Trăind în prezent putem crea miracolul vindecării

Am avut o prezentare mai demult cu privire la vindecarea naturală. Și, cu privire la principiile gândirii pozitive, am fost interpelat cu o întrebare. Am dezvoltat răspunsul pentru a se înțelege că responsabilitatea vindecării ne aparține. Tot ceea ce vrem să transformăm în bine are un început. Este momentul prezent. Numai prezentul este cel care poate crea clipă de clipă viitorul nostru mai bun. Dar cu o singură condiție: A fi în acel moment conștient de necesitatea de a acționa într-un mod adecvat și apoi de a continua cu perseverență să ”încarci” binefăcător următoarele clipe; și următoarele, și următoarele… Acum, în prezent, construiești. 

Cum ne recentram in Inima si de ce am face-o?

Cea mai clara reflexie a  Inimii Spirituale (Sinelui Suprem) in dimensiunea interioară este emanatia proaspata, vie si calda a sufletului ce a devenit mai transparent fata de lumina ”din adancuri”. Este totodata expresia unei constiente expansionate care cuprinde si imbratiseaza cu bucurie intreaga existenta fara a nega ceva din manifestarea sa pentru ca acel suflet este eliberat din stransoarea mecanicismului reactiv.

Multe traditii au propus modalitati eficiente de ”trezire spirituala” si de constientizare a realitatii Sinelui. In ultima instanta ce este crestinismul sau sufismul daca nu sunt Invataturi ale Inimii. Locul unde ne duc cararile batute ale misticilor și adeptilor acestor cai spirituale este locul sacru care intersecteaza lumea interioara si lumea exterioara pe care le inglobeaza si pe care le unifica in spatiul sublim al Inimii. Este locul unde mintea se goleste spre a primi in tacere si cu umilinta Suprema Invatatura.    

INFINITUL NU POATE FI CUPRINS …DAR TE POŢI TOPI ÎN EL…

Pentru unii oameni, descrierea unor asemenea stări de extaz poate să trezească neîncredere sau derută, în cazul în care aceştia nu au avut nici măcar o clipă în viaţă mintea oprită de bucurie. Ca să ne apropiem măcar intuitiv de un strop din oceanul de beatitudine în care au trăit şi continuă să trăiască unii maestri spirituali sau oameni sfinţi, să ne amintim sau să ne imaginăm cum, mergând pe munte la asfinţit, la curba unei serpentine ni se deschide brusc în faţa ochilor un peisaj la care nu ne aşteptam şi care ne răpeşte sufletul într-o clipă; de exemplu, mergem printr-o pădure deasă şi întunecată, iar la capătul serpentinei, pe neaşteptate se deschide o privelişte largă cât cuprinzi cu ochii, un cer luminos cu nuanţe sublime strălucind în pacea apusului de soare. Atunci mintea se opreşte brusc şi aerul inspirat rămâne în plămâni pentru câteva clipe, timp în care uităm de noi, de pădurea întunecată, de timpul în care trăim, şi există doar bucuria nestăvilită a luminii, ca o sărbătoare sfântă, măreaţă, uluitoare, care nu lasă loc nici unui gând, nici unei desfăşurări în timp. După ce ne „dezmeticim” şi ne amintim că noi privim un apus de soare, dacă vrem să ştim ce s-a petrecut cu noi în acele clipe de oprire, putem spune doar că a fost o bucurie copleşitoare în care am uitat tot ceea ce ştiam despre orice, şi am fost în atingere cu o imensitate sfântă, atotcuprinzătoare. Orice am spune nu descrie decât vag ceea ce am trăit, şi aceasta doar pentru cei care deja au avut şi ei momente de uluire extaziantă. De aceea, citind cele scrise despre sfinţi, sau chiar cuvintele de învăţătură scrise de ei, vom putea doar să ne deschidem inima spre soarele sfinţeniei, să ne facem o vagă idee despre ceea ce cu adevărat înseamnă o cale spirituală; căci misterul căilor prin care Dumnezeu ne cheamă şi ne desăvârşeşte nu-l putem citi nicăieri, nu-l putem afla de la nimeni, îl putem doar experimenta.

Aime Michel spunea: “A cere misticilor să ne dovedească ceea ce spun este o contradicţie, căci e ca şi cum i-ai cere soarelui să nu mai lumineze ca să-l poţi vedea. Dar dacă el nu mai luminează, ce poţi vedea atunci? Iar dacă străluceşte, atunci nu-l mai poţi privi. Dacă misticii dovedesc ceva, atunci acel lucru nu este chiar obiectul experienţei lor. Acel obiect ni se refuză prin însăşi natura lui în aceeaşi măsură în care ni se oferă; El este transcendent.” Am spune chiar că este impropriu denumit “obiect” al cunoaşterii sau al experienţei mistice, pentru că de fapt, în experienţele autentice, Dumnezeu se revelează Lui însuşi în inima omului copleşit de extaz, astfel încât nu există obiect al cunoaşterii Supreme, ci doar subiectivitatea care se vede pe Ea însăşi, adică Dumnezeu. Este impropriu spus “să-L cunoşti pe Dumnezeu” pentru că doar ceva infinit şi etern poate să cunoască ceva infinit şi etern, astfel încât El este cel care se descoperă şi se priveşte extaziat pe El însuşi, atunci când un sfânt se află în cea mai înaltă unire cu Dumnezeu.

Aime Michel mai spune: “Ceea ce nu putem cunoaşte, putem cel puţin să iubim. Doar infinitul cunoaşte infinitul, deoarece a cunoaşte înseamnă a îmbrăţişa. Nu cunoaştem ceva decât atunci când am făcut înconjurul lui. Iubirea nu presupune însă această exigenţă: pentru a se înflăcăra îi este de ajuns să creadă în existenţa fiinţei iubite. Iubim din primul moment. Care este limita acestui avânt atunci când “obiectul” iubirii (revelat prin credinţă) este infinit? Nu există limită. Această iubire epuizează, pur şi simplu, orice putere. Oricine se umple de iubire pentru Dumnezeu nu are altă soartă decât să ardă în rugăciune până la ultimul atom, cum face focul de artificii.”

Să ne lăsăm, deci, înflăcăraţi de iubirea divină, să ne lăsăm mintea luminată de pacea fiinţelor alese de Dumnezeu. Iar în afară de acest sublim abandon, să înteţim focul rugăciunii noastre tot timpul.

Extras din lucrarea Cuvinte din lumină – Editura KAMALA

…A DA LUI DUMNEZEU CE E A LUI DUMNEZEU

Acest îndemn cristic decriptat în cheie esoterică subânţelege capacitatea fiinţei umane de a fi capabilă, aşa cum este ea, de a putea oferi chiar şi lui Dumnezeu ceva care să-L ”satisfacă”. Dar ce ar putea oferi natura umană Celui care este creatorul universului? Acest mic extras dintr-o prelegere cuprinsă în seminarul consacrat trezirii celui de al şaptelea plan al fiinţei – Sahasrara – ne poate ajuta să intuim cărui nivel lăuntric i s-ar putea adresa acest îndemn. Ce este acel ceva ”dorit” chiar şi de Dumnezeu şi care i-ar putea fi oferit de fiecare dintre noi.

TRANSPUNEŢI-VĂ CU CREDINŢĂ ÎN IPOSTAZE BINEFĂCĂTOARE ŞI ELEVATE

Natura umană este infinit de complexă în ceea ce priveşte modul în care este structurat corpul fizic precum şi celelalte ”învelişuri” mai subtile: structura energetică, psihică şi mentală.  Cu toate acestea, fiecare om exprimă o gamă foarte redusă de posibilităţi şi resurse pe aceste planuri. Mulţi oameni se ”rigidizează” într-un sistem de valori şi convingeri, dogme şi prejudecăţi care, deşi de multe ori se dovedesc a fi eronate sau anacronice, continuă să-i ”lege”.  Ele determină confruntarea cu aceleaşi ”lecţii” de viaţă, unele dureroase, al căror mesaj real este de a impulsiona spre  transformare. Această rigidizare este un efect al unui proces mult mai grav care se poate produce în timp, pentru mulţi oameni. Este vorba de împietrirea sufletescă. Lipsa de efervescenţă şi avânt pe fondul unei stări de închidere şi blazare în rutina cotidiană crează gratiile colivieii. Şi sufletul – pasărea măiastră – este condamnat la uitare; sortit la amuţire şi oftat. Uitarea cerului ce-şi cântă tăriile, a luminii solare, a vântului-spaţiu, a cântului-dor, a iubirii care exaltă zborul spre infinit. Să nu uităm că a cânta şi a zbura, a dansa şi a iubi, a căuta veşnicia cu speranţă şi credinţă reînnoită a fost şi continuă să fie numai responsabilitatea noastră.    

SĂ ÎNVĂŢĂM …

În Rajasthan, India, o şcoală extraordinară învaţă femeile şi bărbaţii din mediul rural (mulţi dintre ei analfabeţi) să devenină ingineri specialişti în exploatarea energiei solare, artizani, stomatologi şi medici în propriile lor sate. Se numeşte Colegiul Barefoot (Desculţ), şi fondatorul ei, Bunker Roy, explică modul în care funcţionează.

CLICK AICI!

 

PUTEREA VINDECĂTOARE A IUBIRII – Dă-o mai departe!

Întotdeauna mediul încărcat de afecţiune şi iubire a determinat vindecări şi cicatrizări sufleteşti. Iubirea oferă darul vindecării şi trezeşte din nou puterea vieţii. Cunoscând toate acestea, ne întrebăm de ce această lume în care trăim nu recurge la acest remediu universal al vindecării sufleteşti. Aici este reamintită ordinea firescă a lucrurilor pentru a ne putea ajuta, alina, vindeca şi înfrumuseţa mai mult vieţile noastre. Descoperirea capacităţii naturale de vindecare şi autovindecare prin iubire şi bunătate este un demers pe care fiecare dintre noi l-ar putea integra conştient şi cu mai mult curaj pentru că nu depinde de nimeni. Iubirea aduce mereu echilibru şi armonie, exact condiţiile favorabile menţinerii sau refacerii sănătăţii individuale, relationale, sociale.

INTELEPTII AU O LUME COMUNA

 Acest articol a fost scris de autoarea blogului www.luminaindigo.blogspot.com Daniela Diana in aceasta primavara la Sfantul Mormant, in apropierea Invierii. Mi-a fost trimis recent de catre o persoana de la cursuri si la randul meu ii ofer chiar aici un loc pentru a fi ”meditat”. Da, este corect. Nu citit ci meditat.

Am facut acest lucru pentru a arata ca viziunea spirituala a unor fiinte intelepte care s-au daruit prin practica si iubire lui Dumnezeu pe calea crestina, este similara aceleia a marilor maestrii si invatatori ai altor traditii spirituale. Cu adevarat, se poate spune că  ”intelepţii au o lume comună” dar ceea ce este sublim in cazul existentei lor, este că prin felul lor de ”a fi”, ei sfintesc si aceasta lume, ne impartasesc cu frumusete şi lumină, ne ating si ne alina inimile. Mai presus de toate acestea, ei ne reamintesc ca Aici si Acum ne putem trai la randul nostru existenta ca si ei. Plini de bucurie, umilinta, bunavointa si dragoste.

 ”In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai. Si aceasta deoarece  facea vindecari prin rugaciune.

In terminologia mea, il consider o fiinta iluminata. Si aceasta deoarece traia, simplu, fara nici o urma de indoiala starea de unitate.Am inteles de la el ca putem aspira catre aceasta stare, putem sa ne gandim la ea, dar pasul final este sa ajungem sa o traim, aici, fizic, in acest plan.

Cuvintele lui sunt foarte simple, nu am regasit la el teorii complicate.Asa si afirma:„Creatia este mareata tocmai prin simplitatea, prin claritatea ei.De cate ori cauti cai complicate de a fi in Dumnezeu, tu de fapt te ratacesti in propria minte.La sfarsitul acestei vietii sufletul se innobileaza prin  clipele in care a iubit, a daruit si s-a bucurat ca era pe pamant.”

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac – ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.

La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului.Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.Cauza nu sunt cei din jur  ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.Acolo te asteapta Dumnezeu.Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica.Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca  si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie.Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi.Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

 “Oboseala vine din lupta fiintei cu viata.Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.Iubirea, este curgerea vietii.Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.

 Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.

Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”

L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie.Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.

L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.

I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.

Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”

Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.

 Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu  veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.

Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si  mi-a explicat:”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea  lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.”

CUM SA NU NE RUGAM

In lipsa unei practici adecvate, nu este intotdeauna usor de ajuns la aceasta veritabila putere a rugaciunii. De multe ori se trece prin faze intermediare, care nu pot fi considerate o autentica rugaciune, nu pentru ca ele nu ar avea cel putin pe moment anumite efecte, ci pentru ca ele nu apar dintr-un plin al sufletului si inimii si reprezinta mai mult o nevoie de moment. Fara a minimaliza nici efectul acestora, ca posibile etape catre o stare interioara autentic inaltatoare, de natura sa ne apropie de Dumnezeu, este bine sa cunoastem aceste forme partiale de rugaciune si sa evitam sa ramanem doar la ele, ceea ce ar fi o greseala. Iata, in aceasta directie, clasificarea pe care o face William Carr Peel in cartea sa “Cum raspunde Dumnezeu cand omul se roaga”, cu privire la modul inadecvat de a ne ruga, lipsit de sinceritate sau de o deschidere sufleteasca reala:

1. Rugaciunea de tip “Sunt in criza – ajuta-ma!”

 Este cazul celor ce se roaga numai in situatii de urgenta, atunci cand se confrunta cu necazuri, uitand in restul timpului aproape complet de aceasta modalitate spirituala de regasire. Nu este nimic rau in a ne ruga atunci cand trecem prin momente grele, dar este o mare greseala sa uitam de sprijinul primit imediat ce ne simtim mai bine sau am depasit momentul dificil. Aceasta arata ca intelegerea noastra asupra vietii si relatia noastra cu Dumnezeu sunt inca firave… Pentru a schimba acest mod de raportare la Dumnezeu este in primul rand necesar sa nu uitam sa ii multumim cu recunostinta cat mai des pentru ceea ce ne ofera si sa nu uitam sa ne rugam pentru cei apropiati sau pentru oricine simtim ca are nevoie de aceasta. Acest mod de a actiona ne va face sa fim mai cuprinzatori sufleteste si sa ne extindem timpul rugaciunii si asupra unor momente ce nu privesc doar nevoile noastre. A ne ruga si pentru altii poate sa constituie pentru unele persoane o cale de vindecare sufleteasca rapida, prin amplificarea compasiunii si a atentiei. In plus, intr-una dintre miraculoasele aparitii ale Fecioarei Maria de la Fatima, Ea afirma: “Multe fiinte sunt sortite sa ajunga in infern tocmai pentru ca nu au pe nimeni care ar putea sa se roage pentru ele.”

2. Rugaciunea “sablon”

 Este rugaciunea facuta cu convingerea ca numai anumite formulari precise pot ajunge la Dumnezeu si ceea ce nu intra in aceste canoane este fie considerat un pacat, fie nu va fi ascultat de Dumnezeu. Nici aici, greseala nu este aceea de a folosi anumite formule precise de rugaciune, ci rigiditatea sufleteasca si micimea launtrica ce ne poate face sa credem ca numai asa este corect si orice alt fel de abordare a relatiei cu Tatal Ceresc prin rugaciune este eronata. Aceasta etapa se depaseste simplu prin purtarea unui gen de dialog interior liber cu Dumnezeu, in care ii impartasim bucuriile si suferintele noastre, chiar fara a-i cere absolut nimic. Aceasta ne va deschide si incalzi sufletul astfel ca formulele rigide care pana atunci erau un fel de invocatie stearpa pentru noi, vor deveni pline de forta si viata, datorita incalzirii inimii si trezirii sufletului.

   3. Rugaciunea de tip “examen” – proba orala

 Cei ce se roaga astfel il percep pe Dumnezeu in mod asemanator unui profesor de facultate care tine cont de numarul de pagini de Biblie pe care le rasfoim pentru a ne permite astfel „sa trecem anul”. In viziunea acestora, cu cat sunt rostite mai multe cuvinte si cu cat formularea este mai bine argumentata si docta, cu atat Dumnezeu va raspunde mai repede. Cei ce doresc sa depaseasca acest mod steril de a se ruga trebuie sa invete in primul rand sa savureze linistea, sa taca si sa isi invete totodata mintea sa fie mai tacuta, lasand inimii rolul de a comunica cu Dumnezeu. Rostind (cu glas tare sau doar in gand) putine cuvinte, dar foarte incarcate de emotie interioara si aspiratie, urmate apoi de o pauza de profunda tacere interioara in care ecourile rugaciunii pot fi constientizate ca reverberand in intreaga fiinta, se poate ajunge la profunzimi nebanuite ale acestei modalitati de comunicare cu Dumnezeu.

   4. Rugaciunea de tip „troc”

 Fie ca este formulata clar in acest sens sau are doar ca substrat dorinta de a obtine cu orice pret un anumit avantaj, acest tip de rugaciune se traduce in genul: “Doamne, sa facem o intelegere. Daca tu raspunzi rugaciunii mele si imi oferi ceea ce eu iti cer, atunci eu voi face la randul meu cutare lucru (voi da bani saracilor, voi dona pentru biserica, voi renunta la fumat, etc.)”. Acest gen de rugaciune prezinta o greseala de abordare si arata in mod surprinzator chiar o lipsa de credinta in Dumnezeu. De ce? Pentru ca inainte de toate iubirea si credinta, precum si intuirea puterii divine, exclud trocul si presupun abandonarea dorintelor care de multe ori pot fi de genul “vreau casa” sau masina, avantaje, pozitie sociala, prieteni etc. Exista insa si o alta posibilitate, de data aceasta pozitiva, in care vizam un scop pur spiritual, cum este cazul vindecarii de obiceiuri nefaste, de invidie, gelozie sau orgoliu, caz in care Dumnezeu ne poate raspunde cu repeziciune in masura in care suntem dispusi cu adevarat sa ii oferim “in schimb” efortul nostru de transformare si actiunile orientate in sensul ajutorarii altor oameni.

5. Rugaciunea de tip combativ

 Este caracteristica fiintelor orgolioase care ajung nu arareori sa se supere pe Dumnezeu pentru ca, desi l-au rugat in numeroase randuri, el nu le-a raspuns la cererile lor insistente. Ei tind atunci intr-un mod prostesc sa Il “traga la raspundere” pe Dumnezeu pentru ca nu le-a raspuns in modul in care ei au dorit aceasta. Pentru cei ce se afla intr-o astfel de situatie e necesar sa inteleaga ca, asa cum afirma un intelept, Dumnezeu nu va raspunde niciodata intrebarilor prost puse si nici cererilor ce nu sunt in acord cu armonia divina. Pe de alta parte, sunt numerosi cei care considera ca nu li s-a raspuns, dar de fapt ei nu au stiut sa identifice si sa inteleaga raspunsul pe care l-au primit, pentru ca nu era cel pe care ei il asteptau.

Fara indoiala ca se poate scrie extrem de mult pe tema modului de a ne ruga, a felului in care Dumnezeu ne poate ajuta sau a modului in care poate sa apara vindecarea. Toate acestea, la fel ca si relatarile care ne infioara si ne emotioneaza prin caracterul lor de revelatie si de contact cu puterile divine, nu ne sunt insa de un real folos decat intr-un singur caz: acela in care ele ne mobilizeaza pentru a incerca si a reusi sa traim in fiinta noastra aceasta realitate a comunicarii cu Tatal Ceresc prin rugaciune sincera. Odata ce am trait intens in intreaga fiinta aceasta emotie a raspunsului divin, nu vor mai exista ezitarile, indoiala sau suspiciunea vor fi risipite, iar existenta noastra poate sa capete o dimensiune noua, in care simtim ca traim mai adevarat, mai plini de iubire, deschisi fata de ceilalti si in primul rand fata de aceasta lume spirituala care este permanent prezenta in noi. Un intelept oriental afirma ca aceasta lume a spiritului la care rugaciunea ne permite sa accedem este, pentru cei ce o simt, cu mult mai reala decat cele mai solide si concrete obiecte ale acestei lumi. Si sa nu uitam ca … un gram de practica a rugaciunii inimii valoreaza cat …o tona de teorie.

SIMBOLISMUL URCARII PE MUNTE

Ne place. Si o facem poate de fiecare cand avem ocazia. Si mereu suntem fericiti. Stim uneori ca nu va fi usor si ca va trebui sa depunem eforturi. Stim ca ne va lua timp. Dar stim de ce, si suntem motivati sa o facem. Multi au ajuns sa traiasca acolo. Si nu numai ca nu au regretat, dar sunt fericiti ca au ales sa traiasca acolo.  Altii chiar daca nu stiu accepta aceasta provocare si tot ceea ce ea implica. Ajunsi acolo, ajung sa recunoasca ca …totul a meritat, cu prisosinta.

Poate veti gandi ca aceasta introducere se potriveste cu o multime de alte situatii. Dar am ales dintre ele una, care a devenit in timp si metafora favorita a cautatorului spiritual: URCAREA PE MUNTE. Nu este prima oara cand abordez acest subiect pe blog (vedeti clipul anterior), dar …este inca vacanta, este albastru in cer, este padurea inca verde, piscurile sunt tot semete si suntem bucurosi ca lucrurile stau asa.

In clipul urmator este extras un fragment dintr-o prelegere despre MUNTELE SACRU AL DACILOR. Si …poate, atunci cand, la randul dumneavoastra, veti urca MUNTELE sa gasiti propriile raspunsuri.

DE LA INCREDERE … LA CREDINTA

Daca o serie intreaga de idei si credinte la care am aderat ne indeparteaza de noi insine, de semenii nostri, de Dumnezeu, facându-ne sa nu mai credem in Bine, in Iubire, in Adevar, in Frumusete, in Armonie, putem fi siguri ca acele credinte (religioase sau nu) sunt gresite. Urmarea va fi Dez-amagirea si Suferinta sub o forma sau alta. 

PRACTICA SPIRITUALA – CALE A IMPLINIRII

Dupa expunerile cu privire la vointa, o intrebare fireasca ar putea sa ne apara. Cum am putea sa ne angrenam propria vointa pentru a ajunge sa implinim voia lui Dumnezeu?

IDEI SI CONCEPTII ERONATE CU PRIVIRE LA VOINTA DIVINA

Am propus in cadrul seminarului consacrat celui de al treilea plan al fiintei – planul vointei (controlat de centrul energetic Manipura chakra) abordarea unei teme ”delicate” cu privire la ce cred oamenii ca reprezinta vointa lui Dumnezeu. Am urmarit sa expun lucrurile intr-o maniera logic-rationala pentru a putea sa creati un sistem de reprezentare mai aproape de realitate.

De mii si mii de ani oamenii incearca sa inteleaga relatia lor cu Dumnezeu. De ce o fac asa cum o fac veti intelege poate mai bine din aceasta prelegere care a suscitat, de asemenea, un mare interes. Trebuie sa acceptam cu umilinta, mai ales in aceste timpuri, in care orgoliul fiintei umane a atins culmi nebanuite, ca noi nu putem cunoaste ratiunea si vointa lui Dumnezeu. Dar ceea ce noi oamenii am putea face este sa revenim la ”bunul simt natural” si sa recunoastem propriile proiectii si plasmuiri conceptuale si imaginative pe care le-am structurat de-a lungul timpului cu privire la divinitate si sa avem curajul sa le eliminam.  In acest demers, modalitatea pe care v-o propun este una ”traditionala”: NETI – NETI – NETI. Cu alte cuvinte: Vointa lui Dumnezeu NU ESTE ACEEA, NU ESTE ACEEA, NU ESTE ACEEA. Va rog sa fiti cat mai deschisi si urmariti sa treceti dincolo de nivelul dogmatic si incarcat de prejudecati al subconstientului colectiv.

NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep.6

PADRE PIO

1887-1968

Padre Pio, pe numele sau adevarat Francesco  Forgione, a venit in aceasta lume la 25 mai 1887 în Pietrelcina, Italia. A avut o copilarie absolut normala si senina, într-o familie tânara si foarte unita. Cel care urma sa devina un “sfânt” în secolul XX, una din personalitatile religioase cele mai cunoscute în lume, si unul dintre cei mai mari mistici, a fost în primii sai ani de viata un copil ca toti ceilalti copii. În jurul vârstei de 5 ani, a început sa traiasca întâmplari care depaseau granita obisnuitului, iar aceste viziuni pe care a început sa le aiba aveau sa continue toata viata. Întrebat cum de le tinuse atâta timp ascunse, el a raspuns cu naivitate ca le credea lucruri obisnuite, care apareau tuturor. Una din entitatile subtile care îi aparea foarte des era îngerul pazitor, pe care îl numea “dulcele tovaras al copilariei mele”. si Fecioara Maria îi aparea foarte frecvent, ocrotindu-l cu dragostea ei materna pe micutul baiat.

Desi nu era un baiat retras si se juca cu ceilalti copii, imediat ce ramânea singur, Francesco începea sa se roage. Rugaciunea era pentru el o activitate relaxanta, ca si joaca, deoarece rugaciunea sa nu era constituita din repetarea unor formule abstracte, ci din “conversatii” cu entitatile din subtil pe care le cunostea foarte bine. Era un copil cu o sensibilitate si o gratie deosebita, primind de la maestrii sai din universul invizibil o educatie rafinata si elevata. Când mânca, prânzul devenea un adevarat ceremonial. Se aseza cu grija, îsi desfacea pachetul, îl aseza încet pe genunchi, arunca o privire spre cer si mânca în liniste. Fata de animale, micul Francesco manifesta o sensibilitate rara. Toti cei care l-au cunoscut l-au descris ca având o curiozitate irezistibila, se bucura de glume si de surprize.

Începutul miracolului unei existente sfinte a constituit-o viziunea lui Iisus biserica. Atunci, Dumnezeu i-a sadit în inima germenele viitorului sau destin, dezvaluindu-i rolul pe care avea sa-l aiba în aceasta lume, un rol care face parte din misterul mântuirii si al eliberarii, iar micul Francesco, pe cât a putut el sa intuiasca, a  raspuns chemarii divine cu tot sufletul.

Adevaratul Padre Pio

Francesco Forgione venise pe lume cu o vocatie precisa. Înca din copilarie a simtit ca Dumnezeu îi încredintase o misiune. Dar Dumnezeu nu-si impune vointa. Sugereaza si asteapta alegerea deplin libera a omului. Iar Francesco trebuia sa faca si el alegerea sa. Înca de la o vârsta frageda, baiatul le-a spus parintilor sai ca doreste sa se calugareasca. Dorea sa plece de acasa si sa îsi dedice întreaga viata lui Dumnezeu, servind în Ordinul Franciscanilor Capucini. În noaptea de 5 ianuarie 1903, cu cinci zile înainte de plecare, Francesco a avut viziunea lui Iisus si a Maicii Domnului, care l-au încurajat, iar Iisus i-a  pus mâna pe crestet.

Cel care avea sa fie Padre Pio a înteles din plin importanta chemarii lui Dumnezeu si greutatile care îl asteptau. Dar nu a refuzat chemarea. Iisus, când i-a aparut si i-a vorbit, nu i-a ascuns  nimic din viitorul care-l astepta. Francesco a reflectat, a meditat, i-a fost frica, s-a încurajat, dar la sfârsit s-a hotarât. Avea 15 ani si jumatate. Nu mai era un copil, experientele launtrice îl maturizasera.si gasim chiar aici, în aceasta libertate, în aceasta alegere facuta la 15 ani, secretul multor lucruri care au urmat ulterior.

Viitorul Padre Pio si-a lasat deci familia si a intrat în Ordinul Calugarilor Capucini. Dupa ce a trecut examenul de admitere în Ordin, Francesco Forgione a primit numele de Pio, având sa fie cunoscut astfel pâna la sfârsitul vietii sale pâmântesti. Aceasta perioada a fost pentru Francesco plina de viziuni si revelatii, în care a trait în liniste, în reculegere, o lunga perioada de concentrare absoluta si continua în lumea spiritului. Rugaciunea sa devenise un dialog direct si neântrerupt cu Iisus, cu Maica Domnului, cu sfintii. Entitatile celeste erau ghizii sai, maestrii sai. Se poate spune ca în aceasta perioada el nu a avut alt scop decât trairea intensa a acestei minunate “întâlniri” cu supranaturalul.

Prietenii sai din acea vreme îl caracterizau ca fiind lipsit de mândrie în comportament si conversatie. Fratele Pio era un bun observator si o persoana foarte harnica, cu multe daruri de la Dumnezeu, care stia sa sufere fara sa se plânga, dar care stia si sa surâda si sa se bucure de frumusetile din jurul sau.

“Fratele Pio era umil, retras si linistit. Nu rostea niciodata un cuvânt inutil. În vara lui 1905 când trebuia sa transportam pietre pentru reparatii, împreuna cu alti colegi am ajutat si eu.. Fratele Pio lua întotdeauna fara ostentatie piatra cea mai mare. Eu, care eram aproape, vazând ca nu poate sa o ridice, îl ajutam sa o  puna pe spate. Apoi luam si eu una mai mica si mergeam împreuna mereu în liniste în timp ce altii glumeau si râdeau pe seama lui.” povestea Rafael, unul dintre colegii sai. Tânarul novice participa în mod natural la toate activitatile colegilor sai – la jocuri, la plimbarile saptamânale în afara mânastirii si la excursiile organizate, care durau câteva zile – dar o facea întotdeauna cu un entuziasm detasat.

În timp ce era la mânastire, fratele Pio s-a îmbolnavit foarte grav de o boala aparent misterioasa, însotita de temperaturi foarte mari aproape de 43 de grade.Când avea asemenea temperaturi, Padre Pio parea ca sufera, era agitat în pat, dar nu delira – simptom care ar fi trebuit sa însoteasca o astfel de temperatura. Temperaturile extrem de ridicate ale unor sfinti sunt explicate în anumite tratate ca efect al intensei daruiri catre Dumnezeu ce face sa fie trezita în corp o anumita energie tainica, misteroasa.Acestea au mai fost semnalate, atât în spatiul crestin (Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Teresa de Avila, Sfânta Margherita Alacoque – aceasta din urma purtând si apelativul de “Sfânta focului”), cât si în spatiul oriental care abunda în astfel de marturii, fiind un fenomen cunoscut ce se declansa în urma practicilor spirituale sustinute. Iubirea pentru Dumnezeu pe care o traiesc sfintii, si în special misticii, este atât de puternica încât le influenteaza inclusiv corpul fizic. Obiectul iubirii este infinit, iar reactia provocata de aceasta este pe masura. Toate procesele interne intra într-o rezonanta febrila amplificându-se într-un fenomen de avalansa. “Febra” este doar o confirmare fizica a extraordinarei daruiri sufletesti, care face sa “moara” personalitatea efemera a misticului. Acum si de alte zeci de ori în timpul vietii sale, medicii au declarat ca nu mai are mult de trait, pentru ca apoi într-un mod misterios Padre Pio sa îsi revina, parasind aceasta lume la vârsta de 81 de ani.

În anul 1918, nu cu mult timp dupa ce a devenit preot, pe corpul lui Padre Pio au aparut niste rani asemanatoare cu cele pe care Iisus le-a avut când a fost crucificat. Stigmatele lui Padre Pio  au fost fenomenul mistic cel mai evident, care l-a caracterizat si l-a facut cunoscut în  lume, el fiind unicul preot stigmatizat din istoria Bisericii. Ca si Iisus, Padre Pio voia sa devina un” intermediar” între Dumnezeu  si lume, un ghid al fratilor aflati pe cale, un „martor traitor al mântuirii”, dupa cum chiar el a spus cu diferite ocazii.

Alte “minuni” care i-au fost atribuite si care au fascinat lumea au fost vindecarile misterioase, pe care Padre Pio le-a realizat în numeroase rânduri . Una din acestea este relatata de catre un ziarist, Trevisani, care se afla de fata, si se refera la un om vindecat prin miracol divin: ”Padre Pio i-a spus acelui om care nu putea merge, de trei ori:,,Ridica-te si mergi’’si apoi acesta a reusit sa mearga drept dupa ce toata viata se târâse pe pamânt.”

Au existat numeroase declaratii si despre capacitatea de bilocatie a parintelui, diferite persoane afirmând ca Padre Pio avea capacitatea de a se afla în mai multe locuri deodata, pentru a-i proteja pe cei care se încredintasera ghidarii sale spirituale. Un alt fenomen descris de credinciosi cu privire la Padre Pio era faptul ca se simteau miresme deosebit de pure si de placute în timp ce parintele oficia slujba religioasa. Aceste fenomene inexplicabile care îl însoteau pe Padre Pio au stârnit valuri de neîncredere în rândul multor persoane, care l-au contestat si chiar l-au persecutat. Însa cei care s-au aflat în preajma lui Padre Pio, cei care s-au bucurat de puritatea fiintei sale, cei care au fost martori la adevaratele minuni realizate de el, si toti cei a caror viata a fost transformata în mod benefic de acest om pot afirma fara urma de îndoiala ca Padre Pio a fost cu adevarat un sfânt, un trimis al lui Dumnezeu care sa ne arate ca toti avem capacitatea de a-L cunoaste pe Dumnezeu chiar din aceasta viata. Iar acest lucru a fost de curând recunoscut si de Biserica, atunci când Padre Pio a fost canonizat.


Un sfânt în mijlocul oamenilor

În cultura populara din acea perioada erau prezentate numeroase fapte în care femeia era un simbol al pacatului, al decaderii, Eva fiind data mereu de exemplu ca fiind o arma a Satanei. Dar se uita ca Fecioara Maria a fost femeia care a purtat samânta mântuirii lumii. Prin viata sa si prin deschiderea pe care el a realizat-o, Padre Pio a facut ca femeia sa fie privita cu un spirit nou si o mentalitate sacra. Cu o intuitie si cu un curaj tipic marilor mistici, el a lasat deoparte falsele prudente si comportamente, având, ca preot, o conduita noua fata de femei. A fondat miscarea “fiicelor spirituale” care, la rândul sau, a devenit apoi samânta “grupurilor de rugaciune”, raspândite astazi în toata lumea si considerate unul din semnele cele mai vitale ale crestinismului din timpurile noastre. Practic, Padre Pio a creat o autentica revolutie care a fost mult timp obstructionata si neînteleasa. Aceste aspecte trebuie tratate si aprofundate cu claritate, deoarece reprezinta o parte fundamentala a misiunii sale. Înca din primii ani de preotie, pe când traia la Pietrelcina, el s-a dedicat îndrumarii spirituale a unor femei care duceau o existenta inspirata de valorile religioase.

Treptat, oamenii au început sa aiba o mare stima pentru Padre Pio. Caci oamenii simpli din popor au înteles ca tânarul preot plin de credinta traia lucruri misterioase si simteau în el fascinatia Cerului. Multi îl credeau un sfânt si mergeau la el sa-i ceara sa se roage pentru ei.

Padre Pio si-a continuat în acest timp si activitatea de sacerdot. Petrecea foarte mult timp în rugaciune si în confesional, pentru a consola si a întari sufletul oamenilor, pentru a îndruma pe cei care veneau la el pe calea Binelui, pentru a ierta în numele lui  Dumnezeu. În învatatura sa, Padre Pio a tratat într-o maniera particulara meditatia, adica rugaciunea mentala, care este hrana sufletului, dar si a mintii. El spunea ca a reflecta asupra tainelor crestine si a întelege semnificatiile lor profunde ne ajuta sa avem o conduita care manifesta deplin aceste adevaruri. A întelege sau macar a intui câte ceva din acest mister înseamna a pune bazele pentru transformarea în bine a propriei vieti. Din marturiile care s-au pastrat, se poate constata ca îndrumarile sale spirituale era moderne, chiar avangardiste pentru acele timpuri. El fascina si entuziasma mai ales generatia tânara, care, dupa Primul Razboi Mondial, încerca sa construiasca o noua societate. Padre Pio le ilumina sperantele si dadea realitate viselor lor.

Lumea simpla credea în el si continua sa-l caute, în ciuda numeroaselor discreditari de care a avut parte. Oamenii puri au intuit  adevara sa personalitate, si întelegând adevarata sa dimensiune umana, au descoperit sensibilitatea rafinata si incredibila bunatate a sufletului sau,  si au apreciat participarea la suferintele fratilor sai, simtul prieteniei, capacitatea sa imensa de a iubi, sociabilitatea sa, dar si subtilul si totodata agerul sau simt al umorului. Asa a fost adevaratul Padre Pio, un om extraordinar, imprevizibil, inteligent, generos, plin de credinta si de naturalete. Un sfânt, dar un sfânt în mijlocul oamenilor.

Adevarurile si întelepciunea lui Padre Pio vor trai vesnic în inimile celor care au crezut si cred în el si în Dumnezeu. Astfel, Padre Pio îsi va continua munca sa mai departe prin cei care l-au iubit si l-au urmat pe drumul care duce la desavarsire si la esenta suprema a lumilor: Dumnezeu.

Calugarul din ordinul capucinilor a fost sanctificat de Papa Ioan Paul al II-lea, in 2002, in fata celei mai mari multimi pe care a vazut-o vreodata Piata Sfantul Petru din Roma. A fost salutat de milioane de oameni din lumea intreaga drept facator de minuni, iar micul oras din sudul Italiei in care a trait si murit a devenit locul unui pelerinaj in masa si a prosperat in mare masura in urma acestui eveniment.

Cuvinte din lumina

„- Sufar pentru ca nu-l aud pe Iisus.

– E înlauntrul tau, cauta-l!”

„- Parinte, ma tem ca, fiind asa multe fiinte, nu o sa fiu în rai aproape de Dumnezeu.

– Dumnezeu  e prezent în fiecare din noi, nu te teme.”

“Lumile vizibila si cea invizibila nu sunt scindate, fac parte din aceeasi realitate care constituie Corpul mistic al lui Hristos. Omul de pe pamânt ramâne strâns si concret legat de cei din alta dimensiune, adica de îngeri, sfinti, Maica Domnului, fiintele dragi care au murit. “ 

„Îngerul pazitor este tovarasul nostru invizibil. Cel care ne este mereu aproape de la nastere pâna la moarte. Singuratatea noastra este doar aparenta. Îngerul nostru pazitor este mereu aproape de noi, de dimineata când ne trezim, apoi pentru toata ziua si noaptea. Mereu, mereu, mereu. Cât de mult ne ajuta Îngerul nostru pazitor fara sa ne dam seama! “    

“Principalele mijloace care servesc la atingerea perfectiunii crestine sunt reprezentate de: alegerea unei fiinte sfinte ca îndrumator, participarea la sfintele taine, meditatia si lectura spirituala.”

Unei femei care l-a întrebat: “Cine sunteti pentru noi?” i-a raspuns: “În mijlocul vostru sunt frate, în altar sunt jertfa, în confesional, ghid”.

“Inima mea si inima lui Iisus sunt una. Inima a disparut ca o picatura de apa pierduta în ocean. Iisus este paradisul, regele ei. Bucuria mea este atât de intensa si de profunda, încât plâng de fericire.”

“Într-o viata spirituala, trebuie sa faci în fiecare zi câte un pas mai sus urmând o linie dreapta si ascendenta pâna la atingerea desavârsirii.”

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep. 5

MAESTRUL ECKHART

1260 – 1327

Motto: „Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările.”

Considerat ca întemeietor al misticismului german, Johhanes Eckhart (numit apoi “maestrul Eckhart”) s-a născut în 1260 în localitatea Hochheim în Thuringia. A studiat teologia, filosofia, logica şi retorica. El a predicat în faţa audienţei laice şi religioase, având în acelaşi timp şi atribuţii administrative în legătură cu ordinul dominican. Învăţăturile maestrului Eckhart ne sunt de folos fiecăruia dintre noi şi ne pot orienta benefic viaţa interioară. Ele devin cu adevărat rodnice dacă le veţi aplica direct în existenţa voastră de fiecare zi, în familie, la servici, pe stradă, fără a fi neapărat necesară retragerea într-o mânăstire pentru împlinirea vieţii spirituale. Dacă înţelegeţi şi aplicaţi consecvent învăţăturile sale, veţi resimţi o transformare lăuntrică reală, astfel încât viaţa voastră va avea un sens profund şi veţi regăsi savoarea ei divină.

Cuvinte din Lumina

Adevărata supunere

Atunci când omul iese din el însuşi prin supunere şi se abandonează, Dumnezeu este constrâns să pătrundă în el, căci dacă acest om nu vrea nimic pentru el însuşi, Dumnezeu trebuie să vrea pentru acest om.

În realitate, dacă un om renunţă la o împărăţie sau chiar la lumea întreagă, dar se păstrează pe el însuşi, el n-a părăsit nimic. Dar dacă un om se abandonează pe el însuşi, chiar dacă îşi păstrează bogăţia, sau oricare alt bun, este ca şi cum a renunţat la toate lucrurile. Un astfel de om este cel care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a ataşat binele său suprem de nimic altceva, care este complet cufundat în voinţa divină. El poate totul. Într-adevăr, puţini sunt cei care iau acest lucru în seamă şi sunt constanţi în dăruirea lor: în măsura în care părăseşti toate lucrurile, nici mai mult, nici mai puţin, Dumnezeu pătrunde în tine cu tot ce are. Prin aceasta vei găsi adevărata pace aici şi nu în altă parte.

Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările. În măsura în care fiinţa este sfântă, în aceeaşi măsură ea sfinţeşte toate acţiunile sale, fie că este vorba de a mânca, a dormi, a veghea sau altceva.[1]

Omul care se abandonează cu tot ceea ce îi aparţine este în întregime fixat în Dumnezeu şi tot ceea ce îl atinge pe acest om, îl atinge mai întâi pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl înfăşoară aşa cum gluga îmi înfăşoară capul, iar cel ce ar dori să mă vadă ar trebui mai întâi să-mi atingă îmbrăcămintea. Acest om care s-a lepădat în totalitate de el însuşi este în întregime acoperit de Dumnezeu şi nici o creatură nu poate să-l atingă, fără să-l atingă mai întâi pe Dumnezeu; tot ceea ce doreşte să ajungă la el, trebuie să treacă mai întâi prin Dumnezeu; de aici provine savoarea trăirii în Dumnezeu şi ia naştere caracterul divin. Oricât de mare ar fi suferinţa, fi conştient că ea trece mai întâi prin Dumnezeu; El este primul în suferinţă. Şi prin acest adevăr, înţelege că o suferinţă oricât de mică care îl atinge pe om, ea îl atinge cu mult mai mult pe Dumnezeu. Astfel Dumnezeu îndură pentru un bine pe care l-a prevăzut şi dacă tu eşti dispus să suferi ceea ce suferă Dumnezeu şi trece prin El pentru a ajunge la tine, această suferinţă devine într-adevăr divină, dispreţul devine onoare, amărăciunea devine dulceaţă şi bezna cea mai adâncă devine cea mai limpede lumină. Totul îşi ia savoarea de la Dumnezeu şi ajunge divin, căci tot ceea ce atinge această fiinţă se conformează lui Dumnezeu, pentru că ea nu caută nimic altceva. Iată de ce, în amărăciune, acest om îl simte pe Dumnezeu ca pe o supremă dulceaţă. Pentru el, lumina străluceşte în cel mai adânc întuneric; chiar şi atunci ea poate fi percepută. Dacă un astfel de om suferă prejudicii, Dumnezeu le ia asupra sa pentru că se află la originea acţiunii făptuite pentru El, iar omul trebuie doar să continue acţiunea.

Apropierea de Dumnezeu prin consacrare

Consacrare înseamnă să dăruieşti lui Dumnezeu toate eforturile tale, precum şi rezultatele acţiunii pe care o înfăptuieşti; pentru aceasta este necesar să te interiorizezi câteva clipe înainte de o acţiune importantă şi să te rogi astfel: „Doamne, Dumnezeule, îţi dăruiesc toate eforturile pe care le voi depune în continuare pentru acţiunea pe care o încep acum, precum şi rezultatele acestei acţiuni”. Simţindu-te în prezenţa lui Dumnezeu, gândeşte intens că întreaga ta strădanie este doar pentru El, ca şi cum ai exista pe Pământ doar tu şi El, slujitorul şi Stăpânul, cel ce iubeşte şi Iubitul său Dumnezeu, copilul şi Tatăl. De exemplu: la îngrijirea unei grădini; deşi te-ai rugat la începutul lucrului, este bine ca pe parcurs să păstrezi în minte faptul că te afli în prezenţa lui Dumnezeu şi că doar pentru El lucrezi, iar la sfârşitul lucrului să-I mulţumeşti că te-a ajutat.

Pentru restul acţiunilor şi gândurilor de peste zi, pe care le consideri secundare (spălat, îmbrăcat, drumurile prin casă şi curte, etc.) consacrarea se realizează o singură dată global, dimineaţa, imediat după rugăciunea Tatăl nostru, astfel: „Doamne, îţi dăruiesc această zi, împreună cu toate gândurile şi acţiunile pe care le voi realiza în această zi”.

Această dăruire către Dumnezeu, numită mai sus consacrare, ne protejează, ne înalţă şi ne face de neînvins. Astfel ne învaţă maestrul Eckhart:

Îndreaptă întregul tău efort către măreţia lui Dumnezeu şi întreaga ta strădanie să fie doar pentru El în toate lucrările tale şi în întregul tău abandon.

Dacă tu te ataşezi de Dumnezeu, tot binele se va ataşa de tine. Şi ceea ce căutai înainte, te caută acum; iată de ce pentru acela care se  ataşează într-un chip foarte nobil de Dumnezeu, toate lucrurile divine se ataşează de el şi tot ceea ce este departe şi străin de Dumnezeu se depărtează de el. Cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, îl are pretutindeni, pe stradă şi cu oricine, în biserică, în singurătate sau în odaia sa. Dacă îl are cu adevărat şi numai pe El, nimic nu-i mai stă în cale. De ce? Acest om îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni, şi numai Dumnezeu este cel care lucrează prin el. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. În calea unui astfel de om nimeni nu poate sta, pentru că el crede, caută şi iubeşte doar pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu El în toate dorinţele sale.

Egalitate

Când se vorbeşte despre egalitate, să nu se înţeleagă că toate lucrurile, toate locurile, toate acţiunile şi toate persoanele trebuie să fie apreciate în acelaşi fel. Ar fi cu totul greşit, căci a te ruga este o acţiune mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în toate acţiunile, tu trebuie să menţii aceeaşi stare de spirit, aceeaşi încredere, aceeaşi dragoste pentru Dumnezeul tău. Dacă toate acţiunile sunt în felul acesta egale pentru tine, nimeni nu va mai pune piedici la ceea ce faci în numele lui Dumnezeu. (Numim aici „acţiuni”, atât activităţile desfăşurate în mod exterior, vizibil cât şi rugăciunile, meditaţia, gândurile, intenţiile şi aspiraţiile.)

Ce înseamnă buna voinţă?

Virtutea, ca şi păcatul, sunt efectele orientării voinţei. Nimic nu te va marca, dacă posezi o voinţă adevărată şi dreaptă. Ceea ce vrei cu întreaga ta putere şi voinţă, tu posezi deja, şi nimeni nu-ţi poate lua ceea ce ai, câtă vreme voinţa ta este ferm  orientată către Dumnezeu şi folosită în prezent. Omul nu trebuie să se sperie de nimic, câtă vreme voinţa sa este bună şi nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o manifeste prin acţiunile sale; el nu trebuie să se considere îndepărtat de la virtute, atâta timp cât găseşte în sine o adevărată bună voinţă.

Tu te-ai bucura să afli când voinţa ta este o bună voinţă. Voinţa este bună şi dreaptă atunci când ea este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău şi modelată, formată după voinţa lui Dumnezeu.

Nu spune: “eu aş dori binele…”, ceea ce ar fi o cerere adresată pentru viitor, ci: “eu vreau binele acum.” Căci ia aminte: dacă vreau să am un lucru, fie acesta situat la depărtare, îl am într-adevăr, îl am într-o mai mare măsură decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau.

