MAESTRUL ECKHART
(1260 – 1327)
Motto: „Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările.”
Considerat ca întemeietor al misticismului german, Johhanes Eckhart (numit apoi “maestrul Eckhart”) s-a născut în 1260 în localitatea Hochheim în Thuringia. A studiat teologia, filosofia, logica şi retorica. El a predicat în faţa audienţei laice şi religioase, având în acelaşi timp şi atribuţii administrative în legătură cu ordinul dominican. Învăţăturile maestrului Eckhart ne sunt de folos fiecăruia dintre noi şi ne pot orienta benefic viaţa interioară. Ele devin cu adevărat rodnice dacă le veţi aplica direct în existenţa voastră de fiecare zi, în familie, la servici, pe stradă, fără a fi neapărat necesară retragerea într-o mânăstire pentru împlinirea vieţii spirituale. Dacă înţelegeţi şi aplicaţi consecvent învăţăturile sale, veţi resimţi o transformare lăuntrică reală, astfel încât viaţa voastră va avea un sens profund şi veţi regăsi savoarea ei divină.
Cuvinte din Lumina
Adevărata supunere
Atunci când omul iese din el însuşi prin supunere şi se abandonează, Dumnezeu este constrâns să pătrundă în el, căci dacă acest om nu vrea nimic pentru el însuşi, Dumnezeu trebuie să vrea pentru acest om.
În realitate, dacă un om renunţă la o împărăţie sau chiar la lumea întreagă, dar se păstrează pe el însuşi, el n-a părăsit nimic. Dar dacă un om se abandonează pe el însuşi, chiar dacă îşi păstrează bogăţia, sau oricare alt bun, este ca şi cum a renunţat la toate lucrurile. Un astfel de om este cel care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a ataşat binele său suprem de nimic altceva, care este complet cufundat în voinţa divină. El poate totul. Într-adevăr, puţini sunt cei care iau acest lucru în seamă şi sunt constanţi în dăruirea lor: în măsura în care părăseşti toate lucrurile, nici mai mult, nici mai puţin, Dumnezeu pătrunde în tine cu tot ce are. Prin aceasta vei găsi adevărata pace aici şi nu în altă parte.
Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările. În măsura în care fiinţa este sfântă, în aceeaşi măsură ea sfinţeşte toate acţiunile sale, fie că este vorba de a mânca, a dormi, a veghea sau altceva.[1]
Omul care se abandonează cu tot ceea ce îi aparţine este în întregime fixat în Dumnezeu şi tot ceea ce îl atinge pe acest om, îl atinge mai întâi pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl înfăşoară aşa cum gluga îmi înfăşoară capul, iar cel ce ar dori să mă vadă ar trebui mai întâi să-mi atingă îmbrăcămintea. Acest om care s-a lepădat în totalitate de el însuşi este în întregime acoperit de Dumnezeu şi nici o creatură nu poate să-l atingă, fără să-l atingă mai întâi pe Dumnezeu; tot ceea ce doreşte să ajungă la el, trebuie să treacă mai întâi prin Dumnezeu; de aici provine savoarea trăirii în Dumnezeu şi ia naştere caracterul divin. Oricât de mare ar fi suferinţa, fi conştient că ea trece mai întâi prin Dumnezeu; El este primul în suferinţă. Şi prin acest adevăr, înţelege că o suferinţă oricât de mică care îl atinge pe om, ea îl atinge cu mult mai mult pe Dumnezeu. Astfel Dumnezeu îndură pentru un bine pe care l-a prevăzut şi dacă tu eşti dispus să suferi ceea ce suferă Dumnezeu şi trece prin El pentru a ajunge la tine, această suferinţă devine într-adevăr divină, dispreţul devine onoare, amărăciunea devine dulceaţă şi bezna cea mai adâncă devine cea mai limpede lumină. Totul îşi ia savoarea de la Dumnezeu şi ajunge divin, căci tot ceea ce atinge această fiinţă se conformează lui Dumnezeu, pentru că ea nu caută nimic altceva. Iată de ce, în amărăciune, acest om îl simte pe Dumnezeu ca pe o supremă dulceaţă. Pentru el, lumina străluceşte în cel mai adânc întuneric; chiar şi atunci ea poate fi percepută. Dacă un astfel de om suferă prejudicii, Dumnezeu le ia asupra sa pentru că se află la originea acţiunii făptuite pentru El, iar omul trebuie doar să continue acţiunea.
