şi desfătarea mea,

[…]

Sufletul meu a vrut

Să se dăruie unei opere

Din dragoste pentru Tine

De aceea aceste cuvinte

Vor fi de înţelepciune pentru

a urma drumul către Tine

De lumină pentru drum

Şi de iubire de-a lungul drumului.”

Sfântul Ioan al Crucii

SĂRBĂTOAREA COSMICĂ

Într-o lume în care fericirea este căutată de toţi dar este găsită de foarte puţini, în aceste timpuri în care oamenii se grăbesc să simtă viaţa mai mult decât să cunoască direct şi profund realităţile divine ale vieţii, este pe deplin justificat orice demers de reamintire si de reincalzire a sufletului, de cuprindere si de odihna in orizontul mereu impacat  al crezurilor si al viziunilor spirituale a celor care au iubit si care au fost cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Ei ne vor aminti despre viaţă, despre iubire şi înţelepciune, ne vor vorbi despre noi insine si despre mijloacele pe care le avem pentru a le atinge.

Dacă vom reflecta mai adânc observand vietile acestor mari mistici crestini putem recunoaste, ca in cazul lor,  iubirea  şi înţelepciunea au reprezentat atât scopul cât şi mijloacele pentru a putea cu adevărat trăi bucuria şi extazul unei  existenţe pure trăite sub semnul sfinteniei si al prezenţei divine.

Iubirea de semeni şi iubirea de Dumnezeu a fost, este şi va fi, pe calea rapidă a înaltei perfecţiuni morale şi spirituale marea comoară demnă de a fi protejată şi din ce în ce mai mult şi mai profund venerată. Ea nu este numai izvorul vieţii fiinţei umane realizate spiritual ci şi culmea acesteia, deoarece Dumnezeu este iubire, iar adorarea sa îşi găseşte desăvârşirea în însăşi Voinţa divină care mişcă sufletul omului şi îl înalţă în Împărăţia sa.

Totul începe printr-o privire plină de iubire a lui Dumnezeu, în interiorul său lipsit de limite, mişcarea de iubire care emană din El întorcându-se în final tot la El. În acest sens, iubirea este un dar al graţiei: Dumnezeu ia iniţiativa şi trezeşte sufletele în căutarea iubirii.

El revelează astfel prezenţa Sa plină de viaţă, lumină şi conştiinţă în inima fiinţei umane, iar aceasta astfel solicitată răspunde graţiei Lui printr-un elan spontan al întregii făpturi dacă graţia este intensă, sau mai lent, absorbindu-se gradat, plin de iubire, în ea, dacă chemarea este mai blândă.

Pentru unii oameni, descrierea unor asemenea stări de extaz, de topire in iubire, poate să trezească neîncredere sau derută, în cazul în care respectivele fiinţe nu au avut nici măcar o clipă în viaţă mintea oprită de bucurie. Ca să ne apropiem măcar intuitiv de un strop din oceanul de beatitudine în care trăiesc sfinţii, să ne amintim sau să ne imaginăm cum, mergând pe munte la asfinţit, la curba unei carari ce urca ni se deschide brusc în faţa ochilor un peisaj la care nu ne aşteptam şi care ne răpeşte sufletul într-o clipă; de exemplu, mergem printr-o pădure deasă şi întunecată, iar la capătul serpentinei, pe neaşteptate se deschide o privelişte largă cât cuprinzi cu ochii, un cer luminos cu nuanţe sublime strălucind în pacea apusului de soare. Atunci mintea se opreşte brusc şi aerul inspirat rămâne în plămâni pentru câteva clipe, timp în care uităm de noi, de pădurea întunecată, de timpul în care trăim, şi există doar bucuria nestăvilită a luminii, ca o sărbătoare sfântă, măreaţă, uluitoare, care nu lasă loc nici unui gând, nici unei desfăşurări în timp. După ce ne „dezmeticim” şi ne amintim că noi privim un apus de soare, dacă vrem să ştim ce s-a petrecut cu noi în acele clipe de oprire, putem spune doar că a fost o bucurie copleşitoare în care am uitat tot ceea ce ştiam despre orice, şi am fost în atingere cu o imensitate sfântă, atotcuprinzătoare. Orice am spune nu descrie decât vag ceea ce am trăit, şi aceasta doar pentru cei care deja au avut şi ei momente de uluire extaziantă. De aceea, citind cele scrise despre sfinţi, sau chiar cuvintele de învăţătură scrise de ei, vom putea doar să ne deschidem inima spre soarele sfinţeniei, să ne facem o vagă idee despre ceea ce cu adevărat înseamnă o cale spirituală; căci misterul căilor prin care Dumnezeu ne cheamă şi ne desăvârşeşte nu-l putem citi nicăieri, nu-l putem afla de la nimeni, îl putem doar experimenta.