Într-adevăr, cu ajutorul voinţei pot să fac totul. Pot să ispăşesc pentru toţi oamenii, să hrănesc toţi sărmanii. Înaintea lui Dumnezeu, a voi să faci şi a fi făcut este aproape acelaşi lucru. Tot astfel, dacă vreau să am atâta iubire câtă există în toţi oamenii, dacă voinţa mea este extrem de puternică, voi avea cu adevărat atâta iubire.

De ce îngăduie uneori Dumnezeu ca oamenii cu adevărat buni să fie împiedicaţi să-şi săvârşească lucrările lor bune?

Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei cel iubesc să cadă pradă slăbiciunii lor şi aparent să nu mai aibă nici un ajutor spre care să se îndrepte sau pe care să se sprijine. Căci pentru oamenii iubitori este o mare bucurie să poată face multe lucruri bune: să vegheze, să postească, să se roage şi alte lucruri mari şi dificile. Ei simt o mare bucurie, un sprijin, o speranţă, atunci când fac din acţiunile lor un ajutor, un reazem şi un prilej de încredere pentru alţii. Dumnezeu vrea totuşi să-i lipsească de ele, pentru ca numai El să rămână singurul lor ajutor şi motiv de încredere. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să I se abandoneze, iată de ce le ia înapoi ajutorul, pentru ca El să rămână singurul lor spriijin şi înţelegând aceasta, mai intensă să devină credinţa şi iubirea lor pentru El. Căci cu cât este mai deposedat şi mai gol spiritul care se îndreaptă spre Dumnezeu fiind ajutat chiar de El, cu atât omul este mai profund stabilit în Dumnezeu şi cu atât este mai sensibil la darurile Sale cele preţioase. Căci omul trebuie să clădească numai pe Dumnezeu.

Despre suferinţă

Nu există nemulţumire fără mulţumire şi nici un prejudiciu nu este un prejudiciu total. Iată motivul pentru care Sfântul Pavel spune că fidelitatea şi frumuseţea lui Dumnezeu nu îngăduie ca încercarea sau întristarea omului să ajungă de nesuportat. El dăruieşte totdeauna puţină mângâiere ca să îndulcească greul. Sfinţii şi maeştrii necreştini arată că Dumnezeu nu permite ca răul şi suferinţa să fie absolute şi  că în realitate acestea reprezintă o modalitate folosită de El pentru impulsionarea celor leneşi şi ignoranţi sau pentru probarea virtuţilor divine asimilate de cei ce aspiră la sfinţenie.

Să presupunem că un om care are o sută de mărci pierde patruzeci şi rămâne cu şaizeci. Dacă el se gândeşte mereu la cele patruzeci pe care le-a pierdut, rămâne mereu supărat. Cum ar putea să fie consolat şi eliberat de suferinţă cel care se întoarce mereu şi mereu spre ea, care o întipăreşte în sine şi se întipăreşte în ea, o priveşte şi o cântăreşte fără încetare, cel care se adresează suferinţei şi o întreţine, privindu-se faţă în faţă cu ea? Dar dacă el priveşte la cele şaizeci de mărci pe care le mai are şi întoarce spatele celor patruzeci pierdute, el va fi consolat. Ceea ce există şi este bun poate să consoleze, dar ceea ce nu există şi nu este bun, care nu-mi mai aparţine fiindcă l-am pierdut, atrage în mod firesc după sine descurajarea, suferinţa şi întristarea. Iată de ce Solomon spune: “În zilele suferinţei să nu uiţi zilele fericite”. Adică: atunci când eşti în suferinţă aminteşte-ţi binele şi bucuria pe care le mai ai.

Tot ceea ce deţii ca bun vremelnic îţi este împrumutat de la Dumnezeu; de ce să te plângi atunci când Cel care te-a împrumutat vrea să-şi ia ceea ce îi aparţine înapoi? Tu trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi le-a împrumutat o bucată de vreme şi că nu ţi-a luat deodată înapoi tot ce ţi-a împrumutat. Profetul Ieremia spunea în timpul încercărilor sale: ”Dumnezeu şi-a sporit îndurările sale de nu ne-am prăpădit cu totul”.

Dacă cineva mi-a împrumutat haina, căciula şi paltonul său, şi dacă îmi cere înapoi paltonul, lăsându-mi haina şi căciula să mă apere de frig, eu îi mulţumesc nespus şi ar fi o mare nedreptate dacă m-aş enerva şi m-aş plânge.

Trebuie să se ştie că, în natură, influenţa naturii superioare şi elevate este mult mai plăcută şi mai desfătătoare pentru toate fiinţele decât aparenta lor natură. Prin aceasta omul trebuie să înţeleagă că pentru el va fi o desfătare şi o bucurie să-şi poată abandona voinţa proprie, să renunţe şi să iasă total din el însuşi în tot ceea ce Dumnezeu vrea ca el să trăiască. Şi acesta este adevăratul înţeles al cuvintelor: “Cel ce vrea să vină la mine, să se lepede de el însuşi, să renunţe la tot şi să ia crucea”. Căci în mod sigur, pentru cel care s-ar lepăda de tot şi s-ar goli complet de el însuşi, n-ar mai exista nici cruce, nici suferinţă, nici “a suferi” lăuntric; (Chiar dacă fizic, exterior, acestea există); pentru el totul ar fi doar desfătare, bucurie şi plăcere a inimii şi un astfel de om ar putea să-l urmeze cu adevărat pe Dumnezeu. Acele cuvinte nu constituie doar o poruncă, aşa cum se spune şi se gândeşte de obicei, ci o promisiune, o învăţătură divină, care-i arată omului în ce fel toate piedicile sale, toată viaţa sa, toate lucrările sale, pot deveni desfătare şi veselie, iar aceasta este mai mult o răsplată decât o poruncă. Dacă vrei să te eliberezi de orice necazuri şi suferinţă, alipeşte-te de Dumnezeu, întoarce-te cu toată sinceritatea către El; în Dumnezeu nu există nici tristeţe, nici suferinţă, nici necazuri. Fără îndoială, întreaga suferinţă vine pentru că dorinţa nu te conduce doar către Dumnezeu. Când omului bun şi drept, dăruit lui Dumnezeu, i se aduce un prejudiciu, el rămâne netulburat, păstrându-şi bucuria şi pacea inimii. Dumnezeu este sursa întregului bine şi tot ce nu este Dumnezeu este doar amărăciune, mâhnire şi suferinţă, acoperă şi ascunde blândeţea, desfătările şi consolarea pe care Dumnezeu le dăruieşte. Uneori îţi închipui că Dumnezeu s-a retras. Ce trebuie să faci atunci când Dumnezeu ţi se ascunde? Exact ceea ce ai face dacă te-ai afla în cea mai mare consolare (apropiere de Dumnezeu). Poartă-te aşa cum te-ai purta atunci, şi deprinde-te să acţionezi astfel, chiar dacă te afli în cea mai mare suferinţă. Nu există mijloc mai bun ca să-l găseşti pe Dumnezeu, decât separarea de El. Ceea ce simţeai mai înainte, atunci când erai împreună cu El, împlineşte şi acum când nu-L mai simţi şi astfel Îl vei regăsi. Suferă, suportă cu răbdare, consideră aceasta ca fiind o încercare şi fii pe pace. Vei simţi sau nu pacea, în măsura în care vei fi sau nu în Dumnezeu. Şi, în măsura în care eşti departe de Dumnezeu, nu mai eşti în pace. Tot astfel, nu există nimic de temut în Dumnezeu; tot ceea ce există în Dumnezeu poate fi doar iubit. Şi, tot aşa, nu există nimic în Dumnezeu care să aducă tristeţe; adevărata bucurie o posedă cel a cărui voinţă este în întregime unită cu voinţa lui Dumnezeu.

Fie ca Dumnezeu să ne acorde această unire!

Iată de ce, Domnul nostru Iisus i-a învăţat pe apostoli (şi pe noi înşine prin ei) să cerem în fiecare zi să se facă voia lui Dumnezeu. Şi totuşi, atunci când se împlineşte voia Sa, noi ne plângem. Seneca spunea: “Omul să ia toate lucrurile ca şi cum el le-ar fi dorit şi cerut, pentru că toate îi vin cu voia şi prin voia lui Dumnezeu”. Un maestru spunea: “O, stăpâne şi Tată Suprem, Împărat al cerurilor, sunt gata pentru tot ceea ce vrei Tu. Dăruieşte-mi voinţa de a voi potrivit voinţei Tale!”.

Trebuie să ai încredere în Dumnezeu, să fii sigur, să ştii că Dumnezeu este atât de bun încât îngăduie ca omul să sufere, doar dacă prin aceasta îl cruţă de o suferinţă şi mai mare sau doar ca să-i dea apoi cea mai deplină consolare prin care slava lui Dumnezeu să se arate şi să se manifeste mai mult. Căci o fiinţă cu adevărat desăvârşită trebuie să se obişnuiască să moară pentru ea însăşi, să fie deposedată de ea însăşi în Dumnezeu şi să fie transformată mai presus de ea însăşi după voia lui Dumnezeu, să vrea să-l cunoască pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu o cunoaşte pe ea. Unei astfel de fiinţe, dezolarea îi slujeşte drept consolare, neplăcerile drept plăceri, căci ea are harul şi frumuseţea, întreaga bucurie şi consolare oricând şi în orice lucru; iar dacă Dumnezeu i se ascunde sau nu-i dăruieşte ceva, ea primeşte tot voia lui Dumnezeu, prin privare, şi astfel ea primeşte fiind lipsită şi neprimind. Deci, ce-i lipseşte? Dumnezeu se dobândeşte în sensul cel mai adevărat şi în mod sigur mai degrabă prin privare decât prin posedare, pentru că atunci când nu primeşti nimic tu dobândeşti, cunoşti şi te bucuri doar de Dumnezeu şi de voia Sa.

Se ştie că sfântul Anton a îndurat mari suferinţe în deşert, din partea unui spirit răufăcător. După ce a ieşit triumfător din acest necaz, i-a apărut chiar Domnul nostru în persoană, umplându-l de bucurie. “Ah, Doamne preaiubit, unde erai atunci când mă aflam în acele chinuri?“ Şi Domnul nostru a răspuns: ”Eram aici cum sunt şi acum, dar eu doream să am dovada credinţei tale”. Aurul şi argintul sunt pure, dar atunci când vrei să faci o cupă din care să bea regele, le arunci în furnalul cel mai încins. Iată de ce au scris apostolii că ei se bucurau nespus atunci când erau consideraţi demni de dispreţ şi sufereau pentru Dumnezeu.

Dacă omul ar înţelege sau şi-ar aminti marea bucurie pe care Dumnezeu însuşi o trăieşte în felul Său, împreună cu toţi îngerii, văzând răbdarea celui care suferă necazuri şi chinuri pentru Dumnezeu, atunci aceasta ar fi de ajuns ca să îl consoleze. În psaltire, Domnul nostru îi spune omului bun că este împreună cu el în suferinţă. Sfântul Augustin spune: „Pentru Dumnezeu, răbdarea în suferinţă este mai preţioasă, mai bună, mai înaltă şi mai nobilă decât tot ce i se poate lua omului împotriva voinţei sale. Dacă Dumnezeu este cu mine în suferinţă, ce aş mai putea să vreau în plus, ce altceva mi-aş mai putea dori? Eu nu vreau nimic altceva şi nimic mai mult decât pe Dumnezeu.”

Sfântul Bernard spune: ”Doamne, dacă Tu eşti cu mine în suferinţă, fă-mă să sufăr mereu, pentru ca tu să fii mereu lângă mine, ca să Te am mereu.” Această sfântă abandonare nu trebuie să ne inducă în eroarea de a cere imediat şi noi aceeaşi dureroasă binecuvântare şi aceasta din două motive. În primul rând, nefiind încă desăvârşiţi, este posibil să suferim fără a găsi pe Dumnezeu în suferinţă, iar în al doilea rând, Dumnezeu este totdeauna şi în bucurie! Ceea ce Sfântul Bernard a formulat în rugăciunea sa plină de candoare dezvăluie de fapt totala abandonare şi egalitate în faţa voinţei divine.

Sfântul Augustin spune: “Este mult prea nesăbuit cel căruia Dumnezeu nu-i ajunge”. Şi mai spune: “Cum ar putea să-i ajungă omului darurile lui Dumnezeu, exterioare şi interioare, dacă Dumnezeu însuşi nu-i ajunge?” Şi, în altă parte, sfântul adaugă: “Doamne, dacă tu te îndepărtezi de noi, dă-ne un alt “tine”, căci noi nu te vrem decât pe Tine”.

Dacă eu sufăr pentru Dumnezeu, într-adevăr întreaga mea suferinţă devine pentru mine consolare şi bucurie, oricât de mare şi de îndelungată ar fi.  Aceasta nu trebuie să însemne că mă  voi complace doar în starea de suferinţă iluzionându-mă că îndeplinesc voia Domnului, ci trebuie să mă facă să-mi orientez eforturile pentru a mă transforma. Astfel voi  depăşi suferinţa, înţelegând că am perceput dorinţa lui Dumnezeu de a mă impulsiona la modul acesta făcând voia Sa.

Fie că suferim sau nu, este important să ne amintim mereu că ceea ce facem este pentru Dumnezeu. Toate acţiunile noastre vor fi astfel subordonate celui mai înalt ideal: DUMNEZEU. Dacă omul îndeplineşte o acţiune, având în vedere un scop, scopul pentru care lucrează este mai aproape de inima sa; iar ceea ce face este mai departe de ea şi nu-i impresionează inima decât ţinând seama pentru scopul pentru care el o îndeplineşte. Inima celui care taie lemnul şi ciopleşte piatra ca să zidească o casă, o casă care să-l apere de căldura verii şi de frigul iernii, este plină în întregime de această casă; el n-ar fi cioplit niciodată, n-ar fi făcut această muncă, dacă ea n-ar fi fost necesară pentru casă.

Incomparabil mai înalt şi mai adevărat: atunci când omul îndeplineşte lucrările pentru Dumnezeu, Dumnezeu este intermediarul şi cel mai aproape de suflet, şi face ca orice efort sau suferinţă să devină graţie Lui şi blândeţii Sale, pură desfătare.

Maeştrii spun că sub cer se află un foc răspândit pretutindeni şi că de aceea nici ploaia, nici vântul, nici furtuna, nu se pot apropia de cer, nici măcar să-l atingă: totul fiind mistuit şi nimicit de pala focului înainte de a ajunge la cer. Iar eu spun: tot ceea ce se îndură şi se îndeplineşte pentru Dumnezeu devine în întregime blândeţe în blândeţea lui Dumnezeu, înainte de a ajunge la inima omului care lucrează şi suferă pentru Dumnezeu. Iată ce semnifică scopul cel mai înalt, adică “pentru Dumnezeu”: că nimic nu ajunge la inimă decât revărsat din blândeţea lui Dumnezeu, în care amărăciunea este nimicită, mistuită de flacăra iubirii divine, care înconjoară şi închide în ea inima omului bun.

Omul poate să recunoască şi să ştie singur dacă îşi îndeplineşte toate lucrările sale pentru Dumnezeu şi dacă este în iubirea de Dumnezeu, căci, în mod sigur, în măsura în care omul este nenorocit şi neconsolat, înseamnă că el nu-şi îndeplineşte lucrarea doar pentru Dumnezeu. Aceasta se petrece doar când el nu se mai află în mod constant în iubirea de Dumnezeu. “Focul” spune regele David, “vine împreună cu Dumnezeu şi merge dinaintea lui Dumnezeu şi mistuie de jur împrejur tot ceea ce se împotriveşte lui Dumnezeu” (suferinţă, tristeţe, nemulţumire, amărăciune).

Dumnezeu suferă El însuşi împreună cu noi, dar El suferă fără a suferi (şi tot astfel este suferinţa omului bun, apropiat lui Dumnezeu). Dumnezeu suferă împreună cu omul, dar în felul său suferă mai mult, incomparabil mai mult decât omul. Dar Dumnezeu suferă atât de bucuros împreună cu noi, atunci când suferim doar pentru El, încât El suferă fără a suferi. A suferi este pentru El ceva atât de desfătător, încât nu mai înseamnă a suferi. Dacă suferinţa mea este în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu suferă împreună cu mine, cum ar mai putea suferinţa să-mi mai fie suferinţă, căci a suferi îşi pierde suferinţa; atunci când suport o suferinţă doar pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu, împreună cu suferinţa îl găsesc şi pe Dumnezeu.

Acum se poate constata spiritul grosier al celor care se miră că oamenii buni îndură dureri şi necazuri; ei gândesc: “Ah! Îmi închipuiam că această persoană este bună. Cum se face că îndură suferinţe şi dureri atât de mari? Eu credeam că nu are nici un păcat !”. Există fiinţe foarte aproape de Dumnezeu care în  marea lor compasiune faţă de oameni ajung să trăiască anumite suferinţe ale acestora eliberându-i pe ei de soarta cumplită pe care o aveau dar îşi menţin în acelaşi timp starea de împlinire şi fericire dată de apropierea lor de Dumnezeu.

Acela care resimte suferinţa ca suferinţă nu este nici desăvârşit, nici fără păcat. Când cineva trăieşte în Dumnezeu, suferinţa nu mai este pentru el nici suferinţă, nici nenorocire, ci o mare fericire, o beatitudine. Iată ce stă scris în Cartea Înţelepciunii: “Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. Nebunilor li se pare că ei mor şi dispar, dar ei sunt în pace”, în desfătare şi fericire.

Necesitatea de a fi ispitit

Lipsit de tentaţii în drumul său spiritual, omul n-ar mai fi pus în gardă, ar fi frustrat de luptă şi de creşterea puterii pe care Dumnezeu o poate manifesta prin el, nu şi-ar conştientiza punctele vulnerabile şi niciodată nu le-ar putea depăşi. Obiectivarea nivelului său de conştiinţă care atrage diferitele tentaţii umple omul de un zel şi mai mare în împlinirea mereu mai intensă a practicii spirituale; aceasta incită puternic virtutea căci cu cât omul se simte mai slab, cu atât trebuie să se înarmeze cu forţa sau puterea de a învinge.

Sfântul Pavel spune că Dumnezeu îi “pedepseşte” pe cei pe care îi acceptă şi-i primeşte ca fii. Stă scris în Cartea Înţelepciunii că Dumnezeu îi încearcă şi-i ispiteşte pe cei drepţi, în acelaşi fel în care se încearcă aurul incandescent într-un furnal. Este semnul că regele sau prinţul are încredere într-un cavaler, atunci când îl trimite la luptă. Am văzut un senior care, după ce accepta pe cineva printre tovarăşii săi de arme, îl trimitea noaptea afară, îl ataca el însuşi şi se lupta cu el. Odată, puţin a lipsit să nu fie omorât de un om supus unei astfel de încercări şi, ca urmare, a avut o şi mai mare afecţiune pentru acel gentilom.

Lucrarea lăuntrică (a realităţii noastre divine)

Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu în om nu poate fi tulburată sau frânată nici de timp, nici de spaţiu; în ea există ceva asemănător Lui. Există ceva lăuntric, înalt şi necreat, fără dimensiune şi fără înfăţişare, în care Tatăl Ceresc îşi pune pecetea: natura noastră esenţial divină; este cu neputinţă ca cineva să împiedice lucrarea interioară a virtuţii şi să pună o stavilă în calea lui Dumnezeu ce trece prin inima omului. Lucrarea divină străluceşte zi şi noapte. Ea îl slăveşte şi îl preamăreşte pe Dumnezeu.

Lucrarea lăuntrică în accepţiunea de efort al cunoaşterii de sine este permanent orientată spre bine şi constă în a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile tale”. Ea devine puternică prin practică şi bogată prin generozitatea sa. Ea depăşeşte suferinţa şi actul de a suferi.

Lucrarea lăuntrică este divină, este asemenea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, revelează natura potenţial divină a omului.

Lucrarea interioară nu se poate închega şi nu poate exista nicăieri în altă parte decât în inimă, în inima lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte lucrarea exterioară, ea primeşte bunătatea divină cu ajutorul lucrării interioare, adusă şi răspândită printr-o coborâre a dumnezeirii.

Despre vid

Sfântul Augustin spune: “Fă-te un gol ca să fii umplut”. Tot ceea ce trebuie să primească şi să fie receptiv, trebuie în mod obligatoriu să fie golit. Iată de ce, cu cât mintea este mai deplin golită de orice reprezentări formale, cu atât ea poate primi mai din belşug ceea ce Dumnezeu dăruieşte, şi cu cât primeşte mai mult, cu atât mai mare este bucuria ei şi se uneşte cu ceea ce a primit. Astfel puterea superioară a sufletului îl poate primi doar pe Dumnezeu în îmbelşugare şi plenitudine. Această unire, acest flux şi această fericire nu se compară cu nici o fericire din această lume. Dacă stă în puterea ta să goleşti total cupa şi să o menţii golită de orice, chiar şi de aer, cupa îşi va uita natura şi golul o va purta către cer.

Despre posedarea lui Dumnezeu

Omul nu trebuie să se mulţumească doar cu un Dumnezeu pe care-l gândeşte, pentru că atunci când gândul dispare, dispare şi Dumnezeu.

Omul trebuie mai degrabă să-l posede pe Dumnezeu în esenţa sa, cu mult deasupra gândurilor omeneşti şi deasupra oricărei creaturi. Omul care îl posedă pe Dumnezeu în esenţa sa, îl găseşte pretutindeni şi, pentru el, Dumnezeu străluceşte în toate lucrurile, căci toate lucrurile au pentru el harul lui Dumnezeu şi el îi vede chipul în toate lucrurile. În el, Dumnezeu străluceşte tot timpul, în el se realizează o renunţare totală şi imaginea Dumnezeului său preaiubit şi prezent se întipăreşte în el. Omul trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi, aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial, asemenea celui care învaţă să scrie şi care, pentru a dobândi această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de aridă şi dificilă ar fi pentru el această activitate. Mai întâi, el trebuie să-şi amintească fiecare literă şi s-o întipărească puternic în sine. Apoi, după ce posedă această artă, el se eliberează complet de imagine şi gândire, începând să scrie fără dificultate, în mod spontan. Tot astfel, şi omul trebuie să se pătrundă de prezenţa divină, să se formeze după forma Dumnezeului său preaiubit, în aşa fel încât prezenţa Sa să-l poată lumina fără nici un efort. Pentru început, omul are nevoie de o gândire şi de o pătrundere atentă, asemenea şcolarului pentru arta sa.

Cel care iubeşte cu înflăcărare şi cu toată puterea un lucru în aşa fel încât nu mai are plăcere, nici inimă pentru nimic altceva, se gândeşte numai la acel lucru; cu siguranţă, indiferent de ceea ce face, iubirea nu se stinge niciodată în el şi în toate lucrurile el regăseşte imaginea iubită şi aceasta este cu atât mai prezentă, cu cât iubirea sa devine mai puternică. Acest om nu caută odihna (decât în ceea ce iubeşte) şi nici o nelinişte nu-l tulbură. Acest om este mult plăcut lui Dumnezeu, căci toate lucrurile sunt pentru el mai divine decât pentru ceilalţi oameni.

Relaţia fiinţei (care aspiră spre Dumnezeu) cu lumea exterioară

Manifestările exterioare nu trebuie să fixeze o imagine permanentă care să-l facă pe om să uite de Dumnezeu. Aceasta se va produce atunci când inima este plină de Dumnezeu. Urmărind să atingă acest nivel, atunci când începătorul pe calea spirituală lucrează printre oameni, mai înainte de toate el trebuie să se înstăpânească puternic în Dumnezeu şi să-l fixeze ferm în inima sa, unindu-se cu el în toate preocupările, gândurile, voinţa şi puterea Sa, pentru ca nici o altă imagine să nu se mai poată forma în el.

Omul nu poate învăţa fugind de lucruri sau îndepărtându-se de exterior pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales interiorizarea, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile, aflându-l pe Dumnezeu. E nevoie de sârguinţă, de iubire, de o cunoaştere vie, adevărată, chibzuită a intenţiei Spiritului Suprem în legătură cu lucrurile şi oamenii. Cel care nu îl are pe Dumnezeu nu se simte bine nicăieri şi cu nimeni, dar cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, se simte bine oriunde şi cu oricine. Noi va trebui să folosim toate conjuncturile, oricare ar fi ele, acolo unde ne aflăm, indiferent de ce vedem sau auzim, oricât de străine şi nepotrivite le-am considera. În toate acţiunile sale şi în toate lucrurile, omul trebuie să-şi folosească vigilent raţiunea, să ia cunoştinţă de fiinţa sa interioară şi pretutindeni să-l găsească pe Dumnezeu în modul cel mai înalt posibil. “Fiţi ca acei care veghează tot timpul şi îşi aşteaptă stăpânul”. Cei care aşteaptă sunt vigilenţi şi vor să vadă de unde ar putea veni Cel pe care îl aşteaptă; ei privesc tot ceea ce se iveşte, oricât de străin li s-ar părea că este, ca să vadă dacă n-ar fi Acela. Tot astfel, adică în mod conştient, Dumnezeu trebuie căutat în toate lucrurile. Pentru aceasta trebuie să se depună tot zelul, orientând toate resursele şi puterile în  căutarea şi împlinirea unirii cu Dumnezeu. Pentru cel care lucrează astfel, Dumnezeu străluceşte într-adevăr în lucrurile profane tot atât de limpede ca şi în cele divine. Aceasta nu înseamnă că omul ar trebui să facă el însuşi ceva profan sau necuviincios, ci că tot ceea ce vede sau aude în exterior, el întoarce spre Dumnezeu. Cel căruia Dumnezeu îi este în acest fel prezent în toate manifestările, care îşi domină şi îşi foloseşte în mod suprem raţiunea, cunoaşte adevărata pace şi posedă cu adevărat Împărăţia cerurilor.


[1] Acesta este un nivel mai greu de atins care implică un nivel profund de trezire a sufletului. Aspirând cãtre atingerea acestui nivel (la care în mod spontan lumina spirituală a sufletului radiază şi sfinţeşte toate acţiunile noastre) putem porni în sens invers: dăruindu-ne în acţiune din tot sufletul, gândindu-ne că ceea ce facem este pentru Dumnezeu; astfel, acţiunea dăruită lui Dumnezeu începe să lucreze în sufletul nostru şi ne sfinţeşte.

8 MARTIE – Prilej de reamintire

Aminteşte-ţi!

Prin tine s-a născut acest univers,

Prin tine Dumnezeu creează lumile,

În tine, miracol sfânt, se află izvorul tuturor puterilor

Şi în tine luminează Domnul.

Preafericito, aminteşte-ţi cine eşti

Şi din splendoarea inimii tale trezite

Împărtăşeşte tuturor fiinţelor

Bucuria nestăvilită a iubirii.

Ridică-te şi rupe lanţurile uitării!

Fie-ţi dor de adevărul tău,

Spală-te de noroiul cu care te-au împroşcat

Cei orbi şi lipsiţi de dragoste,

Aruncă zdrenţele rutinei şi neîncrederii,

Căci trupul tău este frumuseţea însăşi

Şi voinţa ta este atotputernică

Atunci când izvorăşte din fericirea fără margini

A cunoaşterii de sine.

Caută comoara sufletului tău

Căci aceasta transformă povara vieţii

Într-o sfântă dăruire;

Fie ca toate puterile lui Dumnezeu

Să vegheze şi să ajute la trezirea ta!


Să-ţi reamintesc acum cîte ceva din comoara ascunsă în sufletul tău. Dacă eşti în permanenţă plină de forţă şi fericită, emanând în jurul tău o tainică fascinaţie, dacă fiecare zi a vieţii tale este plină de sens şi luminată de iubire, dacă privind în jur gînduri de pace şi compasiune răsar spontan din sufletul tău, dacă frecvent întinzi mîna să alini şi să mîngâi, atunci eşti aproape de sufletul tău şi în comuniune cu sufletul lumii; fiind binecuvântată de Dumnezeu cu o viaţă atât de împlinită, gândeşte-te cu dragoste la toate femeile din această lume, urmărind să le transmiţi fericirea de a trăi. Şi roagă-te să poţi aduce în această lume iubirea fără sfârşit a lui Dumnezeu.

Dacă nu trăieşti încă plină de forţă şi bucurie fiecare zi a vieţii tale, înseamnă că ai uitat de sufletul tău şi de Lumina pe care Dumnezeu a sădit-o acolo.

AMINTESTE-ŢI DE SINE!

De multe ori femeia uită de ea însăşi, dăruindu-se celor dragi până la completa epuizare a resurselor fizice şi psihice; ea poate să se dăruiască astfel ani sau zeci de ani în şir, dar până la urmă, datorită necunoaşterii unor legi divine, esenţiale, ale vieţii, femeia îşi pierde forţa şi strălucirea, uneori uitând chiar şi de iubire. Ea uită treptat de comoara sufletului  ei, şi aceasta se îngroapă adânc sub praful obişnuinţei, plictiselii, oboselii. În acest mic articol doresc să-ţi reamintesc că numai de tine depinde să-ţi reprezinţi viaţa astfel încât să trăieşti în bucurie şi fericire minunea existenţei, astfel încât, să devii conştientă de darurile şi de rolul tău în sfinţirea acestei lumi, în aducerea fericirii cereşti pe pământ.

Ai curajul să priveşti din nou în Inima ta şi viaţa îşi va lărgi rapid orizonturile. Nu uita de cîte ori ai fost acel  cântec de bucurie, fiind pentru toţi cei dragi prilej de încântare, refugiu sacru al celor aflaţi în nesiguranţă sau durere. Tu poţi fi sprijinul şi forţa prin care această lume rătăcită se va întoarce spre credinţă şi dragoste; dar pentru ca această menire a vieţii tale să se împlinească, trebuie mai întâi să te transformi tu însăţi, să-ţi transformi corpul, sufletul şi mintea, să-ţi educi voinţa, să ceri ajutorul îngerilor şi al lui Dumnezeu cât mai des, cu o mare credinţă, în fiecare împrejurare concretă a vieţii de zi cu zi. Cunoaşterea înseamnă putere, iar o fiinţă puternică poate dărui extrem de mult şi chiar această dăruire îi umple viaţa de o fericire constantă, pe care nimic din lumea această să nu o poate atinge. Bucuria de a face mereu bine celorlalţi, la modul eficient şi inspirat, atrage protecţia sfinţilor, a îngerilor şi face ca Dumnezeu să  reverse asupra noastră din ce în ce mai mult, pacea şi iubirea sa copleşitoare.

Uneori eşti atât de grăbită să faci binele pe care tu îl vrei, încât nu ai timp să te încredinţezi că acţiunea ta este în sensul armoniei divine, ceea ce face ca viaţa să-ţi opună adeseori o obositoare rezistenţă, ca şi cum te-ai lovi mereu şi mereu de aceleaşi obstacole, sub diferite forme. Vei afla, acordându-ţi mai mult timp pentru introspecţie şi regăsire, o mulţime de taine, prin care vei înţelege de unde provin piedicile şi greutăţile, stresurile şi inhibiţiile, mânia şi frustrările care acoperă uneori sufletul tău plin de lumină; vei afla mai ales cum să depăşeşti triumfătoare aceste slăbiciuni şi să continui să te bucuri de viaţă chiar şi in mijlocul greutăţilor.

O femeie plină de viaţă şi puternică este inima unei familii, a unui grup sau a unui cuplu. Ea emană pretutindeni fericire, calm şi iubire. Astăzi, femeile uită să-şi reîmprospăteze izvorul vitalităţii şi se lasă cuprinse de slăbiciune fizică şi psihică, nemaiştiind cum să se refacă. Înţelege că, în primul rînd de tine depinde să cauţi şi să transpui în practică acele modalităţi care îţi permit o regenerare rapidă şi eficientă, uneori chiar în timp ce realizezi activităţile obişnuite. De ce să nu înveţi să redevi tânără şi puternică, capabilă de a te dărui atât la servici, cât şi acasă, fără a-ţi mai epuiza resursele. Aminteşte-ţi că uneori, bărbatul nu apreciază cât de obositoare sunt activităţile casnice pentru o femeie obişnuită, care nu cunoaşte anumite secrete ale puterii sale. Şi atunci, el vede doar că mereu şi mereu  iubita sau soţia sa este obosită, lipsită de veselie şi fără chef de joacă, tocmai când vine seara şi mai este timp de dezmierdări şi apropieri intime pline de tandreţe. El nu este vinovat că tu ai uitat secretul unei nesfârşite puteri pe care Dumnezeu ţi-a dăruit-o. Face parte din menirea ta în această lume să te regăseşti pe tine şi comoara sufletului tău care tăinuieşte atâtea puteri. Fă din viaţa ta o victorie, o necontenită încununare, astfel încât fiecare zi să-ţi aducă noi bucurii.

Starea de împlinire şi de forţă a unei femei care dispune de resurse vitale poate fi amplificată şi prin comuniunea intimă cu bărbatul iubit. Chiar dacă nu găsim întotdeauna timp pentru o fuziune amoroasă completă, putem uneori doar să ne jucăm cu fiinţa iubită, sărutându-ne şi acoperindu-ne cu delicate mângâieri, urmărind să împărtăşim iubitului starea noastră de bucurie şi calm, să-i alungăm oboseala, să-i luminăm sufletul şi mintea. Apropierea generatoare de efervescenţă erotică, de dorinţă aprinsă, creează în cei doi îndrăgostiţi un dinamism regenerator care îndepărtează ca prin farmec oboseala şi le umple inima de un preaplin al bucuriei. Astfel, ei se reîntorc în lumea exterioară plini de forţă, puritate şi fericire, cu chipurile strălucitoare, atrăgând privirile celorlalţi care şoptesc uimiţi: “uite, cât de fericiţi sunt!”

Aşa este deocamdată: doi oameni debordând de fericire şi iubire constituie pentru ceilalţi un prilej de uimire, în loc să  fie ceva firesc. Trăim într-o lume decăzută spiritual, care a uitat să se bucure de ea însăşi, în inima lui Dumnezeu. Firesc ar fi să ne mirăm când vedem doi oameni indiferenţi unul faţă de celălalt, sau doi oameni supăraţi; ar trebui să fie un eveniment atât de rar, încât ei să-şi dea imediat seama că e ceva în neregulă cu ei şi să se lase molipsiţi de fericirea entuziastă a tuturor. Dar mai e ceva timp până la o asemenea transformare a lumii. Oricum, fiecare dintre noi poate contribui la acest sublim ideal de armonie a umanităţii, urmărind să ne transformăm pe noi înşine mai întâi.

O femeie plină de bunătate şi spirit de sacrificiu, dacă se cunoaşte bine pe ea însăşi, astfel încât să fie mereu puternică, este pe această lume un focar de sfinţenie, care purifică şi înalţă tot ceea ce atinge, priveşte sau gândeşte. Ea transformă lucrurile şi fiinţele într-un mod tainic şi eficient, influenţând mereu în bine conjuncturile şi deciziile oamenilor în mijlocul cărora trăieşte.

Femeia poate trezi în ea însăşi o putere uluitoare prin care să orienteze spre bine şi armonie foarte mulţi oameni, ajutându-i astfel fără ca ei măcar să bănuiască. Despre aceste taine şi puteri ascunse vorbesc vechile tradiţii spirituale ale Orientului cum ar fi Tantrismul şi Taoismul. Aceste vechi tradiţii ne amintesc de arhetipul suprem al Energiei creatoare a lui Dumnezeu ipostaziat în sufletul femeii.

Când se generează în vâltoarea evenimentelor zilnice un conflict aprins, prezenţa iubitoare şi plină de farmec a unei femei puternice şi elevate poate dirija energia perturbată spre nivele superioare, făcând astfel încât fiecare să manifeste în prezenţa ei numai aspectele superioare, rafinate ale fiinţei şi, aşa cum nu te poţi certa în prezenţa unui înger, pentru că el generează doar bucurie şi pace, în mod asemănător, te poţi controla sau transforma în bine datorită prezenţei Femeii.

Multe din proiectele de transformare a lumii s-au hrănit din puterea femeilor. Această putere a voinţei generează începuturi care cuprind în ele, în mod tainic, o energie uriaşă capabilă să trezească şi să focalizeze entuziasmul multor fiinţe către o anumită acţiune. Chiar dacă bărbatul este cel care găseşte un nou drum, printr-o inspiraţie genială, totuşi femeia este cea care îl inspiră plină de iubire şi îl susţine de-a lungul noului său drum. O femeie plină de entuziasm şi dinamism creează mai mereu în jurul ei o efervescenţă a vieţii trăite din plin, ca o flacără ce îşi dăruie permanent lumina şi căldura.

Aminteşte-ţi că tu eşti Iubirea. Femeia este iubirea. Ea se hrăneşte din iubire, rezistă prin iubire, se luptă prin iubire şi îşi savurează victoria iubind. Când sufletul tău este plin de iubire, trăieşti senzaţia delicioasă de a fi îndrăgostită; şi atunci comoara din sufletul tău străluceşte răspândindu-şi razele pline de fericire nu doar asupra fiinţei iubite, ci pretutindeni, tot timpul, ca o splendoare luminoasă ce există pentru tine în toate lucrurile şi toate fiinţele, încât îţi vine să îmbrăţişezi copacii şi cerul, să mângâi iarba şi frunzele pomilor, să râzi în sufletele tuturor copiilor, să cânţi şi să zbori ca păsările, să umpli de bunătate inima bătrânilor; simţi nevoia să pătrunzi pretutindeni şi să impregnezi totul cu bucuria ta nestăvilită care nu mai încape nicăieri şi creşte mereu.

O, tu, fiinţă preafericită, soarele străluceşte acum în sufletul tău şi cerul întreg este cuprins în tine! Chipul tău luminează şi puterea ta este fără margini, căci nimic nu poate opri  iubirea nestăvilită a unei fiinţe îndrăgostite. Bucură-te, mireasă, care te-ai îmbrăcat în albul fericirii cereşti şi ţine inima ta trează în focul iubirii! Îndrăgosteşte-te în fiecare zi de iubitul tău, de lumina soarelui, de copilul tău, de inimile oamenilor, de cerul nesfârşit, de sufletul poeţilor, îndrăgosteşte-te!

Iubeşte din tot sufletul tău ceea ce miroşi, ceea ce guşti, ceea ce vezi, ceea ce atingi, ceea ce crezi sau visezi, căci viaţa ta se va sfinţi prin iubire şi te vei asemăna îngerilor. Prezenţa ta în această lume este poarta spre paradis: tu eşti legătura dintre om şi Dumnezeu, ca o rază strălucitoare ce uneşte inima omului cu iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu.

Aşa cum un măr îşi împlineşte menirea abia când e copt, dulce şi plin de savoare, tot astfel tu te apropii de menirea ta dintru începuturi atunci când deschizi ochii spre desăvârşire. Când o femeie trăieşte plină de inocenţă şi candoare, chipul şi trupul ei emană prospeţimea copilăriei. Veselia ei, aparent fără motiv, seamănă cu bucuria copilului care începe o nouă zi, cu gândul la joacă, lipsit de griji şi ocrotit. Bărbatul care se îndrăgosteşte de femeia-înger, dar şi cel care doar în treacăt o admiră, se umple de puritate şi gingăşie, exprimând chiar fără să ştie tot ceea ce este rafinat în sufletul său. Cel mai sigur mijloc de a transforma, în timp, fiinţele apropiate, este acela de a trezi copilul din tine; manifestându-te astfel plină de spontaneitate, jucăuşă, făcând ca orice supărare să se stingă imediat, topindu-se în râs sau glumă. Şi astfel, prin joc şi zîmbet, vei modela caracterul şi obişnuinţele celor dragi, aşa cum un copil transformă familia în care apare; el nu face nici un efort conştient în acest sens, şi totuşi, entuziasmul şi puritatea lui molipsitoare contaminează pe toţi ai casei. Dar tu, ca femeie cu suflet de copil şi aripi de înger vei face un efort conştient plin de blândeţe şi dragoste care, asociat cu radiaţia spontană de copil, să transforme mediul tău apropiat într-o lume cerească.

Aminteşte-ţi de Sinele tău Divin, căci acolo este Dumnezeu, şi lasă-te măcar cîteva minute pe zi să te scufunzi în pacea din adâncurile Sinelui pentru a extrage de acolo, direct de la sursă, frumuseţea, iubirea şi lumina. Şi astfel darurile pe care le vei oferi lumii prin viaţa ta, nu se vor sfârşi niciodată. Aşa să-ţi ajute Dumnezeu!

MEDITATIA BUNATATII PLINE DE IUBIRE

 

Nici un om nu este in intregime o insula;

Orice om este un fragment dintr-un continent,

O parte integranta dintr-un ansamblu.

Daca o bucata de pamant dispare in mare,

Europa devine mai mica.

Este ca si cum ar disparea un promontoriu,

Sau locuinta ta, ori a prietenilor tai.

Moartea fiecarui om reduce o parte din mine,

Caci eu sunt implicat in intreaga umanitate.

De aceea, nu trimite niciodata pe cineva

Sa afle pentru cine bat clopotele.

Clopotele bat pentru tine. John Donne, Meditatia XVII


Noi rezonam atat de usor cu necazurilor celorlalti oameni pentru ca suntem cu totii interconectati. Suntem simultan un intreg si o parte dintr-un intreg mai mare; de aceea, putem schimba intreaga lume daca ne schimbam pe noi insine. Daca eu devin in acest moment un centru din care emana bunatate si iubire, intreaga lume capata un nucleu de bunatate si iubire (aparent minor, dar in nici un caz nesemnificativ) care lipsea cu o clipa mai devreme. Astfel, aceasta schimbare imi este benefica mie, dar si restului lumii.

Probabil ai observat ca nu intotdeauna te manifesti ca un centru din care emana bunatate si iubire, nici macar fata de tine insuti. Dimpotriva, in societatea in care traim putem vorbi de o adevarata epidemie a lipsei de incredere in sine si a pretuirii de sine. La o conferinta cu Dalai Lama tinuta la Dharamsala in anul 1990, un psiholog occidental a incercat sa-i puna maestrului o intrebare legata de absenta pretuirii de sine. A fost nevoie ca intrebarea sa-i fie tradusa lui Dalai Lama de mai multe ori in limba tibetana (desi engleza maestrului este destul de buna), pentru simplul motiv ca acesta nu putea intelege conceptul occidental de „absenta a pretuirii de sine”. Cand in sfarsit a inteles despre ce este vorba, el s-a intristat vizibil la auzul faptului ca un numar atat de mare de americani cad prada unor sentimente atat de profunde de aversiune fata de sine si de neadaptare.

Tibetanii nu cunosc practic asemenea sentimente. Desi se confrunta cu problema grava a refugiatilor care fug din calea opresiunii chineze si care traiesc in saracia specifica lumii a treia, ei nu stiu ce inseamna absenta pretuirii de sine. Cine stie insa ce se va intampla cu generatiile lor viitoare, dupa ce vor intra in contact cu asa-zisele „tari dezvoltate”. Poate ca noi ne-am dezvoltat prea mult din punct de vedere exterior si prea putin din punct de vedere launtric si, cu toata bogatia noastra, noi suntem cei care traim in saracie.

Unul din pasii pe care ii putem face pentru a iesi din aceasta saracie este meditatia bunatatii pline de iubire. La fel ca in orice alt tip de meditatie, cel mai bun inceput suntem chiar noi insine. Tot ce trebuie sa facem este sa ne deschidem inimile in fata bunatatii, a acceptarii si a iubirii. Pare simplu, dar nu este intotdeauna. Va trebui sa ne reamintim sa facem acest lucru din nou si din nou, la fel ca atunci cand ne focalizam asupra respiratiei in timpul meditatiei in postura sezand. Mintea nu este dispusa sa accepte foarte usor aceasta deschidere in fata iubirii de sine, din cauza ranilor pe care le ascundem cu totii in profunzimile fiintei noastre. Merita totusi sa incercam, macar experimental, sa ne deschidem in fata acceptarii si iubirii de sine, la fel ca o mama care isi strange la piept copilul speriat sau ranit, cu o iubire neconditionata si fara nici o rezerva.

Te poti deschide in fata iertarii de sine, eventual si a iertarii celorlalti? Este posibil sa te simti fericit in clipa de fata? Este in regula sa te simti bine? Ai vreun motiv sa fii fericit in momentul prezent?

Iata cum trebuie sa se desfasoare meditatia bunatatii pline de iubire. Nu confunda insa cuvintele care descriu practica cu practica propriu-zisa. La fel ca intotdeauna, ele nu fac decat sa indice directia:

Incepe prin a te centra in postura de meditatie si focalizeaza-ti atentia asupra respiratiei. In continuare, de la nivelul inimii sau al abdomenului, invita sentimentele si iubirea sa radieze pana cand ele iti vor umple toata fiinta. Lasa-te mangaiat de propria constiinta, ca si cum ai fi un copil care merita sa fie iubit si tratat cu bunatate. Incarca-ti constiinta cu energia plina de iubire a unei mame, dar si cu energia plina de iubire a unui tata. Lasa-te rasfatat de aceasta iubire parinteasca si de aceasta bunatate de care poate ca nu ai avut suficient parte pe vremea cand erai copil. Scufunda-te in aceasta energie a bunatatii pline de iubire, inspir-o si expir-o, ca si cum ar fi o sursa de lumina si de caldura dupa care ai tanjit multa vreme si care acum iti sta in sfarsit la dispozitie.

Invita sentimentele profunde de pace si de acceptare sa fie prezente in tine. Unii oameni prefera sa rosteasca din cand in cand afirmatii-forta, de genul: „Imi manifest intentia sa ma eliberez de ignoranta, de lacomie si ura, sa nu mai sufar niciodata, sa fiu fericit”. In realitate, aceste cuvinte au scopul de a trezi in ei sentimentele de bunatate si de iubire. Ei isi exprima astfel dorinta de a avea parte de tot ce are viata mai bun de oferit, intentia lor constienta de a se elibera in momentul prezent (macar in acest moment) de toate problemele lor, generate de multe ori chiar de ei insisi, datorita temerilor si incapacitatii lor de a-si aduce aminte.

Daca ai reusit sa te ancorezi in starea de iubire si de bunatate, care emana acum din intreaga ta fiinta, mangaindu-te si implinindu-te, poti ramane in aceasta stare o perioada indefinita. Poti bea din acest izvor de apa vie, te poti imbaia in el, regenerandu-te si hranindu-te. Acest exercitiu se poate dovedi un instrument profund vindecator pentru trup si pentru minte.

Poti merge chiar mai departe. Daca ai reusit sa te ancorezi in starea de iubire si de bunatate, care emana acum din intreaga ta fiinta, poti directiona aceasta energie in exterior, catre oricine doresti. De pilda, poti incepe cu membrii cei mai apropiati ai familiei tale. Daca ai copii, focalizeaza-te asupra imaginii lor la nivelul ochiului mintii si al inimii. Vizualizeaza-le sinele superior, binecuvanteaza-i si doreste-le sa nu sufere inutil, sa isi gaseasca propria cale in aceasta lume, sa experimenteze iubirea si acceptarea in viata lor. Poti continua apoi cu sotia sau cu sotul, cu celelalte rude, cu parintii etc.

Daca luam cazul parintilor, iti poti directiona energia bunatatii si a iubirii catre ei indiferent daca mai traiesc inca sau au murit. Trimite-le un gand bun, doreste-le sa nu se simta izolati si sa nu sufere, iubeste-i. Daca te simti capabil si ti se pare ca acest lucru te-ar putea elibera de o povara, gaseste un loc in inima ta si iarta-i pentru toate limitarile lor, pentru temerile lor, pentru actiunile gresite si suferinta pe care ti-au cauzat-o. Aminteste-ti in aceasta directie celebrul vers din poezia lui Yeats: „Pai, ce altceva ar fi putut face, dat fiind ca este asa cum este?”