Apropierea de Dumnezeu prin consacrare
Consacrare înseamnă să dăruieşti lui Dumnezeu toate eforturile tale, precum şi rezultatele acţiunii pe care o înfăptuieşti; pentru aceasta este necesar să te interiorizezi câteva clipe înainte de o acţiune importantă şi să te rogi astfel: „Doamne, Dumnezeule, îţi dăruiesc toate eforturile pe care le voi depune în continuare pentru acţiunea pe care o încep acum, precum şi rezultatele acestei acţiuni”. Simţindu-te în prezenţa lui Dumnezeu, gândeşte intens că întreaga ta strădanie este doar pentru El, ca şi cum ai exista pe Pământ doar tu şi El, slujitorul şi Stăpânul, cel ce iubeşte şi Iubitul său Dumnezeu, copilul şi Tatăl. De exemplu: la îngrijirea unei grădini; deşi te-ai rugat la începutul lucrului, este bine ca pe parcurs să păstrezi în minte faptul că te afli în prezenţa lui Dumnezeu şi că doar pentru El lucrezi, iar la sfârşitul lucrului să-I mulţumeşti că te-a ajutat.
Pentru restul acţiunilor şi gândurilor de peste zi, pe care le consideri secundare (spălat, îmbrăcat, drumurile prin casă şi curte, etc.) consacrarea se realizează o singură dată global, dimineaţa, imediat după rugăciunea Tatăl nostru, astfel: „Doamne, îţi dăruiesc această zi, împreună cu toate gândurile şi acţiunile pe care le voi realiza în această zi”.
Această dăruire către Dumnezeu, numită mai sus consacrare, ne protejează, ne înalţă şi ne face de neînvins. Astfel ne învaţă maestrul Eckhart:
Îndreaptă întregul tău efort către măreţia lui Dumnezeu şi întreaga ta strădanie să fie doar pentru El în toate lucrările tale şi în întregul tău abandon.
Dacă tu te ataşezi de Dumnezeu, tot binele se va ataşa de tine. Şi ceea ce căutai înainte, te caută acum; iată de ce pentru acela care se ataşează într-un chip foarte nobil de Dumnezeu, toate lucrurile divine se ataşează de el şi tot ceea ce este departe şi străin de Dumnezeu se depărtează de el. Cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, îl are pretutindeni, pe stradă şi cu oricine, în biserică, în singurătate sau în odaia sa. Dacă îl are cu adevărat şi numai pe El, nimic nu-i mai stă în cale. De ce? Acest om îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni, şi numai Dumnezeu este cel care lucrează prin el. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. În calea unui astfel de om nimeni nu poate sta, pentru că el crede, caută şi iubeşte doar pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu El în toate dorinţele sale.
Egalitate
Când se vorbeşte despre egalitate, să nu se înţeleagă că toate lucrurile, toate locurile, toate acţiunile şi toate persoanele trebuie să fie apreciate în acelaşi fel. Ar fi cu totul greşit, căci a te ruga este o acţiune mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în toate acţiunile, tu trebuie să menţii aceeaşi stare de spirit, aceeaşi încredere, aceeaşi dragoste pentru Dumnezeul tău. Dacă toate acţiunile sunt în felul acesta egale pentru tine, nimeni nu va mai pune piedici la ceea ce faci în numele lui Dumnezeu. (Numim aici „acţiuni”, atât activităţile desfăşurate în mod exterior, vizibil cât şi rugăciunile, meditaţia, gândurile, intenţiile şi aspiraţiile.)
Ce înseamnă buna voinţă?
Virtutea, ca şi păcatul, sunt efectele orientării voinţei. Nimic nu te va marca, dacă posezi o voinţă adevărată şi dreaptă. Ceea ce vrei cu întreaga ta putere şi voinţă, tu posezi deja, şi nimeni nu-ţi poate lua ceea ce ai, câtă vreme voinţa ta este ferm orientată către Dumnezeu şi folosită în prezent. Omul nu trebuie să se sperie de nimic, câtă vreme voinţa sa este bună şi nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o manifeste prin acţiunile sale; el nu trebuie să se considere îndepărtat de la virtute, atâta timp cât găseşte în sine o adevărată bună voinţă.
Tu te-ai bucura să afli când voinţa ta este o bună voinţă. Voinţa este bună şi dreaptă atunci când ea este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău şi modelată, formată după voinţa lui Dumnezeu.
Nu spune: “eu aş dori binele…”, ceea ce ar fi o cerere adresată pentru viitor, ci: “eu vreau binele acum.” Căci ia aminte: dacă vreau să am un lucru, fie acesta situat la depărtare, îl am într-adevăr, îl am într-o mai mare măsură decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau.