Aime Michel spunea: “A cere misticilor să ne dovedească ceea ce spun este o contradicţie, căci e ca şi cum i-ai cere soarelui să nu mai lumineze ca să-l poţi vedea. Dar dacă el nu mai luminează, ce poţi vedea atunci? Iar dacă străluceşte, atunci nu-l mai poţi privi. Dacă misticii dovedesc ceva, atunci acel lucru nu este chiar obiectul experienţei lor. Acel obiect ni se refuză prin însăşi natura lui în aceeaşi măsură în care ni se oferă; El este transcendenţă.” Am spune chiar că este impropriu spus “obiect” al cunoaşterii sau al experienţei mistice, pentru că de fapt, în experienţele autentice, Dumnezeu se revelează Lui însuşi în inima omului copleşit de extaz, astfel încât nu există obiect al cunoaşterii Supreme, ci doar subiectivitatea care se vede pe Ea însăşi, adică Dumnezeu. Este impropriu spus “să-L cunoşti pe Dumnezeu” pentru că doar ceva infinit şi etern poate să cunoască ceva infinit şi etern, astfel încât El este cel care se descoperă şi se priveşte extaziat pe El însuşi, atunci când un sfânt se află în cea mai înaltă unire cu Dumnezeu.

Aime Michel mai spune: “Ceea ce nu putem cunoaşte, putem cel puţin să iubim. Doar infinitul cunoaşte infinitul, deoarece a cunoaşte înseamnă a îmbrăţişa. Nu cunoaştem ceva decât atunci când am făcut înconjurul lui. Iubirea nu presupune însă această exigenţă: pentru a se înflăcăra îi este de ajuns să creadă în existenţa fiinţei iubite. Iubim din primul moment. Care este limita acestui avânt atunci când “obiectul” iubirii (revelat prin credinţă) este infinit? Nu există limită. Această iubire epuizează, pur şi simplu, orice putere. Oricine se umple de iubire pentru Dumnezeu nu are altă soartă decât să ardă în rugăciune până la ultimul atom, cum face focul de artificii.”

Să ne lăsăm, deci, înflăcăraţi de iubirea divină, să ne lăsăm mintea luminată de pacea şi înţelepciunea fiinţelor alese de Dumnezeu. Iar în afară de acest sublim abandon, să înteţim focul fervorii noastre spirituale deschizandu-ne complet inima.

Voi reda acum cateva din gandurile celui care a fost

MONSENIORUL JOSEMARIA DE BALAQUER

“Fă tot ce faci, din Iubire. Şi aşa, totul va fi mare. Chiar fapta măruntă.

Stăruinţa în faptele mărunte, din Dragoste, înseamnă Eroism.”

Monseniorul Josemaria Escriva de Balaquer s-a născut în Spania, în 1902; a studiat dreptul, teologia, filosofia şi literele. El a trăit o profundă experienţă creştină şi a urmărit să trezească în ascultători dorinţa de sfinţire laică (în mijlocul lumii) acolo unde ei trăiesc, muncesc şi se bucură, indiferent de circumstanţă, vârstă sau ocupaţie:

„Ceea ce te minunează, cred că are într-adevăr acest dar. Dumnezeu te-a căutat în exerciţiul profesiei tale ? Tot aşa a căutat pe cei dintâi: pe Petru, pe Andrei, pe Ion şi pe Iacob, aproape de plasele lor de pescari; pe Matei aşezat pe banca perceptorilor. Asuma-ti datoria să te sfinţeşti şi tu. Cine se gândeşte că aceasta e munca exclusivă a preoţilor şi călugărilor ? Tuturor fără excepţie le-a spus Domnul: “Fiţi perfecţi, aşa precum Tatăl meu ceresc este”.