Poti merge chiar mai departe. In continuare, iti poti directiona energia bunatatii si iubirii catre toti oamenii, nu numai catre cei pe care ii cunosti, dar si catre cei pe care nu ii cunosti. Nimeni nu poate sti in ce masura va beneficia umanitatea in urma acestui demers, dar este absolut sigur ca tu vei beneficia, in sensul rafinarii si expansiunii corpului tau emotional. Acest proces te va ajuta sa te maturizezi, cu atat mai mult daca iti vei directiona energia bunatatii si a iubirii catre acei oameni cu care nu te intelegi bine, pe care ii antipatizezi sau pe care ii respingi, care te-au amenintat sau te-au ranit. La fel de bine iti poti directiona energia bunatatii si a iubirii catre grupuri intregi de oameni, catre toti cei oprimati, care sufera, care traiesc in regiuni afectate de razboi, de violenta si ura – stiind ca nu sunt diferiti de tine, ca si ei au persoane pe care le iubesc, sperante si aspiratii, nevoi de adapost, hrana si pace. Poti expansiona apoi si mai mult energia bunatatii pline de iubire, directionand-o catre intreaga planeta, cu toate splendorile si ranile ei tacute, catre mediul inconjurator, catre rauri si paraie, catre atmosfera pamantului, catre oceane, paduri, plante si animale, la nivel colectiv sau individual.

Practic, nu exista limite naturale ale practicarii bunatatii pline de iubire in meditatie sau in viata de zi cu zi. Procesul este sinonim cu o realizare continua, din ce in ce mai plenara, a interconexiunilor care ne unesc pe toti. Este manifestarea directa si consecinta acestei realizari. Daca ne putem deschide pentru o singura clipa catre iubirea unui copac, a unei flori, a unui caine, a unui loc, a unei persoane sau catre iubirea de sine, putem descoperi in acel moment toti oamenii, toate locurile, intreaga suferinta si intreaga armonie. Acest tip de practica nu isi propune sa schimbe ceva sau sa conduca la un rezultat concret, desi la prima vedere poate parea ca asa stau lucrurile. El nu face altceva decat sa reveleze realitatea care este intotdeauna prezenta. Iubirea si bunatatea exista chiar acum, in momentul prezent, undeva sau in cineva; de fapt, pretutindeni. De regula, capacitatea noastra de a le percepe este ingropata undeva, in adancurile fiintei noastre, sub temerile si ranile pe care le-am suferit, sub lacomia si ura noastra, sub cramponarea noastra disperata de iluzia ca suntem separati si izolati.


Prin deschiderea interioara in fata acestor sentimente, in timpul practicii, noi ne dilatam si transcendem granitele propriei ignorante, la fel cum, prin yoga, transcendem granitele rezistentei opuse de muschii, ligamentele si tendoanele noastre, si la fel cum, in toate formele de meditatie, transcendem granitele ignorantei din inimile si din mintile noastre. Desi pare uneori dureros, procesul de intindere corporala si de dilatare in planul constiintei ne permite sa crestem, sa ne transformam, si astfel sa schimbam intreaga lume.

¤

”Religia mea este bunatatea.” Dalai Lama

¤

Practica!

Intra in contact cu sentimentul bunatatii pline de iubire, in timpul practicii tale meditative. Incearca sa depasesti toate obiectiile pe care ti le aduce mintea, toate motivele pentru care nu merita sa fii iubit sau acceptat. Considera toate aceste obiectii simple ganduri efemere (nu o realitate imuabila). Scufunda-te in caldura si in acceptarea bunatatii pline de iubire, ca si cum ai fi un copil pe care mama sau tatal sau il tine in brate. Dupa ce te-ai stabilizat in aceasta stare de constiinta, directioneaza energia bunatatii si a iubirii catre alte persoane si catre intreaga lume. Nu exista nici o limita in aceasta directie, dar la fel ca in cazul oricarei alte practici, si aceasta se aprofundeaza si se amplifica numai prin perseverenta, la fel cum cresc plantele dintr-o gradina ingrijita cu iubire. Nu incerca sa ajuti in acest fel pe cineva sau intreaga planeta. Limiteaza-te sa te concentrezi constient asupra lor, sa ii apreciezi, sa le doresti tot binele din lume, sa te deschizi in fata durerii lor printr-o atitudine plina de bunatate, compasiune si acceptare. Daca, in urma acestui proces,  simti impulsul interior de a actiona concret, schimbandu-ti comportamentul in aceasta lume, manifesta-ti iubirea, bunatatea si luciditatea prin toate actiunile tale.

(extras din lucrarea „Meditatia – arta de a fi constient” de Jon Kabat-Zinn aparuta la Editura KAMALA)

 

DE LA CITITORI – Ep. 7

OLI scrie:

Intr-adevar yoga m-a ajutat sa incep sa constientizez, sa pot intelege, ca sinele, acel freamat sacru al existentei interioare este unica certitudine, restul sunt toate mijloace. De exemplu frica (un exemplu oarecare) este o stare pe care universul exterior uneori mi-o provoacă prin care totuşi sunt ajutat sa-i recunosc mai bine mesajele, sa invat si sa actionez in asa fel incit sa apara o detasare fata de aceasta si o eliberare. Cum spuneai Liviu, cu compasiune, iubire si constienta se poate actiona impotriva acestori stari neplacute si care te pot trimite in suferinta daca nu le recunosti ca fiind mijloace de trezire. Am spus la un moment dat, ca noi, cu totii, traim in paradis dar nu il vedem. Dumnezeu nu ne-a dat afara nici o clipa din paradis, noi nu mai suntem capabili sa-l recunoaştem. Dumnezeu ne iubeste atat de mult (chiar daca noi din ignoranta am uitat de EL) incat nu avea cum sa ne dea afara din paradisul iubirii Sale.
O reprezentare corecta este un pas important spre ”trezire”.

Textul de mai jos nu-mi aparţine dar simt cuvintele asa cum sunt scrise.

Cu multa iubire si multumesc tuturor,Oli

Iubirea adevarata

A iubi este insasi legea vietii, este una dintre cele mai sublime actiuni pe care o poate realiza o fiinta umana. Iubirea poate sa insoteasca toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Daca invatam plini de iubire (cu pasiune) vom memora si vom intelege mult mai usor. Daca ascultam cu iubire, vom auzi mai multe si mult mai bine. Daca vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor capata o forta neinchipuit de mare. Daca vom adormi cu dragostea in suflet, somnul nostru va fi odihnitor si profund ca al unui copil.

Daca vom gandi atunci cand suntem plini de iubire, gandurile noastre vor capata profunzime si stralucire. Gandurile care se cladesc prin iubire vor fi mai luminoase decat razele soarelui si mai patrunzatoare decat sagetile lui Arjuna. Toate acestea si multe altele apar atunci cand iubirea este prezenta in fiinta noastra. A iubi inseamna a trai viata celuilalt. Sa uiti de tine si sa te daruiesti cu totul celuilalt fara a astepta vreodata ceva in schimb, aceasta este adevarata iubire care te inalta si te purifica de tot ce e murdar in lumea aceasta.

Dumnezeu este iubire. Cand facem loc iubirii in sufletul nostru, practic ii facem loc lui Dumnezeu insusi. Pentru ca iubirea sa poate intra in noi, egoul trebuie sa plece. Daca intra egoul, iubirea pleaca. Daca pleaca egoul, intra iubirea. Un om egoist nu va putea sa iubeasca. Egoul si iubirea se exclud reciproc, tot asa cum finitul nu poate sa se compare cu infinitul, tot asa cum intunericul nu poate fi acolo unde este lumina. Cei mai multi se plang ca nu sunt iubiti.

Multi imi spun: \”L-am iubit din toata inima, iar el nu mi-a raspuns niciodata iubirii\”. DAR DACA L- AI IUBIT CU ADEVARAT, DE CE SUFERI CA EL NU TE-A IUBIT? Nu stiti oare ca iubirea adevarata nu asteapta NICIODATA, dar absolut niciodata, NIMIC in schimb. Ea este fericita ca se poate manifesta, ca se poate darui. Atat timp cat suferiti din cauza iubirii inseamna ca inca nu ati cunoscut iubirea adevarat. Daca Dumnezeu ar conditiona iubirea Sa de dragostea noastra pentru El, am sucomba cu totii intr-o clipa. Iubirea inseamna daruire totala, inseamna uitare de sine.

Si, asa cum se intampla in lumea spirituala, plina de paradoxuri, abia atunci cand vom uita de sine vom incepe sa ne reamintim de SINE. Atat timp cat tu ceri ceva in schimbul iubirii tale, inseamna ca nu ti-ai depasit egoul. Cum poate sa incapa nelimitatul in ceva limitat? Atata timp cat suntem egotici, iubirea noastra nu este iubire.
Este altceva ce seamana cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atractie sexuala, poate fi mila, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decat reflexe limitate ale iubirii nelimitate. Sa invatam sa iubim cu adevarat, fara a cere vreodata ceva in schimbul iubirii noastre. Ba dinpotriva, sa ne bucuram ca ni se permite sa manifestam iubirea. Par nebunesti aceste cuvinte astazi cand o asemenea iubire este aproape de negasit.
N-o mai intalnim nici in filme (nici macar in filmele de desene animate). Dar atata timp cat cineva o mai pomeneste si isi doreste din toata inima sa o manifeste, mai exista o speranta ca ea, iubirea, sa renasca. Iubiti-va din toata inima pe voi insiva si nu va fie rusine de aceasta iubire. Foarte multi oameni se urasc pe ei insisi, de cele mai multe ori fara un motiv real, doar din plictiseala sau o ignoranta crasa. Iubiti-va asa cum sunteti daca doriti sa va transformati. Nu asteptati sa va transformati pentru a ajunge sa va iubiti, pentru ca nimic nu poate fi transformat in bine, in lipsa iubirii. Amintiti-va indemnul biblic\”Iubeste-ti aproapele ca pe tine insutui\”, dar cum sa-ti iubesti aproapele cand tu nu te iubesti pe tine insuti?
Asa cum te ingrijesti de propria ta viata, ingrijeste-te de viata tuturor si atunci viata ta va capata o dimensiune sublima.
Multi sunt de acord ca iubirea adevarata e minunata si ma intreaba cum sa ajunga la ea. Ea este deja in voi, nu exista nici o reteta magica a iubirii pure. Daruirea de sine, sacrificiul total, rugaciunea si Gratia Divina te vor conduce cu siguranta acolo unde doresti, dar trebuie sa doresti asta din toata inima ta, din tot cugetul tau si din tot sufletul tau.

DE LA CITITORI – 3

Georgeta scrie:

Ceea ce am văzut şi simţit în cele 2 materiale realizate de Liviu:Despre frica de început şi frica de sfârşit, respectiv Inima spirituală sunt fragmente din realitatea trăită pe parcursul vieţii, cu precădere conştientizate în ultimii aprox. 20 ani.
Am sesizat astăzi, ca de atâtea alte ori, cât de „perversă” poate fi FRICA ,CE FORME „JUSTIFICATE/JUSTIFICABILE POATE LUA, CÂT DE PUTERNIC POATE FI IMPERIUL MINŢII CARE NE MINTE, PT. A „CONSERVA” CEEA CE TOT EA A CONSTRUIT, DE-A LUNGUL TIMPULUI.
De câte ori urma să trec peste un „prag” mintea construia nu doar raţiuni pt. a ezita, a amâna, ci chiar amplifica importanţa unor circumstanţe, transformându-le în evenimente „cruciale”.
Trăirea între 2 lumi, cea imaginată şi cea naturală, care transformă OMUL într-un fel de „spectru”, un fel de umbră a FIINŢEI este unul dintre rezultatele acestei frici ce-şi ascunde chipul sub diferite măşti.Acţionând consecvent pentru armonizarea centrului vital al fiinţei, măştile egoului pot fi recunoscute ca atare, frica „privită” faţă în faţă, ca o limitare a existenţei reale şi abia atunci pragul poate fi trecut, fără ezitare, urmând îndemnul inimii.

DESPRE FRICA DE INCEPUT SI FRICA DE SFARSIT

În acest clip sunt întrebat despre frica colectiva legata de sfarsitul lumii. Poate încercaţi să reflectaţi cu această ocazie şi dumneavoastră asupra diferitelor situaţii în care aţi simţit cum frica aducea uneori la suprafaţă aspecte pe care nu le credeaţi ca fiind existente în fiinţa dumneavoastră. Am mai analizat unele aspecte legate de frică şi în clipurile precedente  Frica – Inamicul numarul 1 al vietii -Ep1,Ep,2. Multe dintre fricile pe care le avem se datorează reactivitaţii inconştiente datorate perturbărilor energetice la nivelul primului centru – Muladhara Chakra. Dar există o serie întreagă de frici induse din subconstientul colectiv faţă de care foarte multi oameni se află într-o anumită stare de receptivitate propice inoculării în cîmpul subconştient individual al acestor temeri şi îngrijorări, multe dintre ele, imaginare.

INIMA SPIRITUALA

În prezentarea următoare, Inima este ”Subiectul”, Inima este ”Obiectul” și tot ea, Inima devine trăire, pace, cunoaștere și iubire.

Lăsaţi-vă aşadar timp de câteva minute ghidaţi de înţelepciunea ei spre a descoperi prin proprie intuiţie realitatea a ceea ce sunteţi.

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep. 4

MAICA TERESA

Motto: ”Înainte să vorbeşti, este necesar mai întâi

să asculţi, pentru că Dumnezeu vorbeşte în tăcerea inimii.”

S-a născut în Skopje, Macedonia, în fosta Yugoslavie, în data de 26 august 1910, având numele de Agnes Gonxha Bojaxhiu, ca cea mai mică dintre cei trei copii ai familiei. La vârsta de 12 ani, a simţit extrem de intens chemarea lui Dumnezeu şi a ştiut că va deveni misionară în numele lui Iisus Hristos. După ce a împlinit 18 ani, a intrat în ordinul Surorilor din Loretto, o comunitate irlandeză cunoscută pentru activitatea ei misionară din India. După câteva luni de pregătire la Dublin, a fost trimisă în India, unde pe 24 mai 1931 a depus jurămintele pentru a deveni călugăriţă şi a primit numele de Tereza, după Sfânta Tereza din Lisieux. În perioada 1931 – 1948, a predat geografie şi catehism la Mănăstirea St. Mary din Calcutta, fiind şi conducătoarea acestui aşezământ începând din 1944. Curând s-a îmbolnăvit de tuberculoză, nu a mai putut să continue să predea şi a fost trimisă la Darjeeling pentru odihnă şi recuperare. În tren spre Darjeeling ea a primit cea de a doua chemare divină. „Trebuia să părăsesc mănăstirea şi să lucrez cu oamenii cei mai săraci dintre săraci, să trăiesc printre ei. A fost un ordin ceresc.” a povestit ea mai târziu.

În 1948, Vaticanul i-a dat permisiunea de a părăsi ordinul Surorilor din Loretto, pentru a-şi îndeplini chemarea, sub îndrumarea Arhiepiscopului Calcuttei. Deşi nu avea fonduri, Maica Tereza s-a încredinţat Providenţei Divine şi a început cu o şcoală în aer liber pe care a deschis-o într-un cartier nevoiaş, pentru a-i învăţa carte pe copiii săraci. De asemenea, şi-a însuşit noţiuni elementare de medicină şi a mers acasă la bolnavi pentru a-i trata. Curând i s-au alăturat şi alţi voluntari şi a început să primească fonduri pentru acţiunile sale. Aceasta a făcut posibilă continuarea şi extinderea activităţii sale. Împreună cu cei care s-au hotărât să rămână alături de ea, a închiriat o locuinţă pentru a putea îngriji oamenii bolnavi şi săraci care nu erau primiţi în spitale şi care altfel erau condamnaţi să moară în mizerie. Pe 7 octombrie 1950, Maica Tereza a primit permisiunea de a fonda propriul ei ordin, „Missionaries of Charity”, a cărui misiune principală era aceea de a ajuta acei oameni pe care societatea nu îi primea.

Societatea misionară fondată de Maica Tereza s-a răspândit în lumea întreagă, inclusiv în fosta Uniune Sovietică şi în ţările Europei de Est. Membrii ei oferă ajutor oamenilor din cele mai sărace categorii sociale din Asia, Africa şi America Latină, participă la acţiunile de refacere în cazul catastrofelor naturale, cum ar fi inundaţiile, epidemiile, foametea şi îi ajută pe refugiaţii de război.

Activitatea Maicii Tereza a fost unanim recunoscută, ea primind numeroase distincţii şi premii, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979. A murit în anul 1997, la Calcutta.

Cuvinte de lumină

Păstraţi bucuria de a ajuta pe cei aflaţi în suferinţă şi împărtăşiţi-o cu toţi cei pe care îi întâlniţi. Amintiţi-vă că acţiunile făcute din iubire sunt acţiuni ale păcii.

Atunci când ridic pe stradă un om căruia îi este foame, îi dau o farfurie cu mâncare şi o bucată de pâine. Dar pentru un om care se simte exclus, nedorit, lipsit de iubire, înspăimântat, care a fost alungat din societate – această sărăcie spirituală este mult mai greu de depăşit. Cei care sunt foarte săraci pot fi totuşi foarte fericiţi.

Într-o seară, am mers pe străzi şi am adus cu noi patru oameni. Printre ei era o femeie care era foarte bolnavă. Le-am spus surorilor: „Aveţi voi grijă de ceilalţi trei, eu voi avea grijă de această femeie”. Am ajutat-o să se întindă pe un pat şi am observat pe faţa ei un zâmbet fericit. Ea mi-a luat mâna şi a spus doar atât: „Mulţumesc”. Apoi a murit. Nu am putut să o ajut, dar mi-am analizat conştiinţa în faţa ei. M-am întrebat: „Ce aş fi spus eu dacă aş fi fost în locul ei?” Răspunsul meu era foarte simplu, aş fi încercat să îi atrag atenţia asupra mea. I-aş fi spus: „Mi-e  foame, sunt pe moarte, mi-e frig, mă doare” sau altceva asemănător. Dar ea mi-a dăruit mult mai mult: iubirea ei plină de recunoştinţă. Şi a murit cu un zâmbet pe faţă.

Altă dată, am ajutat un bătrân sărac, cu corpul plin de răni, pe care l-am luat dintr-un şanţ. După ce l-am dus în casă, el ne-a spus doar atât înainte de a muri: „Am trăit ca un animal pe stradă, dar voi muri ca un înger, îngrijit şi iubit. Soră, mă duc acasă la Dumnezeu!” A fost copleşitor să văd măreţia acestui bătrân care putea vorbi astfel în starea în care era, fără a învinovăţi pe nimeni, fără a compara viaţa lui cu a altcuiva.

A trăi ca un înger – aceasta este măreţia oamenilor care sunt bogaţi sufleteşte, chiar dacă din punct de vedere material sunt foarte săraci.”


„Atunci când mi-e foame, trimite-mi pe cineva pe care să îl hrănesc.

Şi atunci când sunt însetat, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă.

Atunci când îmi este frig, trimite-mi pe cineva pe care să îl încălzesc

Şi atunci când sunt supărat, trimite-mi pe cineva căruia să îi aduc consolare.”

 

 


„Oamenii sunt adesea neînţelegători, inconştienţi şi egoişti…

Iartă-i, totuşi.

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza că ai intenţii ascunse.

Fii, totuşi, bun.

Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi.

Caută, totuşi, succesul!

Ceea ce în ani de zile construieşti, alţi oameni pot dărâma într-o zi.

Construieşte, totuşi.

Dacă-ţi găseşti pacea şi fericirea, oamenii pot fi invidioşi.

Fii, totuşi, fericit.

Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine.

Fă, totuşi, bine mereu.

Dă oamenilor tot ce e mai bun în tine, deşi nu va fi de ajuns…

Totuşi, dăruieşte tot ce ai mai bun.

La urma urmei, totul este între tine şi Dumnezeu.

Totuşi, nu a fost niciodată între tine şi ei!”

Pacea începe cu un surâs.

Să zâmbeşti unui om care este supărat; să vizitezi, chiar şi pentru puţin timp, pe cineva care este singur; să oferi adăpost sub umbrela ta cuiva aflat în ploaie; să citeşti ceva unui orb; aceste acţiuni şi multe altele pot părea mărunte, dar astfel noi putem să dăm iubirii noastre pentru Dumnezeu o formă concretă.

Femeia este inima familiei. Să ne rugăm ca femeile să înţeleagă profund motivul existenţei lor: a iubi şi a fi iubite şi prin această iubire să devină instrumente ale păcii în lume.

În profunzimile inimii mele, mă îngrijesc de ultimele clipe ale muribunzilor. Fac tot ce îmi stă în puteri ca ei să se simtă iubiţi în cel mai important moment: cel în care o existenţă aparent fără sens îşi poate recâştiga valoarea.

În momentul morţii, nu vom fi judecaţi după numărul de fapte bune pe care le-am făcut şi nici de diplomele pe care le-am dobândit. Vom fi judecaţi numai după iubirea pe care am pus-o în acţiunile noastre. Cel mai important lucru nu este cât de mult facem, ci cât de multă iubire punem în acţiunile noastre de fiecare zi. Aceasta este măsura iubirii noastre pentru Dumnezeu.

Iubirea este un fruct, în toate anotimpurile, la îndemâna oricui. Oricine o poate culege, fără nici o limitare. Oricine poate ajunge la această iubire prin meditaţie, rugăciune şi sacrificiu.

Dumnezeu primeşte iubirea noastră. Nici unul dintre noi nu este indispensabil. Dumnezeu are posibilitatea de a face toate lucrurile în mod perfect, cu mult dincolo de cel mai capabil om. Putem să muncim pe brânci. Putem să muncim până murim. Dacă nu muncim cu iubire, toată munca noastră este fără nici o valoare în ochii lui Dumnezeu.

Unii oameni sunt înfometaţi mai mult decât de pâine. Este posibil ca soţul, soţia, copilul să nu aibă nevoie de pâine, de haine sau de un acoperiş deasupra capului. Dar suntem noi oare siguri că ei nu se simt singuri, abandonaţi, neiubiţi, neglijaţi sau nedoriţi? Aceasta este, de asemenea, sărăcie.

Orice acţiune începe cu o rugăciune. Să iubiţi rugăciunea şi să simţiţi nevoia să vă rugaţi deseori în timpul zilei. Dacă vreţi să vă rugaţi mai bine, trebuie să vă rugaţi mai mult. Cu cât vă rugaţi mai mult, cu atât mai uşor va deveni. Rugăciunea perfectă nu constă în multe cuvinte, ci în fervoarea şi ardoarea ei.

Tăcerea se află la baza comuniunii profunde cu Dumnezeu şi cu orice altă fiinţă. În tăcere suntem inundaţi de energia lui Dumnezeu care ne ajută să facem toate lucrurile în bucurie. Avem nevoie să îl găsim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi găsit în zgomot şi agitaţie. Dumnezeu este prietenul tăcerii. Observă cum natura – copacii, florile, iarba – cresc în tăcere. Observă cum stelele, luna şi soarele se mişcă pe cer în tăcere. Cu cât primim mai mult în timpul rugăciunii tăcute, cu atât mai mult vom putea dărui în viaţa noastră activă.

Nu există boală mai mare în lume decât cea a lipsei de iubire.

Foamea pentru iubire este mult mai greu de potolit decât foamea pentru pâine.

Dumnezeu a făcut lumea suficient de bogată pentru a hrăni şi îmbrăca toţi oamenii.

Mândria distruge totul. Pentru a fi asemănători lui Iisus, trebuie să fim blânzi şi umili în sufletul nostru.

Oamenii care se iubesc unii pe alţii profund şi adevărat sunt cei mai fericiţi oameni din lume. Ei pot avea foarte puţine lucruri, pot să nu aibă nimic, dar sunt oameni fericiţi. Totul depinde de cum ne iubim unii pe alţii.

Rugăciunea ne face inima pură, iar o inimă pură poate face foarte mult.

Păstrează-ţi inima pură. O inimă pură este necesară pentru a-L vedea pe Dumnezeu în ceilalţi oameni. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu în oameni, atunci există iubire pentru ei, şi de aici apare pacea.

Oamenii sunt flămânzi după Dumnezeu. Poţi să vezi aceasta? Deseori, noi privim, dar nu vedem. Doar trecem prin această lume. Trebuie să deschidem ochii şi să vedem.

Fiecare dintre noi poate să fie un sfânt în această lume. Sfinţenia este o datorie pentru fiecare om. Să fim deci sfinţi şi să cântăm gloria tatălui Ceresc.

CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii crestine – Ep.3

Sfântul Ioan al Crucii

1542-1591

Motto: “Trăieşte ca şi cum n-ar exista în această lume decât Dumnezeu şi cu tine”

Juan de Yepes Alvarez (Sfântul Ioan al Crucii), născut în 1542 în Spania, este sfinţit preot în 1567. Devine apoi director spiritual al mănăstirii din Avila, a cărei maica superioară este Tereza (viitoarea sfântă Tereza de Avila).

Iata in continuare cateva din învăţăturile sfântului Ioan către discipolii săi. Parcurgând versurile pline de har, sufletul se înalţă şi se luminează, se hrăneşte direct din Dumnezeu şi se minunează de atâta puritate, austeritate şi iubire.

X

Pentru a ajunge să ai totul

Să nu doreşti nici un lucru.

Pentru a ajunge să fii totul

Să nu doreşti să fii nimic.

Pentru a ajunge să cunoşti totul

Să nu doreşti să ştii absolut nimic.

X

Şi tot aşa, o, Dumnezeul meu şi desfătarea mea,

În aceste cuvinte de lumină şi iubire de Tine,

Sufletul meu a vrut

Să se dăruie unei opere

Din dragoste pentru Tine.

De aceea aceste cuvinte

Vor fi de înţelepciune pentru a urma drumul către Tine,

De lumină pentru drum

Şi de iubire de-a lungul drumului.

Să rămână departe, în urmă, flecărelile

Şi elocvenţa stearpă

A înţelepciunii omeneşti

Inconsistentă, dar dibace,

Care niciodată nu ţi-a fost pe plac

Şi să spunem inimii

Vorbe scăldate în blândeţe

Şi iubire,

Care atât de mult îţi plac.

X

Mai bine să fii împovărat în preajma celui tare

Decât alinat în preajma celui slab.

X

Atunci când răbdarea este pusă la grea încercare

Virtutea şi forţa sufletului

Cresc şi se împlinesc.

X

Mai mult iubeşte Dumnezeu în tine

Cel mai mic grăunte de puritate a conştiinţei

Decât toate lucrările pe care le poţi săvârşi.

X

Neagă-ţi dorinţele

Şi vei găsi ceea ce doreşte inima ta.

X

O, prea dulce iubire de Dumnezeu,

Atât de puţin cunoscută !

Cine i-a aflat izvorul,

Acela şi-a găsit odihna.

X

Mai mult îi place lui Dumnezeu lucrul,

Fie el cât de mic,

Făptuit în taină, fără voinţa ca oamenii să-l ştie,

Căci cel ce făptuieşte pentru Dumnezeu

Cu o iubire foarte curată,

Nu numai că nu doreşte ca oamenii să-i afle faptele,

Dar nu făptuieşte nici măcar pentru ca Dumnezeu să ştie aceasta.

Chiar dacă El nu ar afla niciodată

Nu ar înceta să-l slujească la fel,

Cu aceeaşi bucurie şi neîntinare a dragostei.

X

Lucrarea neprihănită,

Săvârşită pentru Dumnezeu într-un suflet pur

Este o adevărată împărăţie

Pentru cel ce o înfăptuieşte.

X

Rugăciunea unui suflet îndrăgostit

Doamne, Dumnezeul meu, Iubitul meu!

[…] dacă aştepţi de la mine fapte,

Ca astfel, prin ele, să-mi împlineşti ruga,

Dă-mi-le Tu, Doamne, şi făptuieşte-mi-le,

Cu toate suferinţele pe care ai vrea să le îndur,

Şi facă-se astfel voia Ta.

Şi dacă nu aştepţi faptele mele,

Ce aştepţi oare, milostive Doamne,

De ce întârzii?

X

Al meu este cerul şi al meu este pământul

Ale mele sunt toate seminţiile.

Cei drepţi sunt ai mei şi ai mei cei păcătoşi,

Îngerii sunt ai mei

Şi Maica Domnului

Şi toate lucrurile sunt ale mele,

Şi chiar Dumnezeu este al meu şi pentru mine.

Atunci ce mai aştepţi şi ce mai cauţi, sufletul meu?

X

Spiritul foarte pur

Nu se amestecă nici cu sfaturi străine

Nici cu gânduri prea omeneşti.

Ci dimpotrivă: solitar

În singurătatea tuturor formelor

În atât de savuroasa lăuntrică pace,

Comunică direct cu Dumnezeu, căci cunoaşterea sa

Este în tăcerea divină.

X

Sufletul îndrăgostit

Este un suflet tandru,

Blând,

Umil

Şi răbdător.

X

Nu Te cunoşteam,

Pe Tine, o, Dumnezeul meu!

Căci vroiam încă

Să ştiu şi să gust

Lucrurile.

X

Fie să se schimbe toate

Într-un ceas bun, Doamne Dumnezeul meu,

Pentru ca să ne odihnim în Tine.

X

Ceea ce ceri

Şi doreşti mai mult

N-ai să dobândeşti

Prin propria ta putere,

Nici prin profunda meditaţie asupra lumii,

Ci prin adâncă umilinţă

Şi prin dăruirea inimii.

X

Nu te osteni: nu vei intra

În savoarea şi suavitatea

Spiritului,

Dacă nu eşti gata oricând să jertfeşti

Tot ceea ce doreşti.

X

Fericit cel care, lăsând la o parte

Gustul şi înclinaţiile sale,

Priveşte lucrurile

Cu înţelegere şi dreptate

Pentru a le săvârşi.

X

Într-adevăr,

Acela a învins toate lucrurile,

Pe care nici gustul acestor lucruri

Nu-l bucură,

Nici dezgustul de ele

Nu-l întristează.

X

Umblând peste tot, Dumnezeul meu,

Cu Tine,

Peste tot va fi pentru mine

Aşa cum doresc eu să fie pentru Tine.

X

Seara, vei fi întrebat despre iubire.

Învaţă să iubeşti

Aşa cum vrea Dumnezeu să fie iubit

Şi renunţă la firea ta omenească.

X

Ai grijă să nu te întristezi dintr-o dată

De răutăţile lumii,

Căci nu ştii

Binele pe care îl aduc ele,

Hotărât de judecata lui Dumnezeu

Pentru bucuria veşnică

A celor aleşi.

X

Fără trudă

Îi vei domina pe oameni

Şi lucrurile ţi se vor supune

Dacă vei uita de ele

Şi vei uita de tine însuţi.

X

Aminteşte-ţi că nu domneşte Dumnezeu

Decât în sufletul blând

Şi dezinteresat.

X

Bucură-te zi de zi

Întru Dumnezeu,

Care este izbăvirea ta

Şi aminteşte-ţi că bun lucru este

Să suferim în toate chipurile

Pentru Cel care este Bun.

Să iubeşti mult încercările la care eşti supus

Şi să nu faci caz de ele

Pentru a-i fi pe plac Mirelui

Care nu a şovăit

Să moară pentru tine.

X

Sufletul pe care dragostea îl călăuzeşte

Nici nu osteneşte pe alţii,

Nici nu este ostenit.

X

Şi sufletul care este despuiat

De dorinţele sale,

De vrerile sale

Şi de cele nevroite,

Dumnezeu îl va înveşmânta

Cu puritatea sa,

Cu bucuria sa,

Şi cu voinţa sa.

X

Un singur cuvânt a spus Tatăl

Şi acesta a fost Fiul,

Şi el vorbeşte încă

În tăcerea cea veşnică.

Şi în tăcere

Trebuie să-l asculte

Sufletul.

X

Părul pe care-l piepteni des

Va fi strălucitor;

Şi sufletul care deseori

Îşi va cerceta gândurile,

Cuvintele,

Şi faptele

Care sunt pletele sale,

Săvârşind orice lucru din dragoste pentru Dumnezeu,

Va avea părul foarte luminos,

Şi atunci Mirele va privi grumazul său

Şi se va îndrăgosti de el

Şi va fi rănit de una din privirile sale,

Care este însăşi puritatea intuiţiei cu care

Sufletul înfăptuieşte orice lucru.

Părul, dacă vrem să strălucească,

Trebuie să începem să-l pieptănăm

Chiar din vârful creştetului;

Toate câte le înfăptuim

Trebuie începute

Pe culmea cea mai înaltă a iubirii de Dumnezeu,

Dacă vrem ca lucrările noastre să fie

Pure şi luminoase.

X

Iubire nu înseamnă

Să simţi lucruri mari,

Ci să trăieşti în mare sărăcie

Şi să suferi pentru Cel Iubit.

X

Semnele reculegerii lăuntrice

Sunt trei:

Primul, dacă sufletului nu-i plac

Lucrurile trecătoare;

Al doilea, dacă-i plac

Singurătatea şi tăcerea

Şi dacă se grăbeşte să se îndrepte spre

Ceea ce înseamnă desăvârşire;

Al treilea, dacă lucrurile ce-i erau de obicei de folos

I-au devenit lanţuri,

Cum ar fi gândurile,

Şi meditaţiile,

Şi faptele,

Sufletul păstrându-şi drept unic reazem

Pentru rugăciune

Credinţa

Şi mila.

X

Dacă un suflet are mai multă răbdare

În a suferi

Şi mai multă îngăduinţă

În a se lipsi de mulţumirile lumeşti,

Acesta este semnul

Că înaintează

Pe calea virtuţii.

X

Caracteristicile unei păsări solitare sint cinci:

Prima, că ea zboară până în cele mai mari înălţimi;

A doua, că ea nu suferă după companie, nici măcar după vreuna din semenele ei;

A treia, că ea îşi aţinteşte ciocul spre tăriile cerului;

A patra, că nu are o culoare definită;

A cincea, că ea cântă foarte duios.

X

O! Cât de dulce îmi va fi mie

Prezenţa Ta,

Tu care eşti Binele Suprem!

Mă voi apropia în tăcere de Tine

Şi-Ţi voi dezgoli picioarele

Pentru ca Tu să doreşti

Să mă uneşti cu Tine prin căsătorie

Şi nu voi găsi odihna

Până nu mă voi bucura în braţele Tale.

X

De sufletul care este unit cu Dumnezeu

Diavolul se teme

Ca de însuşi Dumnezeu.

X

Sufletul care vrea ca  Dumnezeu

Să i se dăruie cu totul

Trebuie să se dăruiască tot,

Fără a-şi păstra nimic pentru sine.

Stă în firea spiritelor alese

A sufletelor generoase,

A inimilor darnice

Să dea înainte de a primi,

Până la dăruirea de sine,

Căci pentru ele este mai grea povara

De a-şi aparţine lor însele

Decât de a fi supuse altora.

Într-adevăr, mai mult aparţinem

Acestui Bine Infinit

Decât ne aparţinem nouă.

X

Decât

Să privim mai mult

La bunurile lui Dumnezeu,

Mai bine este

Să ne rugăm

Întru Dumnezeu.

X

Trăieşte ca şi cum nu ar exista în această lume

Decât Dumnezeu şi cu tine,

Astfel încât inima ta să nu poată fi

Captivă vreunui lucru omenesc.

X

Nu refuza nimic

Chiar dacă ţi s-ar părea

Că nu poţi să faci un anume lucru,

Ca toţi să găsească la tine

Milă şi înţelegere.

X

Nu contrazice

În nici un fel,

Nu spune vorbe

Care să nu fie limpezi;

Ceea ce vei spune

Să fie astfel

Încât să nu rănească pe nimeni.

X

Niciodată să nu iei ca exemplu un om

În ceea ce ai de făcut,

Oricât de sfânt ar fi el,

Căci diavolul îţi va arăta

Imperfecţiunile lui,

Ci urmează-L pe Cristos

Şi niciodată nu vei rătăci calea cea bună.

X

Cum se poate cădea în extaz:

Negându-ţi voinţa

Şi urmând voia lui Dumnezeu,

Căci extazul nu este altceva

Decât evadarea sufletului din tine însuţi

Şi pierderea lui în Dumnezeu.

X

Îndepărtează-te de ceea ce este rău,

Fă binele

Şi caută pacea.

X

Blând este

Cel care ştie să-şi suporte aproapele

Şi să se suporte

Pe sine însuşi.

X

Să nu faci nici un lucru

Şi să nu spui nici un cuvânt, demn de a fi reţinut,

Pe care să nu-l poată spune sau face

Cristos,

Dacă s-ar afla în împrejurarea în care te afli

Şi dacă ar avea vârsta şi sănătatea pe care le ai tu.

X

Să te doară tare

Fiecare clipă pierdută

Sau petrecută

Fără a-l iubi pe Dumnezeu.

X

Întotdeauna aminteşte-ţi

Că tot ce ţi se petrece

Bun sau potrivnic,

Vine de la Dumnezeu.

X

Aminteşte-ţi întotdeauna

Că ai venit aici, pe pământ

Doar pentru a fi un sfânt

Şi astfel, nu accepta să domnească în sufletul tău

Nici un lucru care să nu te călăuzească

Spre sfinţire.

X

“Arată-te, Tu, cel ascuns atât de aproape,

Chiar dacă Faţa Ta mai presus de orice frumuseţe

M-ar nimici.”

 

Aşa L-a căutat pe Dumnezeu sfântul Ioan al Crucii; cu fervoare, cu curaj, cu forţă, depăşind dificultăţile unei ascensiuni spirituale rapide; şi din lumina sfinţeniei la care a ajuns a lăsat mărturie scrisă despre etapele purificatoare ale simţurilor şi spiritului prin care trece sufletul aflat în căutarea naturii sale divine.

CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii crestine -Ep.2

MONSENIORUL GHIKA

Motto: ” Există oare lucruri mari şi mici atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu şi numai pentru El?”

Un suflet de foc. Astfel a fost simţit Monseniorul Ghika de contemporanii săi. Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol, Vladimir Ghika este descendent dintr-o familie greco-bizantină care a dat numeroase personalităţi în domeniul diplomatic şi artistic. El a fost încă din tinereţe în serviciul celor sărmani; a fost un erou al acţiunilor caritabile; era preot şi despre felul în care participa la serviciile religioase pe care le ţinea se spunea: “un preot bun îşi zice bine slujba; un preot fervent o trăieşte; dar abatele Ghika o murea”. Avea capacitatea extraordinară de a vedea prezenţa lui Dumnezeu peste tot şi de a urmări să facă şi pe alţii s-o simtă. El se dăruia acestui Dumnezeu prezent în toate, şi de aici credinţa sa în necesitatea unei rugăciuni permanente. Numai astfel se ajunge la o prezenţă familiară a lui Dumnezeu şi numai prin experienţa trăită şi prin dragostea fără sfârşit pentru Dumnezeu se învaţă drumul către binele săvârşit permanent. O mare parte a vieţii sale a dăruit-o acţiunilor de binefacere în favoarea săracilor, bolnavilor, victimelor, oropsiţilor soartei pentru a le alina suferinţele trupeşti şi sufleteşti.

Pentru aceasta, el nu s-a sustras de la nici un sacrificiu şi nu a refuzat nici un ajutor, mobilizând toate resursele materiale şi financiare de care dispunea, depăşind cu stoicism şi speranţă toate dificultăţile. Sfinţenia lui era făcută din eroismul virtuţilor, exemplu viu adus creştinilor, o sfinţenie de zi cu zi, aceea a carităţii trăite, a credinţei supuse tuturor probelor, a acceptării premeditate a suferinţelor de care natura umană se teme, al încrederii în harul divin pentru a le îndura, când ceasul încercării a sosit. Orice om pe care-l întâlnea Monseniorul Ghika, pe stradă, într-un salon, la patul unde era ţintuit de boală, în faţa morţii iminente, devenea aproapele său. Această voinţă de a se substitui altuia care suferă, acest ecran pe care-l făcea din sine însuşi, plasându-se între răul iminent şi cel care urma să-i fie victimă, constituie acte religioase izvorâte dintr-o inimă plină de dragoste. În prezenţa lui aveai impresia că te-ai apropiat de sfinţenie; întreaga sa fiinţă impregnată de o imensă bunătate trăda o disponibilitate continuă: “- Nu uitaţi, spunea el, că zilele cele mai frumoase nu sunt la fel de frumoase pentru toţi.”

Monseniorul Ghika a fost un apostol. Ardea de dorinţa de a aduce mărturie. El voia să răspândească lumina pe care o primise şi harul în care trăia. Participanţii la slujba sa religioasă erau străbătuţi de intensitatea rugăciunii care se înălţa de pe buzele preotului; ei aveau cu adevărat conştiinţa că Dumnezeu cobora acolo în timpul slujbei. Monseniorul Ghika semăna cu sfinţii din iconografia bizantină: figură austeră, înalt spiritualizată, în care amprentele vieţii obişnuite s-au stins pentru ca figura lui să restituie doar lumina adâncă din care s-a hrănit. Era frumos, de o mare distincţie, atitudinile şi gesturile sale erau totdeauna pline de nobleţe şi armonie la modul cel mai natural. O privire care pătrundea până-n străfundul sufletului interlocutorilor, o privire plină de bunătate, de gingăşie, de tandreţe, de afecţiune îi lumina faţa încadrată de o mare barbă albă. Avea o sensibilitate delicată, bunătate, devotament fără limite pentru toţi, gingăşie cu rafinamente de neuitat.

Viaţa lui plină de contradicţii, tentaţii şi înfrângeri ale tentaţiilor, de împătimită devoţiune şi reculegere spirituală constituie o mărturie a acţiunii lui Dumnezeu în lume.

Chiar sfârşitul vieţii sale, trăind în România anilor 1950, a fost un sacrificiu din iubire; deşi a fost avertizat de pericolul de a fi arestat, el a preferat să rămână în ţară pentru a se afla alături de fraţii săi, urmărind să le atenueze spaima. Arestat în 1952, parcurge un an de interogatorii, torturi, umilinţe. Tribunalul Militar înscenează un proces la care pedepsele erau dinainte stabilite de securitate. Martori oculari relatează de la proces: “Monseniorul Ghika era în sutană, fără guler. Nu avea cămaşă. Cu barba şi părul său alb părea un profet ieşit din mormânt. Întreaga asistenţă era pietrificată.”

A murit la Jilava într-o celulă comună (peste 40 de deţinuţi); ceilalţi vorbeau despre el ca despre un sfânt; cel care a zăcut ultimele zile ale vieţii la infirmeria închisorii, sleit de puteri, dar cu ochii vii, iluminaţi de o flacără lăuntrică şi de o credinţă mai presus de umilinţele zilnice la care fusese supus, era un prinţ prin naştere, dar mai cu seamă prin sufletul său.

Dăruit cu totul în acţiuni plăcute lui Dumnezeu, răspunzând oricărui apel de ajutor printr-un spirit de sacrificiu excepţional, Monseniorul Ghika a avut prea puţin timp pentru a lăsa mărturii scrise; redăm în continuare câteva cugetări ale acestui “suflet de foc”.

Cuvinte din lumina

Pentru cel care îl vede pe Dumnezeu departe, aproapele nu va fi niciodată aproape; pentru cel care nu vede aproapele destul de aproape, Dumnezeu va rămâne totdeauna departe.

X

Progresul sufletului constă în a face din dragoste ceea ce ar trebui făcut din datorie.

X

Dacă ştii să pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, Îl vei regăsi în tot ceea ce ţi se petrece.

X

Pentru a fi perfect trebuie ca rugăciunile tale să devină veritabile acţiuni şi acţiunile veritabile rugăciuni.

X

Cerul întreg este drumul aripilor.

X

Rugăciunea ta trebuie să circule în totul, ascunsă, puternică şi vie, precum sângele.

X

Florile ajung să parfumeze până şi mâinile celui care le striveşte.

X

Dacă tu îl cauţi pe Dumnezeu, este pentru că Dumnezeu te-a căutat; şi nu te mira dacă, Dumnezeu fiind, El te găseşte înainte ca tu să-L fi găsit.

X

Un nume pentru Dumnezeu: Cel care nu uită.

X

Ziua nu este cu adevărat zi, dacă nu ai amintirea stelelor, iar noaptea nu este cu adevărat noapte, dacă nu-ţi aminteşti soarele.

X

Anumite flori nu cresc decât acolo unde au căzut lacrimi.

X

Smerenia, care aşează lucrurile la scara lui Dumnezeu, este de asemenea scara care ne permite să urcăm la Dumnezeu.

X

Suntem, chiar şi în imperfecţiunile noastre, o dovadă a lui Dumnezeu.

X

În pofida aparenţelor, nimic din ceea ce este nu se contrazice; totul se completează.

X

La drept vorbind, Dumnezeu nu prevede nimic. El vede, iar noi suntem cei care vedem cu întârziere.

X

Preceptele lui Dumnezeu apasă pe umerii noştri, dar e o greutate de aripi.

X

Curajul este, şi el, o singurătate.

X

Doamne, binecuvântează-mă cu mâna şi din inima săracilor tăi!

Doamne, susţine-mă în privirea săracilor tăi!

Doamne, primeşte-mă într-o zi în compania săracilor tăi!

X

Cel care se despoaie pentru ceilalţi, se îmbracă cu Cristos.

X

Nimic nu ni-L apropie mai mult pe Dumnezeu decât aproapele.

X

Să nu uiţi niciodată că cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi!

X

Când fratele tău te obideşte pe nedrept, ar trebui să suferi mai mult pentru el decât pentru tine.

X

Ieşi în întâmpinarea celui ce te evită, dăruieşte celui care nu-ţi cere, iubeşte-l pe cel care te respinge.

X

A consola este putinţa noastră de a da celuilalt ceva care să fie mai adevărat decât durerea sa. A consola înseamnă să-l faci pe deznădăjduit să trăiască în speranţă. A consola înseamnă a permite celui ce suferă să vadă în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el.

X

Universul devine mai sărac prin uitarea rugăciunii.  Să ne trăim rugăciunea şi să ne rugăm viaţa.

X

Simţim adesea nevoia să ne rugăm chiar în picioare fiind şi să gândim în genunchi.

X

Setea rădăcinilor este mai mare decât setea frunzelor.

X

Nu trebuie să ne mirăm, nici să ne plângem de nerecunoştinţa semenilor. Recunoştinţa este mai rară decât binefacerea şi mai presus de ea.

X

Când cineva ne dovedeşte recunoştinţa el ne dăruieşte mai mult decât i-am dat.

X

Cel ce nu ştie să respecte, nu va învăţa nici să se sacrifice.

X

Începi să devii om doar atunci când ai învăţat să-ţi comanzi tu însuţi ca şi cum ai fi altul, şi când, mai bine chiar decât altul, ai învăţat să asculţi tu însuţi de tine.

X

Printre cei ce se declară creştini, sunt prea mulţi care în loc să-L servească pe Dumnezeu, vor mai curând să se servească de El.

X

Mâinile celor care trudesc văd mai bine decât ochii celor care dorm.

X

Direcţia îndurării Divine în Eternitate se cheamă viitor.

X

Cel care iubeşte mai mult este cel care iubeşte mai bine, iar cel care iubeşte mai bine este, într-un fel şi de fapt, cel care iubeşte mai mult.

X

Biruinţele sufletului lasă în urma lor cuvintele vieţii care vor dăinui.

X

Singurătatea e bună şi sfântă doar după ce a fost eliberată de Eu.

X

O ispită a descurajării: „La ce mai pot fi bun?” Răspunsul: „în orice caz, pentru a fi mai bun”.

X

Poate cel mai bun mijloc de a ne cunoaşte e să ne privim ascultând.

X

Oricare ar fi întâlnirea providenţială care aşează o trebuinţă în calea noastră, ea este o vizită a lui Dumnezeu care ne apare.

X

Calcă spre cer e strâmtă, dar e mult mai uşor să nu te abaţi din drum mergând pe o cărare decât pe o câmpie.