Într-adevăr, cu ajutorul voinţei pot să fac totul. Pot să ispăşesc pentru toţi oamenii, să hrănesc toţi sărmanii. Înaintea lui Dumnezeu, a voi să faci şi a fi făcut este aproape acelaşi lucru. Tot astfel, dacă vreau să am atâta iubire câtă există în toţi oamenii, dacă voinţa mea este extrem de puternică, voi avea cu adevărat atâta iubire.
De ce îngăduie uneori Dumnezeu ca oamenii cu adevărat buni să fie împiedicaţi să-şi săvârşească lucrările lor bune?
Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei cel iubesc să cadă pradă slăbiciunii lor şi aparent să nu mai aibă nici un ajutor spre care să se îndrepte sau pe care să se sprijine. Căci pentru oamenii iubitori este o mare bucurie să poată face multe lucruri bune: să vegheze, să postească, să se roage şi alte lucruri mari şi dificile. Ei simt o mare bucurie, un sprijin, o speranţă, atunci când fac din acţiunile lor un ajutor, un reazem şi un prilej de încredere pentru alţii. Dumnezeu vrea totuşi să-i lipsească de ele, pentru ca numai El să rămână singurul lor ajutor şi motiv de încredere. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să I se abandoneze, iată de ce le ia înapoi ajutorul, pentru ca El să rămână singurul lor spriijin şi înţelegând aceasta, mai intensă să devină credinţa şi iubirea lor pentru El. Căci cu cât este mai deposedat şi mai gol spiritul care se îndreaptă spre Dumnezeu fiind ajutat chiar de El, cu atât omul este mai profund stabilit în Dumnezeu şi cu atât este mai sensibil la darurile Sale cele preţioase. Căci omul trebuie să clădească numai pe Dumnezeu.
Despre suferinţă
Nu există nemulţumire fără mulţumire şi nici un prejudiciu nu este un prejudiciu total. Iată motivul pentru care Sfântul Pavel spune că fidelitatea şi frumuseţea lui Dumnezeu nu îngăduie ca încercarea sau întristarea omului să ajungă de nesuportat. El dăruieşte totdeauna puţină mângâiere ca să îndulcească greul. Sfinţii şi maeştrii necreştini arată că Dumnezeu nu permite ca răul şi suferinţa să fie absolute şi că în realitate acestea reprezintă o modalitate folosită de El pentru impulsionarea celor leneşi şi ignoranţi sau pentru probarea virtuţilor divine asimilate de cei ce aspiră la sfinţenie.
Să presupunem că un om care are o sută de mărci pierde patruzeci şi rămâne cu şaizeci. Dacă el se gândeşte mereu la cele patruzeci pe care le-a pierdut, rămâne mereu supărat. Cum ar putea să fie consolat şi eliberat de suferinţă cel care se întoarce mereu şi mereu spre ea, care o întipăreşte în sine şi se întipăreşte în ea, o priveşte şi o cântăreşte fără încetare, cel care se adresează suferinţei şi o întreţine, privindu-se faţă în faţă cu ea? Dar dacă el priveşte la cele şaizeci de mărci pe care le mai are şi întoarce spatele celor patruzeci pierdute, el va fi consolat. Ceea ce există şi este bun poate să consoleze, dar ceea ce nu există şi nu este bun, care nu-mi mai aparţine fiindcă l-am pierdut, atrage în mod firesc după sine descurajarea, suferinţa şi întristarea. Iată de ce Solomon spune: “În zilele suferinţei să nu uiţi zilele fericite”. Adică: atunci când eşti în suferinţă aminteşte-ţi binele şi bucuria pe care le mai ai.
Tot ceea ce deţii ca bun vremelnic îţi este împrumutat de la Dumnezeu; de ce să te plângi atunci când Cel care te-a împrumutat vrea să-şi ia ceea ce îi aparţine înapoi? Tu trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi le-a împrumutat o bucată de vreme şi că nu ţi-a luat deodată înapoi tot ce ţi-a împrumutat. Profetul Ieremia spunea în timpul încercărilor sale: ”Dumnezeu şi-a sporit îndurările sale de nu ne-am prăpădit cu totul”.
Dacă cineva mi-a împrumutat haina, căciula şi paltonul său, şi dacă îmi cere înapoi paltonul, lăsându-mi haina şi căciula să mă apere de frig, eu îi mulţumesc nespus şi ar fi o mare nedreptate dacă m-aş enerva şi m-aş plânge.