Ca preot, Monseniorul aducea în parohiile unde slujea speranţa Împărăţiei cereşti pentru orice suflet omenesc, arătând că drumurile pământului pot fi drumuri de sfinţire şi lumină.

Redau în continuare o parte din cugetările sale care va invita sa va confruntati cu voi insiva într-un examen de conştiinţă care să redea sufletului pace, bucurie şi curaj, purtându-l uşor spre rugăciune, spre un contact mai intim cu Dumnezeu, învăţându-l să primească harul şi să răspundă cu o hotărâre clară şi generoasă.

Aminteşte-ţi

Nu-ţi voi povesti nimic nou.

Îţi voi răscoli amintirile,

pentru ca din mijlocul lor să răsară vreun gând

care să te rănească:

şi astfel să-ţi îndrepţi viaţa,

să păşeşti pe drumuri de rugăciune

şi de Dragoste.

Şi să sfârşeşti prin a fi un suflet ales.

X

Să nu-ţi fie viaţa stearpă. Fii de folos. Lasă urmă cu lumina credinţei tale şi a dragostei tale.

Şterge, cu viaţa ta de apostol, dâra vâscoasă şi murdară pe care au lăsat-o semănătorii de ură. Şi aprinde toate drumurile pământului cu focul lui Christos pe care-L porţi în inimă.

X

Fie ca purtarea şi vorbirea ta să fie astfel încât oricine te va vedea sau te va asculta vorbind, să poată spune: omul acesta cunoaşte viaţa lui Iisus Christos.

X

Nu fii mic. Măreşte-ţi inima. Fă-o universală. Nu zbura ca păsările de curte, când te poţi înălţa ca vulturii.

X

Seninătate! De ce să te mânii, dacă mâniindu-te superi pe Dumnezeu, plictiseşti pe aproapele tău şi petreci tu însuţi un moment greu… pentru ca, până la urmă, să-ţi treacă ?

X

Nu-ţi risipi timpul şi energia, care sunt de la Dumnezeu, azvârlind cu pietre în câinii care te latră pe drum.

X

Eşti oare un om de duzină ? Tu… cu grămada? Între noi nu încap călduţii. Umileşte-te şi Christos te va aprinde din nou cu focul Dragostei.

X

Te loveşti de caracterul unuia sau al altuia… Este firesc să fie aşa: tu nu eşti o monedă de aur ca să poţi place tuturor. Şi apoi, fără aceste ciocniri cu aproapele, cum ai putea netezi colţurile, vârfurile, asperităţile, imperfecţiuni şi defecte ale caracterului tău ? Cum ai putea dobândi forma desăvârşită, ordonată, puternică şi suavă a Dragostei, a perfecţiunii ?

X

Dacă firea ta şi a celor din jurul tău sunt dulcege şi moi ca frişca, nu te poţi sfinţi.

X

Fii energic. Fii bărbat. Fii om. Şi apoi… fii înger.

X

Nu discuta. Din discuţie nu răsare lumina, pentru că o stinge patima.

X

Nu vei putea fi un conducător dacă tu vezi în mulţime doar o treaptă pentru a te ridica. Vei fi conducător adevărat numai dacă ai năzuinţa de a salva toate sufletele.

X

Nu te teme de adevăr, chiar dacă ar trebui să te coste viaţa.

X

Adoptă în purtare curtenia pe care dragostea creştinească şi societatea în care trăieşti, o cer de la tine. Şi apoi, înainte! înainte spre culmi, cu o sfântă îndrăzneală, fără să te opreşti, până când vei urca toată coasta grea a împlinirii datoriei.

X

Pentru ce te dor şoaptele false despre tine ?

Dacă Dumnezeu n-ar fi cu tine, ai face şi tu la fel sau şi mai rău. Perseverează în a face bine şi ridică din umeri la şoapte.

X

Eşti curios, plin de întrebări şi de ascunzişuri, totdeauna la pândă. Nu-ţi este ruşine ca până şi în defecte să fii atât de puţin viril? Fii bărbat: aceste dorinţe de a cunoaşte istoriile altora schimbă-le în dorinţa şi în realitatea de a te cunoaşte pe tine însuţi.

X

Caută să fii cât mai aproape de Sfântul Duh – Acela care trebuie să te sfinţească. Nu uita că eşti templul lui Dumnezeu. Mângâietorul trăieşte în inima ta: ascultă-L şi fii supus inspiraţiilor lui.