X

Când mergem spre lumină, umbra ne urmează; când ne îndepărtăm de ea, umbra ne precede.

X

Pentru a fi perfecte, rugăciunile tale trebuie să devină adevărate fapte, iar faptele tale – adevărate rugăciuni.

X

Inimile curate care îl vor vedea pe Dumnezeu sunt singurele care deja în această lume văd cu adevărat lucrurile acestei lumi.

X

Sunt sigur de Tine, nu sunt sigur de mine. Singurul meu mod de a fi sigur de mine este să fiu destul de sigur de Tine.

X

Fie ca rugăciunea ta să circule în toate, ascunsă, puternică şi vie, ca sângele.

X

Cerul nu face umbră pământului.

X

Adevărurile sunt crude precum chirurgii.

X

Nu există noroi care să poată astupa strălucirea iubirii.

X

Calea spre Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci.

X

Să dorim sfinţenia nu pentru a ne plăcea nouă înşine, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu.

X

Importanţă are nu atât ceea ce facem, ci felul în care facem ceva, nu atât ceea ce ni se întâmplă, cât felul cum întâmpinăm ceea ce ni se întâmplă.

X

Dacă socoteşti că ţi-ai sfârşit viaţa, înseamnă că nici nu ţi-ai început-o încă.

X

Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument al fericirii.

X

Dumnezeu este singurul care nu uită să iubească nici în mânia sa.

X

Libertatea creaturilor e un fel de răbdare a Eternităţii.

X

Faptele de azi nu sunt decât ideile de ieri.

X

Cel ce-şi aduce aminte de Dumnezeu învaţă să nu uite pe nimeni.

X

Unele flori cresc numai acolo unde au căzut lacrimi.

X

Soarelui îi pare oare rău de razele sale?

X

În ceea ce priveşte iubirea de Dumnezeu, e singura iubire care nu risca să fie oarbă.

X

Orgoliul cel mai greu de smuls din rădăcini este acela al oamenilor care cred că nu-l au.

X

Există un om mai sărac decât cel îngâmfat?

X

A vorbi de rău despre oameni ne deprinde să-L defăimăm pe Dumnezeu.

X

A ne ignora unii pe alţii e o mare greşeală; a ne ascunde unii de alţii e un mare păcat; a ne despărţi unii pe alţii e o crimă.

X

Tristeţea privirii noastre în noi şi în jurul nostru: văzând cât de bine se face răul şi cât de rău se face binele.

X

Există oare lucruri mari şi mici atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu şi numai pentru El?

X

Fă cu mărinimie cele mai mici lucruri şi cu umilinţă lucrurile mari.

X

Orice suflet cu adevărat umil poate să iubească uşor. El şi-a pierdut aproape toate motivele de indiferenţă şi de aversiune.

X

Numai Dumnezeu poate face ceva cu lacrimile omeneşti fără să le profaneze.

X

A-L iubi pe Dumnezeu e totodată şi una din modalităţile de a învăţa să nu ne temem de nimic.

X

Ce ar fi dacă, pe neaşteptate, conştiinţa ta ar începe să vorbească cu voce tare şi în faţa tuturor?

X

Lumina e tăcută, sunetul nu se vede. Totuşi, numai lumina permite să recunoşti într-o mulţime pe cel care vorbeşte.

X

A avea pentru sine sau a fi pentru EI? Aceste două întrebări puse retoric şi atât de tranşant cuprind în sine şi definiţiile a două atitudini de viaţă diametral opuse.

X

E mai grav să nu ai ce oferi cu inima şi mintea decât să ai mâinile goale.

X

La urma urmei, bunătatea nu e decât forma cea mai subtilă şi cea mai suplă a dreptăţii.

X

Dacă suferi pe nedrept – mulţumeşte lui Dumnezeu, atât pentru nedreptate cât şi pentru suferinţă… Ai prefera oare să ai de suferit pe bună dreptate?

X

Cele patru etape:

cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu, la Dumnezeu, în Dumnezeu.

X

Nu cum calcă un om pe cale contează, ci cum o parcurge.

X

Nu mergeţi spre Iubire pe calea ascultării, ci spre ascultare pe calea iubirii.

X

Nu vom fi niciodată nici judecaţi, nici condamnaţi decât de Iubire, în numele Iubirii şi pe temeiul iubirii noastre.

X

Adevărata iubire nu vorbeşte despre sine, adevărata iubire este cea care nu are nevoie să fie numită pentru a fi recunoscută.

X

Nu-L iubim pe Dumnezeu aşa cum se cuvine dacă, iubindu-L, nu ştim să-L facem iubit.

X

Doamne, dacă îţi cer uneori o dovadă sensibilă a harului tău, n-o fac pentru a fi mai sigur de tine, ci pentru a fi mai sigur de mine.

X

Poţi tot ce vrei când vrei ceea ce vrea Dumnezeu.

X

Când nu mai ai nimic de dat, poţi să dăruieşti încă ceva ce-i mai presus de toate: o rugăciune.

X

Cu cât un drum este mai bun, cu atât mai puţin păstrează urma paşilor ce trec.

X

Dumnezeu nu se schimbă, dar într-o lume unde totul se schimbă El consimte, la nevoile şi la rugăciunile noastre, să schimbe totul.

X

Eternitatea înseamnă deja de pe acum timpul prezent.

X

Nu putem şti dacă suntem vrednici de iubire sau de ură. Ştim doar atât, că, vrednici sau nu, Dumnezeu ne iubeşte.

X

Oamenii au ştiut să răstignească Cuvântul … Ce fac cu tăcerea lui Dumnezeu?

X

Tăcerea lui Dumnezeu e, înainte de toate, o tăcere a iubirii …

X

A fi supus numai lui Dumnezeu… Nu poate exista o libertate mai absolută decât aceasta.

X

CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii orientale – Ep. 2

SRI RAMAKRISHNA

18 februarie 1836 – 16 august 1886

Adevărul a fost, este şi va fi întotdeauna simplu, dar este nevoie de astfel de fiinţe divine, care să reamintească oamenilor că Dumnezeu este Adevărul „pur şi simplu” şi să le indice „calea” pentru a ajunge la El.

Milioane de oameni au înţeles că viaţa şi mesajul spiritual al lui Sri Ramakrishna reprezintă înţelepciunea şi puterea cu adevărat divină a unui mare avatar, care a venit în lume pentru a reînvigora şi a da un nou avânt tuturor căilor spirituale, în momentul când forţa credinţei slăbise foarte mult în lume şi mai cu seamă în India.

Cuvintele sale sunt de natură să impulsioneze spiritual orice suflet rătăcitor, să-i ofere certitudinea existenţei lui Dumnezeu şi a posibilităţii de a-L cunoaşte chiar în această viaţă, indiferent de calea spirituală pe care o urmează. Din acest punct de vedere, viaţa lui Ramakrishna este o dovadă de netăgăduit, care poate îndepărta multe îndoieli sau suspiciuni cu privire la calea spirituală aleasă, căci el ne-a arătat prin experienţa sa proprie că toate căile spirituale fundamentale sunt adevărate şi se unesc în acelaşi unic Adevăr Suprem.

Sri Ramakrishna nu a pretins niciodată că ar fi adus ceva nou. Putem regăsi toate învăţăturile sale la predecesorii săi şi în toate textele sacre la care el s-a raportat constant. Ceea ce determină însă valoarea mesajului său este dovada incontestabilă oferită de întreaga sa viaţă că toate aceste învăţături au rămas valabile şi utilizabile practic de către orice fiinţă umană plină de aspiraţie. Gandhi spunea despre el: „Viaţa sa ne permite să-L vedem pe Dumnezeu în faţă.”

Unele din afirmaţiile lui Sri Ramakrishna care au frapat cel mai mult Occidentul, dar i-au surprins mai puţin pe hinduşi, de altfel şi lucrul asupra căruia el insista constant şi asupra căruia aducea o mărturie convingătoare prin experienţa sa personală, a fost că fiecare cale spirituală, dacă este urmată ea singură cu suficientă ardoare şi perseverenţă, permite atingerea scopului ultim pe care şi-l propun toate religiile, şi anume cunoaşterea lui Dumnezeu. După ce a experimentat practic, într-un ritm extraordinar, cele 64 de sadhana-e tantrice, el a urmat timp de şase luni, în 1866, experienţa monismului absolut (advaita vedanta), dar aceasta nu l-a împiedicat să se dedice cu tot atâta deschidere, cu aceeaşi intensitate şi totuşi separat, cultului lui Rama şi Krishna (1864), al lui Kali şi al altor zeităţi fundamentale din panteonul hindus. El a ajuns la o cunoaştere profundă în islamism (1866) şi în creştinism, conformându-se de fiecare dată în mod strict regulilor şi ritualurilor religiilor respective, chiar dacă existau contradicţii faţă de riguroasele prescripţii ale hinduismului. De fiecare dată, ducând experienţa până la Realizarea Ultimă, el afirma plin de fericire că „şi această cale conduce la Dumnezeu.

Anul 1879 a fost cel care i-a adus lui Ramakrishna primii discipoli. În scurt timp, ei au devenit din ce în ce mai numeroşi. Curând s-a constituit un nucleu de adepţi fideli care au format un ordin monastic, „Ordinul lui Ramakrishna”, în care cei mai marcanţi membri au fost Swami Brahmananda, primul adept al Ordinului şi Swami Vivekananda, cel care avea să continue mesajul spiritual al lui Ramakrishna în Orient şi în Occident.

Să privim mai atent viata sa sfanta. El nu putea, în oroarea sa de bogăţie, să atingă o monedă de aur fără să resimtă imediat o arsură insuportabilă. O lovitură dată de un om altuia lăsa şi pe propriul său corp aceeaşi urmă fizică. Nepotul său l-a văzut cu spatele înroşit, acoperit cu sânge, în urma unei scene petrecute în stradă, în care un om furios snopise în bătaie un paria (om dintr-o castă inferioară), biciuindu-l pe spate. Altădată, văzând doi bătăuşi încăierându-se pe malul Gangelui, el a plâns de durere şi tristeţe.

Acest om care-şi punea în gardă discipolii contra oricărui „ramakrishnaism”, le citea gândurile cele mai secrete ca într-o carte. El putea astfel să revitalizeze sufletele cele mai slabe, să entuziasmeze inimile amorţite, să insufle credinţa în sufletele cele mai uscate. El dojenea un discipol moale căruia îi lipsea fermitatea, fie chiar şi în viaţa obişnuită: „Un yoghin nu trebuie să fie un prost” spunea el. Uneori, din contră, el răcea înflăcărarea şi pornirile violente, cum a făcut cu Vivekananda, pentru a-l învăţa să-şi păstreze un umor constant.

El trezea şi armoniza energia interioară a celor cu care intra în contact, încuraja senina stăpânire de sine şi controlul perfect al simţurilor, spunând mai mereu: „Noi trebuie să trăim o viaţă interioară atât de intensă şi de pură, încât ea să ne facă să devenim o adevărată Fiinţă.” Blândul maestru era descris ca având totuşi o „forţă de tigru”. Neobosit, douăzeci de ore din douăzeci şi patru el răspundea la întrebări, cataliza conştiinţele, oprea orice fals avânt: „Voi căutaţi Esenţa Supremă? Ei bine, atunci căutaţi-o în om! Esenţa Supremă este manifestată în om mai mult decât în orice altceva.”

Cei care erau atinşi de Ramakrishna – şi în această direcţie mărturiile abundă – erau inundaţi de un val de energie. Până la extrem, totul la el era dăruire de sine: „Nu mai vorbiţi atât de mult despre iubirea aproapelui, căci mult mai bine este să acţionaţi pentru a vă justifica afirmaţiile.” În acest sens, el era un exemplu luminos pentru toţi discipolii săi. El se dăruia tuturor şi dorea, înainte de toate, să-i ajute pe ceilalţi să-şi dezvolte individualitatea şi să descopere apoi spiritualitatea proprie fiecăruia. Această uluitoare putere de a-i ridica pe ceilalţi, de a-i revela lor înşişi, făcându-i să se înţeleagă, el o dedica mai ales acelora pe care îi ştia sinceri.

Singurul lucru care putea să-l scoată din starea de samadhi (extaz mistic yoghin n.n) pentru a-l readuce la planul obişnuit de conştiinţă era o mantra adecvată. Atunci el revenea printre ceilalţi, pe care, de fapt, nu-i părăsea niciodată, şi continua să vorbească, să explice, să-i trezească la o realitate superioară. Toţi cei care s-au apropiat de el vorbesc de acea radiaţie fascinantă care zguduia inimile, toţi au fost influenţaţi benefic, adesea metamorfozaţi de acest om, atât de pătruns de Iubirea universală şi de o infinită compasiune: „Să fiu condamnat să renasc mereu şi mereu, chiar sub forma unui câine, dacă pot să fiu de oarecare folos măcar şi unui singur suflet!”

Pentru că extazurile sale îi răpeau o parte din timpul pe care voia să îl consacre celorlalţi, el îşi reproşa stările de samadhi strigând: „O, Infinită Mamă, opreşte-mă de a mă bucura atât de mult, ca să rămân mereu în starea obişnuită, pentru a putea fi mai mult timp de folos lumii!”

Simplitatea sa, de asemenea, era remarcabilă: „Nu-mi plac discuţiile. Realitatea Supremului Absolut este dincolo de raţiune. Eu văd că tot ceea ce există este Supremul Absolut. La ce bun numai să raţionezi?… Acţionaţi, intraţi în grădină, mâncaţi sublimele fructe. Şi dacă aţi intrat, nu staţi pentru a număra frunzele copacului dătător al acestor fructe. Pentru ce vă risipiţi timpul vostru discutând despre reîncarnare sau despre un Suprem Absolut abstractizat schematic?”

Oricare ar fi calea pe care o urmaţi, punctul esenţial este dorinţa arzătoare, infinită de adevăr. Ceea ce un om gândeşte, aceea, mai devreme sau mai târziu devine”. Ramakrishna spunea adeseori că gândul trebuie să devină acţiune, căci dacă cele două nu concordă deloc, survine neputinţa şi apoi înfrângerea. Înfrângerea neacceptată, refulată, degradează fiinţa şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta. El insista ca atât în acţiune, cât şi în gândire să se manifeste plenar conştiinţa cea mai înaltă, căci numai atunci drumul devine uşor şi luminos.

Ramakrishna ajuta pe toţi oamenii după propriile lor posibilităţi (fizice, psihice, mentale şi spirituale), esenţialul fiind restabilirea echilibrului personal al fiecăruia dintre cei care veneau să-l vadă, făcându-i receptivi faţă de Realitatea Esenţei Supreme, în funcţie de propriul lor grad de maturitate spirituală.

Iată-ne deci destul de departe de enunţarea dogmatică a marilor legi definitive, aplicabile fără discriminare, şi mai mult chiar, dincolo de interdicţii şi de obligaţii decretate cu o autoritate oarbă. Ramakrishna a înţeles că esenţa întregului sistem yoga nu este nici rigiditate, nici întemniţare, ci mai ales libertate în experimentare. „Există unii oameni care citesc mereu scrierile yoghine, dar a căror conduită e în întregime opusă”, spunea Ramakrishna.

Înainte de toate, Ramakrishna pretindea ferm ca fiecare să ajungă să se cunoască pe sine însuşi: „Nu acceptaţi nimic pentru că v-am spus eu. Încercaţi şi verificaţi totul prin voi înşivă. Căci cine a obţinut cunoaşterea este pretutindeni liber”.

Când intra în starea de bhava samadhi (cea mai inalta forma de samadhi n.n.), Ramakrishna vedea Supremul Absolut cu „ochii deschişi”, fiind intim unit cu Fiinţa Supremă. În orice direcţie a Universului îşi îndrepta atenţia, Totalitatea Conştiinţei Cosmice Supreme i se revela printr-o stare de fuziune continuă cu Dumnezeu. El atinsese, după propria sa expresie, starea de bhava-mukta, „pragul transformării”. Rămânând şi pe planul conştiinţei relative, el era, în acelaşi timp, fuzionat în planul conştiinţei cu Supremul Absolut şi cu întreaga manifestare.

Această realizare a Totalităţii Conştiinţei Cosmice Infinite îi permitea lui Ramakrishna să se identifice complet cu cei care se apropiau de el, simţindu-le perfect aspiraţiile, supărările sau angoasele, ca şi cum ar fi fost vorba chiar de ale sale, acesta fiind de fapt aspectul cel mai caracteristic al existenţei sale: compasiunea.

Aşa cum ne spune şi Bhagavad Gita, aspectele manifestării sunt multiple şi realitatea este, şi ea, de asemenea multiplă; dar în fiecare dintre aspectele manifestării, agreabile sau dureroase, se exercită puterea Realităţii Supreme. În întregul Univers, de la firul de iarbă până la soare, totul este impregnat de realitatea Energiei Cosmice, de această Shakti sau Mamă Cosmică cu care Ramakrishna s-a identificat. Răspunsul lui Ramakrishna la suferinţa lumii este profund emoţionant, mai ales prin faptul că nu este conţinut într-o doctrină, ci într-o transmitere efectivă a acestei energii psiho-spirituale discipolilor săi. Răspunsul său la suferinţa lumii îşi păstrează pentru noi întreaga sa valoare inestimabilă şi ne emulează să-l urmăm.

Cuvinte din lumina

Natura reală a omului

* Adăugând zerouri, putem ridica cifra „unu” până la orice valoare – dar aceste zerouri nu valorează nimic prin ele singure dacă cifra „unu” este omisă. Tot astfel, atât timp cât sufletul individual (jiva) nu este unit cu Dumnezeu, el nu-şi poate manifesta adevărata valoare, pentru că toate lucrurile de aici, de jos, nu au valoare decât în măsura în care ele sunt în contact cu Dumnezeu. Singur Dumnezeu, de la începutul acestei lumi, este Cel care poate conferi adevărata valoare şi viaţă.

* Adevărata natură a lui jiva este eternul sat-cit-ananda (Pura Existenţă, Pura Conştiinţă, Pura Beatitudine). Dar egoismul a ridicat atâtea bariere şi limite (upadhis) în calea noastră încât adevărata noastră natură divină a fost uitată.

* Tot astfel cum o lampă nu poate arde fără ulei, nici omul nu poate exista fără Dumnezeu.

* Atât timp cât sufletul este înlănţuit, el se identifică cu jiva. Dar acelaşi suflet, dacă este eliberat de lanţurile sale, este Shiva.

* Sufletul individual (jivatman) îşi are reşedinţa în inima omului. El este întocmai ca o bucăţică de fier pentru sufletul universal (Paramatman) care este un imens magnet.

Răul învăluie pe jivatman ca şi cum ar fi murdar de argilă. Dacă această argilă a tendinţelor rele poate fi spălată de lacrimile iubirii (bhakti), imediat magnetul (sufletul universal) va atrage la el fierul (sufletul individual).

* Ca să înţelegeţi ce înseamnă eul individual, gândiţi-vă că după ce puneţi deoparte puţină apă din Gange, numiţi această apă propriul dumneavoastră Gange.

* Dacă veţi arunca o bucăţică de plumb într-un recipient care conţine mercur, ea va fi repede dizolvată. Tot astfel, sufletul individual îşi pierde existenţa sa limitată când se scufundă în oceanul lui Brahman (Dumnezeu).

* A existat odată o păpuşă de sare care a vrut să măsoare adâncimea oceanului. Ea a adus pentru aceasta un fir de sfoară şi un plumb. S-a îndreptat spre malul apei şi a contemplat nesfârşitul ocean care se întindea în faţa sa. Până în acel moment, ea fusese întotdeauna aceeaşi păpuşă de sare, care îşi conservase propria sa individualitate. Dar acum pe măsură ce făcea un pas în plus, intra cu atât mai mult în apă şi în curând ea s-a contopit cu oceanul. Toate particulele de sare care o compuneau s-au topit în apa mării. Sarea din care ea era făcută provenea din ocean şi iată că ea s-a întors în ocean pentru a se uni din nou cu el. „Diferenţierea” se topise în „nediferenţiere”.

Fiinţa umană este ca această păpuşă de sare – egoul este cel care diferenţiază, individualizează. Absolutul, Necondiţionatul, este infinitul ocean sărat.

Păpuşa de sare nu va putea reveni să ne vorbească despre profunzimea marelui ocean. La fel este şi în cazul celui care are fericirea să-L cunoască pe Dumnezeul Absolut în profunzimile insondabile ale stării de nirvikalpasamadhi, care şterge orice individualitate. Nediferenţiat cum este, el nu poate ieşi din nou din adâncuri pentru a explica lumii natura lui Dumnezeu Absolut şi a necondiţionării. Şi dacă vreodată, prin voinţa Mamei sale, va fi posibil pentru păpuşa de sare să revină la stadiul de diferenţiere, ea va trebui să se exprime în funcţie de limitele care îi vor fi impuse, în limbajul diferenţierii; ea va trebui să se comporte ca un locuitor al lumii relative şi fenomenale.

Acesta este motivul pentru care Marele Mister nu poate fi în întregime revelat fiinţelor limitate. Absolutul, Necondiţionatul, nu poate fi exprimat în funcţie de relativ şi de condiţionat. Infinitul nu poate fi descris în limbajul finitului.

* Divinul însuşi este cel care se joacă cu formele umane. El este marele magician şi această fantasmagorie a lui jiva şi jagat (sufletul individual şi lumea sau universul) este spectacolul său. Singur magicianul este real, restul este o iluzie creată de el.

* O marionetă dansează atât timp cât tragem de firele cu care ea este legată, dar imediat ce mâna maestrului se opreşte, ea devine imobilă.

* A fost odată un om sfânt care trăia continuu în stare de extaz şi nu deranja pe nimeni, niciodată. El era considerat nebun de către oamenii obişnuiţi. Într-o zi, s-a aşezat pe un câine şi a început să mănânce şi să dea de mâncare şi câinelui. Acesta era un spectacol ciudat, care a atras o mulţime de curioşi care se amuzau, pentru că omul sfânt ducea alternativ o bucăţică de hrană la gura sa şi o bucăţică la botul câinelui; astfel omul şi animalul mâncau împreună ca doi buni prieteni. Atunci el le-a spus:

De ce râdeţi?

Vishnu este aşezat deasupra lui Vishnu,

Vishnu îl hrăneşte pe Vishnu,

De ce râdeţi voi, o Vishnu?

Râdeţi de ceea ce nu e nimic altceva decât Vishnu.”

*Nu acordaţi prea mare importanţă unei fotografii, pentru că ea nu reprezintă decât corpul. Adoraţi-l mai curând pe Acela care se află în suflet – Divinul.

Despre căutarea lui Dumnezeu

Îl cauţi pe Dumnezeu? Atunci priveşte-l în om! Divinitatea se manifestă în om mai mult decât în orice alt obiect sau fiinţă. Şi caută în jurul tău un om cu iubire de Dumnezeu, în care iubirea înfloreşte şi creşte continuu, un om care trăieşte, acţionează şi îşi închină întreaga viaţă lui Dumnezeu, un om inundat de iubirea pentru El. Într-un asemenea om este încarnat însuşi Dumnezeu.

* Dumnezeu aude orice. El aude de fiecare dată când te rogi plin de credinţă la El şi cu siguranţă se va manifesta pentru tine într-o zi sau alta, chiar dacă această clipă ar fi la sfârşitul vieţii tale.

* Primeşti întotdeauna ceea ce cauţi. Cel care Îl caută pe Dumnezeu ajunge la El; cel care caută bogăţia şi puterea, pe acestea le va avea.

* Cu adevărat, cu adevărat vă spun că cel care Îl caută pe Dumnezeu, Îl va găsi. Verificaţi aceasta în propria voastră viaţă; încercaţi timp de trei zile, şi fiţi siguri că veţi reuşi.

Despre scopul vieţii: comuniunea cu Dumnezeu


* Omul este născut în această lume pentru a realiza comuniunea cu Divinul; este bine să nu uite aceasta şi să nu-şi îndrepte mintea către altceva.


* Este o viaţă fără rost aceea în care, având privilegiul de a te fi născut ca fiinţă umană, nu eşti capabil să-l realizezi pe Dumnezeu.

* Dumnezeu este în toţi oamenii, dar nu toţi oamenii sunt în Dumnezeu. Acesta este motivul suferinţei lor.

* Aşa cum o lampă nu poate arde fără ulei, tot aşa un om nu poate trăi fără Dumnezeu.

* Aşa cum te gândeşti la procese şi curţi de judecată când vezi un avocat, la boli şi dureri când întâlneşti un medic, tot astfel îţi aminteşti de Dumnezeu când vezi un adevărat credincios.

* Aţi venit în această lume cu un corp uman pentru a ajunge la Dumnezeu prin devoţiune şi iubire. Datoria voastră este să faceţi tot posibilul pentru a trăi bhakti (devoţiunea) în faţa picioarelor de lotus ale Domnului. De ce vă preocupaţi de o sută de lucruri diferite? Discuţiile filozofice şi intelectuale nu vă aduc mai multă înţelepciune decât aveţi.

* Realizaţi mai întâi cunoaşterea supremă a lui Dumnezeu şi apoi vor apărea toate bogăţiile lumilor, dar nu încercaţi să faceţi invers. Dacă urmăriţi o viaţă mondenă înaintea spiritualizării fiinţei voastre, atunci vă veţi pierde pacea sufletului vostru.

* Vă gândiţi la reforme sociale? Înainte de a le întreprinde, realizaţi cunoaşterea ultimă a lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că rishi-i (înţelepţii) de altădată renunţau la lume pentru a ajunge la fuziunea cu Divinul. Acesta este singurul lucru necesar de realizat; tot restul vă va fi dăruit, în plus, dacă veţi mai avea atunci şi alte dorinţe. Mai întâi să Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu şi apoi veţi putea să ţineţi discursuri şi să vorbiţi despre reforme sociale.

* Foarte puţini dintre oameni înţeleg că rostul şi finalitatea vieţii umane este fuziunea cu Dumnezeu.

* Dacă realizaţi cunoaşterea Unicului, puteţi cunoaşte totul. Zerourile pe care le-am adăugat cifrei 1 au devenit sute de mii. Dar dacă veţi înlătura cifra 1, nu va mai rămâne nimic. Multitudinea nu are valoare decât prin acest Unic. Întâi este Unicul şi apoi multiplicitatea. Mai întâi este Dumnezeu şi apoi urmează lumea şi celelalte fiinţe individuale (jagat şi jivas).

Despre Graţia lui Dumnezeu

Graţia lui Dumnezeu nu constă în a ne dărui pâinea în fiecare zi. Fiecare părinte este dator să asigure copiilor lui mâncarea. El ne dăruieşte cu adevărat graţia Sa când ne dă puterea de a ne depăşi tentaţiile zilnice.

* Graţia lui Dumnezeu se revarsă zi şi noapte asupra ta. Deschide larg pânzele bărcii tale, dacă vrei să înaintezi rapid pe oceanul vieţii!

* Dacă, prin graţie Divină, puterea renunţării apare într-un om, atunci el poate elimina ataşamentul faţă de dorinţe şi bogăţii şi astfel, el devine liber de toate legăturile lumeşti.

* Aşa cum zorile vestesc răsăritul soarelui, tot aşa, sinceritatea, altruismul, puritatea şi perseverenţa preced graţia lui Dumnezeu.

* Dăruieşte totul lui Dumnezeu, dăruieşte-te pe tine Lui şi atunci toate necazurile şi durerile tale vor dispărea. Atunci vei ajunge să înţelegi că totul se petrece numai prin voia lui Dumnezeu.


DUMNEZEU ESTE UNUL

Cristina spune in urma postarii articolului „Acelasi Dumnezeu se uneste cu acelasi Dumnezeu”:

„Acesta este punctul de vedere al celor care imbratiseaza religia hindusa. Crestinii ar trebui sa fuga de ea ca de foc.”

Raspuns:

Uite Cristina,

Fiindca ai “imbratisat” religia crestina iti propun sa plecam de la cateva premize, unele dintre ele deja citate in scripturi. Ele sunt totodata si de bun simt:

Dumnezeu este cel Atotputernic si Atotcunoscator; este fara inceput si fara sfarsit.

In Geneza se afirma ca El a creat lumea in 7 zile. Omul face parte din creatia Sa.

Omul a aparut pe aceasta planeta care a fost si ea creata de Dumnezeu acum sute de mii de ani.

Crestinismul a aparut acum doua mii de ani.

Acum trebuie sa te gandesti foarte serios la urmatoarele intrebari? Numai cei care au “imbratisat” religia crestina sunt ai lui Dumnezeu? Restul (de altfel mult mai multi) care au trait zeci de mii de ani fara adevarul religiei crestine, ce sunt? Rebuturile lui Dumnezeu? Din capul locului Dumnezeu i-a creat si i-a lasat fara adevarul crestin, sa rataceasca in suferinta si intuneric? Noii veniti, “alesii” sortii, (crestinii) sunt ei cei mai buni, si mereu cu Dumnezeu, iar ceilalti (sarmanii de ei) sunt fara Dumnezeu? Cum iti explici faptul ca in numele lui Dumnezeu a curs si continua sa curga cel mai mult sange pe aceasta planeta? Si in numele carui Dumnezeu? Sunt mai multi? …Si lista intrebarilor s-ar putea lungi. De ce? Pentru ca o viziune incoerenta si neunitara, lipsita de bun simt, o viziune marcata de litera moarta, duce la confuzie, dogma, negatie, ipocrizie religioasa, si toate celelalte care invrajbesc oamenii intre ei sa lupte pentru Dumnezeul “lor”, pentru religia “lor”, pentru farama lor de “adevar”.

Nu vreau sa ma extind. Fac apel acum la bunul simt natural. Ce-ar fi daca ai admite ca toti oamenii suntem ai Lui? Si ca noi toti suntem chiar fii Lui. Si El este unicul nostru TATA. Hermes Trismegistos a lasat inscris pe Placutele de Smarald: “Ceea ce este sus este precum ceea ce este jos iar ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, spre a implini Miracolul Totului”. Acum voi recurge la un exemplu care sa te ajute sa intelegi mai bine acest aforism al intelepciunii antice (treci cu vederea ca nu a fost crestin asa cum multi alti maestrii spirituali realizati nu au fost). Un om foarte erudit, bogat si puternic a calatorit prin multe tari si a trait pana la adanci batraneti. El a avut mai multi copii care s-au nascut in locuri diferite. Pe toti insa i-a iubit si a avut grija, fiind bun, sa aiba tot ce le trebuia, chiar daca nu era mereu fizic prezent in preajma lor. Ei, copii au crescut ingrijiti mai mult de mamele lor. Si fiecare dintre ei il chema si ii vorbea tatalui in limba materna, dar tatal stia ca el era cel numit sau chemat. Acesti copii nu stiau unii de altii. Dar toti vorbeau despre tatal lor ca fiind cel mai bun si mai iubitor tata. Dar unul ii spunea pe nume intr-un fel, altul intr-un fel si tot asa. Acesti copii au crescut si au ramas in tara lor. Tatal, ajuns acum la batranete s-a stabilit la copilul mezin. Acestuia, fiind mai mic i-a acordat si ultimele sfaturi de viata. El acest copil credea la randul sau ca este unicul fiu. Toti acei copii, ajunsi acum oameni in toata firea, stiau fiecare in parte de tatal lor cel bun si iubitor, dar nu mai stiau de ceilalti frati. Toti vorbeau pe limba lor si in felul lor despre parintele lor cel bun si iubitor care ii ajuta de la distanta.

Intamplarea a facut ca unii dintre ei sa se intalneasca si sa vorbeasca despre tatal lor. Desi s-au inteles greu, caci fiecare vorbea o alta limba, fiecare exprima faptul ca tatal lor pe nume X,Y,Z,etc., era un tata bun si plin de dragoste care i-a crescut frumos. Dar fiecare credea ca de fapt tatal lui este cel mai bun si cel mai grozav (asa cum se intampla si astazi). Nu mai continui pentru ca sper ca ai inteles. Toti vorbeau si desemnau in Realitate aceeasi prezenta a Tatalui. Dar fiecare credea ca Tatal era numai al lui. Si ca ei sunt singurii care aveau dreptate caci numai ei il cunoscusera pe Tatal.

Si de aici, au degenerat lucrurile. Mai tarziu urmasii lor uitand, se certau pentru a impune imaginea obarsiei lor inalte, acel om bun si iubitor, bogat si puternic -bunicul – tatal tatalui lor care era cel mai grozav. Si uite asa, pana in zilele noastre.
Si aici, exemplul nostru analogic se incheie. El poate sa nu corespunda in totalitate realitatii divine. Este folosit doar ca mod de a sugera anumite aspecte.

Dumnezeu este Cel ce Este. El este Unic si fara Secund – afirma Upanishadele.
Toti marii invatatori sau maestrii spirituali spun acelasi lucru: Dumnezeu, Tatal Ceresc este UNUL.
Felul insa in care iL chemam si ne raportam la El este diferit. Si Chiar Dumnezeu a lasat aceasta libertate omului – Fiului sau, sa-i spuna pe limba lui, Tata. Nici o religie nu este superioara Adevarului. Caci numai Adevarul, care este Dumnezeu, mantuieste si elibereaza.

Scopul articolului este de a exprima faptul ca viziunea cu privire la Dumnezeu, la spirit, la realizare, eliberare, mantuire, spune-i cum vrei, este aceeasi, si la marii sfinti crestini si la maestrii spirituali ai Orientului. Avand cunostinte despre acest lucru si intuind caracterul universal al invataturilor care desemneaza aceeasi Unica Realitate Divina, integrand personal metode specifice de trezire spirituala specifice cailor Occidentale si Orientale am putut realiza o scurta sinteza cu privire la aceste aspecte. Poate in alte articole voi mai relua aceasta tema.
Vei vedea de altfel in articolele viitoare faptul ca adeseori invatatura crestina a marilor parinti, este aceeasi cu a marilor maestrii spirituali ai Orientului. Si exprimarea este aproape cu aceleasi cuvinte. Si aceasta a fost randuit de Dumnezeu. Caci Inteleptii au o lume comuna. Cea a Realitatii Dumnezeiesti.

Eu sunt crestin, dar am urmarit sa practic unele metode care vizau transformarea, printr-un proces al cunoasterii de sine care sa ma ajute sa obiectivez totodata, efectele si rezultatele obtinute. Asa incat am putut sa inteleg si sa realizez, de exemplu, ca meditatia de tip yoghin, duce la aceeasi pace si centrare in Dumnezeu, ca si rugaciunea crestina.

Pentru mine, orice invatatura care ma face sa fiu mai bun, mai compasiv, mai deschis si iubitor, mai tolerant si iertator, mai credincios, este o invatatura buna. Si primind-o, sufletul se inalta. Nu pot decat sa fiu recunoscator lui Dumnezeu ca m-a ajutat sa ma apropii de intelegerea acestui spirit al Unitatii Totului si al Unitatii in Diversitate.

Ca metoda de transformare, YOGA, a transgresat spatiul religiei hinduse caci ea, in esenta, nu este o religie. Yoga este un sistem filozofic si practic de viata care produce, atunci cand este asumat ca demers constient si disciplinat, aceea conditie a regasirii de Sine, a regasirii lui Dumnezeu in propria fiinta precum si in afara sa. La ora actuala sunt si calugari crestini care au vorbit despre Yoga (vezi Parintele Dechanet :”Yoga Crestina”). Poate putini stiu ca marii mistici ai Orientului care au trait in sec. XIX si XX au integrat ca adevar invatatura crestina. Swami Ramakrishna, Swami Shivanada, Paramahamsa Yogananda, Ma Ananda Moy, etc.

Toti Invatatorii Occidentului si Orientului afirma ca realizarea de Sine, cunoasterea lui Dumnezeu, mantuirea, Nirvana, Eliberarea, se poate produce odata cu aceasta revelare a adevarului propriei fiinte, si anume ca Dumnezeu este in fiinta lor si ca fiinta lor este in Dumnezeu. In sensul acesta trebuie inteles titlul curajos al articolului. Ramakrisna spunea foarte frumos: „Dumnezeu este cu adevarat in toti oamenii, dar nu toti oamenii  realizeaza ca sunt in Dumnezeu.” Si de aici nepriceperea lor in viata.

Iti doresc din tot sufletul sa iesi din spiritul dogmatic care simt ca te caracterizeaza in aceasta privinta, si sa patrunzi mai mult esenta practica a unei cai, oricare ar fi ea. Si atunci adevarul ti se va revela ca si cunoastere directa. Nu te supara; doar incearca o perioada de timp sa faci constant acel lucru care spui ca te mantuieste, te pacifica, te elibereaza si te bucura in spiritul credintei tale. Si nu uita ca una dintre cele mai frumoase virtuti crestine este TOLERANTA. Deci nu indemna oamenii sa fuga ca de foc unii de altii prin faptul ca ei isi traiesc propria credinta, poate mult mai veche decat cea crestina.
Cu drag, Liviu

ACELASI DUMNEZEU SE UNESTE CU ACELASI DUMNEZEU

Nestemate ale misticii orientale

„Cu toţii trăim măcar o clipă din viaţă în zona cea mai înaltă a existenţei noastre de pură conştiinţă. Atunci simţim o armonie interioară lipsită de orice urmă de agitaţie sau tensiune. În acele momente sufletul este cuprins de solemnitate, probabil o stare asemănătoare de dincolo de moarte. Este fericirea, aşa cum o înţeleg orientalii, fericirea pusnicului eliberat de dorinţe şi conflicte, care pur şi simplu adoră Divinul, în plenitudinea extazului. Nu există cuvinte care să exprime această experienţă, pentru că limbajul poate să descrie doar anumite condiţii de viaţă; el nu are cuvinte pentru a exprima această contemplare tăcută, această linişte paradisiacă, acest ocean de pace care reflectă paradisurile de deasupra şi este în acelaşi timp stăpânul propriei sale adâncimi nemărginite. Lucrurile se întorc la principiul iniţial, în timp ce amintirile devin visuri ale amintirilor. Sufletul devine atunci pura existenţă şi nu mai simte separarea de întreaga universală existenţă. Este conştient de viaţa universală, şi în acel moment devine un centru al comuniunii cu Dumnezeu. Nu are nimic şi nu-i lipseşte nimic. Marii yoghini ai Indiei au cunoscut în profunzimea sa această condiţie a fericirii simple care se îmbină în bucuria existenţei şi non existenţei care nu este nici reflexie nici dorinţă, şi care este dincolo de viaţa morală şi intelectuală: o întoarcere la unicitate, la plenitudinea lucrurilor.” Amiel

Acest mod de a percepe existenţa este perceperea lui BRAHMAN. Din experienţe similare cu cele descrise de Amiel, dar desigur infinit mai măreţe, provin poemele sfântului Ioan al Crucii ce sunt unele din cele mai frumoase poezii spirituale ale tuturor timpurilor. În aforismele sale el spune: ” Pentru a fi Totul, nu-ţi dori să fi nimic. Pentru a şti totul, nu-ţi dori să ştii nimic. Pentru a găsi bucuria totală, nu-ţi dori să te bucuri de nimic.”

A fi, a şti, şi a găsi fericirea corespund lui SAT (pura existenta), CIT (pura constiinta) şi ANANDA (pura beatitudine) din UPANISHADE. Marea problemă a sufletului uman ar putea fi atunci exprimată prin cuvintele lui Hamlet care, aşa cum deseori se întâmplă la Shakespeare, transcend cu mult contextul în care apar: („A fi sau a nu fi?” – aceasta este întrebarea.)

Deşi JNANA, cunoaşterea şi lumina lui Dumnezeu este cea mai înaltă temă din Bhagavad Gita descoperim că în cazul marilor maeştri yoghini BHAKTI, dragostea, este cea care face cu adevărat legătura între om şi Dumnezeu, şi prin urmare şi între oameni. Putem citi în GITA cuvinte asemănătoare celor pe care le-a spus Iisus: „Căci aceasta este făgăduinţa mea, că cel care mă iubeşte nu va pieri. ” (BG.9. 31) „Acela care în unicitatea dragostei, mă iubeşte pe mine în tot ceea ce vede, oriunde ar trăi acest om, el trăieşte într-adevăr în mine. ” Bhagavad Gita nu afirmă că Divinul poate fi atins prin JNANA, pentru că JNANA este însăşi Dumnezeu; dar ea spune iarăşi şi iarăşi că dragostea este mijlocul de a ajunge la Dumnezeu, în care lumina şi dragostea sunt unul şi acelaşi lucru.

„Prin dragoste el mă cunoaşte cu adevărat, cine sunt şi ce sunt.” (BG.18.55), şi „Numai prin dragoste oamenii pot să mă vadă şi să mă cunoască şi să vină la mine. ” (BG.2. 54)

Socrate ne spune că dragostea este mesagerul între zei şi oameni, iar sfântul Ioan al Crucii ne spune că: „Numai dragostea este cea care uneşte sufletul cu Dumnezeu”. Sfânta Tereza, în felul său simplu spune: „Ceea ce contează este să nu gândeşti mult, ci să iubeşti mult”, şi ea adaugă faptul că: „Dragostea pentru Dumnezeu nu trebuie construită în imaginaţie, ci trebuie încercată prin fapt.” Aceste minunate idei şi multe altele scrise şi trăite de mari mistici creştini, idei pe care le voi mai dezvolta și în viitori sunt totodată recunoscute ca fiind perfect integrate în spiritul Upanishadelor sau al BhagavadGitei. Viziunea lui Dumnezeu reprezintă graţia divină; dar graţia divină este răsplata pentru dragostea omenească.

Descoperim deci luînd contact cu filozofia şi spiritualitatea indiană care a făcut din Yoga o cale de cunoaştere şi comuniune cu Dumnezeu că dragostea se îmbrăţişează cu lumina, dragostea este puterea care mişcă universul, zâna vieţii, noaptea morţii şi noua zi de după moarte. Pulsaţia acestui univers ne trimite un mesaj de dragoste, şi ne spune că întreaga creaţie provine din iubire, că iubirea stimulează evoluţia şi că la sfârşitul timpurilor dragostea va întoarce lucrurile înapoi spre eternitate. Aşa cum mintea raţională poate vedea că întreaga materie este energie, spiritul poate vedea că întreaga energie este dragoste, şi că orice lucru din creaţie poate fi o ecuaţie matematică pentru minte şi un cântec de dragoste pentru suflet. Iubirea ne conduce către Lumină: BHAKTI (calea iubirii si devotiunii) ne conduce către JNANA (calea cunoasterii si inelepciunii), iar JNANA este bucuria lui BRAHMAN-DUMNEZEU, bucuria infinitului.

Ceea ce este finit tânjeşte după infinit, şi înlăuntrul nostru simţim regretul lucrurilor trecătoare; dar dincolo de lacrimile omeneşti este curcubeul bucuriei. Putem iubi infinitul în tot şi deci putem găsi bucurie în orice, după cum a fost exprimat atât de frumos în Brihad-Araniaka Upanishad: „Nu pentru dragostea de soţ ne este drag soţul; ci din dragostea sinelui din soţ ne este drag soţul. Nu pentru dragostea de soţie ne este dragă soţia, ci din dragostea sinelui din soţie ne este dragă soţia. Nu pentru dragostea de copii, ne sunt copii dragi; ci din dragostea sinelui din copii ne sunt copii dragi. Nu pentru dragostea de tot ne este drag totul; ci din dragostea sufletului din toate ne este totul drag.”

Ascultând şi trăind în spiritul Yogăi descoperim o viaţă a Luminii şi Dragostei. Ascultând învăţăturile marilor maeştri ai Indiei ni se revelează măreţia întregului univers; dar aşa cum minunăţia stelelor de pe cer este revelată doar în liniştea nopţii, frumuseţea înţelepciunii lor se reflectă numai în liniştea sufletului. Putem începe încă din copilărie să simţim frumuseţea şi minunea acestui univers la care participăm fiecare prin acţiune şi aceasta conduce la una dintre cele mai sublime concepţii omeneşti. Întreaga viaţă este acţiune, dar fiecare acţiune măruntă şi limitată este o dizolvare în Infinit; după cum inspiraţia se asemănă cu primirea darului vieţii, iar expiraţia cu dizolvarea în Viaţa Infinită. Fiecare acţiune măruntă pe care o facem în timpul vieţii, oricât de umilă, poate deveni un act de creaţie şi prin urmare un mijloc de eliberare, pentru că în orice creaţie autentică se îmbină finitul cu Infinitul, simţit în bucuria creaţiei. Când viziunea este pură şi când creaţia este pură, atunci apare totdeauna bucuria. Descoperim că ne putem apropia de Dumnezeu fiind la rândul nostru ca nişte mici dumnezei care ne creem pe noi înşine creind totodată şi universul existenţial pe care ni-l merităm. Trăind în felul acesta, viaţa noastră este presărată cu noi şi noi miracole şi la un moment dat simţim nevoia să vorbim direct cu Dumnnezeu şi să îi cerem precum îi cere Arjuna lui Krishna: „Vorbeşte-mi din nou despre puterea şi gloria ta, pentru că eu niciodată nu mă satur, niciodată, să îţi ascult aceste cuvinte despre viaţă.” (BG10.18)

Care este esenţa învăţăturilor acestor maeştri spirituali ai Indiei pe care i-am ales pentru a ne bucura şi înălţa sufletul? Ca şi în primul articol din ”Nestemate ale misticii crestine” această esenţă este viziunea lui Dumnezeu manifestat în întreaga creaţie, şi a întregii creaţii în Dumnezeu.

Aceasta este viziunea lui ARJUNA în Bhagavad Gita: “Dacă lumina a o mie de sori ar răsări pe cer, splendoarea aceea ar putea fi comparată cu strălucirea Spiritului Suprem.”(BG 2,12)

Adevăratul progres al omului pe pământ este progresul viziunii interioare. Există un progres în ştiinţă, dar este el în armonie cu progresul spiritual? Ne dorim un progres ştiinţific, dar oare ne dorim şi un progres moral? Nu este de ajuns să avem mai mult, nici să ştim mai mult, ci să trăim în spirit cât mai mult, şi dacă vrem să trăim la modul spiritual trebuie să descoperim iubirea. Dragostea este ca „o comoară ascunsă pe un câmp” şi acest câmp, spun toate cărţile şi învăţăturile sacre, îl reprezintă propriul nostru suflet. Aici se găseşte comoara pentru a cărei descoperire fiecare dintre noi poate să abandoneze fără nici o părere de rău toată bogăţia efemeră a acestei lumi

Viziunile spirituale ale omului se confirmă şi se luminează una pe cealaltă. Avem măreţia cosmică a hinduismului, originile orale ale lui Zarathrustra, fericirea în adevărurile lui Buddha, victoria spirituală a Jainismului, iubirea simplă a lui Tao, înţelepciunea lui Confucius, poezia Shintoismului, Dumnezeul lui Israel, strălucirea izbăvitoare a Iubirii Creştine, gloria Dumnezeului islamic, armonia Sikhisilor. Toate viziunile spirituale ale omului provin în totalitate din Lumina Unică. În ele se găsesc flăcări ce ard pentru gloria lui Dumnezeu.

Ceea ce este finit în om tânjeşte după Infinit. Dragostea care mişcă stelele mişcă şi inima omului, şi o lege a gravitaţiei spirituale îi conduce sufletul către Sufletul întregului univers. Omul vede soarele prin intermediul luminii sale şi vede Spiritul prin lumina propriului său spirit lăuntric. Radiaţia frumuseţii eterne străluceşte peste acest vast univers, şi în momentele de contemplaţie putem vedea Eternul în lucruri trecătoare. Acesta este mesajul tuturor marilor maeştri şi învăţători spirituali şi întreaga poezie şi artă şi frumuseţe sunt numai o variaţie infinită a acestui mesaj.