Trebuie să se ştie că, în natură, influenţa naturii superioare şi elevate este mult mai plăcută şi mai desfătătoare pentru toate fiinţele decât aparenta lor natură. Prin aceasta omul trebuie să înţeleagă că pentru el va fi o desfătare şi o bucurie să-şi poată abandona voinţa proprie, să renunţe şi să iasă total din el însuşi în tot ceea ce Dumnezeu vrea ca el să trăiască. Şi acesta este adevăratul înţeles al cuvintelor: “Cel ce vrea să vină la mine, să se lepede de el însuşi, să renunţe la tot şi să ia crucea”. Căci în mod sigur, pentru cel care s-ar lepăda de tot şi s-ar goli complet de el însuşi, n-ar mai exista nici cruce, nici suferinţă, nici “a suferi” lăuntric; (Chiar dacă fizic, exterior, acestea există); pentru el totul ar fi doar desfătare, bucurie şi plăcere a inimii şi un astfel de om ar putea să-l urmeze cu adevărat pe Dumnezeu. Acele cuvinte nu constituie doar o poruncă, aşa cum se spune şi se gândeşte de obicei, ci o promisiune, o învăţătură divină, care-i arată omului în ce fel toate piedicile sale, toată viaţa sa, toate lucrările sale, pot deveni desfătare şi veselie, iar aceasta este mai mult o răsplată decât o poruncă. Dacă vrei să te eliberezi de orice necazuri şi suferinţă, alipeşte-te de Dumnezeu, întoarce-te cu toată sinceritatea către El; în Dumnezeu nu există nici tristeţe, nici suferinţă, nici necazuri. Fără îndoială, întreaga suferinţă vine pentru că dorinţa nu te conduce doar către Dumnezeu. Când omului bun şi drept, dăruit lui Dumnezeu, i se aduce un prejudiciu, el rămâne netulburat, păstrându-şi bucuria şi pacea inimii. Dumnezeu este sursa întregului bine şi tot ce nu este Dumnezeu este doar amărăciune, mâhnire şi suferinţă, acoperă şi ascunde blândeţea, desfătările şi consolarea pe care Dumnezeu le dăruieşte. Uneori îţi închipui că Dumnezeu s-a retras. Ce trebuie să faci atunci când Dumnezeu ţi se ascunde? Exact ceea ce ai face dacă te-ai afla în cea mai mare consolare (apropiere de Dumnezeu). Poartă-te aşa cum te-ai purta atunci, şi deprinde-te să acţionezi astfel, chiar dacă te afli în cea mai mare suferinţă. Nu există mijloc mai bun ca să-l găseşti pe Dumnezeu, decât separarea de El. Ceea ce simţeai mai înainte, atunci când erai împreună cu El, împlineşte şi acum când nu-L mai simţi şi astfel Îl vei regăsi. Suferă, suportă cu răbdare, consideră aceasta ca fiind o încercare şi fii pe pace. Vei simţi sau nu pacea, în măsura în care vei fi sau nu în Dumnezeu. Şi, în măsura în care eşti departe de Dumnezeu, nu mai eşti în pace. Tot astfel, nu există nimic de temut în Dumnezeu; tot ceea ce există în Dumnezeu poate fi doar iubit. Şi, tot aşa, nu există nimic în Dumnezeu care să aducă tristeţe; adevărata bucurie o posedă cel a cărui voinţă este în întregime unită cu voinţa lui Dumnezeu.
Fie ca Dumnezeu să ne acorde această unire!
Iată de ce, Domnul nostru Iisus i-a învăţat pe apostoli (şi pe noi înşine prin ei) să cerem în fiecare zi să se facă voia lui Dumnezeu. Şi totuşi, atunci când se împlineşte voia Sa, noi ne plângem. Seneca spunea: “Omul să ia toate lucrurile ca şi cum el le-ar fi dorit şi cerut, pentru că toate îi vin cu voia şi prin voia lui Dumnezeu”. Un maestru spunea: “O, stăpâne şi Tată Suprem, Împărat al cerurilor, sunt gata pentru tot ceea ce vrei Tu. Dăruieşte-mi voinţa de a voi potrivit voinţei Tale!”.