X

Despre rugăciune

Fără rugăciune, acţiunea nu are nici o valoare. Rugăciunea este baza edificiului spiritual. Rugăciunea este atotputernică.

X

Nu ştii să te rogi ? Pune-te în prezenţa lui Dumnezeu şi din clipa în care vei spune: ”Doamne, nu ştiu să mă rog !”, fii sigur că ai şi început să o faci.

X

A te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. Dar, despre ce ?… Despre El, despre tine: bucurii, tristeţe, succese, înfrângeri, ambiţii nobile, preocupări zilnice, slăbiciuni… Mulţumiri, recunoştinţă şi cereri: iubire şi ispăşire. În două cuvinte: să-L cunoşti şi să te cunoşti, adică: sfântă intimitate.

X

Şi în meditaţie se aprinde focul. Pentru asta te rogi: ca să devii rug, flacără vie, care să dea căldură şi lumină. Şi atunci când simţi că nu mai ştii să mergi înainte, când simţi că te stingi şi că nu mai poţi da focului trunchiuri parfumate, oferă atunci ramurile şi frunzele micilor tale rugăciuni, scurte şi fierbinţi, care vor întreţine flăcările rugului.

X

Iisus a spus: “Şi eu vă spun vouă: cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.” Roagă-te.

X

Când te duci să te rogi, du-te cu această hotărâre: să nu-ţi prelungeşti rugăciunea numai pentru că te simţi  mângâiat şi nici să  n-o scurtezi pentru că te simţi pustiu.

X

Nu-i spune lui Iisus că doreşti, în rugăciune, doar mângâiere. Dacă îţi acordă aceste mângâieri, mulţumeşte-I. Spune-I însă, întotdeauna, că doreşti stăruinţă în credinţă.

X

Stăruie în rugăciune ! Stăruie, chiar dacă osteneala ta ţi se pare stearpă. Rugăciunea dă întotdeauna roade.

Despre puritate

Sfânta puritate o dăruieşte Dumnezeu când se cere cu umilinţă.

X

Ce frumoasă e sfânta puritate! Dar nu e nici sfântă, nici plăcută lui Dumnezeu, dacă-i lipseşte Dragostea.

X

Mulţi trăiesc ca îngerii în mijlocul lumii.

– Şi tu… de ce nu?

X

Sfinţii nu au fost fiinţe anormale, cazuri interesante, materie de studiu pentru medicii moderni. Au fost şi sunt normali… din carne şi oase ca şi tine. Şi au învins!

X

Pentru a-şi apăra puritatea, Sfântul Francisc din Assisi s-a tăvălit în zăpadă, Sfântul Benedict s-a azvârlit într-un tufiş de mărăcini, Sfântul Bernard s-a aruncat într-un lac îngheţat.

– Tu, ce-ai făcut?

X

Iisus nu se mulţumeşte cu o parte: vrea tot.

X

Nu răsturna rânduiala lucrurilor: dacă Dumnezeu însuşi ţi se dăruieşte, la ce bun această înclinare a ta în primul rând pentru fiinţe?

X

Eşti slab şi de aceea cauţi un punct de sprijin pe pământ.

– Bine; dar ai grijă pentru a nu cădea, ca acest sprijin pe care-l apuci, să nu se transforme într-o greutate care să te târască, sau  într-un lanţ care să te robească.

X

Te zdrobeşte durerea pentru că o primeşti cu laşitate.   Primeşte-o curajos, cu spirit creştin şi o vei preţui ca pe o comoară purificatoare.

Sfaturi pentru perioadele dificile

Nu spune: „Această persoană mă plictiseşte”.

Gândeşte-te: „Această persoană mă sfinţeşte”.

X

Nici un ideal nu devine realitate fără sacrificiu. Leapădă-te de tine însuţi.

X

Mâhnire. Copleşeală. Nu mă miră. E norul de praf ridicat de căderea ta. Dar ajunge! Suflarea harului nu a risipit acest nor? Apoi, mâhnirea ta, dacă nu o înlături, s-ar putea să fie scoarţa orgoliului tău. Te credeai oare, desăvârşit, fără păcat?

X

Nu te descuraja. Te-am văzut luptând,… înfrângerea ta de azi este antrenament pentru victoria definitivă de mâine.