Dacă citim scripturile şi cărţile înţelepciunii din lumea întreagă, dacă considerăm multiplele experienţe spirituale înregistrate în scrierile trecutului, găsim o singură credinţă spirituală, şi această credinţă este bazată pe o viziune a Adevărului. Nu adevărul legilor naturii descoperite de mintea oamenilor în mod gradat, ci ADEVĂRUL EXISTENŢEI noastre.

Deci vă propun să parcurgem într-o stare meditativă şi postarile de articole ale acestei a doua categorii (”Cuvinte din Lumina – Nestemate ale misticii orientale”) culese din mistica indiană şi yoghină. Vom regăsi în cazul tuturor maeştrilor aceeaşi credinţă aş putea spune cutremurătoare, o credinţă bazată pe viziunea şi realizarea spirituală supremă. În această viziune descoperim Lumina. O vom întrezări oare întrucâtva şi noi? Aceste cuvinte ne cheamă la Dragoste şi Viaţă. Oare le vom auzi?

Fiecare moment al vieţii noastre poate fi începutul unor lucruri mari.

DE CE RETRAGERE SPIRITUALA?

Comentariul Cristinei la ultimul post despre rugaciune m-a indemnat sa dau un raspuns ceva mai amplu care reprezinta opinia mea cu privire la anumite aspecte legate de viata spirituala.

Cristina spune: Te poti darui neconditionat lui Dumnezeu si in mijlocul New-York-ului. Sihastria = viata spirituala nu este un concept biblic, ci unul imprumutat de la filozofii antici, care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu.

RASPUNS:

Sunt complet de acord cu tine, Cristina, ca te poti darui lui Dumnezeu oriunde (in orice loc din lumea asta), pentru ca oriunde ai fi, esti cu Dumnezeu si oriunde ai fi, esti liber sa te darui neconditionat.

Sa nu uitam insa, ca la inceput, unii dintre acei „Parinti a desertului” care au si lasat posteritatii primele invataturi ale renuntarii, abandonului si trairii in Dumnezeu, au raspuns indemnului cristic de a-L urma si de a trai precum Iisus o facea. Aminteste-ti de Sf. Arsenie. De el se leaga inceputul isihasmului. Pentru ca nu gasea leac la starea sa de neimplinire sufleteasca, Arsenie iL implora adeseori in rugaciunile sale pe Iisus: “Ce trebuie sa fac Doamne, spre a fi mantuit?” Iisus i-ar fi raspuns in trei cuvinte: “Fuge, Tace, Quiesce” (fugi sau retrage-te, ramai tacut si odihneste-te). Aceste cuvinte, la fel ca cele din Scripturi pot fi intelese la diferite niveluri; mai intai in sens literal, apoi in sens psihologic si mai apoi in sensul lor profund spiritual. Nu este aici locul sa dezvolt aceasta tema.


Aminteste-ti si de Sf. Francisc. Si ca el, multi altii L-au ascultat pe Iisus chiar si dupa secole, asa cum au facut si primii apostoli. Acestia lasasera totul: munca, averea, familia, felul vechi de a trai, si se retrasesera cu El pentru un mod de viata cu totul diferit. Desigur, a lasa totul si a-L urma pe Iisus nu inseamna numai a lua ad-literam indemnul cristic, ci inseamna a-L urma in spirit si a trai in primul rand in inima, aceasta comuniune.


A “fugi” de ceva care te conditioneaza, a te “retrage” din ceva care nu te ajuta sau chiar te blocheaza in scopul pe care ti-l propui, pare un indemn corect, si din acest motiv este asumat cu bun simt chiar si in ziua de astazi. Cand insa transpunem acest indemn in viata spirituala, in el se subintelege ca nu intotdeauna conditia lumeasca obisnuita te poate ajuta sa patrunzi si sa realizezi esenta si realitatea care esti. Si exact precum unui om mai slabit, anemic sau chiar bolnav ii poti intelege dorinta sa de a se retrage pentru moment din activitatea curenta, tocmai pentru a se reintrema si a relua in bune conditii activitatea, asa putem intelege ca este necesar, din cand in cand, sa-ti asumi retragerea din mediul care te slabeste din punct de vedere interior si care te duce la acea Uitare de Sine, Uitare de Dumnezeu. Nu poti continua exteriorizarea si identificarea cu agitatia lumii care te-a dus la o stare de neimplinire si sa speri in mod naiv ca ceva, candva se va transforma.

Daca nu intuia ca ceva nu este in regula cu viata sa, si daca nu vedea si un alt mod de viata si anume cel al lui Iisus, nu se apropia de El omul cel bogat, sa-L intrebe: “Bunule Invatator, ce bine sa fac ca sa am viata vesnica?”(Matei 19,16). Raspunsul lui Iisus nu a fost:”Pazeste doar poruncile (sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, etc.) si ramai in lume, in aceeasi conditie si continua sa faci ceea ce faceai si pana acum, si anume, sa agonisesti pentru a fi si mai bogat”. Iisus i-a zis dimpotriva: “Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea vino si urmeaza-Mi”, sugerand astfel o “iesire”, o “retragere” din felul de a trai de pana acum si totodata o “intrare” intr-o alta conditie care poate asigura acea implinire si desavarsire a vietii, prin indemnul de a-L urma. Auzind acestea,  „tanarul a plecat  intristat, caci avea multe bogatii. (Matei, 19,22). Aceasta iL face pe Iisus sa le dea o invatatura discipolilor sai: „Adevarat zic voua, ca un bogat cu greu va intra in Imparatia Cerurilor” (Matei 19,23).  Cu alte cuvinte, este greu sa intri intr-o noua conditie atata timp cat esti atasat de cea veche. Bogatiile acestei lumi ne atrag si fac sa ne fie greu sa ne retragem din ea, pentru a obtine acele bogatii neperisabile si eterne ale spiritului.   Daca aceasta lume si bogatiile ei ar fi condus la implinirea cautarii si la intelepciune, fiti sigur ca Iisus ar fi spus: „Tu ai deja viata vesnica si esti desavarsit. Nu trebuie sa ma urmezi. Ramai in lume, caci lumea te-a mantuit.”


Prin urmare, “a te retrage din” trece din dimensiunea negarii si a neputintei de a mai accepta ceva care nu-ti mai prieste, la faza pozitiva de “a fugi spre”, ” a te retrage pentru” a-ti gasi sau regasi adapostul, pacea, fericirea, plenitudinea, sensul, scopul, mantuirea, eliberarea. Sau, mai pe scurt, a-L regasi pe Dumnezeu in tine insuti si in ceilalti.

“Fuga din/de lume” nu este o fuga dintr-o lume in care Dumnezeu este mereu si mereu regasit. Fuga este din acea lume in care pare ca Dumnezeu este absent. Spun “pare” pentru ca aici este vorba de propria ta uitare care te face sa crezi asta. Si asa au stat lucrurile si in vechime.

Trebuie sa recunoastem ca toti oamenii simt adesori imboldul de “a fugi din lume”, de “a parasi” pentru moment lumea, de “a se izola” undeva, dincolo de ochii si influentele ei. Atunci ne simtim parca obositi de zgomotul acestei lumi si nu-l mai putem tolera. Uneori, parca vrem sa fugim chiar de noi insine si ajunsi aici, ne dam seama ca nu prea stim ce ar trebui facut. Intelegem ca de noi insine nu putem fugi, nu ne putem ascunde. Mesajul pozitiv transmis de aceasta stare este ca atunci, noi vrem “sa ne retragem” sau “sa ne izolam” fata de o parte din fiinta noastra care nu ne mai satisface, care nu ne mai place. Recunoastem ceva existent in noi care trebuie sa fie transformat si fuga aceasta de noi (cel vechi) este impulsionata de indemnul puternic din noi (cel nou) care da curs chemarii perfectionarii, reinnorii, retrezirii la o viata ma buna, mai inalta.
Exact fragilitatea si neputinta noastra ne aduc din nou si din nou in preajma Celui Vesnic Viu si Atotputernic.

Despre aceasta vorbesc acei mari cautatori ai luminii din pustia desertului. “Fuga” lor de lume nu este nici pe departe atitudinea unui las care fuge din fata greutatilor intalnite in lume. Este mai degraba o marturisire vie, plina de credinta, a cautarii vietii celei vesnice, este vorba de un act profund pozitiv de “a fugi spre” acel spatiu, acea dimensiune sau conditie care le-ar asigura aflarea libertatii de “A FI” cu Dumnezeu, in Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Este afirmarea curajoasa a Transcendentei. Este afirmarea prin insasi viata lor, a vietii vesnice care se afla in afara lumii acesteia.

Chiar traind in aceasta lume, toti marii mistici (nu numai ai lumii crestine) au afirmat ca lumea nu-si are vreun sens si o finalitate prin ea insasi, si din aceasta pespectiva, trebuie inteles actul lor de a ramane “liberi fata de lume” asumandu-si, de ce nu, “retragerile”.

A opta constient pentru o retragere dintr-o stare care te conditioneaza si ingreuneaza pe moment mentinerea acestei comuniuni cu Dumnezeu, si a alege sa patrunzi intr-o alta care ajuta, favorizandu-ti viata spirituala, este dovada “trezirii”. Este ceea ce au facut multi cautatori spirituali indiferent de calea pe care se aflau. Cel putin la inceputul caii lor. Asa ca, pentru multi, sihastria (in sensul asumarii unei perioade de viata care sa faciliteze comuniunea in spirit cu Divinul) a reprezentat si reprezinta o conditie necesara pentru aceasta.

Sunt de acord ca nu este si suficienta doar o asa-zisa retragere din lume pentru a obtine o realizarea autentica din punct de vedere spiritual. Sunt exemple de oameni care au schimbat doar locul si hainele retragandu-se in manastiri, dar vechile naravuri ba. Pe de alta parte, sunt multe exemple de oameni din timpurile moderne care au trait in inima lor comuniunea cu Dumnezeu si Iisus Christos ramanand in lume, hranindu-L, imbracandu-L si ingrijindu-L pe Iisus aflat in fiecare din oameni, cum a fost Sf. Tereza.

Unii dintre acei filozofi antici despre care amintesti fugeau din lume pentru ca nu gasisera inca si nu vazusera in lume decat o conditionare a carui sfarsit era moartea. Si tocmai pentru ca in sufletele lor se nastea firav simtamantul ca nu se nascusera doar spre a muri, dadeau curs acelei intuitii care le spunea ca undeva, exista acel Spatiu vesnic, o alta lume, “in trup sau in afara trupului?” care ii astepta. Desertul fizic se afla pentru ei, cei de atunci, la hotarul spatiului si al timpului. Acolo nu exista nimic care sa le conditioneze starea. Acolo, atunci, erau doar ei cu ei insisi. In mod obiectiv, urma sa se produca ceva care sa le aduca semn dinspre acel Spatiu paradisiac despre care miturile vorbeau. Ei credeau in mod sincer ca vor afla adevarata Lumina care naste Spatiul, si chiar aceasta credinta a produs mutatia interioara pe fondul careia s-a produs Revelatia in inima unora dintre ei.

Poate ca numai facand un pas in spate, din fata lumii, ne vom da seama cat de multa lume este in noi si ce fire puternice ne-au tesut in valurile acestei lumi, facandu-ne sa uitam de noi insine si de Dumnezeul din inima noastra. Din acest motiv incurajez oamenii sa-si asume perioade de “retragere spirituala” pentru a se “odihni” in si “hrani” din pacea inimii lor purtatoare de Lumina si Iubire. Fie ca este vorba de meditatie, post, rugaciune, etc., toate acestea aduc la lumina, OMUL CEL NOU.


RUGACIUNEA INIMII – Ep.2

Isihasmul ca şcoală spirituală se dezvoltă în sihăstriile Sinaiului şi are ca întemeietor pe Sfântul Ioan Scărarul; el se adresează celor care vizau perfecţiunea în pustnicie, în marea izolare unde aspirantul se simte singur cu Dumnezeu. Ea impune o detaşare atât de mare faţă de tot ceea ce este lumesc încât omul ajuns în acest stadiu poate trăi chiar fără hrană trupească, asemenea îngerilor. Această stare presupune dezrădăcinarea din minte şi suflet a oricăror idei sau gânduri şi scufundarea în pacea adusă de tăcerea sufletului, ideal suprem de spiritualitate şi paradis coborât în inimă.

Isihasmul, sub orice formă istorică, este cultul înflăcărat al numelui lui Iisus. Omul aflat în rugăciune nu e în stare singur să biruie închipuirile fanteziei şi mai ales ideile ce-i năvălesc în minte. Şi de aceea e nevoie de invocarea numelui lui Iisus; numele acesta “mai dulce decât raza mierii” străluceşte ca soarele şi e focarul în jurul căruia se organizează întreagă această spiritualitate.

Numele lui Iisus rostit necontenit înăuntrul sufletului, “ţinut în inimă”, are darul de a distruge “vrăjmaşii duhovniceşti” şi de a iradia lumina divină. “Căci nu există în cer sau pe pământ o armă mai puternică” spune Ioan Scărarul. “Precum apa singură mişcă roata şi piatra morii, aşa şi prea dulcele nume al lui Iisus, împreună cu amintirea lui Dumnezeu care trăieşte întreagă în Iisus, mişcă mintea în rugăciune.” Astfel prezenţa lui în suflet are  darul de a izgoni ultimele frânturi de ganduri pertubatoare şi totodată de a spori flacăra rugăciunii. Numele Lui este un har adăugat puterilor omeneşti în rugăciunea însoţită de atenţie focalizată.

Textul rugăciunii este scurt: “Doamne Iisuse, miluieşte-mă !” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !”; rugăciunea lui Iisus trebuie rostită fără încetare, adică trebuie repetată la infinit pentru a-şi arăta roadele miraculoase. Pare o imposibilitate pentru un începător, dar rugăciunea neîncetată e poruncită de Iisus: „Privegheaţi şi vă rugaţi !” şi repetată de Apostoli: „Rugaţi-vă neîncetat!” Căci rugăciunea nu e altceva decât menţinerea sufletului în prezenţa lui Dumnezeu. În privinţa efortului şi tenacităţii necesare pentru a realiza ceva atât de greu, Sf. Ioan Scărarul are o vorbă admirabilă: „E cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu cel care face tot binele pe care îl poate; dar e şi mai mare în ochii Săi cel care, cu sinceră umilinţă, se trudeşte să facă mai mult decât poate.” După o practică îndelungată, rugăciunea lui Iisus ajunge ca o a doua natură a noastră sau ca respiraţia. Călugării sinaiţi recomandă chiar să fie inspirată odată cu suflul de aer tras în plămâni. Ea va ajunge astfel să se repete de la sine şi în timpul somnului, adeverind versetul din Cântarea Cântărilor: „eu dorm, dar inima mea veghează.”

Rugăciunea lui Iisus se poate face prin monologare rostită – şi atunci seamănă cu psalmodia, prin monologare în gând – şi atunci e o meditaţie, sau în stadiul cel mai înalt, ea curge de la sine şi atunci e Duhul Sfânt care se roagă în noi. Ea începe de regulă în meditaţie şi se sfârşeşte în contemplaţie. Sf. Ioan Scărarul spune: „pentru a merita acest mare dar, ai grijă să lepezi toate distragerile cu mare curaj când începi rugăciunea, continuă apoi aplecând cu putere spiritul la meditarea cuvintelor din care e alcătuită, în sfârşit s-o duci la capăt printr-o sfântă răpire în Dumnezeu.” Efectele ultime ale rugăciunii lui Iisus sunt, după Sf. Ioan Scărarul, o lumină infinită pe care o vedem cu ochii minţii în „văzduhul inimii”; noi înşine ne vedem străvezii în toate amănuntele alcătuirii noastre, prin această lumină şi tot prin ea contemplăm adâncul misterelor divine; paradisul ceresc ne apare astfel oglindit în profunzimile sufletului ca soarele în fundul apei. În această răpire, dragostea lui Hristos ne ridică până la perfecţiunea serafimilor, căci rugăciunea îndeplineşte în suflet slujba îngerilor, după cum spune Sf. Ioan Scărarul. Practicantul rugăciunii îşi vede propriul corp transfigurat în lumina dumnezeiască, datorită conştiinţei harului care îl face să simtă că trupul său este templu al Duhului Sfânt.

Una dintre cele mai frumoase şi vii mărturii despre transformările lăuntrice survenite în timpul rugăciunii inimii o găsim în  lucrarea „Pelerinul rus”. Un autor neidentificat descrie lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus în inima lui; cu simplitate şi iubire arată cum a aflat de această rugăciune, cum i-a devenit dragă şi a început să-l lumineze:

„Auzisem la biserică şi citisem în Biblie că trebuie să ne rugăm neîncetat, totdeauna şi oriunde, nu numai când lucrăm sau când veghem, dar chiar şi în somn. […] Nu pot pricepe în ce fel aş putea ajunge acolo. Dorul meu e nestăpânit ca şi setea de a cunoaşte: zi şi noapte nu pot uita. Am umblat la biserici, am ascultat predici, am citit şi mi-am frământat mintea, dar, cu toate acestea, n-am putut găsi ceea ce îmi trebuia, rămânând astfel în nelinişte şi în îndoială. Cum poate duhul nostru să fie totdeauna aţintit numai spre Dumnezeu, să nu se dezlipească niciodată de El şi să se roage cu statornicie?”

Bătrânul care îl învaţă pe căutătorul pelerin, se bucură că are un elev dornic de cunoaştere: „Mulţumesc lui Dumnezeu, frate mult iubit, că ai putut deştepta în tine acest dor măreţ de a cunoaşte rugăciunea lăuntrică! Să vezi în asta chemarea lui Dumnezeu !

Rugăciunea lăuntrică neîntreruptă către Iisus este o chemare cu buzele, statornică şi fără odihnă, a dumnezeiescului Nume al lui Iisus Hristos, în duh şi în inimă; este încredinţarea neclintitei Sale prezenţe şi cererea cu umilinţă a harului în timpul oricărei lucrări, în toată vremea, în tot locul, până şi în somn. […] Stai singur şi liniştit, pleacă-ţi capul, închide-ţi ochii, răsuflă uşor şi închipuie-ţi că priveşti în propria-ţi inimă. Adună în inimă toate gândurile din sufletul tău. Răsuflă şi zi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Fă rugăciunea mişcând uşor buzele, sau rosteşte-o în minte. Urmăreşte să alungi de la tine toate celelalte gânduri. Fii liniştit, fii răbdător şi repet-o cât poţi de des.” Aflând acestea, pelerinul se angajează paznic la o grădină, locuieşte într-o baracă de paie şi începe rugăciunea:

„La început îmi părea că merge bine, dar, încetul cu încetul, începui să simt o mare greutate. Mă cuprinsese oboseala şi somnul şi un nor gros de gânduri străine mă învăluia.”

Speriat, pelerinul se întoarce la bătrân să afle ce se petrece cu el şi de ce se simte astfel. Răspunsul a fost:

„Dragă frate, este războiul lumii întunericului care se dă în tine: acestei lumi infernale nimic nu-i e mai groaznic decât curăţenia inimii tale; ea încearcă să te întoarcă şi să te împiedice de a învăţa rugăciunea.[…] Iată mătăniile mele. Ia-le şi zi rugăciunea de 3000 de ori pe zi. Repet-o încet, fără grabă, dar exact de 3000 de ori pe zi.”

Pelerinul notează apoi experienţa: „timp de 2 zile mi-a fost neînchipuit de greu. Apoi, îndată ce mă opream, îmi revenea nevoia de a mă ruga, şi iar a mă ruga, îmi venea imediat şi o făceam liber şi voios, fără nici o sforţare.”

Bătrânul îl sfătuieşte acum să se roage de 6000 de ori pe zi, apoi de 12000 de ori.

„La început, această repetare neîncetată a rugăciunii îmi aducea oarecare oboseală; limba şi fălcile îmi păreau ca paralizate; simţeam o jenă în gât şi la pumnul mâinii stângi cu care îmi învârteam mătăniile. Era foarte neplăcut; eu totuşi mă sileam să mă rog în continuu. […] Apoi, obişnuindu-mă din ce în ce mai mult, căpătam voia cea bună şi plăcerea. Într-o dimineaţă mi s-a petrecut să fiu ca şi deşteptat de rugăciunea mea. Am voit să rostesc rugăciunile obişnuite ale dimineţii, dar limba se îndărătnicea să le pronunţe; toate dorinţele mele se strânseseră într-una singură: aceea de a rosti rugăciunea lui Iisus. De îndată ce o reluam, mă simţeam vesel şi uşurat. Buzele şi limba pronunţau singure cuvintele, fără ajutorul meu. Toată ziua am petrecut-o în cea mai mare mulţumire, mă simţeam dezlipit de orice alt lucru, trăiam ca într-o altă lume.”

Întors la bătrân chiar înainte de moartea acestuia, pelerinul primeşte ultimele îndrumări verbale:

„E o stare cu neputinţă de descris, iar dobândirea acestei reculegeri mistice este o prevestire pe pământ a fericirii cereşti. O asemenea fericire este păstrată acelora care caută pe Dumnezeu în simplitatea inimii iubitoare. Acum îţi dau îngăduinţa să repeţi rugăciunea cât vei vrea şi cât vei putea.” Pelerinul notează:

„Am petrecut toată vara în neîncetata rugăciune a lui Iisus Hristos şi resimţeam în suflet o pace adâncă. Visam uneori că mă lăsam în voia rugăciunii. Când întâlneam pe cineva, toţi oamenii fără deosebire îmi erau dragi ca şi când mi-ar fi fost rudele cele mai apropiate. […] Durerile simţurilor au încetat de la sine; nu cugetam la nimic altceva decât la rugăciunea mea, pe care duhul meu începea s-o asculte şi căreia inima îi împărtăşea uneori o căldură plăcută. […] Coliba mea singuratică era ca o sală de sărbătoare şi nu ştiam cum să mai mulţumesc lui Dumnezeu de a fi trimis o călăuză şi un stăpân atât de slăvit unui păcătos ca mine.[…] Lumea toată era bună cu mine; mi se părea că toţi mă iubesc.”

„Merg câteodată 70 de km pe zi şi nu-mi dau seama că am mers; simt numai că m-am rugat. Când frigul ascuţit îmi îngheaţă oasele, repet rugăciunea cu mai mult foc şi mă simt din nou încălzit. Când începe să mă chinuie foamea, chem mai adesea Numele lui Iisus Hristos şi uit că mi-e foame. Când mă îmbolnăvesc şi mă dor spatele, picioarele, mâinile, ascult cuvintele rugăciunii şi nu mai simt dureri. […] Singurul lucru pe care-l doresc este să mă rog fără odihnă şi, când mă rog, inima mi-e plină de dulceaţă. Am pribegit multă vreme şi prin multe locuri, în tovărăşia rugăciunii lui Iisus, care mă întărea şi mă mângâia pretutindeni, în toate nenorocirile.”

“După o bucată de vreme am simţit că rugăciunea se coborâse, de la sine, de pe buze în inimă; mi se părea, cu alte cuvinte, că inima, în fiecare zvâcnitură, repeta singură cuvintele rugăciunii: 1 Doamne, 2 Iisuse, 3 Hristoase… etc. Încetai să mai pronunţ rugăciunea cu buzele şi nu făceam altceva decât să ascult cu băgare de seamă ceea ce spunea inima. Mi se părea că ochii mi se cufundau înlăuntrul ei şi mă gândeam la vorbele bătrânului răposat care îmi descrisese acest sentiment de fericire.

Mai la urmă am simţit în inimă ca o uşoară durere şi în suflet o dragoste atât de mare pentru Iisus Hristos încât mi se părea că dacă L-aş vedea numai, I-aş cădea la picioare, I le-aş cuprinde în braţe, Le-aş săruta de mii de ori şi, cu şiroaie de lacrimi, I-aş mulţumi că mi-a dăruit dragostea şi harul Său, o asemenea mângâiere, mie, nevrednica Sa zidire. Simţeam după aceea în inimă şi în piept o căldură binefăcătoare, ce nu se poate spune.”

Într-o seară pelerinul a fost atacat şi jefuit, singurele lui comori, Biblia şi Filocalia fiindu-i luate odată cu straiţa. El a plâns, dar nu de durerea fizică (pentru că jefuitorii îl loviseră la cap), ci de pierderea învăţăturilor scrise: “O! nenorocit este cel ce şi-a pierdut cea dintâi şi cea de pe urmă comoară, fără să fi avut timpul să se întărească deplin!” Apoi îl visează pe bătrânul sfătuitor: “E o învăţătură pentru tine! Nu trebuie să te legi de lucrurile pământeşti; ca să mergi la cer trebuie să fii liber. Dumnezeu vrea să renunţi la toate poftele şi la toate vrerile, pentru ca să te supui în întregime voii Sale. Aşa că mângâie-te şi crede că nici o ispită nu va veni, care să fie peste puterea omenească! Odată cu ispita, Dumnezeu face albie ispitei, dându-vă putinţa de a răbda.”

Prin voia lui Dumnezeu în curând pelerinul îşi regăseşte cărţile. Apoi notează:

“Când, în sfârşit, mă rugam în intima reculegere a inimii, tot ce mă înconjura mi se părea plin de încântare şi de uimire: arborii, iarba, păsările, pământul, aerul, lumina toate păreau că se roagă lui Dumnezeu şi îi oferă laudele şi închinarea lor.” După îndelungi căutări, pelerinul găseşte adăpost şi linişte într-un bordei, în pădure şi notează: “Cum aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile Sale? Ceea ce mă atrăgea, ceea ce doream cu atâta ardoare, toate se înfăptuiau într-un chip neaşteptat.” “Cu ochii închişi, concentrând toate puterile închipuirii, îndreptam spre inimă privirea spirituală. (…) La început simţeam cum mă cuprinde un fel de zăpăceală. Puţin câte puţin însă, după o vreme, am putut să-mi dau seama de inimă şi de mişcările ei, şi, cu ajutorul răsuflării, puteam să introduc în ea şi să scot rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne învaţă sfinţii: Grigorie, Calist şi Ignatie. Trăgând aerul, priveam cu duhul în inimă şi ziceam: Doamne Iisuse Hristoase, dându-l afară, ziceam: miluieşte-mă. O făceam mai întâi timp de un ceas, apoi câteva ceasuri şi către sfârşit, aproape toată ziua. (…) “După aproape 3 săptămâni am simţit în inimă o oarecare durere, întovărăşită în acelaşi timp de o căldură şi de o bucurie neînchipuit de plăcute. Aceasta îmi da, încă şi mai mult, dorinţă şi îndemn spre rugăciune; toate gândurile îmi erau împăcate, trăiam sentimentul unei mari bucurii şi al unei mari descătuşări de orice greutate, eram transfigurat ca şi în vis. Simţeam o dragoste arzătoare pentru Iisus Hristos şi pentru toate făpturile lui Dumnezeu. Ochii mi se înecau în lacrimi de recunoştinţă către Dumnezeu. Judecata mea cea slabă atât de mult se luminase, că puteam să contemplu şi să înţeleg lucrurile la care mai înainte nici nu îndrăzneam să visez. Uneori străbătea întreaga mea fiinţă senzaţia unei adevărate şi fericite călduri şi în cugetare simţeam că Dumnezeu e pretutindeni. La simpla chemare a numelui lui Iisus mă simţeam copleşit de fericire. Înţelegeam acum ce vor să zică cuvintele “Împărăţia lui Dumnezeu e în voi”. Mă obişnuisem pe deplin cu rugăciunea; o simţeam vibrând necontenit de la sine înlăuntrul inimii mele, nu numai când eram treaz, dar chiar şi în somn, fără întrerupere, nici măcar pentru o clipă, orice aş fi făcut şi orice aş fi gândit să fac. Sufletul meu aducea necontenit laude lui Dumnezeu şi inima mi se pierdea într-o bucurie fără de margini.”

În acea vreme pelerinul primea învăţături în vis şi le nota: “Învăţătorul trebuie uneori să rabde ocări şi să sufere pentru ucenicii săi. (…) Acei ce se roagă mult, vor fi cercetaţi de cele mai groaznice şi mai crude ispite. (…) Voi, copiii mei, voi aţi învins (ispitele), fiindcă cel ce locuieşte în voi, e mai tare decât cel ce locuieşte în lume.” Sau: “rugăciunea lăuntrică, înţelegerea prin contemplaţie, precum şi toate celelalte mijloace de înălţare a sufletului, nu trebuie să le păstrăm doar în mintea noastră, ci să le avem scrise, să le povestim şi altora prin viu grai, din dragoste pentru toţi şi pentru mântuirea tuturor.” “Trebuie numai să faci tot ce e cu putinţă ca să te fereşti de deşertăciune şi să iei bine seama să nu semeni în vânt învăţătura dumnezeiască.”

În continuare, pelerinul se roagă, dar îi şi învaţă pe cei dornici de rugăciune. Roadele strădaniei sale lăuntrice se arată mereu: “Rugăciunea mă umplea din ce în ce mai mult de fericire; o dragoste neţărmuită pentru Iisus Hristos îmi inunda inima; şiroaie de viaţă nouă se revărsau de sus şi treceau prin toate mădularele mele. Chipul lui Iisus atât de mult mi se întipărise în duhul meu, încât mi se părea că văd, cu propriile-mi priviri, toate faptele din Evanghelie, şi aceasta mă mişca şi mă bucura nespus de mult.” Povestind discuţia cu nişte oameni iubitori de Dumnezeu, pelerinul scrie: “În vreme ce vorbeam astfel, simţii înlăuntrul meu o puternică cutremurare: rugăciunea se aprinsese cu văpăi în inimă (…) De odată mi se păru că văd scânteind înainte-mi ceva asemănător chipului duhovnicului meu. (…) În acelaşi timp simţeam ca şi cum duhul duhovnicului meu era în mine şi mă lumina. O nouă lumină se aprinsese în sufletul meu. (…) Uneori mă simţeam atât de uşor, încât nu-mi mai observam trupul. Nu mergeam, ci pluteam în văzduhuri.”

După ce a început să-i înveţe pe alţii, pelerinul a fost mai greu încercat şi rezumă astfel experienţa: “După o bucată de vreme am încercat în inimă un asemenea fior, o asemenea teamă, ca de ameninţarea unei mari nenorociri; gânduri negre mă năpădeau şi mi-am adus aminte de cuvintele Sf. Ioan Carpatinul: “Învăţătorul este adesea supus păcatului şi nevoit să suporte nenorocirile şi ispitele, pentru acei pentru care el a fost folositor duhovniceşte.” Luptam împotriva acestor gânduri rele şi îmi dublam dorul de rugăciune.” Pelerinul se întâlneşte apoi cu un tânăr care dobândise rugăciunea într-o noapte de spaimă cumplită, prin inspiraţie divină:

“În depărtare se auzea urletul unor lupi care îmi insuflau o teamă atât de mare încât mi-era părul măciucă. Cu cât mă afundam mai mult în codrul sălbatic, cu atât toate lucrurile din jur mi se păreau mai înfiorătoare. Atunci am căzut în genunchi, mi-am făcut cruce şi am strigat din toate puterile mele: “Doamne Iisuse Hristoase , miluieşte-mă!”. De îndată ce am rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a uşurat în aşa măsură încât ai fi zis că nici o tristeţe n-a umbrit vreodată inima mea, care acum se simţea aşa de bine încât mi se părea că luasem zborul spre înălţimea cerului… De bucurie am început să rostesc neîncetat această rugăciune; nu ştiu cum a trecut noaptea; când mi-am revenit din nou în simţiri am văzut că se făcuse ziuă, iar eu stăteam mereu în genunchi, în acelaşi loc.” Tânărul îi mărturiseşte pelerinului că rugăciunea i-a deveni nelipsită, dar stările lăuntrice alternează, întunecate sau luminoase: “simt uneori o mare bucurie, iar alteori sunt cuprins de greutate, plicitiseală şi deznădejde.” Pelerinul îl învaţă că toate aceste stări sunt folositoare dacă apar în rugăciune: “uşurinţa, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru nevoinţa rugăciunii, iar greutatea, întunecimea, uscăciunea dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul, iar prin această folositoare răbdare, îl mântuie, pregătindu-l cu toată smerenia să guste viitoarea dulceaţă harică.”

Într-o altă discuţie la care participă pelerinul, se lămuresc 5 prejudecăţi care împiedică pe oameni să se roage.

1. Nu mă rog pentru că nu am timp sau nu merg la biserică.

În legătură cu depăşirea acestei false piedici, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “nimeni nu trebuie să se înfăţişeze cu răspunsul că cel ce este ocupat cu grijile vieţii nu se poate ruga întotdeauna, aşa cum nu se poate ruga nici cel care nu are putinţa de a veni la biserică. Pretutindeni, oriunde te-ai afla, poţi să ridici un jertfelnic lui Dumnezeu în mintea ta prin mijlocirea rugăciunii. În acest chip, e potrivit să te rogi şi în piaţă, şi în călătorie, şi lângă tarabă, şi în atelier. Oriunde, în orice loc, poţi să te rogi.”

2. Nu mă rog continuu pentru că am îndeletniciri intelectuale care îmi ocupă mintea în întregime.

“În timpul îndeletnicirilor trupeşti e cu putinţă să se săvârşească rugăciunea neîncetată, căci nu cere o adâncire încordată, nici multă luare aminte şi de aceea mintea mea poate în vremea lucrului să se cufunde în rugăciune neîncetată, iar gura să o urmeze în rostirea ei. Dar când trebuie să mă îndeletnicesc cu ceva ce este în legătură numai cu puterea minţii, cum e cititul, cugetarea adâncă, compunerea, cum mă mai pot ruga cu mintea şi cu gura? Fiindcă rugăciunea este o lucrare ce ţine de minte, atunci cum i-aş putea da aceleiaşi minţi două îndeletniciri diferite?”

Răspunsul la această întrebare presupune mai întâi clarificarea esenţei rugăciunii, care se află dincolo de cuvintele care o compun. Taina rugăciunii este astfel revelată în Filocalia: „A te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria către Dumnezeu, să umbli ca şi cum Dumnezeu ar fi în faţă în orice loc; adevărata rugăciune trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi inima curate, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie.” Iată de ce rugăciunea adevărată este şi trăirea intensă a simţământului că te afli în prezenţa lui Dumnezeu, atenta reamintire plină de sfinţenie, lumină, pace că Dumnezeu este cu tine în orice clipă. Astfel e rugăciunea fără cuvinte a celui care are îndeletniciri intelectuale. Acest adevăr poate fi ilustrat prin următoarea pildă: imaginează-ţi că viaţa ta se află în mâinile unui împărat atotputernic, ce îţi porunceşte să dezlegi o cugetare în legătură cu o problemă dificilă, dar să faci aceasta la picioarele tronului său, fiind şi el de faţă. Sunt încredinţat că, oricât ai fi de adâncit în cugetarea ta, totuşi gândul că împăratul e de faţă, că în mâinile lui se află viaţa ta şi că el te stăpâneşte întru totul, nu-ţi va îngădui să uiţi că judeci nu undeva într-o singurătate, ci într-un loc care îţi solicită bunăvoinţă, supunere, stimă. Tocmai acest simţământ viu, de nemijlocită apropiere cu Împăratul, reprezintă adevărata rugăciune fără cuvinte, ce trebuie practicată în timpul cât lucrăm cu mintea.

Cât despre cei avansaţi în rugăciunea lui Iisus, care au dobândit acest har prin îndelungată deprindere şi mila lui Dumnezeu, aceştia nu-şi întrerup rugăciunea neîncetată nici în timpul somnului, nu numai în timpul unei cugetări adânci. La cei desăvârşiţi, lucrarea inimii capătă o putere atât de mare în chemarea lui Iisus, încât sufletul se află într-o necurmată revărsare de rugăciune fără să ţină seama de îndeletnicirea trupească sau mentală.

3. Nu încep să practic rugăciunea lui Iisus pentru că nu simt nimic când o rostesc; e doar ceva mecanic, steril care nu are cum să-mi aducă foloase.

Sfinţii părinţi în Filocalia arată că rugăciunea făcută în numele lui Isus Hristos are putere “de sine lucrătoare”, adică repetarea ei chiar mecanică, fără simţire lăuntrică, un timp suficient de lung, zilnic, aduce treptat trezirea inimii şi a minţii. “Cei care gândesc astfel nu cunosc taina care se descoperă până la urmă mulţumită acestei practici mecanice. Ei nu pot cunoaşte cum acest strigăt făcut cu gura, dar des, se preface pe nesimţite într-un adevărat strigăt pornit din inimă care pătrunde adânc înăuntru  devenind viu şi plăcut; se produce parcă ceva firesc pentru suflet, îl luminează, îl hrăneşte şi îl duce la unirea cu Dumnezeu. Tâlcul acestei rugăciuni făcută cu gura, repetată des şi neîncetat printr-o rostire timp îndelungat, înalţă pe om spre cele cereşti şi uşurează unirea minţii cu Dumnezeu. Şi tocmai această deprindere se preface într-un fel de temelie, în sensul că mintea începe să asculte lucrarea pe care gura o face mecanic, iar mai apoi mintea devine izvor de dulceaţă şi adevărată rugăciune coborâtă în inimă. „

Aici trebuie menţionat că nu orice rugăciune are eficienţă dacă e rostită la început fără atenţie sau simţire interioară; rugăciunea isihastă are specificul ei cu totul aparte care îi conferă eficienţă chiar şi în asemenea condiţii. Nu este de dorit să ne tolerăm lipsa de focalizare sau lenea mentală bazându-ne pe această particularitate; ea a fost menţionată doar pentru situaţiile de excepţie (minte agitată, inimă împietrită) şi numai în fazele de început. Prin puterea lui Dumnezeu, datorită chemării noastre stăruitoare, gândul se va focaliza, iar inima se va umple de iubire.

4. Nu încep să practic rugăciunea inimii pentru că mă tem de propria înşelare şi amăgire, deşi calea rugăciunii mă atrage.

Sfinţii părinţi ne învaţă ca atunci când Îl chemăm pe Dumnezeu trebuie să credem şi să avem curaj. Chiar dacă unii au căzut într-o proprie înşelare sau nebunie, asta a fost din pricina mândriei şi a lipsei de îndrumare. Dar, chiar dacă s-ar petrece o astfel de ispită, asta aduce îmbogăţirea experienţei şi ne apropie încununarea; căci, în timp ce îngăduie ispita, Dumnezeu ne acoperă grabnic cu ajutorul Său. Frica de a urmări cu atenţie şi a participa la viaţa noastră lăuntrică este zadarnică şi înşelătoare, oprindu-ne tocmai de la apropierea de Dumnezeu adică lipsindu-ne de perceperea lucrării lui Dumnezeu în inima noastră. În acest sens, sfântul Filotei Sinaitul spune: “mulţi dintre călugări nu-şi înţeleg înşelăciunea minţii lor pe care o suportă de la demoni; adică ei se nevoiesc cu stăruinţă numai într-o singură lucrare (în faptele bune din afară), iar când e vorba de viaţa sufletului, adică de contemplarea lăuntrică, nu se îngrijesc, ca unii ce sunt neluminaţi şi necunoscători. Şi chiar de vor auzi despre alţii că lucrează într-înşii harul în chip lăuntric, vor socoti acest lucru drept o înşelare, din pricina invidiei.” Iar sfântul Grigore Sinaitul spune în Filocalia că “lucrarea inimii nu poate fi înşelătoare, aşa cum poate fi lucrarea minţii”.

5. Sunt prea păcătos ca să mă rog.

Deznădejdea este cel mai ucigător păcat, este arma de căpetenie mânuită de lumea întunericului împotriva noastră. Preacuviosul Nichita Stetatos spune că dacă ai cădea chiar în adâncul răutăţii iadului, nici atunci să nu deznădăjduieşti, ci să te întorci de îndată către Dumnezeu şi El va reface repede inima ta căzută în păcat şi-ţi va da o putere mai mare ca înainte. Prin urmare, după orice cădere şi după orice rănire săvârşită în inimă de păcat, trebuie să ne înfăţişăm numaidecât în faţa lui Dumnezeu (adică să ne rugăm) ca să fim vindecaţi şi curăţiţi.

Sfinţii Părinţi, plini de experienţă şi înţelepciune, cunoscând slăbiciunea firii omeneşti, arată că în vremea rugăciunii se ivesc trăiri lăuntrice pline de dulceaţă, plăcute sufletului nostru şi acestea nimicesc lenea şi neglijenţa întru rugăciune (aşa cum fac medicii care amestecă în leacul amar diferite siropuri). Aceste simţiri sunt descrise astfel: dulceaţa care izvorăşte din inimă, căldura plăcută şi lumina care se revarsă înăuntru, încântarea negrăită, bucuria, pacea, liniştea adâncă, fericirea cerească. Prin lucrarea rugăciunii, sufletul slab şi rece se încălzeşte, se întăreşte, prinde curaj şi este momit către practicarea rugăciunii. Cum spune Sfântul Isaac Sirul: “momeala pentru suflet este bucuria care vine din nădejde şi care înfloreşte în inimă” sau cuviosul Isihie: “atunci când ne ridicăm, noi suntem gata şi dorim să petrecem multă vreme în tăcerea inimii, nu din altă pricină decât tocmai pentru simţirea dulce şi veselă ce o trăim în suflet.” În Filocalia se arată că este bine să ne amintim mereu bucuriile ce răsar din rugăciune, mai ales în perioadele grele când trebuie depăşite inerţia şi uscăciunea.

Înţeleptul Făcător al Firii – arată Sfinţii Părinţi – a sădit în firea omului însuşirea iubirii de Sine întocmai ca o momeală care are menirea să atragă şi să ridice fiinţa umană spre o înaltă unire.

Apare acum întrebarea dacă o astfel de fire nu-l va duce pe omul lipsit de experienţă la o “iubire de plăceri duhovniceşti” – acea pornire a sufletului care însetează după mângâieri fără măsură. Ba da. Este o etapă firească în care apare ataşamentul faţă de darurile primite în timpul rugăciunii; este o tentaţie, dar una superioară, de dorit pentru majoritatea oamenilor; ea se depăşeşte gradat, uneori printr-o experienţă dureroasă, când eşti privat un timp de aceste daruri, alteori prin preaplinul darurilor care îţi înnobilează atât de mult sufletul încât doreşti doar să dărui, adică să te dărui necondiţionat lui Dumnezeu.


RUGACIUNEA INIMII – Ep.1

Pacea inimii este o aspirație comună tuturor dar rămâne de cele mai multe ori experiența cea mai puțin comună. Am fost de mai multe ori rugat să prezint modalități practice pentru a ajunge la această trăire.

Din punct de vedere personal, consider că practica meditației și/sau a rugăciunii într-o manieră sistematică poate conduce sufletul către pacea sa originară. Desigur că orice alt demers care unifică din interior ființa, și o face să trăiască în iubire și libertate duce tot într-acolo. Aici însă, se cuvine făcută o precizare: tehnicile contemplative, metodele de meditație și practica rugăciunii nu pot reprezenta niciodată un scop în sine. Ele sunt și trebuie să rămână mijloacele necesare parcurgerii căii. Importanța precum și validarea reală a eficacității lor rezidă, în ultimă instanță, în felul în care permit celui care face uz de ele, să treacă gradat de la nivelul lui ”a face” ceva (meditație, rugăciune, etc.) la nivelul lui ”a fi” care inseamna trăire, experiență directă, realizare.

Întrucât contextul ultimului post face adeseori trimitere la rugăciune și deoarece am fost solicitat să dezvolt această temă vă prezint aici maniera personală de integrare a Rugăciunii Inimii în viața spirituală.

CLICK PENTRU CONTINUARE

CUVINTE DIN LUMINA -Ep.1 – MONSENIORUL JOSEMARIA DE BALAQUER

“O, Dumnezeul meu şi desfătarea mea,

[…]

Sufletul meu a vrut

Să se dăruie unei opere

Din dragoste pentru Tine

De aceea aceste cuvinte

Vor fi de înţelepciune pentru

a urma drumul către Tine

De lumină pentru drum

Şi de iubire de-a lungul drumului.”

Sfântul Ioan al Crucii

SĂRBĂTOAREA COSMICĂ

Într-o lume în care fericirea este căutată de toţi dar este găsită de foarte puţini, în aceste timpuri în care oamenii se grăbesc să simtă viaţa mai mult decât să cunoască direct şi profund realităţile divine ale vieţii, este pe deplin justificat orice demers de reamintire si de reincalzire a sufletului, de cuprindere si de odihna in orizontul mereu impacat  al crezurilor si al viziunilor spirituale a celor care au iubit si care au fost cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Ei ne vor aminti despre viaţă, despre iubire şi înţelepciune, ne vor vorbi despre noi insine si despre mijloacele pe care le avem pentru a le atinge.

Dacă vom reflecta mai adânc observand vietile acestor mari mistici crestini putem recunoaste, ca in cazul lor,  iubirea  şi înţelepciunea au reprezentat atât scopul cât şi mijloacele pentru a putea cu adevărat trăi bucuria şi extazul unei  existenţe pure trăite sub semnul sfinteniei si al prezenţei divine.

Iubirea de semeni şi iubirea de Dumnezeu a fost, este şi va fi, pe calea rapidă a înaltei perfecţiuni morale şi spirituale marea comoară demnă de a fi protejată şi din ce în ce mai mult şi mai profund venerată. Ea nu este numai izvorul vieţii fiinţei umane realizate spiritual ci şi culmea acesteia, deoarece Dumnezeu este iubire, iar adorarea sa îşi găseşte desăvârşirea în însăşi Voinţa divină care mişcă sufletul omului şi îl înalţă în Împărăţia sa.

Totul începe printr-o privire plină de iubire a lui Dumnezeu, în interiorul său lipsit de limite, mişcarea de iubire care emană din El întorcându-se în final tot la El. În acest sens, iubirea este un dar al graţiei: Dumnezeu ia iniţiativa şi trezeşte sufletele în căutarea iubirii.

El revelează astfel prezenţa Sa plină de viaţă, lumină şi conştiinţă în inima fiinţei umane, iar aceasta astfel solicitată răspunde graţiei Lui printr-un elan spontan al întregii făpturi dacă graţia este intensă, sau mai lent, absorbindu-se gradat, plin de iubire, în ea, dacă chemarea este mai blândă.

Pentru unii oameni, descrierea unor asemenea stări de extaz, de topire in iubire, poate să trezească neîncredere sau derută, în cazul în care respectivele fiinţe nu au avut nici măcar o clipă în viaţă mintea oprită de bucurie. Ca să ne apropiem măcar intuitiv de un strop din oceanul de beatitudine în care trăiesc sfinţii, să ne amintim sau să ne imaginăm cum, mergând pe munte la asfinţit, la curba unei carari ce urca ni se deschide brusc în faţa ochilor un peisaj la care nu ne aşteptam şi care ne răpeşte sufletul într-o clipă; de exemplu, mergem printr-o pădure deasă şi întunecată, iar la capătul serpentinei, pe neaşteptate se deschide o privelişte largă cât cuprinzi cu ochii, un cer luminos cu nuanţe sublime strălucind în pacea apusului de soare. Atunci mintea se opreşte brusc şi aerul inspirat rămâne în plămâni pentru câteva clipe, timp în care uităm de noi, de pădurea întunecată, de timpul în care trăim, şi există doar bucuria nestăvilită a luminii, ca o sărbătoare sfântă, măreaţă, uluitoare, care nu lasă loc nici unui gând, nici unei desfăşurări în timp. După ce ne „dezmeticim” şi ne amintim că noi privim un apus de soare, dacă vrem să ştim ce s-a petrecut cu noi în acele clipe de oprire, putem spune doar că a fost o bucurie copleşitoare în care am uitat tot ceea ce ştiam despre orice, şi am fost în atingere cu o imensitate sfântă, atotcuprinzătoare. Orice am spune nu descrie decât vag ceea ce am trăit, şi aceasta doar pentru cei care deja au avut şi ei momente de uluire extaziantă. De aceea, citind cele scrise despre sfinţi, sau chiar cuvintele de învăţătură scrise de ei, vom putea doar să ne deschidem inima spre soarele sfinţeniei, să ne facem o vagă idee despre ceea ce cu adevărat înseamnă o cale spirituală; căci misterul căilor prin care Dumnezeu ne cheamă şi ne desăvârşeşte nu-l putem citi nicăieri, nu-l putem afla de la nimeni, îl putem doar experimenta.