Trebuie să ai încredere în Dumnezeu, să fii sigur, să ştii că Dumnezeu este atât de bun încât îngăduie ca omul să sufere, doar dacă prin aceasta îl cruţă de o suferinţă şi mai mare sau doar ca să-i dea apoi cea mai deplină consolare prin care slava lui Dumnezeu să se arate şi să se manifeste mai mult. Căci o fiinţă cu adevărat desăvârşită trebuie să se obişnuiască să moară pentru ea însăşi, să fie deposedată de ea însăşi în Dumnezeu şi să fie transformată mai presus de ea însăşi după voia lui Dumnezeu, să vrea să-l cunoască pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu o cunoaşte pe ea. Unei astfel de fiinţe, dezolarea îi slujeşte drept consolare, neplăcerile drept plăceri, căci ea are harul şi frumuseţea, întreaga bucurie şi consolare oricând şi în orice lucru; iar dacă Dumnezeu i se ascunde sau nu-i dăruieşte ceva, ea primeşte tot voia lui Dumnezeu, prin privare, şi astfel ea primeşte fiind lipsită şi neprimind. Deci, ce-i lipseşte? Dumnezeu se dobândeşte în sensul cel mai adevărat şi în mod sigur mai degrabă prin privare decât prin posedare, pentru că atunci când nu primeşti nimic tu dobândeşti, cunoşti şi te bucuri doar de Dumnezeu şi de voia Sa.
Se ştie că sfântul Anton a îndurat mari suferinţe în deşert, din partea unui spirit răufăcător. După ce a ieşit triumfător din acest necaz, i-a apărut chiar Domnul nostru în persoană, umplându-l de bucurie. “Ah, Doamne preaiubit, unde erai atunci când mă aflam în acele chinuri?“ Şi Domnul nostru a răspuns: ”Eram aici cum sunt şi acum, dar eu doream să am dovada credinţei tale”. Aurul şi argintul sunt pure, dar atunci când vrei să faci o cupă din care să bea regele, le arunci în furnalul cel mai încins. Iată de ce au scris apostolii că ei se bucurau nespus atunci când erau consideraţi demni de dispreţ şi sufereau pentru Dumnezeu.
Dacă omul ar înţelege sau şi-ar aminti marea bucurie pe care Dumnezeu însuşi o trăieşte în felul Său, împreună cu toţi îngerii, văzând răbdarea celui care suferă necazuri şi chinuri pentru Dumnezeu, atunci aceasta ar fi de ajuns ca să îl consoleze. În psaltire, Domnul nostru îi spune omului bun că este împreună cu el în suferinţă. Sfântul Augustin spune: „Pentru Dumnezeu, răbdarea în suferinţă este mai preţioasă, mai bună, mai înaltă şi mai nobilă decât tot ce i se poate lua omului împotriva voinţei sale. Dacă Dumnezeu este cu mine în suferinţă, ce aş mai putea să vreau în plus, ce altceva mi-aş mai putea dori? Eu nu vreau nimic altceva şi nimic mai mult decât pe Dumnezeu.”
Sfântul Bernard spune: ”Doamne, dacă Tu eşti cu mine în suferinţă, fă-mă să sufăr mereu, pentru ca tu să fii mereu lângă mine, ca să Te am mereu.” Această sfântă abandonare nu trebuie să ne inducă în eroarea de a cere imediat şi noi aceeaşi dureroasă binecuvântare şi aceasta din două motive. În primul rând, nefiind încă desăvârşiţi, este posibil să suferim fără a găsi pe Dumnezeu în suferinţă, iar în al doilea rând, Dumnezeu este totdeauna şi în bucurie! Ceea ce Sfântul Bernard a formulat în rugăciunea sa plină de candoare dezvăluie de fapt totala abandonare şi egalitate în faţa voinţei divine.
Sfântul Augustin spune: “Este mult prea nesăbuit cel căruia Dumnezeu nu-i ajunge”. Şi mai spune: “Cum ar putea să-i ajungă omului darurile lui Dumnezeu, exterioare şi interioare, dacă Dumnezeu însuşi nu-i ajunge?” Şi, în altă parte, sfântul adaugă: “Doamne, dacă tu te îndepărtezi de noi, dă-ne un alt “tine”, căci noi nu te vrem decât pe Tine”.
Dacă eu sufăr pentru Dumnezeu, într-adevăr întreaga mea suferinţă devine pentru mine consolare şi bucurie, oricât de mare şi de îndelungată ar fi. Aceasta nu trebuie să însemne că mă voi complace doar în starea de suferinţă iluzionându-mă că îndeplinesc voia Domnului, ci trebuie să mă facă să-mi orientez eforturile pentru a mă transforma. Astfel voi depăşi suferinţa, înţelegând că am perceput dorinţa lui Dumnezeu de a mă impulsiona la modul acesta făcând voia Sa.