X

Nu lua nici o hotărâre înainte de a o considera în prezenţa lui Dumnezeu.

X

Dacă trebuie să slujeşti pe Dumnezeu cu inteligenţa ta, atunci a studia reprezintă pentru tine o îndatorire foarte serioasă.

X

Nu fii pesimist.

Nu ştii că tot ceea ce se petrece este spre bine?

X

Optimismul tău este urmarea logică a credinţei tale.

X

Ai pierdut ?

– Te rog gândeşte-te mai bine. Noi nu pierdem niciodată.

– Ţi-ai pus toată încrederea în Dumnezeu. Şi pe deasupra, ai întrebuinţat toate mijloacele omeneşti. Şi ai pierdut… Convinge-te de acest adevăr: succesul tău – acum şi în această încercare – era tocmai de a pierde. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu şi reîncepe.

X

Ce ai pierdut? – Tu nu poţi  pierde. Fii convins de aceasta.  Tu n-ai pierdut, ai câştigat o experienţă. Înainte !

X

Recurge la Îngerul tău păzitor în ceasul încercării. El te va apăra împotriva diavolului şi-ţi va da sfinte inspiraţii.

X

Trăirea interioară înseamnă tocmai asta: să începi… şi să reîncepi.

X

Să râzi de ceea ce este de râs. Dispreţuieşte gura lumii. Simte şi vezi pe Dumnezeu în tine însuţi şi în tot ceea ce te înconjoară.

Aşa vei sfârşi prin a dobândi sfânta îndrăzneală de care ai nevoie ca să trăieşti cu adevărata sensibilitate a unui creştin.

X

Şi dacă ai această sfântă îndrăzneală, nu te mai interesează “ce s-a spus” sau “ce se va spune”.

X

Un om nehotărât condamnă din nou pe Iisus la moarte.

X

Nu cere lui Iisus iertare numai pentru păcatele tale. Nu-L iubi numai cu inima ta… iubeşte-L cu toată puterea tuturor inimilor ale tuturor oamenilor care L-au iubit mai mult decât oricine.

X

Nu există altă iubire decât Iubirea de Dumnezeu !

X

Ce puţin lucru este o viaţă pentru a o oferi lui Dumnezeu !

X

Doamne, Dumnezeul meu. Te iubesc, dar învaţă-mă să iubesc!

X

Ştiu cât de mult mă iubeşti, Doamne… şi nu mi-am pierdut minţile!

X

Doamne, dă-mi măsură în toate…, în afară de Iubire!

X

Dacă Iubirea, chiar iubirea omenească, ne mângâie aici atâta, cât de mare va fi mângâierea Iubirii în Ceruri?

X

Nu uita că durerea este piatra de încercare a Iubirii.

X

Te doare lipsa de iubire creştinească a aproapelui pentru tine. Cât trebuie să-l doară pe Dumnezeu lipsa ta de iubire pentru El!

X

Nu critica: dacă nu poţi lăuda, mai bine taci.

X

Constrânge-te de este nevoie, ca să ierţi întotdeauna, din prima clipă, pe acel ce te insultă, oricât de mare ar fi răul sau ofensa care ţi se face, căci mult mai mult ţi-a iertat Dumnezeu.

X

Când te vei dărui lui Dumnezeu nu va exista nici o greutate care să nu poată fi învinsă de optimismul tău.

Bucurie

Dacă lucrurile merg bine, să ne bucurăm binecuvântând pe Dumnezeu care le ajută să înflorească.

Merg prost? Să ne bucurăm, binecuvântând pe Dumnezeu care ne face părtaşi la purtarea Crucii Lui.

X

Nu simţi bucurie? Gândeşte-te atunci: există o piedică între Dumnezeu şi mine.

– Aproape întotdeauna este aşa.

– Bucură-se inima celor ce caută pe Dumnezeu.

Virtuţi

Iisus… tăcea. – Tu de ce vorbeşti: pentru a te mângâia sau pentru a te dezvinovăţi?

– Taci. Găseşte bucurie în ocările ce ţi se aduc: vor fi totdeauna mai puţine decât meriţi!

X

Toate lucrurile de pe această lume nu sunt decât ţărână. Pune-le grămadă sub picioarele tale şi vei fi mai aproape de cer.