Aime Michel spunea: “A cere misticilor să ne dovedească ceea ce spun este o contradicţie, căci e ca şi cum i-ai cere soarelui să nu mai lumineze ca să-l poţi vedea. Dar dacă el nu mai luminează, ce poţi vedea atunci? Iar dacă străluceşte, atunci nu-l mai poţi privi. Dacă misticii dovedesc ceva, atunci acel lucru nu este chiar obiectul experienţei lor. Acel obiect ni se refuză prin însăşi natura lui în aceeaşi măsură în care ni se oferă; El este transcendenţă.” Am spune chiar că este impropriu spus “obiect” al cunoaşterii sau al experienţei mistice, pentru că de fapt, în experienţele autentice, Dumnezeu se revelează Lui însuşi în inima omului copleşit de extaz, astfel încât nu există obiect al cunoaşterii Supreme, ci doar subiectivitatea care se vede pe Ea însăşi, adică Dumnezeu. Este impropriu spus “să-L cunoşti pe Dumnezeu” pentru că doar ceva infinit şi etern poate să cunoască ceva infinit şi etern, astfel încât El este cel care se descoperă şi se priveşte extaziat pe El însuşi, atunci când un sfânt se află în cea mai înaltă unire cu Dumnezeu.

Aime Michel mai spune: “Ceea ce nu putem cunoaşte, putem cel puţin să iubim. Doar infinitul cunoaşte infinitul, deoarece a cunoaşte înseamnă a îmbrăţişa. Nu cunoaştem ceva decât atunci când am făcut înconjurul lui. Iubirea nu presupune însă această exigenţă: pentru a se înflăcăra îi este de ajuns să creadă în existenţa fiinţei iubite. Iubim din primul moment. Care este limita acestui avânt atunci când “obiectul” iubirii (revelat prin credinţă) este infinit? Nu există limită. Această iubire epuizează, pur şi simplu, orice putere. Oricine se umple de iubire pentru Dumnezeu nu are altă soartă decât să ardă în rugăciune până la ultimul atom, cum face focul de artificii.”

Să ne lăsăm, deci, înflăcăraţi de iubirea divină, să ne lăsăm mintea luminată de pacea şi înţelepciunea fiinţelor alese de Dumnezeu. Iar în afară de acest sublim abandon, să înteţim focul fervorii noastre spirituale deschizandu-ne complet inima.

Voi reda acum cateva din gandurile celui care a fost

MONSENIORUL JOSEMARIA DE BALAQUER

“Fă tot ce faci, din Iubire. Şi aşa, totul va fi mare. Chiar fapta măruntă.

Stăruinţa în faptele mărunte, din Dragoste, înseamnă Eroism.”

Monseniorul Josemaria Escriva de Balaquer s-a născut în Spania, în 1902; a studiat dreptul, teologia, filosofia şi literele. El a trăit o profundă experienţă creştină şi a urmărit să trezească în ascultători dorinţa de sfinţire laică (în mijlocul lumii) acolo unde ei trăiesc, muncesc şi se bucură, indiferent de circumstanţă, vârstă sau ocupaţie:

„Ceea ce te minunează, cred că are într-adevăr acest dar. Dumnezeu te-a căutat în exerciţiul profesiei tale ? Tot aşa a căutat pe cei dintâi: pe Petru, pe Andrei, pe Ion şi pe Iacob, aproape de plasele lor de pescari; pe Matei aşezat pe banca perceptorilor. Asuma-ti datoria să te sfinţeşti şi tu. Cine se gândeşte că aceasta e munca exclusivă a preoţilor şi călugărilor ? Tuturor fără excepţie le-a spus Domnul: “Fiţi perfecţi, aşa precum Tatăl meu ceresc este”.

Ca preot, Monseniorul aducea în parohiile unde slujea speranţa Împărăţiei cereşti pentru orice suflet omenesc, arătând că drumurile pământului pot fi drumuri de sfinţire şi lumină.

Redau în continuare o parte din cugetările sale care va invita sa va confruntati cu voi insiva într-un examen de conştiinţă care să redea sufletului pace, bucurie şi curaj, purtându-l uşor spre rugăciune, spre un contact mai intim cu Dumnezeu, învăţându-l să primească harul şi să răspundă cu o hotărâre clară şi generoasă.

Aminteşte-ţi

Nu-ţi voi povesti nimic nou.

Îţi voi răscoli amintirile,

pentru ca din mijlocul lor să răsară vreun gând

care să te rănească:

şi astfel să-ţi îndrepţi viaţa,

să păşeşti pe drumuri de rugăciune

şi de Dragoste.

Şi să sfârşeşti prin a fi un suflet ales.

X

Să nu-ţi fie viaţa stearpă. Fii de folos. Lasă urmă cu lumina credinţei tale şi a dragostei tale.

Şterge, cu viaţa ta de apostol, dâra vâscoasă şi murdară pe care au lăsat-o semănătorii de ură. Şi aprinde toate drumurile pământului cu focul lui Christos pe care-L porţi în inimă.

X

Fie ca purtarea şi vorbirea ta să fie astfel încât oricine te va vedea sau te va asculta vorbind, să poată spune: omul acesta cunoaşte viaţa lui Iisus Christos.

X

Nu fii mic. Măreşte-ţi inima. Fă-o universală. Nu zbura ca păsările de curte, când te poţi înălţa ca vulturii.

X

Seninătate! De ce să te mânii, dacă mâniindu-te superi pe Dumnezeu, plictiseşti pe aproapele tău şi petreci tu însuţi un moment greu… pentru ca, până la urmă, să-ţi treacă ?

X

Nu-ţi risipi timpul şi energia, care sunt de la Dumnezeu, azvârlind cu pietre în câinii care te latră pe drum.

X

Eşti oare un om de duzină ? Tu… cu grămada? Între noi nu încap călduţii. Umileşte-te şi Christos te va aprinde din nou cu focul Dragostei.

X

Te loveşti de caracterul unuia sau al altuia… Este firesc să fie aşa: tu nu eşti o monedă de aur ca să poţi place tuturor. Şi apoi, fără aceste ciocniri cu aproapele, cum ai putea netezi colţurile, vârfurile, asperităţile, imperfecţiuni şi defecte ale caracterului tău ? Cum ai putea dobândi forma desăvârşită, ordonată, puternică şi suavă a Dragostei, a perfecţiunii ?

X

Dacă firea ta şi a celor din jurul tău sunt dulcege şi moi ca frişca, nu te poţi sfinţi.

X

Fii energic. Fii bărbat. Fii om. Şi apoi… fii înger.

X

Nu discuta. Din discuţie nu răsare lumina, pentru că o stinge patima.

X

Nu vei putea fi un conducător dacă tu vezi în mulţime doar o treaptă pentru a te ridica. Vei fi conducător adevărat numai dacă ai năzuinţa de a salva toate sufletele.

X

Nu te teme de adevăr, chiar dacă ar trebui să te coste viaţa.

X

Adoptă în purtare curtenia pe care dragostea creştinească şi societatea în care trăieşti, o cer de la tine. Şi apoi, înainte! înainte spre culmi, cu o sfântă îndrăzneală, fără să te opreşti, până când vei urca toată coasta grea a împlinirii datoriei.

X

Pentru ce te dor şoaptele false despre tine ?

Dacă Dumnezeu n-ar fi cu tine, ai face şi tu la fel sau şi mai rău. Perseverează în a face bine şi ridică din umeri la şoapte.

X

Eşti curios, plin de întrebări şi de ascunzişuri, totdeauna la pândă. Nu-ţi este ruşine ca până şi în defecte să fii atât de puţin viril? Fii bărbat: aceste dorinţe de a cunoaşte istoriile altora schimbă-le în dorinţa şi în realitatea de a te cunoaşte pe tine însuţi.

X

Caută să fii cât mai aproape de Sfântul Duh – Acela care trebuie să te sfinţească. Nu uita că eşti templul lui Dumnezeu. Mângâietorul trăieşte în inima ta: ascultă-L şi fii supus inspiraţiilor lui.

X

Despre rugăciune

Fără rugăciune, acţiunea nu are nici o valoare. Rugăciunea este baza edificiului spiritual. Rugăciunea este atotputernică.

X

Nu ştii să te rogi ? Pune-te în prezenţa lui Dumnezeu şi din clipa în care vei spune: ”Doamne, nu ştiu să mă rog !”, fii sigur că ai şi început să o faci.

X

A te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. Dar, despre ce ?… Despre El, despre tine: bucurii, tristeţe, succese, înfrângeri, ambiţii nobile, preocupări zilnice, slăbiciuni… Mulţumiri, recunoştinţă şi cereri: iubire şi ispăşire. În două cuvinte: să-L cunoşti şi să te cunoşti, adică: sfântă intimitate.

X

Şi în meditaţie se aprinde focul. Pentru asta te rogi: ca să devii rug, flacără vie, care să dea căldură şi lumină. Şi atunci când simţi că nu mai ştii să mergi înainte, când simţi că te stingi şi că nu mai poţi da focului trunchiuri parfumate, oferă atunci ramurile şi frunzele micilor tale rugăciuni, scurte şi fierbinţi, care vor întreţine flăcările rugului.

X

Iisus a spus: “Şi eu vă spun vouă: cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.” Roagă-te.

X

Când te duci să te rogi, du-te cu această hotărâre: să nu-ţi prelungeşti rugăciunea numai pentru că te simţi  mângâiat şi nici să  n-o scurtezi pentru că te simţi pustiu.

X

Nu-i spune lui Iisus că doreşti, în rugăciune, doar mângâiere. Dacă îţi acordă aceste mângâieri, mulţumeşte-I. Spune-I însă, întotdeauna, că doreşti stăruinţă în credinţă.

X

Stăruie în rugăciune ! Stăruie, chiar dacă osteneala ta ţi se pare stearpă. Rugăciunea dă întotdeauna roade.

Despre puritate

Sfânta puritate o dăruieşte Dumnezeu când se cere cu umilinţă.

X

Ce frumoasă e sfânta puritate! Dar nu e nici sfântă, nici plăcută lui Dumnezeu, dacă-i lipseşte Dragostea.

X

Mulţi trăiesc ca îngerii în mijlocul lumii.

– Şi tu… de ce nu?

X

Sfinţii nu au fost fiinţe anormale, cazuri interesante, materie de studiu pentru medicii moderni. Au fost şi sunt normali… din carne şi oase ca şi tine. Şi au învins!

X

Pentru a-şi apăra puritatea, Sfântul Francisc din Assisi s-a tăvălit în zăpadă, Sfântul Benedict s-a azvârlit într-un tufiş de mărăcini, Sfântul Bernard s-a aruncat într-un lac îngheţat.

– Tu, ce-ai făcut?

X

Iisus nu se mulţumeşte cu o parte: vrea tot.

X

Nu răsturna rânduiala lucrurilor: dacă Dumnezeu însuşi ţi se dăruieşte, la ce bun această înclinare a ta în primul rând pentru fiinţe?

X

Eşti slab şi de aceea cauţi un punct de sprijin pe pământ.

– Bine; dar ai grijă pentru a nu cădea, ca acest sprijin pe care-l apuci, să nu se transforme într-o greutate care să te târască, sau  într-un lanţ care să te robească.

X

Te zdrobeşte durerea pentru că o primeşti cu laşitate.   Primeşte-o curajos, cu spirit creştin şi o vei preţui ca pe o comoară purificatoare.

Sfaturi pentru perioadele dificile

Nu spune: „Această persoană mă plictiseşte”.

Gândeşte-te: „Această persoană mă sfinţeşte”.

X

Nici un ideal nu devine realitate fără sacrificiu. Leapădă-te de tine însuţi.

X

Mâhnire. Copleşeală. Nu mă miră. E norul de praf ridicat de căderea ta. Dar ajunge! Suflarea harului nu a risipit acest nor? Apoi, mâhnirea ta, dacă nu o înlături, s-ar putea să fie scoarţa orgoliului tău. Te credeai oare, desăvârşit, fără păcat?

X

Nu te descuraja. Te-am văzut luptând,… înfrângerea ta de azi este antrenament pentru victoria definitivă de mâine.

X

Nu lua nici o hotărâre înainte de a o considera în prezenţa lui Dumnezeu.

X

Dacă trebuie să slujeşti pe Dumnezeu cu inteligenţa ta, atunci a studia reprezintă pentru tine o îndatorire foarte serioasă.

X

Nu fii pesimist.

Nu ştii că tot ceea ce se petrece este spre bine?

X

Optimismul tău este urmarea logică a credinţei tale.

X

Ai pierdut ?

– Te rog gândeşte-te mai bine. Noi nu pierdem niciodată.

– Ţi-ai pus toată încrederea în Dumnezeu. Şi pe deasupra, ai întrebuinţat toate mijloacele omeneşti. Şi ai pierdut… Convinge-te de acest adevăr: succesul tău – acum şi în această încercare – era tocmai de a pierde. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu şi reîncepe.

X

Ce ai pierdut? – Tu nu poţi  pierde. Fii convins de aceasta.  Tu n-ai pierdut, ai câştigat o experienţă. Înainte !

X

Recurge la Îngerul tău păzitor în ceasul încercării. El te va apăra împotriva diavolului şi-ţi va da sfinte inspiraţii.

X

Trăirea interioară înseamnă tocmai asta: să începi… şi să reîncepi.

X

Să râzi de ceea ce este de râs. Dispreţuieşte gura lumii. Simte şi vezi pe Dumnezeu în tine însuţi şi în tot ceea ce te înconjoară.

Aşa vei sfârşi prin a dobândi sfânta îndrăzneală de care ai nevoie ca să trăieşti cu adevărata sensibilitate a unui creştin.

X

Şi dacă ai această sfântă îndrăzneală, nu te mai interesează “ce s-a spus” sau “ce se va spune”.

X

Un om nehotărât condamnă din nou pe Iisus la moarte.

X

Nu cere lui Iisus iertare numai pentru păcatele tale. Nu-L iubi numai cu inima ta… iubeşte-L cu toată puterea tuturor inimilor ale tuturor oamenilor care L-au iubit mai mult decât oricine.

X

Nu există altă iubire decât Iubirea de Dumnezeu !

X

Ce puţin lucru este o viaţă pentru a o oferi lui Dumnezeu !

X

Doamne, Dumnezeul meu. Te iubesc, dar învaţă-mă să iubesc!

X

Ştiu cât de mult mă iubeşti, Doamne… şi nu mi-am pierdut minţile!

X

Doamne, dă-mi măsură în toate…, în afară de Iubire!

X

Dacă Iubirea, chiar iubirea omenească, ne mângâie aici atâta, cât de mare va fi mângâierea Iubirii în Ceruri?

X

Nu uita că durerea este piatra de încercare a Iubirii.

X

Te doare lipsa de iubire creştinească a aproapelui pentru tine. Cât trebuie să-l doară pe Dumnezeu lipsa ta de iubire pentru El!

X

Nu critica: dacă nu poţi lăuda, mai bine taci.

X

Constrânge-te de este nevoie, ca să ierţi întotdeauna, din prima clipă, pe acel ce te insultă, oricât de mare ar fi răul sau ofensa care ţi se face, căci mult mai mult ţi-a iertat Dumnezeu.

X

Când te vei dărui lui Dumnezeu nu va exista nici o greutate care să nu poată fi învinsă de optimismul tău.

Bucurie

Dacă lucrurile merg bine, să ne bucurăm binecuvântând pe Dumnezeu care le ajută să înflorească.

Merg prost? Să ne bucurăm, binecuvântând pe Dumnezeu care ne face părtaşi la purtarea Crucii Lui.

X

Nu simţi bucurie? Gândeşte-te atunci: există o piedică între Dumnezeu şi mine.

– Aproape întotdeauna este aşa.

– Bucură-se inima celor ce caută pe Dumnezeu.

Virtuţi

Iisus… tăcea. – Tu de ce vorbeşti: pentru a te mângâia sau pentru a te dezvinovăţi?

– Taci. Găseşte bucurie în ocările ce ţi se aduc: vor fi totdeauna mai puţine decât meriţi!

X

Toate lucrurile de pe această lume nu sunt decât ţărână. Pune-le grămadă sub picioarele tale şi vei fi mai aproape de cer.

X

Te necăjeşti şi te întristezi pentru că te simţi rece şi sterp când te cumineci.

– Spune-mi, când te duci la împărtăşanie te cauţi pe tine însuţi, sau îl cauţi pe Iisus? Dacă te cauţi pe tine, ai motive de întristare…

X

O, Doamne! Pe zi ce trece mă simt mai puţin sigur de mine, dar mai sigur de Tine!

X

Ai încredere în Dumnezeu. El nu pierde nici o bătălie.

X

Bucuria şi pacea – sunt rodul lăsării tale în voia Domnului.

X

Trepte: resemnare în Voinţa lui Dumnezeu, acceptarea Voinţei lui Dumnezeu, iubirea Voinţei lui Dumnezeu.

X

Doamne, dacă aceasta este Voia Ta, fă din sărmanul meu trup, o Cruce.

X

Nimic să nu te lege de acest pământ, afară de dorinţa dumnezeiască de a preamări pe Dumnezeu.

X

Mică este iubirea ta dacă nu simţi îndemnul de a salva toate sufletele. Săracă îţi este iubirea dacă nu arzi de dorinţa de a insufla şi altor apostoli nebunia ta.

Fapte mărunte

Fă tot ce faci, din Iubire. – Şi aşa, totul va fi mare. Chiar fapta măruntă. Stăruinţa în faptele mărunte, din Dragoste, înseamnă Eroism.

X

Vrei, într-adevăr, să fii sfânt? Împlineşte-ţi micile îndatoriri de fiecare clipă: fă ceea ce trebuie şi fii în ceea ce faci.

X

Există oare, mai mare nebunie decât aceea de a împrăştia, cu mâini pline, grâul aurit pe pământ pentru ca de multe ori să putrezească?

Şi totuşi, fără această darnică risipă, n-am avea seceriş.

Fiule: care-ţi este dărnicia?

A fi copil

A fi mic: Îndrăznelile mari sunt întotdeauna ale copiilor. – Cine cere… luna? – Cine nu se uită la primejdii pentru a obţine ceea ce doreşte?

X

Fii copil al lui Dumnezeu şi bărbat în celelalte.

Nu dori să fii mare.

Când un copil se împiedică şi cade, nimeni nu e surprins… iar tatăl lui se grăbeşte să-l ridice. Rămâi copil şi când te vei împiedica, te va ridica mâna Tatălui Ceresc.

X

Rugăciunea voastră să fie bărbătească. A fi copil nu înseamnă a fi dulceag.

X

Ce bine e să fii copil! Când cel ce solicită o favoare e un copil, e de ajuns să spună: eu sunt fiul lui cutare.

Eu sunt… un fiu al lui Dumnezeu.

X

Ai văzut vreodată cum mulţumesc copiii? Imită-i, spunând, cum spun şi ei, lui Iisus, şi la bine şi la rău: “Ce bun eşti! Ce bun…”

X

Iisuse, chiar de ar fi să mor din iubire pentru Tine, niciodată    nu-Ţi voi putea răsplăti harul pe care L-ai risipit pentru a mă face mic.

X

Doamne, dă-ne acea nebunie molipsitoare, cu care să câştigăm pe cei mulţi.

X

Porţi Cruce pe piept?… Bine. Dar… Poartă Crucea pe umerii tăi, în carnea ta, în inteligenţa ta: numai astfel vei fi apostol.

X

Trebuie să fii un “om al lui Dumnezeu”, om de viaţă interioară, om de rugăciune şi de sacrificiu. Apostolatul tău trebuie să fie o revărsare de viaţă “pe dinăuntru”.

Stăruinţă

Oricine poate începe; numai sfinţii stăruiesc!

X

Stăruinţa ta să nu fie urmarea oarbă a primului tău impuls, un fruct al inerţiei: să fie o stăruinţă gândită.

X

Care este secretul stăruinţei? Iubirea. Iubeşte-L şi nu-L vei mai părăsi niciodată.

X

Stăruie. Ca un copil care bate la uşă. Bate… şi bate încă… şi bate tare şi îndelung, fără ruşine. Şi cel ce iese să deschidă înfuriat se îmbunează în faţa nevinovăţiei făpturii inoportune…

Aşa trebuie să fii înaintea lui Dumnezeu!

X

SOAPTELE INIMII – CE AS MAI PUTEA FACE ?

Ce as mai putea face?

Este o intrebare pe care mi-am pus-o intr-un moment de fericire. Eram intr-o perioada de retragere in care meditam mai mult. Intr-una din aceste meditatii inima mea a explodat de bucurie. Totul se topise in zambetul ei impacat. Lacrimi de dor si de fericire inteteau focul inimii mele si ascultam de acum tacut soaptele ei de taina.

Din acest Centru al fiintei mele, sufletul mi s-a inaltat si a sorbit din cupa mereu plina a extazului iubirii.

Cu adevarat, nu mai era nimic de facut.

Dupa aceea perioada, am scris la scurt timp un volum de poezii: „Soaptele Inimii” care a aparut la Editura KAMALA.

Iata primele dintre ele:


CLICK aici:      Ce as mai putea face? – Vraja –  Stare pura

12 MOTIVE PENTRU A POSTI

12 MOTIVE PENTRU CARE ESTE EXCELENT SĂ

INTEGRĂM POSTUL ÎN VIAŢA NOASTRĂ


1. Postul ne ajută să ne reglăm greutatea corporală. Pentru cei supraponderali este o adevărată ocazie de profundă refacere a organismului şi eliminare a substanţelor ce împovărează fiinţa. Pentru cei ce nu reuşesc să se împlinească din punct de vedere corporal, redă atunci când este realizat cu inteligenţă, apetitul, restabileşte asimilaţia şi determină astfel dorita reglare ponderală.

2. Postul ne permite să ne adaptăm mult mai uşor la condiţiile de mediu. Rezistenţa, atât în situaţiile de căldură foarte mare cât şi la temperaturi scăzute este mult îmbunătăţită prin realizarea consecventă a postului; “termostatul” natural este făcut să funcţioneze optim.

3. Postul conferă claritate şi putere minţii. Eficienţa acţiunilor noastre este astfel crescută în mod semnificativ.

4. Postul purifică psihicul şi ne ajută să ne eliberăm de emoţiile negative. Mânia, ura, lăcomia, poftele şi dorinţele inferioare, ataşamentul, gelozia, invidia, frica, slăbiciunea sunt înlocuite gradat de trăiri stenice, bucurie, afectivitate, înţelegere, bunăvoinţă şi detaşare.

5. Postul vindecă. “Punctele slabe” ale organismului nostru, zone perturbate de acumularea substanţelor nocive provenind din alimentaţia greşită, sunt purificate şi întărite. Un mare număr de afecţiuni, manifestate sau în curs de manifestare pot fi ameliorate şi chiar complet vindecate prin post, în acest sens existând nenumărate mărturii ale celor ce au reuşit să transforme cu ajutorul postului boala într-o adevărată “trambulină” pentru transformarea lăuntrică. Postul devine astfel cea mai ieftină, accesibilă şi profundă modalitate de vindecare pe care Natura ne-a pus-o la dispoziţie.

6. Postind putem înţelege că omul mănâncă pentru a trăi şi nu trăieşte pentru a mânca. O perioadă de post ne permite să reevaluăm importanţa unei alimentaţii echilibrate pentru întreaga noastră viaţă.

7. Prin post întregul corp este regenerat. Organele digestive, rinichii, pielea, plămânii, inima şi întregul sistem circulator beneficiază din plin în urma repaosului alimentar care le conferă timpul necesar pentru a-şi reface ritmurile naturale armonioase îmbunătăţindu-şi astfel funcţionarea foarte mult.

8. Postul este un remediu contra îmbătrânirii. S-a constatat în cazul celor ce postesc în mod constant pentru anumite perioade de timp, încetinirea semnificativă a proceselor de degenerare corporală şi a îmbătrânirii. Trupul îşi menţine astfel supleţea şi întregul sistem nervos este menţinut într-o stare foarte bună de funcţionare până la vârste înaintate.

9. Postul ne apropie de aspectele profunde ale fiinţei noastre. Fiinţele spirituale, sfinţii şi înţelepţii din toate timpurile au postit, considerând aceasta ca o modalitate necesară care împreună cu aspiraţia intensă spre Dumnezeu ajută la regăsirea în propria fiinţă a luminii spirituale esenţiale. În perioada postului cei care aspiră către Dumnezeu descoperă cu uimire şi încântare un nou mod de hrănire, sublimă, prin energiile pure şi armonioase ale Naturii.

10. Postul poate fi realizat de oricine – cu condiţia să fie în mod înţelept adaptat necesităţilor şi disponibilităţilor individuale. O zi de post pe săptămână este în majoritatea cazurilor uşor de realizat şi profund benefică.

11. Postul ne conferă timp liber – putem descoperi astfel că timpul acordat altfel procurării şi preparării hranei devine disponibil pe întreaga perioadă a postului, permiţându-ne să realizăm activităţi la care aspiram poate de mult timp.

12. Postul amplifică voinţa, fermitatea interioară şi bucuria de a trăi. Imaginea comună formată despre post este aceea a fiinţei care respinge cu îndârjire hrana, printr-un uriaş efort al voinţei, care îi aspreşte şi “usucă” fiinţa. Cu toate acestea, postind în mod înţelept putem descoperi, din contră, o mai mare savoare, satisfacţie şi bucurie în întreaga noastră viaţă.

POSTUL COMPLET DE O ZI

Timp de şase zile hrăniţi-vă trupul cu darurile Naturii, dar în a şaptea zi sfinţiţi-vă trupul pentru Tatăl vostru divin Ceresc. Şi în a şaptea zi nu mâncaţi mâncare pământească, ci trăiţi numai din cuvintele şi gândurile lui Dumnezeu. Şi fiţi toată ziua cu îngerii Domnului, în Împărăţia Tatălui Ceresc. În această a şaptea zi, lăsaţi îngerii lui Dumnezeu să clădească Împărăţia divină a Cerurilor în trupul vostru, aşa cum voi munciţi şase zile în Împărăţia Mamei Divine a Naturii. În timpul celei de a şaptea zile, nu lăsaţi deloc mâncarea să tulbure munca îngerilor în trupul vostru, ci beţi numai apă curată, iar Dumnezeu vă va da viaţă lungă şi fericită pe pământ şi veţi ajunge să aveţi viaţă lungă în Împărăţia Cerurilor.”                      Evanghelia Păcii după Ioan

Majoritatea oamenilor au credinţa greşită şi chiar absurdă, că dacă omit o masă li se va petrece ceva foarte rău. Ei uită că în organismul lor sunt depozitate rezerve pentru cazuri de nevoie şi că acestea ar putea să le întreţină viaţa fără hrană din afară pe toată durata unei boli obişnuite. Unii cercetători renumiţi afirmă chiar, în urma studiilor efectuate, că omul are posibilitatea de a rezista fără hrană până la 100 de zile. Sunt nenumărate exemplele celor care au ţinut post negru timp de 40 de zile, pentru a se vindeca astfel de boli foarte grave sau pentru a se apropia de Dumnezeu. Chiar şi atunci când este pură, hrana lasă în organism unele reziduuri şi de aceea se recomandă să fie practicat periodic repausul alimentar complet sau altfel spus postul negru, în care nu se mănâncă nimic şi se bea doar apă, un anumit interval de timp – 24 de ore de exemplu – ceea ce are ca efect purificarea eficientă a întregii noastre fiinţe. În majoritatea cazurilor, frecvenţa optimă cu care trebuie practicat postul negru este o dată pe săptămână. În funcţie de tipul constituţional pot să existe însă anumite variaţii. În general, o persoană cu o  constituţie şi armonioasă din punct de vedere corporal, poate să ţină chiar şi 2-3 zile de post complet pe săptămână, continuu sau cu pauze; unei persoane active si energice se indică numai 1-2 zile de post, iar unei fiinţe cu o constitutie mai „fragila”, nu i se recomandă mai mult de o zi de post săptămânal (cu condiţia să bea suficientă apă).

Este deci foarte bine ca în mod regulat să fie ţinută o zi de post, prin abţinerea de la orice fel de hrană (cu excepţia apei simple, din care este bine să bem cam 1,5 l în ziua respectivă) timp de o zi (24 de ore). În postul creştin, se mănâncă în general la apusul soarelui, dar în postul complet abţinerea de la hrană se face până a doua zi dimineaţă. Acest principiu este recomandat de toate terapiile, cu rezultate deosebite. Zilele de post au rol de punere în repaus a întregului tub digestiv, de eliminare a reziduurilor metabolice şi de purificare a întregii noastre fiinţe.

DESPRE VIRTUTILE POSTULUI

POSTUL COMPLET

– O străveche modalitate de transformare a fiinţei –

POSTUL COMPLET (NEGRU)

Postul este medicament. Şi dacă medicamentul este de mii de ori folositor, adeseori se face inutil sau chiar păgubitor datorită lipsei de experienţă a celui care îl foloseşte. Trebuie să ştim şi timpul în care îl folosim, şi cantitatea medicamentului, şi natura trupului acelora care îl vor primi, şi anotimpul anului, şi dieta corespunzătoare şi multe altele, dintre care, dacă omitem ceva, aceasta strică pe toate celelalte.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Terapia prin post – o practică veche de peste o mie de ani la români

Tipurile de post cunoscute de religia creştin-ortodoxă sunt destul de numeroase şi sunt o expresie a unei înalte cunoaşteri a necesităţilor umane. Există o gradare evidentă a lor; astfel, se începe cu cea mai uşoară formă şi se ajunge la cea mai dificilă. Trecând în revistă formele de post, putem distinge 7 nivele:

  1. hrană fără carne

  2. hrană fără carne, lactate şi ouă

  3. hrană fără carne, lactate, ouă şi untdelemn

  4. hrană constituită din pâine şi apă

  5. fără nici un fel de hrană şi cu apă timp de o zi

  6. fără nici un fel de hrană şi fără apă timp de o zi

  7. fără nici un fel de hrană, dar cu apă timp de mai multe zile (până la 40 de zile sau chiar mai mult) .

Aceste forme de post, dintre care unele pot părea dure pentru omul contemporan, au fost ţinute secole de-a rândul de marea majoritate a românilor creştin-ortodocşi. Izvoare autohtone şi occidentale menţionează chiar neobişnuita rigurozitate cu care ţineau postul oamenii din popor.

Aceste forme de post sunt într-un acord perfect cu regimurile naturiste recomandate în medicina actuală. Sunt cunoscute tot mai multe cazuri de oameni care s-au vindecat de boli grele (şi cel mai bun exemplu este cancerul) prin alimentaţie compusă exclusiv din legume şi fructe crude, sau chiar prin post negru (cu apă distilată), uneori de o durată neobişnuit de lungă (până la 40 – 60 de zile).

În general, postul este conceput ca o alimentaţie din care a fost exclusă carnea sau produsele de origine animală. Din acest punct de vedere, posturile creştine sunt inspirat structurate anual. Astfel, după o iarnă în care se presupune că fiinţa umană s-a alimentat preponderent cu carne şi produse în carne, urmează Postul Paştelui (Păresimile sau Postul Mare, care începe cu şapte săptămâni înainte de Paşti), prin care se urmăreşte un dublu scop: pe de o parte, pregătirea spirituală adecvată pentru marea sărbătoare creştină care urmează, iar pe de altă parte, purificarea structurii fizice şi bioenergetice a omului, ieşit oarecum “încărcat” şi obosit după modul de alimentare din timpul iernii, slăbit şi nepregătit în faţa noilor forţe ale primăverii. Este precum o renaştere la o condiţie mai pură, aşa cum natura renaşte la viaţa noului anotimp. În timpul verii sunt rânduite două posturi: cel al Sfinţilor Apostoli (sau Postul Sânpetrului) şi Postul Adormirii Maicii Domnului (sau Postul Sfintei Maria, 1-14 august). Aceste perioade de post ajută la echilibrarea organismului pe timpul verii, în care o alimentaţie vegetariană este cea mai potrivită. În sfârşit, Postul Crăciunului, 15 noiembrie – 24 decembrie, pregăteşte fiinţa umană pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului, purificându-l înainte de perioada mai grea a iernii.

Este important de menţionat că sfinţii părinţi afirmă că de la formele mai dure de post sunt excluşi “cei slabi şi lipsiţi de putere”. Astfel, trebuie avută în vedere constituţia naturală a fiecăruia, iar postul să fie ţinut în limitele posibilităţilor fiecăruia, atât fizice, cât şi psihice. Oricine poate adopta o dietă lacto-vegetariană, chiar toată viaţa, însă mai puţini îşi pot permite un post cu apă şi pâine de 10 zile sau un post negru de 40 zile.

Ne propunem în continuare să detaliem caracteristicile postului complet, ţinut doar cu apă. Principala lui acţiune este cea de purificare, de odihnă a anumitor organe din corp, de facilitare a unor procese şi schimburi interne, fiind, de asemenea, lipsit de orice adaosuri sau constituienţi exteriori, deci perfect natural. Deoarece mulţi oameni ţin asemenea zile de post total, numai cu apă, în scop curativ sau spiritual, vom prezenta în continuare câteva din tainele acestuia.

Despre scopul postului complet

Scopul postului, în tradiţiile spirituale străvechi, dar şi în medicină, este armonizarea fiinţei umane din punct de vedere fizic, psihic, mental şi spiritual. El nu are în nici un caz rolul de a lipsi de cele necesare organismul şi nici de a chinui psihicul cu dorinţe nesatisfăcute. Postul constituie un act firesc, natural, care necesită o treaptă superioară de înţelegere şi conştientizare a propriei fiinţe. Iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog în acest sens:

Într-adevăr, postul, acest doctor al sufletelor noastre, are puterea, la unii, să reprime înfierbântările trupului, la unii să domolească mânia, la alţii să alunge somnul, la unii să stimuleze dorinţa pentru fapta bună, în altă parte să curăţească mintea şi să-l elibereze pe om de gândurile viclene, în altă parte să domesticească limba cea neîmblânzită şi să o împiedice să spună cuvinte fără de folos şi rele. Altora le acoperă în chip nevăzut ochii şi nu-i lasă să se rotească încoace şi încolo, ci face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească păcatele şi lipsurile sale”.

Valenţele terapeutice ale postului complet

Postul negru este unul din tratamentele cele mai vechi şi mai eficiente din câte există. El înseamnă în primul rând curăţire, purificare. S-a observat de mult, prin experienţă, că un post mai îndelungat depăşeşte ca putere de vindecare toate celelalte procedee cunoscute. Cine are temperatură, are aproape automat tendinţa de a posti şi de a consuma lichide. Postul negru purifică chiar mai repede şi mai radical decât crudităţile. Prin post pot fi evitate de multe ori chiar operaţiile chirurgicale. Din păcate, medicii nu amintesc pacienţilor lor nimic despre post, fie din ignoranţă, fie din motive materiale. Aceasta cu toate că postul negru este recomandat şi de medicina alopată sub numele de “repaus alimentar total” pentru dezintoxicare, pentru a da răgaz organismului să se refacă. Postul este recomandat şi în cazul bolilor infecţioase în fazele acute, deoarece energiile organismului, nemaifiind orientate către procesul de digestie (care canalizează o mare parte din acestea) sunt folosite în procesul de apărare contra microorganismelor.

Iată părerea dr. Ernst Schneider despre postul complet în procesul vindecării: “Cura de post este măsura cea mai drastică. Dar şi cea mai eficace în orice boală. (…) Postul terapeutic curăţă nu numai zgura corporală, ci şi pe cea spirituală, sufletească”.

Posturile alimentare terapeutice, de scurtă durată, efectuate în scopul purificării organismului sau în scop preventiv, sau mai îndelungate, efectuate în scop curativ, sunt extrem de utile ca ajutătoare ale altor metode terapeutice naturiste. Utilizarea în scop curativ a postului complet cuprinde un spectru foarte vast de boli. El poate fi aplicat practic în orice stadiu de evoluţie al bolii, rezultatele variind în funcţie caracteristicile individuale ale pacientului, de credinţa acestuia, precum şi de tipul şi durata postului.

Fiecare bolnav, înainte de a se hotărî să ţină un post de lungă durată, chiar dacă a mai experimentat anterior altele pe perioade mai scurte, trebuie să fie bine edificat în privinţa modului de desfăşurare al acestuia, să cunoască eventualele reacţii ce s-ar putea produce în timpul postului, modul în care el poate fi întrerupt şi comportarea în perioada imediat următoare, de la reînceperea alimentaţiei până la reintrarea în normal. Este bine să fie menţinută legătura cu un medic naturist sau o persoană cu experienţă în ţinerea posturilor.

În unele cazuri se recomandă, în scopul grăbirii procesului de vindecare, înlocuirea apei cu ceaiuri medicinale, cu anumite sucuri de legume şi fructe, cu zeamă de legume, în funcţie de natura bolii şi caracteristicile pacientului.

În general, durata posturilor complete în vindecarea bolilor grave este mare, putând ajunge până la 45-60 de zile. În mod obişnuit, nu sunt necesare repetări ale postului, cu condiţia folosirii unei alimentaţii corespunzătoare în perioada de stingere a postului şi a eliminării greşelilor care au condus la instalarea bolii tratate. De multe ori, adevărata vindecare apare abia în perioada de stingere. La noi în ţară, posturile recomandate de dl. Valeriu Popa au dat rezultate foarte bune în numeroase cazuri de boli grave.

În mod curent, la aceste posturi se recomandă şi folosirea unor procedee auxiliare: clismele, purgativele naturale, automasajul, reflexologia, băile de soare, de apă sau aer, homeopatia, procedeele pentru curăţarea limbii, a gurii, a pielii. Pentru amplificarea procesului de purificare se recomandă realizarea în mod regulat a procedeului eliminării acumulărilor nocive prin vomă terapeutică (Vamana Dhauti, procedeu descris în anexă).

Importanţa spirituală a postului complet

Postul stimulează intuiţia, atât cea referitoare la lumea înconjurătoare, cât şi cea interioară, presimţirea şi viziunea. Acesta este motivul cel mai adânc pentru care religiile au recomandat postul” (Dr. Hfun)

Înţelepţii recomandă tuturor fiinţelor o zi de post complet pe săptămână pentru “a-şi limpezi mintea şi emoţiile”. Postul era frecvent întâlnit în trecut la conducătorii diferitelor popoare. Aceştia aveau asemenea zile de post complet şi de reculegere, în care se puteau concentra cel mai uşor asupra procesului de auto-desăvârşire. În Evul Mediu, unii cavaleri posteau înaintea luptei pentru a-şi purifica spiritul. În satele din România, exista obiceiul ca mirii să postească şi să reflecteze asupra propriei existenţe cu o zi înainte de cununie.

„Aşa poţi să-ţi supui simţurile. Aşa ţi se trezeşte mintea. Aşa se îmblânzesc patimile trupului. Aşa vin gânduri blânde, înalte şi subtile. Aşa vin mişcări luminoase în minte. Aşa vine sârguinţa spre lucrarea virtuţii. Aşa izvorăsc lacrimi de dor şi aducerea aminte de moarte. Aşa se curăţă şi înţelepciunea, şi se depărtează de orice nălucire care ispiteşte mintea. Aşa primeşte omul o vedere pătrunzătoare, chiar pentru lucruri depărtate. Aşa primeşte şi înţelegerea cea mai adâncă a tainelor pe care le cuprinde mintea prin puterea cuvintelor celor dumnezeieşti, şi mişcările cele lăuntrice, care se pornesc de la suflet, şi puterea de a desluşi şi de a deosebi puterile sfinte de puterile cele duhovniceşti, şi vedeniile adevărate de nălucirile zadarnice. Aşa se taie lenevirea şi negrija. Aşa vine şi flacăra râvnei, care calcă peste orice primejdie şi trece prin orice îngrozire. Aşa vine adevărata libertate a omului şi bucuria sufletului” (Sfântul Isaac Sirul)

Raţiunile postului sunt totuşi mult mai profunde decât par la prima vedere. Omul îşi atrage nenorocirile asupra sa din cauza încălcării conştiente sau nu a legilor universale ale firii. Fiecare greşeală pe care am făcut-o şi-a lăsat urma în noi, sub forma aşa numitelor păcate – reziduuri destinice (sau, cum sunt cunoscute în tradiţia orientală, karma-ice). Postind, aceste impurităţi se elimină gradat şi lumina lăuntrică se va manifesta din ce în ce mai pregnant în noi. Astfel vom deveni mult mai uşori şi mai fericiţi. Din acest motiv, toate căile spirituale autentice recomandă unanim postul alimentar.

Într-un pasaj dintr-un text apocrif – “Evanghelia Păcii după discipolul Ioan” Iisus afirma:

Vă spun cu adevărat, mari şi multe sunt păcatele voastre, mulţi ani v-aţi supus farmecelor Satanei, aţi fost lacomi, beţivi şi desfrânaţi, şi tocmai de aceea datoriile voastre trecute s-au înmulţit. Şi acum trebuie să le plătiţi şi plata este foarte grea. De aceea, nu fiţi deja nerăbdători, după a treia zi (de post n.n.), ca fiul risipitor, ci aşteptaţi răbdători şi umili a şaptea zi, care este sfinţită de Dumnezeu şi apoi mergeţi cu inima umilă şi supusă în faţa Tatălui divin Ceresc, pentru ca El, în imensa Lui compasiune, să vă ierte toate păcatele şi toate datoriile trecute. Tatăl Ceresc vă iubeşte nesfârşit de mult, pentru că, iată, acum El vă dă voie să plătiţi în numai şapte zile datoriile a şapte ani. .Aceia care datorează păcatele şi bolile a şapte ani, dar plătesc cinstit şi stăruiesc până în a şaptea zi, le va ierta Tatăl nostru divin Ceresc toate datoriile tuturor celor şapte ani”

Postul este, aşadar, o modalitate foarte simplă şi la îndemâna fiecăruia dintre noi, de a redeveni uşori şi luminoşi, de a ne redobândi sau a ne păstra puritatea şi libertatea. Ca urmare a abţinerii de la hrana fizică, vom putea mai apoi să ne abţinem cu uşurinţă şi de la sentimente şi gânduri negative. În loc să vrem să absorbim, să înghiţim, să acumulăm, să luăm cu lăcomie prea mult din toate, învăţăm astfel să renunţăm şi să fim detaşaţi, pentru că înţelegem că exact această tendinţă instinctuală şi permanentă de a acumula este în realitate faptul care ne împiedică să fim cu adevărat fericiţi şi mulţumiţi.

Postul complet creează o „stare de realitate non-comună” (folosind cuvintele lui C. Castaneda), care generează un fel de viziune nouă, reală asupra ta însuţi şi o adevărată deschidere asupra realităţii înconjurătoare. Căci faptul de a te strădui să nu cedezi tentaţiei de a mânca şi abstinenţa însăşi aduc o stare de vigilenţă, de atenţie. În timpul postului se amplifică voinţa, devenim conştienţi de impurităţile care se elimină, cu alte cuvinte apare un nivel superior de conştiinţă.

În lume au existat aproape întotdeauna fiinţe al căror rol a fost tocmai acela de a arăta că omul nu depinde la modul fundamental de hrană ci el este înainte de toate spirit, scânteie din Dumnezeu Tatăl.

PUTEREA VOINTEI IN PROCESUL VINDECARII

PUTEREA VOINŢEI ÎN PROCESUL VINDECĂRII

Deşi există vindecări excepţionale, adevărate minuni petrecute în momente disperate, există încă mulţi oameni care nu şi-au găsit alinare, oameni care suferă, care mor. Oare să le fi fost inaccesibile plantele şi remediile potrivite, ori poate în cazul lor nu se potriveşte terapia naturală? Sunt şi foarte mulţi oameni care au încercat nu una, ci zeci de terapii şi procedee. Ce a lipsit sau lipseşte în cazul lor? Răspunsurile la această întrebare pot fi mai multe: a lipsit tenacitatea, răbdarea, forţa interioară… Aceste calităţi, care ţin de sfera voinţei, au o influenţă copleşitoare în procesul vindecării şi îşi pot găsi deplina încununare prin puterea credinţei în Dumnezeu.

Ce este voinţa?

Ea este un gând sau o idee, o emoţie, o energie invizibilă şi nemăsurabilă cu aparatele ştiinţei; o aptitudine umană, o trăsătură de caracter, o parte constituentă a psihicului. Voinţa este toate aceste lucruri şi mai mult decât atât. Ea este o tainică forţă interioară, trezită mai mult la unii oameni, la alţii latentă, care adună şi orientează gândurile şi emoţiile, transformând intenţia în acţiune şi dorinţa în realitate. Cel mai simplu mod însă de a afla ce este voinţa este chiar trăirea ei intensă şi lucidă. De fapt, chiar şi cea mai insignifiantă acţiune a noastră se face prin mijlocirea voinţei. Iar succesul sau insuccesul nostru, dezamăgirea sau mulţumirea noastră depind de cantitatea şi de calitatea voinţei.

Voinţa şi vindecarea

Nyoichi Sakurazawa era un bărbat cu o constituţie nu foarte robustă, chiar subţire şi uscăţivă, care-şi dedicase viaţa ajutorării celor aflaţi în suferinţă. Se afla undeva la tropice pentru a-i ajuta pe băştinaşii bolnavi, când s-a îmbolnăvit el însuşi subit de o cumplită boală infecţioasă tropicală care era mortală în… 100% din cazuri.

În acea vreme, în jurul anilor ‘30 nu fuseseră descoperite medicamentele antiinfecţioase moderne, iar o intervenţie medicală era imposibilă. Atunci, el s-a hotărât să ţină un post negru de foarte lungă durată care să-l scoată pur şi simplu din starea de boală, printr-un fel de şoc generat de voinţă. El şi-a concentrat toate resursele pentru a ţine acest post terapeutic şi chiar s-a auto-sugestionat că acesta va fi eficient. Rezultatul: Nyoti Sakuruzawa s-a salvat de la moarte după aproape 100 de zile de post, iar apoi a răspândit în Europa, America şi Asia o metodă de vindecare care a avut un succes extraordinar: MEDICINA MACROBIOTICĂ. El şi-a luat pseudonimul de George Ohsawa şi chiar şi astăzi, la decenii după moartea sa la o vârstă respectabilă, milioane de oameni se vindecă prin metodele sale. Cazul său ilustrează foarte bine puterea voinţei în procesul vindecării.

Aceeaşi voinţă uriaşă au angrenat-o sutele de pacienţi ai regretatului Valeriu Popa care au ţinut posturi negre cu apă distilată de 20, 40 sau 60 de zile vindecându-se de cancer, scleroză în plăci, ciroză ori de psihoze grave. Fără această putere a voinţei, consecvenţa în tratament, trecerea peste probele de foc ale vindecării (mai ales în cazurile bolilor grave) este practic imposibilă. Fiecare terapie îşi are testul său, care poate fi trecut numai prin angrenarea voinţei, iar boala se arată a fi răul necesar pentru ca oamenii să-şi descopere această extraordinară potenţialitate care se află cel mai adese ascunsă în ei: energia volitivă.

Cheia succesului nostru

Dacă însă bolile, mai ales cele grave, sunt un mijloc extrem dat oamenilor pentru a-şi trezi această calitate şi de a se apropia astfel de desăvârşire, viaţa pune la dispoziţie – chiar dacă rareori ne dăm seama de acest lucru – şi alte mijloace în acest scop. Este bine cunoscut faptul că persoanele care au obţinut succesul în domeniul profesional, social, familial etc. au dat dovadă de o mare putere a voinţei. Aceasta în timp ce copleşitoarea majoritate a dezamăgiţilor, a săracilor (în accepţia largă a cuvântului, nu cea care se referă strict la bunuri materiale) sau a nevolnicilor acestei lumi se confruntă cu un deficit clar de voinţă.