Fie că suferim sau nu, este important să ne amintim mereu că ceea ce facem este pentru Dumnezeu. Toate acţiunile noastre vor fi astfel subordonate celui mai înalt ideal: DUMNEZEU. Dacă omul îndeplineşte o acţiune, având în vedere un scop, scopul pentru care lucrează este mai aproape de inima sa; iar ceea ce face este mai departe de ea şi nu-i impresionează inima decât ţinând seama pentru scopul pentru care el o îndeplineşte. Inima celui care taie lemnul şi ciopleşte piatra ca să zidească o casă, o casă care să-l apere de căldura verii şi de frigul iernii, este plină în întregime de această casă; el n-ar fi cioplit niciodată, n-ar fi făcut această muncă, dacă ea n-ar fi fost necesară pentru casă.
Incomparabil mai înalt şi mai adevărat: atunci când omul îndeplineşte lucrările pentru Dumnezeu, Dumnezeu este intermediarul şi cel mai aproape de suflet, şi face ca orice efort sau suferinţă să devină graţie Lui şi blândeţii Sale, pură desfătare.
Maeştrii spun că sub cer se află un foc răspândit pretutindeni şi că de aceea nici ploaia, nici vântul, nici furtuna, nu se pot apropia de cer, nici măcar să-l atingă: totul fiind mistuit şi nimicit de pala focului înainte de a ajunge la cer. Iar eu spun: tot ceea ce se îndură şi se îndeplineşte pentru Dumnezeu devine în întregime blândeţe în blândeţea lui Dumnezeu, înainte de a ajunge la inima omului care lucrează şi suferă pentru Dumnezeu. Iată ce semnifică scopul cel mai înalt, adică “pentru Dumnezeu”: că nimic nu ajunge la inimă decât revărsat din blândeţea lui Dumnezeu, în care amărăciunea este nimicită, mistuită de flacăra iubirii divine, care înconjoară şi închide în ea inima omului bun.
Omul poate să recunoască şi să ştie singur dacă îşi îndeplineşte toate lucrările sale pentru Dumnezeu şi dacă este în iubirea de Dumnezeu, căci, în mod sigur, în măsura în care omul este nenorocit şi neconsolat, înseamnă că el nu-şi îndeplineşte lucrarea doar pentru Dumnezeu. Aceasta se petrece doar când el nu se mai află în mod constant în iubirea de Dumnezeu. “Focul” spune regele David, “vine împreună cu Dumnezeu şi merge dinaintea lui Dumnezeu şi mistuie de jur împrejur tot ceea ce se împotriveşte lui Dumnezeu” (suferinţă, tristeţe, nemulţumire, amărăciune).
Dumnezeu suferă El însuşi împreună cu noi, dar El suferă fără a suferi (şi tot astfel este suferinţa omului bun, apropiat lui Dumnezeu). Dumnezeu suferă împreună cu omul, dar în felul său suferă mai mult, incomparabil mai mult decât omul. Dar Dumnezeu suferă atât de bucuros împreună cu noi, atunci când suferim doar pentru El, încât El suferă fără a suferi. A suferi este pentru El ceva atât de desfătător, încât nu mai înseamnă a suferi. Dacă suferinţa mea este în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu suferă împreună cu mine, cum ar mai putea suferinţa să-mi mai fie suferinţă, căci a suferi îşi pierde suferinţa; atunci când suport o suferinţă doar pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu, împreună cu suferinţa îl găsesc şi pe Dumnezeu.
Acum se poate constata spiritul grosier al celor care se miră că oamenii buni îndură dureri şi necazuri; ei gândesc: “Ah! Îmi închipuiam că această persoană este bună. Cum se face că îndură suferinţe şi dureri atât de mari? Eu credeam că nu are nici un păcat !”. Există fiinţe foarte aproape de Dumnezeu care în marea lor compasiune faţă de oameni ajung să trăiască anumite suferinţe ale acestora eliberându-i pe ei de soarta cumplită pe care o aveau dar îşi menţin în acelaşi timp starea de împlinire şi fericire dată de apropierea lor de Dumnezeu.
Acela care resimte suferinţa ca suferinţă nu este nici desăvârşit, nici fără păcat. Când cineva trăieşte în Dumnezeu, suferinţa nu mai este pentru el nici suferinţă, nici nenorocire, ci o mare fericire, o beatitudine. Iată ce stă scris în Cartea Înţelepciunii: “Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. Nebunilor li se pare că ei mor şi dispar, dar ei sunt în pace”, în desfătare şi fericire.
Necesitatea de a fi ispitit
Lipsit de tentaţii în drumul său spiritual, omul n-ar mai fi pus în gardă, ar fi frustrat de luptă şi de creşterea puterii pe care Dumnezeu o poate manifesta prin el, nu şi-ar conştientiza punctele vulnerabile şi niciodată nu le-ar putea depăşi. Obiectivarea nivelului său de conştiinţă care atrage diferitele tentaţii umple omul de un zel şi mai mare în împlinirea mereu mai intensă a practicii spirituale; aceasta incită puternic virtutea căci cu cât omul se simte mai slab, cu atât trebuie să se înarmeze cu forţa sau puterea de a învinge.