X

Te necăjeşti şi te întristezi pentru că te simţi rece şi sterp când te cumineci.

– Spune-mi, când te duci la împărtăşanie te cauţi pe tine însuţi, sau îl cauţi pe Iisus? Dacă te cauţi pe tine, ai motive de întristare…

X

O, Doamne! Pe zi ce trece mă simt mai puţin sigur de mine, dar mai sigur de Tine!

X

Ai încredere în Dumnezeu. El nu pierde nici o bătălie.

X

Bucuria şi pacea – sunt rodul lăsării tale în voia Domnului.

X

Trepte: resemnare în Voinţa lui Dumnezeu, acceptarea Voinţei lui Dumnezeu, iubirea Voinţei lui Dumnezeu.

X

Doamne, dacă aceasta este Voia Ta, fă din sărmanul meu trup, o Cruce.

X

Nimic să nu te lege de acest pământ, afară de dorinţa dumnezeiască de a preamări pe Dumnezeu.

X

Mică este iubirea ta dacă nu simţi îndemnul de a salva toate sufletele. Săracă îţi este iubirea dacă nu arzi de dorinţa de a insufla şi altor apostoli nebunia ta.

Fapte mărunte

Fă tot ce faci, din Iubire. – Şi aşa, totul va fi mare. Chiar fapta măruntă. Stăruinţa în faptele mărunte, din Dragoste, înseamnă Eroism.

X

Vrei, într-adevăr, să fii sfânt? Împlineşte-ţi micile îndatoriri de fiecare clipă: fă ceea ce trebuie şi fii în ceea ce faci.

X

Există oare, mai mare nebunie decât aceea de a împrăştia, cu mâini pline, grâul aurit pe pământ pentru ca de multe ori să putrezească?

Şi totuşi, fără această darnică risipă, n-am avea seceriş.

Fiule: care-ţi este dărnicia?

A fi copil

A fi mic: Îndrăznelile mari sunt întotdeauna ale copiilor. – Cine cere… luna? – Cine nu se uită la primejdii pentru a obţine ceea ce doreşte?

X

Fii copil al lui Dumnezeu şi bărbat în celelalte.

Nu dori să fii mare.

Când un copil se împiedică şi cade, nimeni nu e surprins… iar tatăl lui se grăbeşte să-l ridice. Rămâi copil şi când te vei împiedica, te va ridica mâna Tatălui Ceresc.

X

Rugăciunea voastră să fie bărbătească. A fi copil nu înseamnă a fi dulceag.

X

Ce bine e să fii copil! Când cel ce solicită o favoare e un copil, e de ajuns să spună: eu sunt fiul lui cutare.

Eu sunt… un fiu al lui Dumnezeu.

X

Ai văzut vreodată cum mulţumesc copiii? Imită-i, spunând, cum spun şi ei, lui Iisus, şi la bine şi la rău: “Ce bun eşti! Ce bun…”

X

Iisuse, chiar de ar fi să mor din iubire pentru Tine, niciodată    nu-Ţi voi putea răsplăti harul pe care L-ai risipit pentru a mă face mic.

X

Doamne, dă-ne acea nebunie molipsitoare, cu care să câştigăm pe cei mulţi.

X

Porţi Cruce pe piept?… Bine. Dar… Poartă Crucea pe umerii tăi, în carnea ta, în inteligenţa ta: numai astfel vei fi apostol.

X

Trebuie să fii un “om al lui Dumnezeu”, om de viaţă interioară, om de rugăciune şi de sacrificiu. Apostolatul tău trebuie să fie o revărsare de viaţă “pe dinăuntru”.

Stăruinţă

Oricine poate începe; numai sfinţii stăruiesc!

X

Stăruinţa ta să nu fie urmarea oarbă a primului tău impuls, un fruct al inerţiei: să fie o stăruinţă gândită.

X

Care este secretul stăruinţei? Iubirea. Iubeşte-L şi nu-L vei mai părăsi niciodată.

X

Stăruie. Ca un copil care bate la uşă. Bate… şi bate încă… şi bate tare şi îndelung, fără ruşine. Şi cel ce iese să deschidă înfuriat se îmbunează în faţa nevinovăţiei făpturii inoportune…

Aşa trebuie să fii înaintea lui Dumnezeu!

X