Există persoane cu un intelect ceva mai rudimentar, lipsite de cultură, chiar de cunoştinţe intelectuale elementare, dar care reuşesc în viaţă într-un mod aparent inexplicabil, provocând adesea frustrarea intelectualilor care nu înţeleg de unde apare succesul în aceste cazuri care nu sunt puţine la număr. În afară de inteligenţa discursivă, erudită, există însă voinţa care dă fiinţei umane putere de muncă, de acţiune, de concentrare şi chiar de îndurare, fapt care asigură succesul. Să vedem în continuare cum pot fi individualizaţi oamenii în funcţie de această trezire a puterii voinţei.

Tipologiile psihice umane

Dacă privim în jurul nostru, vom vedea că la persoane diferite voinţa este trezită în grade mult diferite. Fireşte, voinţa nu este singura calitate umană care merită să fie asimilată, nici cea mai înaltă, dar este cea care ajută fiinţa umană să facă primii paşi în procesul de vindecare sau de depăşire a unei condiţii inferioare, limitatoare. Conform psihologiei clasice, există două categorii de fiinţe care posedă o voinţă înnăscută: tipul coleric şi cel sangvin, şi două categorii de oameni care nu au o putere a voinţei atât de puternic activată în mod spontan: tipul flegmatic şi cel melancolic. Astfel, colericul este prin excelenţă tipologia expansivă şi impulsivă, care tinde să se impună dur. Pentru el, voinţa, chiar dacă perturbată, este o a doua natură, nu poate concepe viaţa fără manifestarea acesteia. Sangvinul este caracterizat prin apetit de viaţă şi voinţă, dar şi de ceva mai mult autocontrol. Autocontrolul este mai accesibil pentru acest tip şi pentru că voinţa nu este la fel de puternică ca la coleric, iar el ştie să şi-o canalizeze, spre deosebire de coleric care are tendinţa de a-şi risipi resursele. Pe de altă parte, flegmaticul are ca notă dominantă comoditatea şi gândirea lucidă şi rece. La el voinţa se manifestă doar în cazul în care caută cu fervoare împlinirea unor avantaje personale. În cele din urmă, melancolicii sunt cei cărora le este cel mai greu să îşi manifeste şi potenţeze voinţa. De obicei, ei renunţă înainte de a atinge anumite rezultate. Ei trebuie mai întâi să îşi dezvolte încrederea în sine şi bucuria de a trăi.

Această clasificare a tipologiilor psihologice este departe de a fi perfectă, dar deja ne ajută să observăm cât de diferiţi sunt oamenii din punctul de vedere al activării voinţei.

Voinţa semnelor zodiacale de foc

Privind lucrurile din punctul de vedere al astrologiei, se poate observa că cei născuţi în zodii de foc au în mod spontan o voinţă mult mai bine activată şi mai puternică. Acestea sunt zodiile de foc: Berbec, Leu, Săgetător. Nativii acestor zodii au ca notă dominantă puterea de afirmare, căldura, expansivitatea şi extrovertirea, dând dovadă uneori de o putere ieşită din comun. Impetuozitatea lor se corelează foarte bine cu starea de “fierbinte” pe care o manifestă în toate planurile: sentimental, psihic, mental. Principala lor caracteristică este voinţa pe care nu ezită să şi-o folosească din plin şi în orice situaţie. Însă simplul fapt de a aparţine unei astfel de zodii nu este o condiţie suficientă pentru o dinamizare excelentă a voinţei, dar se poate constata în majoritatea cazurilor faptul că nota psihologică dominantă la aceste fiinţe este legată de voinţă.

Plasarea unei fiinţe sau mai ales a unui grup de fiinţe – indiferent de rasă – într-un mediu în care există o activare mai puternică a voinţei va duce într-un timp relativ scurt la o amplificare a voinţei în persoanele respective. Din această ultimă consideraţie rezultă un element extrem de important: voinţa – deşi poate fi o calitate înnăscută – este prin excelenţă o facultate care poate fi asimilată şi amplificată extraordinar de mult. În acelaşi context, putem remarca şi reversul acestei situaţii, faptul că printr-un stil de viaţă pervertit şi prin felurite abuzuri, voinţa poate fi foarte mult slăbită sau poate fi atât de mult perturbată, încât să subjuge fiinţa umană care ajunge sclava propriilor idei şi impresii pe care le susţine cu fanatism.

Cunoscând importanţa vitală a voinţei în procesul vindecării fiinţei umane, precum şi pentru dobândirea împlinirii şi fericirii, ştiind de asemenea faptul că voinţa poate fi amplificată sau diminuată, ne putem întreba care este structura din fiinţa umană care guvernează voinţa.

O explicaţie profundă în lumina sistemelor spirituale orientale

Un exemplu foarte bun de activare a voinţei este întâlnit la practicanţii autentici de arte marţiale (karate-do, aiki-do, judo etc.), care se disting prin uriaşa capacitate de concentrare şi de efort, prin auto-disciplină, tenacitate, calm, impetuozitate şi viteză. Toate sistemele de arte marţiale japoneze şi chineze se bazează pe activarea unui centru subtil de forţă al voinţei, situat la două degete sub ombilic şi cunoscut sub denumirea tradiţională de Hara. De fapt, antrenamentele, adesea foarte dure, nu urmăresc atât întărirea muşchilor sau dezvoltarea unor reflexe condiţionate, cât dezvoltarea acestui centru nervos şi bioenergetic, care răspunde de toate procesele din sfera voinţei.

Din păcate în prezent există foarte puţine şcoli de arte marţiale care respectă preceptele tradiţionale, având ca ţel transformarea spirituală. De aceea în cele mai numeroase cazuri se propagă chiar violenţa, fapt care duce la perturbări ale centrului subtil energetic Hara.

Fiinţele care şi-au energizat extraordinar de mult acest centru de forţă pot fi capabile chiar de performanţe ce sunt considerate paranormale: imunitate la durere, capacitatea de a rezista unor temperaturi de sute de grade fără a suferi sau a prezenta leziuni cutanate, mărire a capacităţii de efort mult peste limitele cunoscute de medicina sportivă etc. Realitatea acestui centru energetic poate fi simţită în mod direct şi rapid punând degetul inelar şi mijlociu la cca. 2 lăţimi de deget sub ombilic şi expirând cu forţă simultan cu emisia sunetului “H”. Acest exerciţiu simplu de dinamizare şi conştientizare a acestui centru energetic poate fi revelator chiar şi pentru un neiniţiat în artele marţiale.

Dar cea mai bună şi mai completă descriere a acestui centru energetic nu provine din artele marţiale (unde accentul cade pe dinamizarea lui), ci din sistemul oriental Hatha Yoga. În yoga, acest centru are aceeaşi localizare ca şi în artele marţiale, denumirea sa sanscrită fiind Manipura Chakra. El este figurat sub forma unei flori de lotus cu 10 petale. Fiecare petală semnifică un anumit aspect legat de acest centru energetic, care induce în planul trăirii stări de forţă, de hotărâre, tenacitate, perseverenţă, demnitate, dorinţă de acţiune. Atunci când este armonios activat, el conferă fiinţei umane calităţi excepţionale cum ar fi calmul profund şi credinţa, aceasta din urmă fiind o veritabilă temelie a transformării şi a evoluţiei fiinţei umane. În schimb, perturbarea lui Manipura Chakra face ca persoana în cauză să devină iritabilă, impulsivă, fanatică, agresivă, generând tendinţe malefice, cum ar fi aceea de a-i subjuga, manipula şi folosi pe ceilalţi.

Trezirea voinţei este esenţială

Oricum am numi acest focar subtil: Manipura Chakra, Hara sau pur şi simplu centrul voinţei, dinamizarea sa este esenţială pentru fiinţele umane angrenate într-un proces de (auto-)vindecare sau de transformare lăuntrică. Fie că recunoaştem sau nu, existenţa acestui focar în fiinţa noastră, trezirea voinţei este legată indisolubil de el, fiind însă mult mai rapidă în măsura în care începem să devenim conştienţi de existenţa sa. Atunci când acest centru nu este suficient de puternic sau de armonios activat apare îndoiala, tendinţa de delăsare, inconsecvenţa, ezitarea – stări extrem de nefaste mai ales la fiinţele umane care luptă cu bolile grave sau cu situaţii de viaţă dificile. Pe măsură însă ce acest centru se trezeşte, apare coerenţa şi puterea de acţiune, precum şi credinţa asociată unei destinderi psihice extrem de benefice şi profunde.

Trezirea acestui centru de forţă se poate produce prin exerciţii specifice de yoga sau de arte marţiale, pur şi simplu prin acţiune ori prin forme de antrenament care urmăresc efectiv schimbarea impregnărilor psiho-emoţionale.

În cele ce urmează vă prezint câteva exerciţii pentru trezirea şi amplificarea voinţei.

Trei exerciţii practice pentru dezvoltarea voinţei

1. Dinamizarea voinţei prin folosirea autosugestiei pozitive

Un prim exerciţiu simplu este cel al folosirii ideilor forţă benefice prin dezvoltarea autosugestiei. Acest gen de exerciţiu apelează la resursele uriaşe ce există în fiinţa noastră, la nivelul subconştientului, şi are darul de a modifica treptat obişnuinţa negativă de a ne considera mai mereu lipsiţi de resurse, slabi şi inconsecvenţi sau în imposibilitatea de a realiza anumite acţiuni. Realizând zilnic acest exerciţiu extrem de simplu şi de eficient vom constata că felul în care ne orientăm în mod obişnuit gândirea poate fi transformat dintr-un factor de blocare şi insucces, în cea mai valoroasă şi inepuizabilă sursă de reuşită.

Astfel, când doriţi să eliminaţi stările de nelinişte, de slăbiciune sau să menţineţi o atitudine senină, respiraţi profund şi repetaţi în gând o sugestie de genul: “Sunt calm şi liniştit”, “Voinţa mea este puternică, ceea ce îmi permite să rezist cu calm acestei situaţii” sau “Voinţa şi perseverenţa mea mă ajută să reuşesc”. Formularea în sine nu are prea mare importanţă, ci trebuie doar să fie clară, fermă şi pozitivă, plină de încredere. Adăugând la acest exerciţiu şi obişnuinţa de a controla prin raţiune impresiile de orice natură, veţi descoperi că o mare parte din grijile şi frământările voastre se vor reduce, veţi constata că cea mai mare parte dintre ele sunt inutile şi vă veţi simţi, cu fiecare zi ce trece, mai puţin vulnerabil la acţiunea lor.

Pentru un maxim de eficienţă, este recomandat ca acest exerciţiu să fie realizat zilnic, ori de câte ori avem timp, chiar şi mergând pe stradă, sau în timpul liber. Repetarea sugestiei nu trebuie să fie mecanică, ci să fie însoţită întotdeauna de o stare adecvată de voinţă, forţă lăuntrică şi participare emoţională. Această repetare a sugestiei este esenţială pentru ca ea să devină din ce în ce mai eficientă, astfel că după doar 1-2 săptămâni de practică constantă vom putea constata deja că simpla reamintire a sugestiei atrage după sine instalarea unei stări de forţă lăuntrică de excepţie, chiar şi atunci când suntem în situaţii dificile sau aparent de netrecut. Putem chiar să stabilim un interval zilnic de 10-15 minute în care, stând în picioare, ţinând corpul drept şi ochii închişi, într-o atitudine plină de curaj şi forţă, inspirând profund şi cu un sentiment de putere lăuntrică, rostim mental de mai multe ori sugestia pozitivă aleasă, impregnându-ne întreaga fiinţă de sentimentul reuşitei, de elan şi credinţă.

Recomandările acestui exerciţiu

Metoda este utilă tuturor celor ce doresc să îşi amplifice voinţa, în special celor care constată că manifestă adesea tendinţe depresive, gânduri sumbre necontrolate, celor ce se simt incapabili să depăşească situaţia de tulburare sau boală în care se află, celor pesimişti, celor ce s-au obişnuit să fie “ghinionişti”. Rezultate excelente se obţin în cazul celor ce suferă de tulburări psiho-emoţionale, sau în cazul bolilor grave, chiar cu imobilizare la pat, unde orientarea minţii reprezintă chiar mai mult decât în alte cazuri una dintre pârghiile principale de vindecare şi de luptă cu boala. Există numeroase cazuri de revenire şi vindecare deplină prin intermediul forţei sugestiei pozitive.

Aceste exerciţii simple, ce pot fi realizate de oricine, necesită chiar de la început să pornim de la existenţa unui minim de bunăvoinţă şi de perseverenţă. Vom constata că pe măsura practicării lor, capacitatea noastră de acţiune se măreşte treptat, simultan cu consecvenţa şi încrederea în sine.

2. Exerciţiu de focalizare şi stabilitate a privirii

Această metodă simplă presupune să citiţi zilnic câte o pagină de carte fără să clipiţi absolut deloc. Chiar dacă o să pară ceva mai greu de realizat la început, acest exerciţiu este de natură să ne ajute să controlăm prin intermediul voinţei reacţiile automate ale organismului. Clipitul este o funcţie care, deşi se desfăşoară automat, poate fi în acelaşi timp controlată. Depăşirea conştientă a acestui automatism este o metodă de antrenare a voinţei foarte uşor de aplicat oricând şi complet lipsită de pericole.

Acest exerciţiu va face ca ochii să devină de o expresivitate intensă, fascinanţi, clari, strălucitori, ducând şi la accentuarea conturului pleoapelor. O astfel de privire antrenată impresionează şi captivează prin ea însăşi, exercitând o puternică influenţă dominatoare. Acesta este un lucru foarte important în relaţiile cu ceilalţi, deoarece clipitul des este corelat adesea cu nehotărârea, dezvăluind un caracter schimbător. Un alt avantaj al acestui exerciţiu este amplificarea simultană a atenţiei, voinţei şi puterii de concentrare a minţii. Toate aceste calităţi sunt de un real ajutor în atingerea oricărui ţel pe care ni-l propunem, fie că este vorba de vindecarea unei afecţiuni sau de atingerea succesului într-un alt plan.

Recomandările acestui exerciţiu

Atenţie!

Nu trebuie depăşită limita suportabilului. Dacă apar lacrimi abundente sau usturimi mari ale ochilor, închideţi pleoapele şi reluaţi după ce aceste manifestări s-au atenuat

Este util persoanelor la care aparenta lipsă de voinţă este corelată cu o mare agitaţie mentală, incapacitate de concentrare sau cu stări de confuzie şi neclaritate a minţii. Din punct de vedere terapeutic poate ajuta mult în depăşirea unor boli sau tulburări care se localizează în zona capului şi a ochilor, în tulburări în care apare o tendinţă puternică de a fi copleşit de durere şi în cele corelate cu o anumită incapacitate de control asupra unor zone ale corpului (paralizii parţiale, fenomene legate de evoluţia sclerozei multiple, parkinson etc.). Mai ales în aceste ultime cazuri este esenţială dezvoltarea acestui tip de voinţă menită să domine reacţiile automate şi instinctuale. Acest autocontrol care presupune atât forţă mentală cât şi angrenarea fermă a voinţei nu este doar un mijloc de a face faţă fenomenelor neplăcute ce apar în multe boli, dar şi o metodă de stopare sau încetinire a evoluţiei acestora.

3. Dinamizarea voinţei prin exerciţiul de relaxare completă

Cel de-al treilea exerciţiu constă în relaxarea completă a întregului corp, care ne va ajuta foarte mult în dobândirea unui somn liniştit şi odihnitor. Cu toate acestea, chiar dacă în final se va ajunge la starea de somn este esenţial ca pe parcursul exerciţiului să fie menţinută o cât mai bună vigilenţă şi conştienţă.

Iată în ce constă această modalitate simplă de educare a voinţei: căutaţi să aveţi o poziţie confortabilă, în care fiecare parte a corpului vostru să se relaxeze în întregime. Ar fi bine să staţi pe partea dreaptă sau pe spate. După ce v-aţi găsit poziţia cea mai confortabilă, impuneţi-vă o imobilitate deplină. Apoi verificaţi dacă toţi muşchii sunt relaxaţi. Se va realiza acest proces de relaxare pornind de la vârful picioarelor, spre cap, de jos în sus, gradat, uşor şi în profunzime. Se vor relaxa absolut toţi muşchii, de la cei mai voluminoşi până la cei mai fini. După o anumită perioadă se simte, în general, o nevoie atât de imperioasă de a schimba poziţia încât cei mai mulţi îi vor da curs chiar aproape pe negândite. Dacă acest fenomen s-a produs, după ce v-aţi mişcat, reveniţi la poziţia iniţială, impunându-vă din nou acea imobilitate perfectă dar, de această dată, concentraţi-vă ca la o nouă apariţie a impulsului de a vă schimba poziţia, să îi rezistaţi ferm atât timp cât veţi hotărî că doriţi aceasta. După aproximativ un sfert de oră de imobilitate va apare o stare de relaxare şi euforie agreabilă, moment în care dacă doriţi puteţi să vă abandonaţi somnului sau să reveniţi la activităţile zilnice.

Recomandările acestui exerciţiu

Este util persoanelor care se confruntă cu stări de agitaţie fizică şi psiho-mentală, celor care se confruntă cu nerăbdare, celor nervoşi sau anxioşi. Odată ce nevoia persistentă de mişcare poate fi controlată, încrederea în sine se amplifică mult, ducând la o mai mare capacitate de îndurare şi totodată de mobilizare a resurselor organismului. Această modalitate este de asemenea utilă pentru confruntarea cu afecţiunile acute şi cu cele manifestate prin dureri intense, acolo unde relaxarea poate fi un proces salvator care va conduce chiar de la început la o diminuare a durerilor şi la puterea de a le suporta fără ca activitatea emoţională şi mentală să fie perturbată. Metoda dezvoltă preponderent voinţa de tip defensiv, cea care permite totodată amplificarea rezistenţei, perseverenţei, răbdării şi autocontrolului.

În procesul vindecării, voinţa se corelează şi cu alte calităţi importante ce trebuie să fie dezvoltate de fiecare om: atenţia şi concentrarea, credinţa, puterea de a iubi, calmul, etc. Amplificarea acestor calităţi este accesibilă şi posibilă şi trebuie să devină chiar un obiectiv pentru orice om care doreşte să îşi transforme existenţa în mod radical. Omul viitorului nu poate fi nici pe departe omul-maşină aşa cum se prefigurează adesea în filmele fantastice, ci va fi omul conştient de el însuşi, care se cunoaşte în profunzime, care cultivă în grădina propriei sale fiinţe ceea ce este înălţător şi care descoperă că are deja în el însuşi tot ceea ce şi-ar putea dori, care se recunoaşte ca făcând parte integrantă dintr-o armonie superioară, divină.

SECRETELE TINERETII FARA BATRANETE

SECRETUL „TINEREŢII FĂRĂ BĂTRÂNEŢE“

Până la vârsta de 28-35 de ani, mulţi dintre noi nu ne punem întrebarea: Cât de mult voi trăi? Unora dintre noi le este teamă să realizeze că inevitabil va veni un sfârşit al vieţii noastre pe acest pământ. Putem spune, fără să greşim, că important nu este cât, ci cum trăim. Totuşi, longevitatea implică mult mai mult decât „a subzista pe acest pământ“. Înseamnă a înţelege esenţa nemuririi.

Cât poate să trăiască omul?

A duce o existenţă fericită o perioadă lungă de timp pe acest pământ a fost dintotdeauna visul foarte multor oameni, de la cei mai simpli şi până la fiinţele geniale. Se pare că există adânc înrădăcinată în fiinţa fiecărui om o sete misterioasă de viaţă, de fericire, de nemurire care se traduce uneori prin dorinţa de a rămâne cât mai mult în această lume. Acest puternic impuls lăuntric i-a făcut pe mulţi să caute să dezlege acest mister al menţinerii vieţii. Mai recent, unii dintre cercetători au căutat să dea un răspuns la întrebarea: Cât de mult ar putea trăi omul în condiţiile unei sănătăţi perfecte?

Un savant francez constata existenţa unei legi biologice care face ca în lumea animală, perioada de viaţă să fie cam de 5-6 ori mai lungă decât perioada în care acel organism ajunge la maturitate. El a transpus mai apoi în cazul omului această lege şi a obţinut o durată „normală“ de viaţă de 125-150 de ani. După el, mai mulţi savanţi şi cercetători tind să se apropie prin diferite mijloace de aceeaşi cifră, care depăşeşte întotdeauna 100 de ani.

Câteva dovezi statistice şi istorice

Cei care au studiat cazurile persoanelor care au trecut peste o sută de ani au fost surprinşi să constate cât de mare este numărul lor şi în câte zone ale globului pot fi întâlnite.

Un caz cu totul excepţional este cel al anumitor populaţii din Caucaz, unde depăşirea vârstei de o sută de ani este un fapt obişnuit. Conform studiilor întreprinse, vârstele întâlnite frecvent în aceste zone sunt cuprinse între 107 şi 135 de ani. Remarcabil este faptul că aceşti „campioni ai longevităţii“, în general, nu sunt supuşi diferitelor boli specifice bătrâneţii, ci se menţin până în apropierea momentului morţii într-o tinereţe relativă, continuând să arate de aproximativ 80-90 de ani.

Un studiu japonez referitor la cele mai vârstnice persoane din această ţară a scos la iveală date istorice incredibile. Cazul cel mai neobişnuit este cel al unui bătrân ţăran pe nume Mampe, invitat de autorităţi în 1795 la Tokyo, pe vremea când avea nu mai puţin de 195 de ani. El a recunoscut că practica împreună cu întreaga sa familie o formă de acupunctură care le permitea menţinerea vitalităţii. Soţia sa avea pe atunci 175 de ani, fiul 153 şi nepotul 105. În lucrarea „Fiziologia longevităţii“ a medicului Finot este amintit un ţăran ungur care a murit la vârsta de 195 de ani, în timp de fiul său avea 155.

La Timişoara a fost înregistrat cazul unui locuitor pe nume Petrus Czerten care a trăit şi el până la venerabila vârstă de 185 de ani. În Anglia este cunoscut cazul lui Thomas Parr, considerat cel mai în vârstă om de pe teritoriul ţării sale, care a murit în 1655 la vârsta de 152 de ani, la scurt timp după ce a fost invitat la curtea regală (se spune că din cauză că… mâncase prea mult la curtea regelui).

În ţara noastră, o statistică din anii ‘70 menţiona existenţa pe teritoriul ţării a mai mult de 270 de centenari.

Pe toate meridianele s-a observat că cea mai lungă perioadă de viaţă o au preoţii şi călugării, urmaţi de muzicieni (mai ales dirijori) şi de medici. Activitatea continuă şi rodnică este una din cheile vieţii îndelungate şi fericite, aşa cum vom vedea în continuare.

Trebuie să prelungim tinereţea, nu bătrâneţea

Aceasta este o idee care trebuie să ne dea de gândit. Media actuală de viaţă a crescut considerabil faţă de cea de acum un secol, ajungând la 70-80 de ani – aproape s-a dublat –, dar cu ce preţ? Este incontestabil faptul că această longevitate este într-un anumit grad „artificială“, deoarece odată cu înaintarea în vârstă se resimt tot mai acut anumite suferinţe datorate degenerării şi bolilor, apare senilitatea şi alte fenomene ce erau necunoscute centenarilor „veritabili“.

Este evident faptul că metodele medicinii moderne au permis prelungirea speranţei de viaţă, dar cu toate acestea ele nu sunt suficiente pentru a garanta şi o foarte bună calitate a acesteia. Cineva afirma cu înţelepciune: „Longevitatea este de dorit dacă se prelungeşte tinereţea, nu bătrâneţea.“ Adesea, oamenii care trec de o anumită vârstă se gândesc cu disperare şi teamă la perspectiva bătrâneţii cu toate problemele pe care aceasta le implică în mod obişnuit. În mod cu totul uimitor, la fiinţele foarte longevive s-a constatat o vitalitate extraordinară şi o putere de muncă remarcabilă de care dau dovadă chiar şi după depăşirea „primilor“ 100 de ani de viaţă. Altfel spus, a trăi mult, în cazul lor, nu înseamnă, aşa cum unii dintre noi s-ar putea gândi, o prelungire a suferinţei din ultimii ani de viaţă, ci chiar o prelungire a unei existenţe fericite şi împăcate. Secretul longevităţii nu poate fi o simplă metodă mecanicistă, ci chiar însuşirea unei veritabile arte de a trăi în armonie. Unii (puţini) „au în sânge“ această artă minunată, noi, ceilalţi, va trebui să o dobândim.

Secretele longevivilor

Cum altfel am putea afla secretul longevităţii, al acestei arte de a trăi, decât observând efectiv „metodele“ folosite instinctiv de cei care au reuşit performanţa de a trăi mult şi fericit. Cercetările au demonstrat existenţa a 10 caracteristici comune la majoritatea oamenilor care au reuşit să trăiască peste 120 de ani:

– Buna dispoziţie molipsitoare şi simţul umorului bine dezvoltat.

– Trăirea efervescentă, plină de intensitate şi plenitudine a fiecărui moment. Chiar povestirile unor astfel de oameni, descrise în diferite lucrări, sunt pline de viaţă şi de o efervescenţă tinerească.

– Activităţi susţinute şi intense.

– Contactul direct cu natura este şi el recunoscut ca fiind extrem de regenerant. Cei mai mulţi dintre centenari nu au cunoscut modul de viaţă dintr-o zonă urbană aglomerată.

– Absenţa aproape completă a stărilor depresive, a mâniei şi supărării de durată.

– Alimentaţia echilibrată, mai degrabă redusă decât prea abundentă. S-a constatat că longevivii evită în mod spontan excesele, fără a fi adepţii unui puritanism excesiv.

– Apropierea spontană de frumuseţea naturii, de Dumnezeu sau de o credinţă vie într-un ideal înalt. Cel mai adesea, aceste calităţi sunt completate de o mare simplitate.

– Activitatea sexuală lipsită de excese, mai ales în tinereţe. Potenţa şi virilitatea în cazul bărbaţilor s-a putut menţine adesea până la sfârşitul vieţii. Este cunoscut dealtfel, în lumea ştiinţifică, faptul că incontinenţa sau altfel spus, risipirea haotică a potenţialului sexual este o cale sigură de accelerare a proceselor de îmbătrânire.

– Absenţa viciilor. Există desigur şi excepţii (de unde provin o serie de glume), dar statistic vorbind, la majoritatea longevivilor cumpătarea este caracteristică.

– Creativitatea şi inventivitatea, altfel spus exprimarea plenară a energiei creatoare.

Tot acest ansamblu de calităţi duc înspre o direcţie diferită faţă de cea a cercetătorilor ADN-ului sau a diferitelor componente fiziologice: tinereţea nu este pur fiziologică, ci este în primul rând o stare de spirit. Se pare că neîntâmplător în mai multe tradiţii spirituale se afirmă că timpul de existenţă în această lume este strâns legat de gradul de dezvoltare sufletească şi spirituală. Sufletele „mari“ au şanse reale de a trăi mai mult…

Condiţii ce accelerează îmbătrânirea

La concluzia de mai sus au ajuns mulţi dintre cei care s-au preocupat de prelungirea vieţii de-a lungul timpului, fie ei alchimişti din vechime sau savanţi din perioada modernă. Bătrâneţea nu este doar o condiţie a corpului, ci ea ajunge să fie de fapt o stare de spirit. În acelaşi mod, este evident că şi tinereţea este tot o stare. Nu sunt rare cazurile unor oameni care la 20-30 de ani ajung să fie efectiv bătrâni datorită rigidizării, închistării, lipsei de iubire, incapacităţii afective, intoxicării organismului printr-o alimentaţie dezastruoasă şi a unui mod de viaţă autodistructiv. Nu este vorba în aceste cazuri numai de aspectul fizic, ci şi de o stare psihică predominantă cu nuanţe morbide, marcată de imaginea unei vieţi lipsite de orizont şi de scop, care pare să întunece aproape complet orice perspective ale fericirii, bunei-dispoziţii, etc. Este evident că o astfel de situaţie nu face decât să reducă în mod drastic şansele unei existenţe îndelungate… Este bine să ne întrebăm din timp dacă nu cumva mintea şi sufletul nostru au îmbătrânit înaintea trupului.

Lipsa credinţei în Dumnezeu sau în anumite idealuri înalte, pierderea entuziasmului specific tinereţii, lipsa trăirii stărilor de fericire, lipsa umorului, absenţa dragostei, senzaţia lipsei de sens a vieţii – reprezintă stări ce trebuie să fie rapid înlocuite şi eliminate de cei ce aspiră să poată trăi mult, dar şi bine. Trebuie să recunoaştem însă că şi condiţiile exterioare prezintă o influenţă considerabilă. E suficient să amintim aici stresul, poluarea (industrială, fonică, alimentară – alimentaţia chimizată), agitaţia continuă impusă de ambianţa urbană în marile oraşe, contactul redus cu mediul natural, diferite condiţii economice şi sociale care sunt menite să reducă perspectivele „fericite“.

A te lăsa descurajat de gândul morţii înseamnă a te închina ei atunci când îi poţi sta împotrivă.“

N. Iorga

Să ştii că timpul este o formă a iubirii, iar înfăţişarea noastră se află în afara lui, fiindcă timpul este o colivie dincolo de care se găseşte Absolutul etern.“ Rumi

Trecut şi viitor sunt în sufletul meu ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.“

M. Eminescu

Anii nu contează. Avem anii inimii noastre.”

Gian Dauli

PUTEREA RUGACIUNII IN VINDECAREA NATURALA

PUTEREA RUGĂCIUNII ÎN VINDECAREA NATURALĂ

De secole, ştiinţa oficială caută „medicamentul miraculos”, care alină suferinţa, ia cu mâna boala şi slăbiciunea, redând practic peste noapte sănătatea. „Medicamentul miraculos” nu a fost găsit încă, pentru nici măcar o boală, dar medicii ne dau asigurări că în curând ştiinţa va face noi descoperiri, graţie cărora vor fi produse noi medicamente, care fireşte vor costa foarte mulţi bani şi care în sfârşit vor vindeca leucemia, cancerul, SIDA şi alte boli virale grave şi, de ce nu, bătrâneţea. În ciuda încrederii afişate, pentru aproape orice om de ştiinţă este evident că aceste medicamente absolute nu vor fi descoperite niciodată, pentru că pur şi simplu nu pot exista, deşi… Deşi un asemenea “medicament” există din timpuri imemorabile şi nu şi-a pierdut eficienţa nici în prezent, dar oamenii de ştiinţă abia acum au curajul să-i verifice eficienţa şi să-i pronunţe numele: RUGĂCIUNEA.

Fie că a fost vorba de încrederea în puterea minţii umane ori a intuiţiei, în puterea iubirii ori în puterea lui Dumnezeu, credinţa a fost tainica energie care a dat omului voinţa să învingă dificultăţile, care a animat toate marile elanuri ale fiinţei umane. Ar fi incorect să asociem în exclusivitate credinţa cu religia ca şi când ele ar coexista întotdeauna, deoarece credinţa se poate raporta şi la alte concepte ale fiinţei şi vieţii, cum ar fi iubirea, binele sau dreptatea. Credinţa este o opinie fermă, o convingere puternică asupra unui lucru care nu poate fi întotdeauna demonstrat, dar pe care noi îl simţim în mod inefabil în fiinţa noastră ca fiind adevărat. Toate lucrurile pot fi posibile pentru o persoană care CREDE cu ardoare într-un lucru, iar susţinerea acestor convingeri este realizată şi de către mental prin intermediul voinţei.

Credinţa face posibilă trecerea de la o stare interioară negativă la una superioară şi permite abordarea extrem de coerentă a situaţiilor de viaţă şi a vieţii în ansamblu, deoarece fiinţa care crede este eliberată de majoritatea spaimelor şi incertitudinilor cu care se confruntă omul obişnuit. Referitor la domeniul vindecării, întotdeauna fiinţa care are o mare credinţă este extrem de receptivă la terapiile aplicate, procesul vindecării fiind extraordinar de mult accelerat.

Există forme mai mult sau mai puţin elevate de credinţă. Credinţa în medic sau în terapia aplicată are un efect benefic asupra stării de sănătate a pacientului, însă în momentul în care apar simptome neplăcute, deseori această credinţă este rapid zdruncinată, iar cel tratat se confruntă cu o stare de angoasă extrem de nocivă. În schimb, o persoană care crede foarte mult în puterea tămăduitoare a iubirii va fi mult mai stabilă în convingeri, deşi ar putea avea şi ea momente mai grele.

Din acest punct de vedere credinţa în Dumnezeu este forma cea mai elevată de credinţă, deoarece obiectul său este o valoare absolută, care nu este supusă schimbării, degradării temporale ori vreunei transformări. Creştinismul şi toate marile religii ale lumii probează această putere uriaşă a credinţei în Dumnezeu, lucrările religioase fundamentale fiind presărate cu numeroase exemple de vindecări miraculoase.

Medicina este printre primele domenii care ar trebui să beneficieze de pe urma acestui enigmatic şi atotputernic medicament numit credinţă. Însă ceea ce face ca deocamdată ştiinţa oficială să se delimiteze de acest concept este faptul că apelează la valori ne-demonstrabile şi ne-măsurabile din perspectiva materialistă. Mai mult, experienţa vindecării prin credinţă este aparent irepetabilă, datorită uriaşei diversităţi a fiinţelor umane şi a varietăţii sentimentelor umane încadrate în mod arbitrar în noţiunea de credinţă. Pentru medicul zilelor noastre, însuşi cuvântul credinţă are conotaţii extrem de vagi, asociind-o mai degrabă formelor perturbate de voinţă, despre care vom vorbi mai târziu. Şi totuşi dincolo de posibilele confuzii, credinţa în valorile supreme, în Dumnezeu, este o potenţialitate existentă în fiecare fiinţă, care preexistă în cel mai înverşunat ateu şi în sfânt, în fiinţele decăzute şi în cele virtuoase. Majoritatea miracolelor terapeutice, pe care ştiinţa, neputându-le nega, a preferat să le ignore, se explică prin puterea credinţei.

Therese Neumann – unul din cele mai celebre cazuri de vindecare prin puterea credinţei

Therese Neumann s-a născut în anul 1892, ca fiică a unor oameni simpli din Bavaria (Germania). A crescut şi s-a dezvoltat normal până când, la vârsta de 20 de ani, a avut un grav accident în urma căruia a rămas paralizată. Nervul motor era practic secţionat din cauza şocului, ea fiind considerată irecuperabilă, neexistând absolut nici un tratament care să poată ameliora starea sistemului nervos care guvernează acea zonă. Dar ea nu a crezut acest lucru şi a început să se roage cu fervoare şi completă dăruire lui Dumnezeu, efectiv crezând în faptul că va fi din nou sănătoasă şi că va putea merge din nou. Astfel, după o anumită perioadă, credinţa ei în divinitate a fost “răsplătită” şi, în cele din urmă, ea a putut merge din nou ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Acest miracol însă a fost continuat de altele mult mai mari.

La vârsta de 26 de ani, ea a căpătat pe mâini şi în zona pieptului răni care nu aveau nici o cauză externă, dar care coincideau cu cele pe care le avusese Iisus în timpul crucificării. Mai mult, a început să aibă stări asemănătoare celor de transă în timpul cărora rostea cuvinte în aramaică, limba arhaică care se vorbea în timpul lui Iisus şi pe care Therese Neuman nu avea de unde să o cunoască. Seria fenomenelor generate de credinţa sa simplă, dar extrem de profundă, a culminat cu capacitatea sa de a trăi vreme de mai multe zeci de ani fără a consuma nici un aliment. Acest post negru întins pe perioada a câteva decenii a putut fi verificat de cele mai mari somităţi medicale ale vremii care au constatat pur şi simplu că Therese avea o vitalitate excelentă, creştea şi scădea în greutate fără a mânca absolut nimic şi chiar fără a bea apă. Considerată iniţial impostoare, ea a fost verificată de nenumărate ori, ţinută sub observaţie, dovedindu-se astfel autenticitatea acestui miracol. Este un exemplu extrem de grăitor, dar nici pe departe singurul al uriaşei puteri a credinţei.

Puţine fiinţe se nasc având trezită profund în fiinţă această putere a credinţei. De asemenea, arareori credinţa apare ca o consecinţă a unei demonstraţii de forţă a lui Dumnezeu sau a altor puteri supranaturale supuse Lui. Noi nu credem “pentru că”; credem pur şi simplu. Foarte puţini oameni au asistat la miracole, la demonstraţii veridice, la evidenţe incontestabile şi chiar şi după aceste întâmplări mulţi încă nu au crezut total în ceea ce au trăit. Credinţa apare mai degrabă dintr-o experienţă interioară proprie, decât prin raportarea la ceva exterior, oricât ar fi de palpabil şi de concret acel lucru.

Rugăciunea este o modalitate sigură care duce la dobândirea acestei credinţe ferme în Dumnezeu. Taina nu este constituită de textul rugăciunii (pot fi folosite şi chiar sunt recomandate rugăciuni simple, cum ar fi “Tatăl nostru”, “Rugăciunea lui Iisus”), ci de trăirea şi starea de concentrare din timpul rugăciunii şi de perseverenţa în acest demers. Majoritatea oamenilor contemporani ajung să se roage mai ales în perioadele de criză existenţială. Mai întâi ei se roagă cu îndoială, apoi cu disperare până apar rezultatele, apoi din nou se poate instala îndoiala… Dar, la un moment dat, se trezeşte cu putere credinţa, într-un mod foarte firesc.

Rugăciunea nu este o simplă rostire formală sau artistică de cuvinte. Pentru a deveni cu adevărat eficientă, pentru a trezi puterea credinţei, ea trebuie făcută cu dragoste, cu trăirea cât mai profundă a mesajelor cuvintelor. Treptat, rugăciunea, trăirea devoţională devine un mod de viaţă. În formele sale superioare, credinţa este o exprimare a unei afectivităţi profunde, a unei intuiţii continue a divinităţii şi este chiar un act de continuă cunoaştere.

Dialog misterios între om şi Creatorul său

Vindecarea prin rugăciune este un domeniu totodată fascinant şi extrem de controversat. De-a lungul timpului au existat nenumăraţi oameni care s-au vindecat doar prin rugăciune sau prin remedii ce le-au survenit în mod aproape miraculos atunci când nu mai aveau aproape nici o speranţă. Experienţele şi relatările lor au rămas adesea ca mărturii ieşite din comun nu prin elementul miraculosului, ci mai ales prin pacea, credinţa şi starea profund afectivă pe care o emană. La polul opus există în acelaşi timp firi rigide şi sectare care au transformat vindecarea prin rugăciune într-un circ desfăşurat pe scene sau stadioane, unde nu în puţine cazuri orgoliul şi falsitatea aşa-zişilor predicatori “cu har” se împletesc cu naivitatea şi lipsa de înţelegere a privitorilor. Acestea din urmă au dus la situaţii mai triste în care cei bolnavi nu au mai folosit nici măcar leacurile pe care tot Dumnezeu le-a lăsat la îndemâna lor, fiind astfel păcăliţi, dezorientaţi şi în continuare bolnavi.

Rugăciunea nu este un „medicament” pentru sceptici, pentru cei orgolioşi şi rigizi. Ea nu este nici pentru fanatici, nici pentru cei care sunt supăraţi pe Dumnezeu. Am putea spune că ea este prin excelenţă metoda spirituală accesibilă celor care au sau îşi trezesc cu un anumit efort bunătatea, umilinţa şi o mare sinceritate faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi.

Chiar dacă pentru mulţi intelectuali fiinţa umană nu pare să mai poată aduce multe surprize, considerând că ştiinţa a revelat deja foarte mult din misterele ei, omul este încă un mare mister, de care merită să ne apropiem cu multă curiozitate şi cu dorinţa sinceră de a-l înţelege.

Rugăciunea în laboratoarele ştiinţei

Medicul american Mitch Krucoff, cardiolog cu o mare experienţă de la Duke University Medical Center, a declanşat un studiu şocant pentru sceptici: pentru a vedea dacă, cu adevărat, rugăciunea îi poate ajuta pe cei aflaţi în suferinţă, el a format mai multe grupuri de rugăciune, de diferite religii şi din diferite zone ale globului, formate din zeci de oameni, cu care a stabilit o formă de rugăciune colectivă pentru câţiva dintre pacienţii săi, grav bolnavi de afecţiuni cardiace. Întrebarea la care el a dorit să afle răspunsul era: dacă se realizează astfel de rugăciuni pentru un număr de pacienţi, vor putea fi constatate efecte clare de ameliorare la aceştia comparativ cu bolnavii care nu au beneficiat de tratamentul spiritual? Rezultatele obţinute până acum sunt spectaculoase, fiind tot mai evidentă diferenţa între pacienţii pentru care se realizează astfel de rugăciuni şi ceilalţi. Acest studiu este încă în desfăşurare urmând ca el să fie finalizat şi să fie trase concluzii abia în anii următori .

Există însă numeroşi cercetători care au ajuns deja la finalul unor studii similare care s-au soldat cu rezultate cel puţin surprinzătoare:

Dr. William Harris, de la Mid America Heart Institute, Kansas, a realizat la rândul său un studiu asupra puterii vindecătoare a rugăciunii. Pentru a fi cât mai obiectiv, el a urmărit să stabilească foarte precis cadrul şi condiţiile de desfăşurare a studiului, exact ca în cazul testării unui medicament nou.

Pentru a elimina orice suspiciune de placebo, nici unul dintre pacienţii săi nu a ştiut că cineva se roagă pentru el şi nici măcar că sunt incluşi într-un astfel de experiment. Astfel, timp de un an, 1000 dintre pacienţii care au trecut prin secţia de urgenţe a spitalului de cardiologie în care lucra dr. Harris, au fost împărţiţi în două grupe: pentru una dintre grupe (reprezentând jumătate din numărul de pacienţi) s-au rugat în mod sistematic un grup de voluntari şi preoţi, în timp ce cealaltă grupă a urmat numai medicaţia clasică.

Toţi pacienţii au fost urmăriţi astfel timp de un an şi starea lor de sănătate a fost monitorizată în conformitate cu câteva norme clare, stabilite de către medici care nu cunoşteau căror grupe aparţin pacienţii supravegheaţi. Rezultatele? Pacienţii pentru care s-au realizat rugăciuni au avut cu 11% mai puţine atacuri de cord şi complicaţii cardiace care le puteau ameninţa viaţa.

În finalul acestui experiment, un alt medic eminent, care s-a hotărât doar după multe insistenţe să participe la acest studiu non-conformist, dr. O’Keefe, afirma: “Studiul pe care l-am realizat oferă o perspectivă tulburătoare asupra modului în care Dumnezeu poate să influenţeze în mod direct viaţa noastră pe pământ. Ca om de ştiinţă sunt realmente bulversat de aceste rezultate, pentru că nu am nici o posibilitate să le explic decât prin acest ajutor invizibil…”

Dr. Elizabeth Targ, psihiatru la Colegiul de Medicină Pacific din San Francisco, a urmărit pentru o perioadă mai lungă de timp efectele rugăciunii asupra mai multor pacienţi bolnavi de SIDA, toţi aflaţi într-o stare foarte avansată a acestei boli. Cei 20 de bolnavi au urmat acelaşi tratament medical, dar pentru jumătate dintre ei a fost solicitat ajutorul câtorva vindecători care acţionau la distanţă cu ajutorul rugăciunii. După doi ani de derulare a studiului, cei zece pacienţi pentru care au fost realizate rugăciuni erau în viaţă şi într-o stare de sănătate relativ bună, în timp ce din cadrul celuilalt grup, patru persoane muriseră, iar ceilalţi prezentau o stare destul de gravă.

În urma unui studiu realizat ulterior pe un număr mult mai mare de pacienţi, dr. Targ a putut să remarce că persoanele pentru care erau realizate rugăciuni şi alte modalităţi spirituale de acţiune la distanţă au avut de şase ori mai puţine spitalizări decât ceilalţi, iar atunci când acestea totuşi s-au produs, au fost considerabil mai scurte decât în cazul celorlalţi.

Ea afirma în urma acestor studii: “Sunt într-un fel şocată, pentru că este ca şi cum am fost martora unui miracol. Nu există nici o modalitate de a înţelege ceea ce s-a produs cu aceşti pacienţi din perspectiva cunoştinţelor mele din domeniul ştiinţific.”

Un alt studiu realizat de această dată în Israel în 1993 asupra a mai mult de 10.000 de persoane credincioase s-a putut remarca faptul că incidenţa bolilor cardiovasculare (prima cauză de mortalitate în lume) în rândul acestor persoane este cu 40% mai redusă decât în cazul ateilor sau celor care sunt credincioşi “nepracticanţi”. În mod asemănător, un studiu realizat în anul 1995 în Hanovra de către Darmouth College asupra a 250 de persoane ce au suferit operaţii pe cord deschis a arătat că probabilitatea unui deces este de… 12 ori mai redusă la cei ce aveau convingeri religioase ferme şi se rugau în mod constant.

Efectele fiziologice ale rugăciunii

Dr. Koenig de la Universitatea Duke concluziona în urma mai multor ani de cercetări: “Se pare că rugăciunea are efecte excepţionale asupra întregului organism. Ea poate să scadă foarte mult secreţia de cortizon, epinefrină şi noreprinefrină – hormoni care sunt secretaţi de suprarenale în condiţii de stres accentuat. Astfel se reduce foarte mult riscul tulburărilor imunitare, al afecţiunilor cardiace – mai ales riscul infarctului miocardic, al ulcerelor sau al bolilor intestinale inflamatorii.” În opinia lui ca şi a altor medici, rugăciunea poate fi utilizată ca o metodă de terapie alternativă eficientă în prevenirea tuturor bolilor grave, în revenirea după intervenţii chirurgicale, pentru a depăşi momentele dificile sau, în cazuri excepţionale, chiar pentru a vindeca boli grave cum sunt cancerul, scleroza multiplă sau complicaţiile diabetului.

Efectele asupra psihicului sunt de asemenea remarcabile, inducând o stare de linişte şi control, diminuând nevoia de excitante sau stimulente, eliminând gândurile şi tendinţele nocive sau morbide.

Este însă vindecarea prin credinţă şi rugăciune o metodă care ţine doar de cazuri izolate, de “o îmbunătăţire cu 11% a stării de sănătate” sau are ea o arie de cuprindere mult mai largă? Există date despre efecte profund transformatoare ale unei intense credinţe şi puteri a iubirii, manifestată în mai multe zone ale globului, de-a lungul timpului.

Ce transformă rugăciunea în medicament?

Răspunsul la această întrebare este chiar cheia eficienţei în rugăciune. Foarte mulţi credincioşi se roagă zilnic, în conformitate cu religia şi credinţa proprie, cu cuvintele şi după cunoaşterea pe care o are. Fiecare dintre cei ce se roagă doreşte, aspiră, comunică sau pur şi simplu se bucură în rugăciunea sa, dorind să obţină un anumit răspuns sau semn că ea a fost ascultată.