Sfântul Pavel spune că Dumnezeu îi “pedepseşte” pe cei pe care îi acceptă şi-i primeşte ca fii. Stă scris în Cartea Înţelepciunii că Dumnezeu îi încearcă şi-i ispiteşte pe cei drepţi, în acelaşi fel în care se încearcă aurul incandescent într-un furnal. Este semnul că regele sau prinţul are încredere într-un cavaler, atunci când îl trimite la luptă. Am văzut un senior care, după ce accepta pe cineva printre tovarăşii săi de arme, îl trimitea noaptea afară, îl ataca el însuşi şi se lupta cu el. Odată, puţin a lipsit să nu fie omorât de un om supus unei astfel de încercări şi, ca urmare, a avut o şi mai mare afecţiune pentru acel gentilom.
Lucrarea lăuntrică (a realităţii noastre divine)
Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu în om nu poate fi tulburată sau frânată nici de timp, nici de spaţiu; în ea există ceva asemănător Lui. Există ceva lăuntric, înalt şi necreat, fără dimensiune şi fără înfăţişare, în care Tatăl Ceresc îşi pune pecetea: natura noastră esenţial divină; este cu neputinţă ca cineva să împiedice lucrarea interioară a virtuţii şi să pună o stavilă în calea lui Dumnezeu ce trece prin inima omului. Lucrarea divină străluceşte zi şi noapte. Ea îl slăveşte şi îl preamăreşte pe Dumnezeu.
Lucrarea lăuntrică în accepţiunea de efort al cunoaşterii de sine este permanent orientată spre bine şi constă în a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile tale”. Ea devine puternică prin practică şi bogată prin generozitatea sa. Ea depăşeşte suferinţa şi actul de a suferi.
Lucrarea lăuntrică este divină, este asemenea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, revelează natura potenţial divină a omului.
Lucrarea interioară nu se poate închega şi nu poate exista nicăieri în altă parte decât în inimă, în inima lui Dumnezeu.
În ceea ce priveşte lucrarea exterioară, ea primeşte bunătatea divină cu ajutorul lucrării interioare, adusă şi răspândită printr-o coborâre a dumnezeirii.
Despre vid
Sfântul Augustin spune: “Fă-te un gol ca să fii umplut”. Tot ceea ce trebuie să primească şi să fie receptiv, trebuie în mod obligatoriu să fie golit. Iată de ce, cu cât mintea este mai deplin golită de orice reprezentări formale, cu atât ea poate primi mai din belşug ceea ce Dumnezeu dăruieşte, şi cu cât primeşte mai mult, cu atât mai mare este bucuria ei şi se uneşte cu ceea ce a primit. Astfel puterea superioară a sufletului îl poate primi doar pe Dumnezeu în îmbelşugare şi plenitudine. Această unire, acest flux şi această fericire nu se compară cu nici o fericire din această lume. Dacă stă în puterea ta să goleşti total cupa şi să o menţii golită de orice, chiar şi de aer, cupa îşi va uita natura şi golul o va purta către cer.
Despre posedarea lui Dumnezeu
Omul nu trebuie să se mulţumească doar cu un Dumnezeu pe care-l gândeşte, pentru că atunci când gândul dispare, dispare şi Dumnezeu.
Omul trebuie mai degrabă să-l posede pe Dumnezeu în esenţa sa, cu mult deasupra gândurilor omeneşti şi deasupra oricărei creaturi. Omul care îl posedă pe Dumnezeu în esenţa sa, îl găseşte pretutindeni şi, pentru el, Dumnezeu străluceşte în toate lucrurile, căci toate lucrurile au pentru el harul lui Dumnezeu şi el îi vede chipul în toate lucrurile. În el, Dumnezeu străluceşte tot timpul, în el se realizează o renunţare totală şi imaginea Dumnezeului său preaiubit şi prezent se întipăreşte în el. Omul trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi, aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial, asemenea celui care învaţă să scrie şi care, pentru a dobândi această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de aridă şi dificilă ar fi pentru el această activitate. Mai întâi, el trebuie să-şi amintească fiecare literă şi s-o întipărească puternic în sine. Apoi, după ce posedă această artă, el se eliberează complet de imagine şi gândire, începând să scrie fără dificultate, în mod spontan. Tot astfel, şi omul trebuie să se pătrundă de prezenţa divină, să se formeze după forma Dumnezeului său preaiubit, în aşa fel încât prezenţa Sa să-l poată lumina fără nici un efort. Pentru început, omul are nevoie de o gândire şi de o pătrundere atentă, asemenea şcolarului pentru arta sa.