Ce face însă ca pentru unii rugăciunea să fie dătătoare de bucurie şi de sănătate lăuntrică, iar pentru alţii să fie doar un obicei oarecum mecanic ce nu aduce decât puţine roade? Iată câţiva factori esenţiali pentru ca rugăciunea să aibă o eficienţă maximă, chiar şi atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă, o suferinţă sau o boală:

1. Sinceritatea şi iubirea

Este mult mai bine ca în rugăciune să punem multă inimă şi puţine cuvinte, decât multe cuvinte şi puţină inimă” – acesta este îndemnul pe care un înţelept îl adresa discipolilor săi. Rostirea mecanică şi lipsită de simţire a cuvintelor unei rugăciuni nu aduce niciodată efectele dorite şi chiar mai mult, poate să ne îndepărteze de ea. Mai ales la începutul practicii rugăciunii, este bine să alegem momente în care putem să rămânem în linişte, fără a fi deranjaţi de nimeni şi astfel să ne rugăm în tăcere, rostind rugăciunea în minte, sau dacă ne este greu, să o facem doar cu mintea, să o murmurăm în şoaptă. Pentru ca sinceritatea şi afectivitatea să poată înflori în fiinţa noastră este necesar să lăsăm inima să vorbească cât mai liber şi să exprime într-un mod total atât sentimentele, cât şi necesităţile noastre. Dumnezeu ştie întotdeauna ceea ce noi avem nevoie, însă cu siguranţă nu se va supăra atunci când noi vom urmări să dialogăm cu el, aşa cum am face cu cea mai apropiată fiinţă, împărtăşindu-i nevoile şi bucuriile noastre. De asemenea, citirea unor texte spirituale, cum ar fi vieţile sfinţilor sau Biblia, poate să ne impulsioneze să găsim starea lăuntrică adecvată pentru a declanşa în noi această forţă vindecătoare. Cei ce nu pot citi datorită suferinţei sau slăbiciunii, pot să asculte ceea ce le citeşte o persoană apropiată, căutând nu doar să asculte, ci să trăiască fiecare cuvânt.

2. Perseverenţa în a dialoga interior cu Dumnezeu

Acesta este un factor de o mare importanţă. Indiferent dacă suntem într-o stare fizică bună sau chiar foarte proastă, voinţa şi perseverenţa de a continua să ne rugăm poate constitui un veritabil “colac de salvare”. Un sfânt afirma faptul că atâta vreme cât fiinţa nu se opreşte din rugă şi prin urmare creează premizele unei transformări interioare, Dumnezeu nu o va părăsi şi ea nu se va pierde, nici chiar în cele mai grele condiţii de boală sau suferinţă. Cu atât mai mult în cazul bolilor grave sau a situaţiilor limită, rugăciunea poate să fie cel mai puternic sprijin. Este bine ca în astfel de cazuri grave, ea să fie realizată continuu, cu tot sufletul, având toate şansele să fim ajutaţi atâta vreme cât mai putem gândi sau rosti chiar şi numai câteva cuvinte. Efortul realizat astfel se va repercuta în mod misterios asupra întregii noastre stări şi chiar dacă la început ne va putea părea steril, este necesar să continuăm, cu o cât mai deplină stare de abandon în faţa voinţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm în această direcţie că uneori rugăciunea poate să pară o luptă în care noi înfrângem în propria noastră fiinţă inerţia, orgoliul, ataşamentele inferioare, tendinţele grosiere, închiderea sufletească. Din această luptă interioară, în care armele noastre sunt perseverenţa, liniştea lăuntrică şi iubirea, este bine să nu ne oprim până când nu simţim o transformare radicală în bine în întreaga noastră fiinţă, chiar dacă pot exista uneori şi etape mai dureroase. Dacă perseverenţa este o calitate care ne lipseşte, putem apela în ultimă instanţă la o modalitate ce amplifică foarte mult eficienţa rugăciunii – aceea de a ne ruga împreună cu alte fiinţe deschise faţă de aceasta, în mod constant, zilnic la aceeaşi oră, fie că suntem împreună în aceeaşi cameră sau chiar la distanţă.

Pentru cei ce încă se îndoiesc că pot să fie suficient de perseverenţi merită să amintim exemplul Sfântului Serafim de Sarov care, retras într-o pădure departe de lume, s-a rugat timp de trei ani în continuu, îngenuncheat pe o piatră mare, fără ca măcar să se clintească, până ce genunchii săi ajunseseră o rană vie. Întrebat cum a putut face o astfel de acţiune supraomenească, el a răspuns: “Nu aş fi putut rămâne astfel nici măcar o oră, dacă Dumnezeu nu ar fi vrut aceasta.”

3. Perceperea răspunsului la rugăciunile noastre

Este una dintre etapele esenţiale, deşi foarte des neglijate. Deşi există în mulţi convingerea că rugăciunea este o modalitate spirituală importantă, se ignoră faptul că Dumnezeu are întotdeauna la dispoziţie toate posibilităţile de a ne răspunde într-un mod foarte accesibil nouă şi de multe ori surprinzător. Atunci când vorbim sau îl rugăm ceva pe un prieten ni se pare firesc ca după formularea cererii noastre să aşteptăm tăcuţi ca el să ne răspundă.

Cu atât mai mult, în dialogul interior purtat cu Dumnezeu, care este de mii de ori mai conştient şi mai atent la fiinţa noastră decât cel mai apropiat prieten, este firesc să “ascultăm” interior în tăcere răspunsul la rugăciunile noastre, să oprim pentru câteva clipe fluxul vorbirii şi al gândurilor pentru a crea timpul şi condiţiile necesare recepţionării răspunsului.

Răspunsurile pot surveni în nenumărate moduri: în primul rând, imediat după rugăciunea noastră realizată în mod foarte sincer şi din inimă, răspunsul poate să apară sub forma unei STĂRI interioare, pline de puritate, de tăcere lăuntrică profundă, de încurajare, de iubire copleşitoare, de intensă destindere şi de apariţie a unor noi perspective interioare etc. Pe termen mai lung, răspunsurile pot surveni sub forma unei înlănţuiri de acţiuni semnificative care au rolul de a ne arăta cum este mai bine să acţionăm, de a ne scoate în cale fiinţe ce ne pot ajuta sau de a ne permite să avem acces la remediile şi metodele de care avem nevoie. Odată ce am început să ne rugăm constant, atenţia noastră trebuie să fie mereu trează pentru a înţelege corect mesajele ce sunt sugerate pentru noi prin tot ceea ce ni se petrece şi prin toate conjuncturile care apar. Perceperea acestor răspunsuri interioare care apar în timp ce ne rugăm este ceea ce ne oferă totodată puterea de a continua.

Trăind astfel, rugăciunea nu este un efort, ci reprezintă o comunicare plină de savoare şi de pace, care ne atrage din ce în ce mai mult. Puţini oameni înţeleg faptul că marii duhovnici şi cei ce s-au apropiat de o stare de mare curăţenie interioară nu realizează diferite asceze (cum sunt postul îndelungat sau retragerile în pustietate) cu o inimă aridă şi dintr-o lipsă sufletească, ci aceste manifestări decurg ca urmare a unor aspiraţii interioare, aspiraţii ale sufletului treaz şi viu care începe să se hrănească din alte surse decât cele ale oamenilor obişnuiţi: bucuria, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, extazul mistic. Trupul ajunge în aceste condiţii să fie la rândul său hrănit de către suflet, iar vindecarea lui poate să apară ca o urmare firească a acestei transformări lăuntrice.

Locuri ale miracolelor

Într-unul dintre oraşele mici din Italia, în urmă cu mai mult de 50 de ani, un călugăr atrăgea prin prezenţa lui fascinantă mii de oameni ce doreau să îl vadă, să îl atingă, să asiste la slujbele pe care le realiza. Cunoscut sub numele de Padre Pio din Pietrelcina, el este considerat a fi un sfânt care a împletit în viaţa sa rugăciunea intensă şi aproape continuă, cu o copleşitoare iubire pentru oameni şi o puritate sufletească excepţională. Nu puţini sunt cei care în urma contactului cu părintele Pio şi-au vindecat vechi răni sufleteşti sau au scăpat de boli grave. Relatările despre aceste cazuri au zguduit lumea frământată din perioada celui de-al doilea război mondial.

Într-o altă zonă a Europei, la Konnersreuth în Bavaria, Therese Neumann, sfânta stigmatizată, retrăia în fiecare zi de vineri, într-o intensă stare de extaz, patimile Mântuitorului. Deşi a fost foarte bolnavă în tinereţe, ea s-a vindecat în mod miraculos ca urmare a rugăciunii continue şi intense, astfel că din căruciorul cu rotile a fost propulsată pe aripile credinţei în simţirea continuă a prezenţei divine. Ea nu numai că a putut să meargă din nou, dar odată cu noua stare a început să refuze orice fel de hrană. Consultată de-a lungul timpului de zeci de medici neîncrezători şi dornici să demaşte “falsul”, ea i-a convins prin autenticitatea trăirii ei, mulţi devenind cei mai înfocaţi susţinători ai ei. Tulburătoare pentru ceilalţi nu numai prin cei mai mult de 20 de ani petrecuţi fără nici un fel de hrană fizică, ci şi prin starea continuă de profundă pace pe care o emana faţă de cei din jur, Therese a fost una dintre dovezile vii ale puterii desăvârşite a credinţei în Dumnezeu.

Un alt oraş, de data aceasta din Pirineii francezi – Lourdes – a ajuns locul anual de întâlnire şi rugăciune pentru mai mult de 5 milioane de pelerini! În ghidurile turistice se găsesc informaţii de genul „aici se produc peste o mie de kilograme de lumânări zilnic” şi „mai mult de 400 de hoteluri împânzesc acest mic oraş”, fără a se preciza însă întotdeauna faptul că aici este locul unde s-au produs sute de vindecări şi fenomene miraculoase. Ce a făcut posibil aceasta? Totul a început de la stările profunde de extaz mistic ale unei fetiţe bolnăvicioase, în vârstă de 14 ani, Bernadette Soubirous, care în anul 1858 a avut aici prima oară viziunea Fecioarei Maria şi a primit mesajele ei. Lunga serie de apariţii ale Fecioarei, însoţită de fenomene cu adevărat divine, a generat o revigorare a credinţei în inimile a mii de oameni care au început să vină la izvorul tămăduitor unde Fecioara i-a apărut în repetate rânduri celei ce avea să fie considerată mai târziu sfânta Bernadette. Până în 1987 au fost înregistrate de către biserica catolică numai 66 de vindecări miraculoase, prin contactul cu apa considerată sfântă a acestui izvor şi prin credinţa şi rugăciunile pelerinilor. Spunem „numai 66”, pentru că în afara acestora, care au fost recunoscute drept vindecări miraculoase chiar de către biserică după investigarea lor de mai multe comisii medicale şi ecumenice, există sute de alte vindecări ce nu au fost însă înregistrate oficial şi trecute prin filtrele drastice ale celor desemnaţi să investigheze aceste cazuri. De la răni cumplite, scleroză multiplă, cancer, afecţiuni cardiace, până la stări de depresie şi tendinţe suicidare, o imensă suferinţă umană a fost curăţată de apele unui umil izvor dătător de viaţă şi sănătate.

Ce face însă ca dintre milioanele de oameni ce caută speranţa, încurajarea şi vindecarea în astfel de locuri sfinte, doar câteva sute să fie ajutaţi prin miracol divin? Întrebarea pe care şi-o pun chiar şi unii dintre cei care au trăit astfel de fenomene este: de ce eu?

Înainte de toate, cel mai autentic „loc al miracolelor” nu este neapărat un loc sfânt sau de pelerinaj şi nici o biserică, chiar dacă acestea pot ajuta mult acest proces. Acest loc excepţional se află de fapt în primul rând în propria noastră fiinţă.

Cum să nu ne rugăm?

În lipsa unei practici adecvate, nu este întotdeauna uşor de ajuns la această veritabilă putere a rugăciunii. De multe ori se trece prin faze intermediare, care nu pot fi considerate o autentică rugăciune, nu pentru că ele nu ar avea cel puţin pe moment anumite efecte, ci pentru că ele nu apar dintr-un plin al sufletului şi inimii şi reprezintă mai mult o nevoie de moment. Fără a minimaliza nici efectul acestora, ca posibile etape către o stare interioară autentic înălţătoare, de natură să ne apropie de Dumnezeu, este bine să cunoaştem aceste forme parţiale de rugăciune şi să evităm să rămânem doar la ele, ceea ce ar fi o greşeală. Iată, în această direcţie, clasificarea pe care o face William Carr Peel în cartea sa “Cum răspunde Dumnezeu când omul se roagă”, cu privire la modul inadecvat de a ne ruga, lipsit de sinceritate sau de o deschidere sufletească reală:

1. Rugăciunea de tip “Sunt în criză – ajută-mă!”

Este cazul celor ce se roagă numai în situaţii de urgenţă, atunci când se confruntă cu necazuri, uitând în restul timpului aproape complet de această modalitate spirituală. Nu este nimic rău în a ne ruga atunci când trecem prin momente grele, dar este o mare greşeală să uităm de sprijinul primit imediat ce ne simţim mai bine sau am depăşit momentul dificil. Aceasta arată că înţelegerea noastră asupra vieţii şi relaţia noastră cu Dumnezeu sunt încă firave… Pentru a schimba acest mod de raportare la Dumnezeu este în primul rând necesar să nu uităm să îi mulţumim cât mai des pentru ceea ce ne oferă şi să nu uităm să ne rugăm pentru cei apropiaţi sau pentru oricine simţim că are nevoie de aceasta. Acest mod de a acţiona ne va face să fim mai cuprinzători sufleteşte şi să ne extindem timpul rugăciunii şi asupra unor momente ce nu privesc doar nevoile noastre. A ne ruga şi pentru alţii poate să constituie pentru unele persoane o cale de vindecare sufletească rapidă, prin amplificarea compasiunii şi a atenţiei. În plus, într-una dintre miraculoasele apariţii ale Fecioarei Maria de la Fatima, Ea afirma: “Multe fiinţe sunt sortite să ajungă în infern tocmai pentru că nu au pe nimeni care ar putea să se roage pentru ele.”

2. Rugăciunea “şablon”

Este rugăciunea făcută cu convingerea că numai anumite formulări precise pot ajunge la Dumnezeu şi ceea ce nu intră în aceste canoane este fie considerat un păcat, fie nu va fi ascultat de Dumnezeu. Nici aici, greşeala nu este aceea de a folosi anumite formule precise de rugăciune, ci rigiditatea sufletească şi micimea lăuntrică ce ne poate face să credem că numai aşa este corect şi orice alt fel de abordare a relaţiei cu Tatăl Ceresc prin rugăciune este eronată. Această etapă se depăşeşte simplu prin purtarea unui gen de dialog interior liber cu Dumnezeu, în care îi împărtăşim bucuriile şi suferinţele noastre, chiar fără a-i cere absolut nimic. Aceasta ne va deschide şi încălzi sufletul astfel că formulele rigide care până atunci erau un fel de invocaţie stearpă pentru noi, vor deveni pline de forţă şi viaţă, datorită încălzirii inimii şi trezirii sufletului.

3. Rugăciunea de tip “examen” – proba orală

Cei ce se roagă astfel îl percep pe Dumnezeu în mod asemănător unui profesor de facultate care ţine cont de numărul de pagini de Biblie pe care le răsfoim pentru a ne permite astfel „să trecem anul”. În viziunea acestora, cu cât sunt rostite mai multe cuvinte şi cu cât formularea este mai bine argumentată şi doctă, cu atât Dumnezeu va răspunde mai repede. Cei ce doresc să depăşească acest mod steril de a se ruga trebuie să înveţe în primul rând să savureze liniştea, să tacă şi să îşi înveţe totodată mintea să fie mai tăcută. Rostind (cu glas tare sau doar în gând) puţine cuvinte, dar foarte încărcate de emoţie interioară şi aspiraţie, urmate apoi de o pauză de profundă tăcere interioară în care ecourile rugăciunii pot fi conştientizate ca reverberând în întreaga fiinţă, se poate ajunge la profunzimi nebănuite ale acestei modalităţi de comunicare cu Dumnezeu.

4. Rugăciunea de tip „troc”

Fie că este formulată clar în acest sens sau are doar ca substrat dorinţa de a obţine cu orice preţ un anumit avantaj, acest tip de rugăciune se traduce în genul: “Doamne, să facem o înţelegere. Dacă tu răspunzi rugăciunii mele şi îmi oferi ceea ce eu îţi cer, atunci eu voi face la rândul meu cutare lucru (voi da bani săracilor, voi dona pentru biserică, voi renunţa la fumat, etc.)”. Acest gen de rugăciune prezintă o greşeală de abordare şi arată în mod surprinzător chiar o lipsă de credinţă în Dumnezeu. De ce? Pentru că înainte de toate iubirea şi credinţa, precum şi intuirea puterii divine, exclud trocul şi presupun abandonarea dorinţelor care de multe ori pot fi de genul “vreau casă” sau maşină, avantaje, poziţie socială, prieteni etc. Există însă şi o altă posibilitate, de data aceasta pozitivă, în care vizăm un scop pur spiritual, cum este cazul vindecării de obiceiuri nefaste, de invidie, gelozie sau orgoliu, caz în care Dumnezeu ne poate răspunde cu repeziciune în măsura în care suntem dispuşi cu adevărat să îi oferim “în schimb” efortul nostru de transformare şi acţiunile orientate în sensul ajutorării altor oameni.

5. Rugăciunea de tip combativ

Este caracteristică fiinţelor orgolioase care ajung nu arareori să se supere pe Dumnezeu pentru că, deşi l-au rugat în numeroase rânduri, el nu le-a răspuns la cererile lor insistente. Ei tind atunci într-un mod prostesc să Îl “tragă la răspundere” pe Dumnezeu pentru că nu le-a răspuns în modul în care ei au dorit aceasta. Pentru cei ce se află într-o astfel de situaţie e necesar să înţeleagă că, aşa cum afirma un înţelept, Dumnezeu nu va răspunde niciodată întrebărilor prost puse şi nici cererilor ce nu sunt în acord cu armonia divină. Pe de altă parte, sunt numeroşi cei care consideră că nu li s-a răspuns, dar de fapt ei nu au ştiut să identifice şi să înţeleagă răspunsul pe care l-au primit.

O sugestie de final

Fără îndoială că se poate scrie extrem de mult pe tema modului de a ne ruga, a felului în care Dumnezeu ne poate ajuta sau a modului în care poate să apară vindecarea. Toate acestea, la fel ca şi relatările care ne înfioară şi ne emoţionează prin caracterul lor de revelaţie şi de contact cu puterile divine, nu ne sunt însă de un real folos decât într-un singur caz: acela în care ele ne mobilizează pentru a încerca şi a reuşi să trăim în fiinţa noastră această realitate a comunicării cu Tatăl Ceresc prin rugăciune sinceră. Odată ce am trăit intens în întreaga fiinţă această emoţie a răspunsului divin, nu vor mai exista ezitările, îndoiala sau suspiciunea vor fi risipite, iar existenţa noastră poate să capete o dimensiune nouă, în care simţim că trăim mai adevărat, mai plini de iubire, deschişi faţă de ceilalţi şi în primul rând faţă de această lume spirituală care este permanent prezentă în noi. Un înţelept oriental afirma că această lume a spiritului la care rugăciunea ne permite să accedem este, pentru cei ce o simt, cu mult mai reală decât cele mai solide şi concrete obiecte ale acestei lumi.

VINDECAREA PRIN CREDINTA

VINDECAREA PRIN CREDINŢĂ

Diadoh al Foticeei afirma că medicina este o carte care se deschide pentru oameni prin voia lui Dumnezeu, pentru a-i ajuta, şi că nădejdea trebuie să ne-o punem în harul vindecător al lui Iisus, nu în ştiinţa omenească. Întreaga putere a oamenilor şi darul tămăduitor vin numai de la Dumnezeu, iar vindecările miraculoase realizate de Iisus şi în numele lui Iisus sunt exemple luminoase ale credinţei în Dumnezeu şi în graţia Sa.

În dar aţi luat, în dar să daţi!”

În Biblie sunt pomenite numeroase cazuri de vindecare prin credinţă realizate de Iisus. Doar la atingerea mâinilor sau la auzul cuvintelor sale, „orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţă şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte.”. Iisus a vindecat pe toţi „cei care se aflau în suferinţe, fiind cu boli, şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi”, afirmarea credinţei fiind hotărâtoare, iar primul gând al celor vindecaţi era să îl slăvească pe Dumnezeu şi să îl urmeze pe Fiul Său. Mulţi oameni au început să creadă în Dumnezeu în urma asistării la vindecările miraculoase. Prin aceste vindecări, se dezvăluie natura divină a lui Iisus, căci El vindecă nu pentru a dovedi că este Dumnezeu, ci pentru că este Dumnezeu.

Apostolii au fost investiţi de către Iisus cu putere şi har vindecător: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi demonii; în dar aţi luat, în dar să daţi!” Toate vindecările lor au fost şi sunt făcute în numele lui Iisus, iar atitudinea lor în asemenea momente era aceea de adâncă smerenie. De-a lungul timpului, mulţi sfinţi au primit acest har al vindecării, ca o dovadă a purităţii sufletului lor: Padre Pio de la Pietrelcina, Therese Neumann, preoţi înzestraţi cu har, mulţi asceţi şi călugări pelerini.

Există în lume locuri în care s-au realizat deseori vindecări miraculoase, totul începând, de obicei, cu o viziune. Un caz foarte cunoscut este cel al localităţii Medjugorje din Bosnia, unde, începând din 24 iunie 1981, un grup de copii au avut numeroase viziuni ale Fecioarei Maria, iar până în 1987 erau înregistrate peste 300 de vindecări miraculoase.

Vindecări miraculoase la Lourdes

Cel mai celebru caz este localitatea Lourdes (o mică aşezare din munţii Pirinei). Aici, la 11 februarie 1858, Bernadette Soubiros, o fată de 14 ani, a avut prima viziune a Fecioarei Maria. Ea a primit mesaje prin care oamenii erau îndemnaţi la pocăinţă şi rugăciune, iar preoţii erau sfătuiţi să întemeieze în acest loc o capelă, un loc de pelerinaj pentru bolnavi. Astfel a început istoria miracolelor de la Lourdes.

În acest loc, unic în lume, au fost înregistrate în primul an, 1858, peste 100 de vindecări, iar până în 1914, abatele G. Bertrin a notat peste 4445 de vindecări, dintre care peste 64 au fost declarate miracole. În ziua de azi, controlul acestor vindecări se face foarte strict, pentru a fi excluse cele false şi există numeroase cazuri de vindecări inexplicabile din punct de vedere medical.

Oamenii de ştiinţă au încercat să explice aceste vindecări prin diferite teorii, dar ei au pornit de la început cu ideea de a demasca eventualele înşelăciuni. Dar în nici un alt loc din lume nu au fost vindecate boli atât de variate şi atât de grave, iar locurile în care bolnavul este atins de graţia divină sunt extrem de diverse: în faţa altarului din capelă, în faţa grotei în care au avut loc viziunile, în timpul procesiunii Sfântului Sacrament, la azilul Notre-Dame, în trenul de întoarcere, etc.

Pentru cei care nu recunosc în aceste vindecări miraculoase răspunsul bunătăţii lui Dumnezeu la rugăciunea sufletului aflat în suferinţă, vindecările divine din întreaga lume vor rămâne pentru totdeauna o enigmă.

Efectele fiziologice ale rugăciunii

Vindecările prin intermediul rugăciunii au uimit oamenii din toate timpurile. Dar, atunci când este vorba de boli uşoare, susceptibile de a se vindeca spontan sau cu ajutorul medicaţiei obişnuite, cei sceptici obiectează că este greu de ştiut care a fost cauza sau agentul adevărat al vindecării miraculoase. Rezultatele rugăciunii pot fi constatate cu o deplină certitudine numai în cazurile în care orice terapeutică este de prisos sau deja a dat greş. Biroul medical din Lourdes, prin studiul şi evidenţierea vindecărilor miraculoase, a adus un mare serviciu omenirii, demonstrând realitatea de netăgăduit a acestor vindecări produse prin rugăciune.

Rugăciunea are uneori un efect exploziv şi fulgerător. Au fost nenumărate cazuri de bolnavi care s-au vindecat aproape instantaneu de boli cum ar fi: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, ulcere, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonită. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel: mai întâi o mare durere, apoi un sentiment cert de a fi complet vindecat. În câteva secunde, câteva minute sau cel mult câteva ore, plăgile se cicatrizează, simptomele generale dispar, revine pofta de mâncare. Uneori, dezordinile funcţionale dispar înaintea leziunii anatomice. Miracolul este caracterizat de o accelerare uluitoare a proceselor de vindecare organică. Singura condiţie indispensabilă ca acest fenomen să aibă loc este rugăciunea intensă şi credinţa fermă.

Nu este absolut necesar ca însuşi bolnavul să se roage, pentru a se produce astfel de fenomene miraculoase. Chiar şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, precum şi necredincioşi curioşi, au fost vindecaţi ca prin minune la Lourdes, dacă alături se afla cineva care se ruga pentru ei.

Asemenea fapte arată realitatea de netăgăduit a legăturilor subtile care există între procesele mentale, psihologice şi cele organice. Ele dovedesc importanţa imensă a activităţii spirituale în viaţa noastră şi ne deschid către o lume nouă, plină de armonie, forţă, sănătate şi fericire.

Vindecările de la Lourdes sunt un fapt împotriva căruia nici o afirmaţie nu poate sta în picioare; aşa cum ne trebuie ochi pentru a vedea, aşa ne trebuie ochi pentru a discerne semnul supranatural care se ascunde în vindecările miraculoase; este ceea ce se cheamă ochii credinţei. (…) Ştiinţa are datoria să nu refuze faptele pentru simplul motiv că par extraordinare şi neexplicabile.” Alexis Carrel, medic, savant, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1912

Părintele Ilie Cleopa descrie caracteristicile adevăratelor vindecări miraculoase: „să fie vrednice de numele lui Dumnezeu; să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mântuitorului şi ale sfinţilor; să nu se tăgăduiască unele pe altele; să nu se contrazică cu Sfânta Scriptură; să urmărească mântuirea sufletului omenesc; să aducă folos şi spor vieţii duhovniceşti, nu morţii şi păcatului; săvârşitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viaţă curată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste; să îndrepte moravurile celor care văd minunea; să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu; să dovedească lucrarea graţiei lui Dumnezeu; toate minunile adevărate se pot face numai în numele lui Iisus Christos.”

Involuţia spirituală actuală

Civilizaţia modernă apare în istorie ca o adevărată anomalie: dintre toate civilizaţiile cunoscute nouă, ea este singura care s-a dezvoltat într-un sens pur material şi singura care nu se sprijină pe nici un principiu de ordin superior. Această dezvoltare materială, care durează de mai multe secole şi care a luat un ritm din ce în ce mai accelerat, a fost însoţită de o involuţie spirituală greu de compensat. Autentica şi pura spiritualitate nu mai este în ziua de azi un subiect de studiu. Strădaniile oamenilor se îndreaptă către cultivarea ştiinţelor experimentale şi practice. Un singur exemplu ar fi suficient pentru a înţelege decăderea la care s-a ajuns: tratatul „Summa theologica“ a sfântului Toma d’Aquino era, la vremea sa, un manual pentru studiul studenţilor. Unde s-ar mai putea găsi astăzi studenţi capabili să aprofundeze şi să asimileze acest tratat?

Simţul sacrului este esenţial pentru fiinţa umană

Cei care se cred cu sinceritate religioşi nu au, în cea mai mare parte, decât o vagă idee despre ceea ce înseamnă cu adevărat rugăciunea plină de fervoare către Dumnezeu. Religia nu mai are o influenţă efectivă nici asupra gândirii, nici asupra modului lor de a acţiona, este ca şi cum ar fi separată de restul vieţii. Practic, „credincioşii“ şi ateii se comportă aproape la fel. Pentru mulţi oameni, afirmarea supranaturalului nu are decât o valoare teoretică şi ar fi foarte încurcaţi dacă ar fi puşi în situaţia să constate un miracol.

Pentru cei mai mulţi, rugăciunea ţine numai de frică şi neîmpliniri, fără nici o dimensiune spirituală. Dar sentimentul religios înseamnă mult mai mult decât devoţiunea sentimentală, mai mult decât preceptele morale sau decât consolările pentru fiinţele slăbite de suferinţă.

Adeseori, raţiunea ni se pare superioară intuiţiei şi preferăm inteligenţa în locul sentimentului. Ştiinţa analizează puternic, în timp ce spiritualitatea, credinţa în Divin se stinge tot mai mult în zilele noastre. De aceea, căutăm de cele mai multe ori să dezvoltăm inteligenţa, iar simţul moral, simţul iubirii, simţul frumosului, dar mai ales simţul sacrului le neglijăm aproape cu desăvârşire. Atrofierea acestor dimensiuni fundamentale ale mentalului şi psihicului nostru face din omul modern o fiinţă aproape oarbă din punct de vedere spiritual. Forţa spirituală este tot atât de necesară reuşitei în viaţă ca şi cea intelectuală şi materială. Se impune deci să reînviem în noi cât mai curând activităţile spirituale, care, mai mult decât cele intelectuale, imprimă personalităţii sensul fundamental şi puterea lor.

Importanţa rugăciunii

A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare la prima vedere o acţiune cu totul inutilă. Cu toate acestea, în ciuda opacităţii lor, este absolut necesar să cunoaştem cât mai bine toate activităţile omeneşti de care, în mod potenţial, suntem în stare. Ne asumăm un mare risc lăsând să moară sau să dormiteze în noi vreuna din calităţile sau înzestrările fundamentale, fie ea de ordin fiziologic, psihic, mental, intelectual sau spiritual.

Nu este necesar să fii orator ca să fii ascultat de Dumnezeu

Pentru a ajunge să îl simţi pe Dumnezeu nu este necesar un ceremonial complicat. Rugăciunea este uşoară, iar tehnica ei simplă se află la îndemâna oricui. O regăsim în scurta năzuinţă frenetică către Dumnezeu şi în profunda contemplaţie; în cuvintele simple şi trăite cu toată inima, rostite de ţăranca din faţa troiţei de la răscrucea drumurilor şi în măreţia extatică a cântecelor gregoriene. Solemnitatea, grandoarea, seriozitatea sau frumuseţea cuvintelor nu sunt absolut necesare pentru ca o rugăciune să fie eficientă. Nu este necesar să fii orator ca să fii ascultat de Dumnezeu. Când judecăm valoarea rugăciunilor după rezultatele lor, constatăm cu uşurinţă că atât cele mai umile cuvinte de aspiraţie, rugă şi laudă, cât şi cele mai frumoase invocaţii par a fi primite la fel de către Dumnezeu, cu condiţia să fie sincere şi pure. Chiar flacăra unei lumânări, consacrată cu dragoste lui Dumnezeu, este o rugăciune. Este de ajuns pentru aceasta ca în fiinţa noastră lăuntrică flacăra materială şi formularea noastră simplă către Divin să simbolizeze elanul şi aspiraţia sinceră către Dumnezeu.

Rugăciunea în viziunea unui om de ştiinţă

Chirurgul şi fiziologul francez Alexis Carrel (28 iunie 1873 – 5 noiembrie 1944), laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie şi chirurgie fiziologică, este cunoscut în domeniul literaturii ca autor al lucrărilor „Omul, acest necunoscut“ şi „Rugăciunea“. Iată câteva din ideile acestui savant despre rugăciune şi despre relaţia omului cu Dumnezeu.

Pentru ce oare simţul spiritual de Divin joacă un rol atât de important în reuşita în viaţă? Prin ce mecanism lăuntric acţionează aspiraţia către Absolut sau rugăciunea asupra noastră? Aici părăsim domeniul observaţiei pentru cel al ipotezei, care, chiar îndrăzneaţă fiind, este necesară procesului cunoaşterii şi conştiinţei. Trebuie în primul rând să ne reamintim că omul este un tot indivizibil, structurat ca un microcosmos în miniatură, şi compus din ţesuturi, lichide organice şi conştiinţă. El se crede adeseori, datorită ignoranţei sale, independent de mediul său subtil energetic şi material, adică de universul cosmic apropiat şi foarte îndepărtat. În realitate, el este în contact permanent cu macrocosmosul, căci este intim legat de acest mediu prin nevoia neîncetată de oxigenul din aer şi de hrana pe care i-o dă pământul. Pe de altă parte, fiinţa omului nu este cu totul cuprinsă în corpul fizic. Ea se compune din mental, psihic, spirit, ca şi din materie. Iar spiritul, care este scânteia divină din om, deşi locuieşte în organele noastre, se prelungeşte cu mult în afara celor patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Oare nu ne este îngăduit, când înţelegem toate acestea, să credem că locuim simultan atât în lumea cosmică, cât şi în mai multe medii energizante, inteligibile, invizibile şi imateriale, considerate de parapsihologi lumi paralele, care sunt de o natură asemănătoare celei a conştiinţei şi de care nu reuşim niciodată să ne lipsim fără a fi păgubiţi atât la nivelul corpurilor subtile invizibile, cât şi în universul material şi omenesc? Acest mediu energizant, subtil, considerat în totalitate, nu este altceva decât Fiinţa imanentă din care provin la origine toate fiinţele, superioară tuturor, pe care noi o numim Dumnezeu.

S-ar putea deci compara simţul spiritual de Divin cu nevoia stringentă de oxigen şi aspiraţia plină de fervoare către Dumnezeu sau rugăciunea ar putea fi deci asemănată cu funcţia noastră respiratorie. Ea ar trebuie atunci să fie privită ca un agent natural, firesc, al relaţiilor de integrare armonioasă între conştiinţă şi mediul său propriu. Ea ar putea fi considerată, analogic vorbind, ca o activitate biologică, fundamentală, de care depinde structura noastră. Cu alte cuvinte, ca o funcţie morală a corpului, psihicului, a mentalului şi a spiritului nostru.“


PUTEREA VINDECĂRII SPIRITUALE

PUTEREA VINDECĂRII SPIRITUALE

Prin înţelegere şi introspecţie, boala se poate transforma într-o experienţă spirituală, astfel ca procesul vindecării să devină o experienţă de înălţare şi transformare interioară.

Toate tradiţiile spirituale autentice susţin faptul că fiinţa umană este cu mult mai mult decât un simplu trup. Spiritul şi sufletul, realităţi invizibile care animă corpul fizic, reprezintă forţele misterioase care ne dau viaţă şi care alcătuiesc, alături de trup, ceea ce noi numim de obicei „eu”. În tradiţia orientală se precizează că fiecare dintre noi este înzestrat cu mai multe „corpuri” energetice invizibile, ce trebuie îngrijite şi hrănite în mod similar trupului fizic.

Trupul şi sufletul

În cadrul procesului de vindecare, aspectele legate de capacităţile interioare ale fiinţei umane sunt luate în calcul din ce în ce mai puţin în această perioadă. Deşi ar părea, având în vedere evoluţia tehnologiei, că în curând toate bolile se vor vindeca rapid prin tratament medical de înaltă specialitate, există încă nenumărate paradoxuri.

Întâlnim adesea situaţii misterioase care ne fac să ne gândim că această cunoaştere pe care o deţinem şi întreaga tehnologie la care am putea avea acces sunt încă palide şi lipsite de eficienţă în comparaţie cu marele mister al vieţii care ne animă pe fiecare dintre noi. Există încă mulţi bolnavi consideraţi incurabili de medicina modernă, dar care “peste noapte” au descoperit în ei puterea de a-şi înfrunta boala şi de a o înfrânge definitiv. Există totodată cazurile unor morţi misterioase, a unor bolnavi care, deşi aveau toate şansele pentru a se vindeca, au refuzat să mai lupte şi au cedat în faţa bolii şi a morţii. Contrar aparenţelor, medicina este mai mult ca oricând pusă în contact cu necunoscutul şi chiar cu miraculosul, în pofida orbirii celor care cred încă faptul că doar ştiinţa şi aparatele pot explica întregul mister al vieţii umane, oferind mereu soluţii viabile…

Medicina ce analizează trupul prin cele mai moderne mijloace este surprinsă de ceea ce este nevăzut în noi, de gândurile, sentimentele şi credinţele profunde care ne animă. Acestea se dovedesc a fi forţe care nu arareori erup din noi, făcând ca trupul să fie cunoscut aşa cum este în realitate – un mic instrument al unei puteri spirituale mult mai mari care aşteaptă în interiorul nostru să fie descoperită.

Nenumăratele experienţe ce pun în contact strâns spiritualitatea şi vindecarea arată tot mai frecvent că medicina viitorului este înainte de orice o medicină a transformării sufletului.

Două condiţii ale succesului în vindecarea spirituală

Conform studiilor realizate de psihologii americani asupra mai multor persoane care s-au vindecat în mod aparent miraculos de cancer şi leucemie, au putut fi sintetizate două condiţii de bază care, dacă sunt îndeplinite, conduc la o rapidă vindecare a trupului şi a minţii:

1. Abordarea vindecării ca pe o lecţie de viaţă

Poate să pară şocant că dintr-o boală am putea să învăţăm ceva. Foarte mulţi se pot întreba: „Ce pot să învăţ în urma unei epidemii de gripă care m-a afectat şi pe mine?”, sau „Cum pot să primesc o lecţie de la o durere de stomac dată de ulcer?”

Nu este uşor la început, mai ales că, de multe ori, experienţa noastră în timpul unei boli este impregnată de multe idei. Este important să distingem între ideile negative învechite cu privire la ideea de a fi bolnav, idei cu care mulţi am crescut, şi experienţa noastră interioară pe durata unei boli. Vechile idei pot să ne îndemne să stăm în pat fără să facem nimic, pentru a “suferi” în singurătate. Ele pot să ne indice de asemenea că nu avem nici un rol special în vindecare şi că trebuie să aşteptăm totul de la medic şi de la medicamentele pe care acesta ni le va prescrie. Putem considera cu naivitate boala ca pe un fel de ghinion sau o piază rea care s-a agăţat în mod întâmplător de noi.

Există însă şi o altă modalitate superioară în care privim boala chiar de la început ca pe un adevărat profesor. Ce înseamnă aceasta? În primul rând să ne întrebăm: cum am ajuns în această situaţie? Unde am greşit în modul de viaţă, în alimentaţie, în modul de gândire sau în stările pe care le-am întreţinut cel mai des în ultima vreme? Ce zonă a corpului sau ce organ a cedat şi ce îmi indică aceasta? Care este atitudinea interioară pe care trebuie să o cultiv pentru a nu mai ajunge în această stare?

Dacă experienţa de a ne îmbolnăvi generează apariţia şabloanelor trecutului, este important să ne amintim de noul cadru în care vrem să trăim şi de faptul că dorim să înţelegem cu adevărat de ce am ajuns să ne îmbolnăvim. Boala este factorul de dezordine pe care l-am lăsat să pătrundă în fiinţa noastră, deschizându-i larg porţile prin felul nostru greşit de a acţiona şi de a gândi.

Procesul de vindecare devine astfel un proces de ordonare şi de “reamintire” de noi înşine. Este un proces de aducere laolaltă şi de focalizare a resurselor noastre psiho-mentale, scindate în mod obişnuit, astfel ca ele să ne conducă către o stare de integritate a fiinţei noastre. Boala ne reaminteşte că trebuie să privim lumea altfel decât o făceam până atunci, este „palma” pe care o primim pentru a ne dezmetici şi a corecta în noi ceea ce ne-a deviat de la cursul firesc al existenţei.

Vindecarea spirituală presupune întotdeauna schimbarea viziunii noastre asupra propriei fiinţe şi asupra realităţii şi trecerea către un nou nivel interior de percepţie.

În perioada parcurgerii diferitelor etape de vindecare spirituală, chiar şi după ce am experimentat o trezire a puterii noastre interioare, vom fi adesea tentaţi să revenim la vechiul mod de a privi şi a judeca lucrurile, printr-o viziune îngustă, limitată. O mare parte a efortului de vindecare constă în a păstra această nouă viziune, indiferent de cât de tare se fac auzite „vocile” interioare ce ne tentează să credem că o astfel de schimbare nu este de dorit pentru noi sau că este chiar periculoasă.

2. Înţelegerea şi acceptarea sinceră a nevoilor noastre lăuntrice

Pentru a înţelege acest punct important în vindecarea spirituală, este necesar să putem să ne răspundem la întrebarea: de ce am nevoie cu adevărat, astfel încât să mă simt împlinit şi sănătos din punct de vedere al trupului, al sufletului şi al minţii? A răspunde la această întrebare nu este uşor, având în vedere că aceste necesităţi pe care noi le putem remarca în noi sunt de două tipuri:

1. Necesităţi naturale – cum sunt cea de a ne hrăni în mod adecvat, cea de a ne bucura şi de a fi fericiţi, cea de a iubi etc. Neîmplinirea lor determină diferite tulburări grave şi forme de suferinţă fizică sau psihică.

2. Necesităţi artificiale – acestea nu sunt propriu-zis necesităţi ale fiinţei noastre, ci mai degrabă pot fi considerate dorinţe diverse. Neîmplinirea lor ne poate conduce la stări de tensiune lăuntrică sau frustrare, dar nu va leza ceva fundamental din noi. Aici putem considera ca exemple nevoia de a mânca alimente care ne plac, dar nu sunt sănătoase (de exemplu zahăr în exces, carne, alimente cu chimicale etc.), diferitele vicii (alcoolul, fumatul), căutarea unor condiţii materiale mereu „mai bune” decât cele prezente etc.

Foarte multe dintre bolile cu care oamenii se confruntă apar în diferite grade, datorită neconştientizării şi neîmplinirii unor necesităţi lăuntrice. Descoperirea acelor aspecte către care tânjim în realitate în adâncul sufletului devine astfel un pas esenţial către vindecare.

Indiferent de cât de plăcut sau neplăcut este procesul de introspecţie, trebuie să analizăm toate aspectele vieţii noastre, pentru a surprinde punctele în care procesul de exprimare a fiinţei noastre este blocat. Toate stările de gol interior, de suferinţă, lipsă, supărare, tristeţe, depresie etc. traduc necesităţi sufleteşti pe care nu ştim cum sau ezităm să le satisfacem sau chiar încercăm să le împlinim prin substituenţi artificiali.

Confundarea dorinţelor cu necesităţile – una din cauzele tulburărilor de sănătate

Aceasta este o situaţie foarte frecventă şi porneşte de la o lipsă de cunoaştere a propriei fiinţe, dar şi a înţelegerii scopului nostru în viaţă. Sufletul cere cu intensitate să fie hrănit şi ajutat să se dezvolte. Cererile sale apar uneori pentru noi ca un gol ce trebuie să fie umplut de o energie nouă, adecvată. Orbiţi foarte adesea de vârtejul senzaţiilor, ajungem uneori să interpretăm în mod greşit aceste mesaje ale sufletului. Este foarte cunoscută situaţia unei fiinţe neîmplinite afectiv care se aruncă cu disperare asupra frigiderului, încercând ca prin umplerea stomacului să stingă măcar puţin nevoia interioară de iubire. Este de asemenea frecventă situaţia în care dorinţa de dezvoltare a sufletului, de dobândire a unor noi calităţi spirituale, este schilodită de către o minte prea agitată şi haotică şi tradusă sub forma unei nevoi permanente de distracţie şi exteriorizare. Sportul extrem şi senzaţiile tari căutate de tot mai mulţi dintre oameni pentru a „simţi că trăiesc cu adevărat” nu sunt altceva decât false substitute ale unei hrăniri spirituale cu senzaţii ce pot aminti cât de vag de înălţarea sufletului prin curaj, credinţă, consecvenţă şi alte calităţi umane înălţătoare.

A trăi cu adevărat înseamnă a avea simultan o dinamizare foarte bună a capacităţilor noastre fizice, mentale, sufleteşti şi spirituale. Pentru mulţi oameni, alimentele consumate sunt destul de rar rezultatul unei nevoi reale a organismului, aşa cum se produce spre exemplu în cazul animalelor sălbatice. Consumând un aliment ar trebui să satisfacem simultan nevoile unui întreg popor de mai multe miliarde de celule, precum şi necesitatea senzorială şi chiar o oarecare împlinire emoţională. Fiind însă prea puţin atenţi la semnalele organismului sau nemaiştiind să le interpretăm corect datorită prea multor dezechilibre ce deja s-au instalat, putem percepe, spre exemplu, nevoia imperioasă de glucide, ca pe o nevoie de a consuma mari cantităţi de zahăr sub forma unor prăjituri atractive. Putem însă apela cu mai mult succes la fructele dulci sau la miere, care vor „bucura” şi împlini organismul mult mai mult şi mai profund.

Fiecare dintre noi am fost înzestraţi cu capacitatea de a şti ce ne este mai adecvat la un moment dat. Datorită unui trai nenatural şi rupt de ritmurile naturii, această capacitate s-a diminuat considerabil, astfel că devine necesar să reînvăţăm să ne ascultăm fiinţa, într-o stare de linişte şi atenţie. Rugăciunea plină de ardoare sugerată de toate tradiţiile spirituale, meditaţia profundă, modalităţile de concentrare şi control asupra minţii – sunt toate metode capabile să ne readucă în contact cu acea parte din fiinţa noastră care ne va „spune” cum este bine să acţionăm.

Cele şapte categorii de necesităţi fundamentale

Cercetări ale psihologilor americani, în acord cu izvoare ale sistemelor medicale şi spirituale orientale, au concluzionat că nici un om nu poate trăi pe deplin sănătos şi fericit dacă nu îşi împlineşte câteva categorii de necesităţi fundamentale:

1. Necesitatea de a se bucura de un corp sănătos precum şi de toate minunatele senzaţii fizice care îl însoţesc. Simplul confort fizic, plăcere şi sănătate. Avem nevoie de cât mai multe senzaţii fizice minunate.

2. Necesitatea de a se iubi şi a se accepta aşa cum este. Auto-acceptare şi iubirea de sine. Avem nevoie să ne reconsiderăm într-un mod pozitiv şi plin de iubire.

3. Necesitatea de a avea o minte agilă ce funcţionează clar şi bine. Înţelegerea situaţiei într-un mod clar, continuu şi raţional. Avem nevoie de claritatea raţiunii care funcţionează în armonie cu posibilităţile noastre intuitive.

4. Necesitatea de a iubi şi de a fi iubiţi de ceilalţi, sub diverse forme relaţionale, ca de exemplu prietenia, colegialitatea şi dragostea. Acest nivel, asociat cu afectivitatea umană şi cu puterea de a iubi este considerat a fi o punte între lumea fizică, exprimată de primele trei nivele ale existenţei fiinţei umane şi lumea spirituală, exprimată prin cele trei nivele superioare, de existenţă spirituală. Avem nevoie să dăruim şi să primim iubire prin intermediul mai multor tipuri de relaţii: cu iubitul (iubita), copiii, prietenii, colegii.

5. Necesitatea de a rosti şi de a trăi adevărul. A respecta voinţa divină şi a te angaja să vorbeşti şi să urmezi adevărul. Avem nevoie să experimentăm adevărul în mod direct.

6. Necesitatea de hrănire spirituală, care ne poate aduce experienţe sufleteşti înălţătoare. Acest nivel este asociat cu stările spirituale sublime, ca de exemplu extazul şi fericirea care pot fi trăite în timpul unei ceremonii religioase, ascultând o muzică inspirată, atunci când suntem fascinaţi de un apus de soare sau pur şi simplu atunci când, cu multă dragoste, simţim nevoia să privim îndelung în ochii fiinţei iubite şi trăim acel sentiment de atemporalitate şi dizolvare în celălalt şi dincolo de el. Iubirea divină şi extazul spiritual. Avem nevoie de experimentarea personală a spiritualităţii şi iubirii necondiţionate.

7. Cel de-al şaptelea nivel este asociat cu mintea divină. Când se produce trezirea conştientă pe acest nivel, devii conştient că perfecţiunea divină se află pretutindeni. Vom putea descifra astfel puzzle-ul vieţii noastre şi vom putea atinge pacea divină. Acesta este nivelul de păstrare a celor mai profunde crezuri. Crezurile şi convingerile negative pe care le întreţinem sunt cauza tuturor problemelor noastre. Din aceste credinţe negative sau imagini apare boala, indiferent de nivelul pe care se manifestă ulterior: fizic, emoţional, mental sau spiritual. Nevoia noastră în planul şapte este aceea de a cunoaşte pacea profundă. Aceasta nu poate să provină decât dintr-o înţelegere deplină a modelului perfect al vieţii terestre şi apare ca urmare a crezurilor pozitive care se bazează pe adevăr. A fi conectaţi la mentalul divin şi a înţelege creaţia universală. Avem nevoie să trăim seninătatea şi perfecţiunea în propria noastră fiinţă, chiar dacă ea este încă imperfectă