Cel care iubeşte cu înflăcărare şi cu toată puterea un lucru în aşa fel încât nu mai are plăcere, nici inimă pentru nimic altceva, se gândeşte numai la acel lucru; cu siguranţă, indiferent de ceea ce face, iubirea nu se stinge niciodată în el şi în toate lucrurile el regăseşte imaginea iubită şi aceasta este cu atât mai prezentă, cu cât iubirea sa devine mai puternică. Acest om nu caută odihna (decât în ceea ce iubeşte) şi nici o nelinişte nu-l tulbură. Acest om este mult plăcut lui Dumnezeu, căci toate lucrurile sunt pentru el mai divine decât pentru ceilalţi oameni.
Relaţia fiinţei (care aspiră spre Dumnezeu) cu lumea exterioară
Manifestările exterioare nu trebuie să fixeze o imagine permanentă care să-l facă pe om să uite de Dumnezeu. Aceasta se va produce atunci când inima este plină de Dumnezeu. Urmărind să atingă acest nivel, atunci când începătorul pe calea spirituală lucrează printre oameni, mai înainte de toate el trebuie să se înstăpânească puternic în Dumnezeu şi să-l fixeze ferm în inima sa, unindu-se cu el în toate preocupările, gândurile, voinţa şi puterea Sa, pentru ca nici o altă imagine să nu se mai poată forma în el.
Omul nu poate învăţa fugind de lucruri sau îndepărtându-se de exterior pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales interiorizarea, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile, aflându-l pe Dumnezeu. E nevoie de sârguinţă, de iubire, de o cunoaştere vie, adevărată, chibzuită a intenţiei Spiritului Suprem în legătură cu lucrurile şi oamenii. Cel care nu îl are pe Dumnezeu nu se simte bine nicăieri şi cu nimeni, dar cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, se simte bine oriunde şi cu oricine. Noi va trebui să folosim toate conjuncturile, oricare ar fi ele, acolo unde ne aflăm, indiferent de ce vedem sau auzim, oricât de străine şi nepotrivite le-am considera. În toate acţiunile sale şi în toate lucrurile, omul trebuie să-şi folosească vigilent raţiunea, să ia cunoştinţă de fiinţa sa interioară şi pretutindeni să-l găsească pe Dumnezeu în modul cel mai înalt posibil. “Fiţi ca acei care veghează tot timpul şi îşi aşteaptă stăpânul”. Cei care aşteaptă sunt vigilenţi şi vor să vadă de unde ar putea veni Cel pe care îl aşteaptă; ei privesc tot ceea ce se iveşte, oricât de străin li s-ar părea că este, ca să vadă dacă n-ar fi Acela. Tot astfel, adică în mod conştient, Dumnezeu trebuie căutat în toate lucrurile. Pentru aceasta trebuie să se depună tot zelul, orientând toate resursele şi puterile în căutarea şi împlinirea unirii cu Dumnezeu. Pentru cel care lucrează astfel, Dumnezeu străluceşte într-adevăr în lucrurile profane tot atât de limpede ca şi în cele divine. Aceasta nu înseamnă că omul ar trebui să facă el însuşi ceva profan sau necuviincios, ci că tot ceea ce vede sau aude în exterior, el întoarce spre Dumnezeu. Cel căruia Dumnezeu îi este în acest fel prezent în toate manifestările, care îşi domină şi îşi foloseşte în mod suprem raţiunea, cunoaşte adevărata pace şi posedă cu adevărat Împărăţia cerurilor.
[1] Acesta este un nivel mai greu de atins care implică un nivel profund de trezire a sufletului. Aspirând cãtre atingerea acestui nivel (la care în mod spontan lumina spirituală a sufletului radiază şi sfinţeşte toate acţiunile noastre) putem porni în sens invers: dăruindu-ne în acţiune din tot sufletul, gândindu-ne că ceea ce facem este pentru Dumnezeu; astfel, acţiunea dăruită lui Dumnezeu începe să lucreze în sufletul nostru şi ne sfinţeşte.
Acest articol a fost scris de autoarea blogului www.luminaindigo.blogspot.com Daniela Diana in aceasta primavara la Sfantul Mormant, in apropierea Invierii. Mi-a fost trimis recent de catre o persoana de la cursuri si la randul meu ii ofer chiar aici un loc pentru a fi ”meditat”. Da, este corect. Nu citit ci meditat.
