Inima – Templul universal al Iubirii

    Toate templele, mânăstirile, bisericile, moscheile și altarele existente în această lume au fost înălțate de oameni. Mai mult sau mai puțin sfinți, profeți, înțelepți sau învățați, aceștia au căutat să-I găsească lui Dumnezeu un loc pe acest pământ și să reamintească oamenilor prezența Sa în lume. Mulți poate veți spune că așa a vrut Dumnezeu și că fără ajutorul Său, nimic nu ar fi cu putință. Da, de multe ori, este adevărat. Dar, dacă am merge pe firul acesta al înțelegerii, am ajunge într-un punct care ne tulbură. Vom ajunge oare, să punem totul, în seama lui Dumnezeu numai pe baza faptului că lucrurile au fost înfăptuite? Chiar și cele rele? Unii îmi veți aminti aici, că Dumnezeu se ”ocupă” numai de lucrurile ”bune”, (ridicarea templelor, etc.) și  ”altcineva”, care nu este Dumnezeu se ocupă de lucrurile ”rele” (distrugerea și ruinarea lor). Cu toate acestea, amintindu-ne de rolul lui Dumnezeu, de Creator Suprem al Totului, înseamnă că, chiar și cu privire la distrugerea provocată de acel ”altcineva”, El ar trebui să încuviințeze și actul respectiv. Altfel, nu ar fi Totul, din moment ce, se întâmplă ceva ”peste” voința Sa Supremă. Bunul simț ne spune că nimic nu este în afara lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, evoluția în timp, arată că nu tot ceea ce omul numește ”rău”, este cu adevărat ”rău”, așa precum nu tot ceea ce pare a fi ”bun”, se dovedește a fi ”bun” cu adevărat. Intrăm aici în disputa nesfârșită a relativității ”binelui” și ”răului”, mai ales prin raportarea asupra lor din perspectiva evoluției umane în timp și spațiu. S-a dovedit așadar că, de multe ori ”răul” și chiar suferința a dus într-un final la ”bine” și,  că, de multe ori, ceea ce a părut a fi ”bun” sau ”bine” a dus spre ”rău”.   Ni s-a întâmplat și nouă de atâtea ori. Ceea ce se dovedește a fi bun pentru noi, pentru alții se dovedește a fi rău și invers. Ceea ce pentru alții este bun nouă să ni se pară rău. 

    Admitem așadar, că în afară de această voință divină care se manifestă permanent, există dimensiunea infinită a relativității percepției și a liberului arbitru al omului care este lăsat să se exprime în ambele direcții (ale binelui și răului). Dumnezeu lasă omului suprema libertate chiar și în privința modului în care el, omul se reprezintă pe sine, pe semenul său, lumea, în general și totodată asupra modului în care el, omul îL reprezintă sau și-L reprezintă pe Dumnezeu. 

    Așadar Dumnezeu lasă omului completa libertate în privința modului în care alege să trăiască și să evolueze. Omul alege să înalțe temple exterioare sau să le distrugă în numele unui Dumnezeu sau a unei alte autorități.

     Și acum doresc să evidențiez un aspect important:  

    De multe ori, se dovedește însă, că este mai ușor să construiești un loc de rugăciune și să-l ridici impozant către cer, decât să menții vie și mereu aprinsă, în altarul inimii tale, lumina iubirii de Dumnezeu și de semeni.

    Este mai ușor poate, pentru mulți dintre noi, să cumpărăm ofrande, lumânări, iconițe, candele, mir, flori, rozarii, etc. și să le oferim lumii și lui Dumnezeu, decât să dăruim lumii, ca ofrandă, liniștea, pacea, compasiunea și bunăvoința inimii noastră iubitoare în mod necondiționat. La urma urmei, dacă Dumnezeu este Totul este așadar și Tăcere, este și Pace, este și Iubire, este și Sacralitate.  Să facem acum un bilanț punându-ne o întrebare: care este și cum se exprimă ofranda noastră adusă Iubirii, Frumuseții, Înțelepciunii, Perfecțiunii, Păcii, Fericirii și Atotputerniciei lui Dumnezeu? Prin ”a cumpăra” sau prin ”a fi”?  

    Să ne amintim însă, că înainte de orice templu exterior, și multe alte ”jucării”, Dumnezeu a creat Templul Inimii. L-a ”ridicat” în fiecare ființă și apoi s-a întronat în el. Și acolo, El sălășluiește. A ne aminti să onorăm (prin conștiența noastră, în practica spirituală, în rugăciune, meditație, iubire, compasiune, bunătate, și evident, în viața noastră de zi cu zi), acest spațiu sacru existent aici, în chiar inima noastră, devine un act ce revelează însăși această permanență a prezenței divine.

    Deschiderea Inimii și trăirea în iubire se dovedesc, în timp, a fi modul înțelept de participare a noastră la ritualul sfințirii spațiului interior al acestui Templu al Inimii pentru că aici îl onorăm pe Dumnezeu, căci aici este El. Ce am putea oferi noi, lui Dumnezeu ca ofrandă, mai mult decât inima noastră iubitoare, mintea și sufletul nostru pur prin care EL să se exprime?

    Unul din rolurile unei comunități spirituale active este de a actualiza această Învățătură a Inimii, de a reaminti că așa stau lucrurile și de a încuraja pe oricine să trăiască în acest orizont al Iubirii pentru că aceasta reprezintă limbajul comun al tuturor sufletelor trezite. Iubirea, în toate nuanțele sale, este vibrația inefabilă a sufletului atins, purificat și înălțat de Dumnezeu.

    Dar cât de des uităm aceasta! Revenim la aceleași obiceiuri, de a încerca să-I facem pe plac lui Dumnezeu, dăruindu-I mereu jucării din lumea exterioară (poate din ce în ce mai grandioase), crezând că acestea ÎL vor ”îmbuna” până la a-L convinge să ne acorde mântuirea. De multe ori am fost și suntem învățați să încercăm să cumpărăm ”indulgențele” și iertarea lui Dumnezeu. Vom face poate chiar mai multe pomeni și vom scrie mai multe pomelnice și cu cât ”dăm” lui Dumnezeu mai mult, ne simțim justificați să-i cerem mai mult. Exact așa cum facem și cu semenii noștri, de multe ori. Le dăm ca să ni se dea. Aici, este un tipar repetitiv, condiționant care devine disfuncțional în timp pentru noi căci întreține neliniștea, așteptarea, tensiunea existențială, frustrarea de a nu primi pe cât am dat și la momentul potrivit, etc. 

    Dacă însă ne vom aminti, că în fiecare dintre noi sălășluiește Dumnezeu, ne-am putea reaminti și că, dăruind din inimă, în mod necondiționat, cu iubire și bunătate, atenția noastră celorlalți, este ca și cum, în felul acesta, noi ne îngrijim să ținem aprinsă flacăra vie în altarul Templului creat de Dumnezeu. Mai mult decât atât, multe studii psihologice confirmă faptul că oamenii au nevoie de ceilalți, de prezență activă și conștientă, de iubire și grijă umană, mai mult decât aspectele materiale, de multe ori limitate, pe care unii le oferă. Mulți ajungem să înțelegem că Iubirea nu poate fi cumpărată și Fericirea cu atât mai puțin dar ne comportăm de multe ori diferit.

    ”A-ți veghea Inima” – sfatul tuturor misticilor – poate fi înțeles în această cheie: ține mereu deschisă, cu iubire și compasiune, inima și nu lăsa să se stingă freamătul său sacru, dorul său de Dumnezeu. Astfel, respectarea acestui sfat, devine un act conștient care împlinește menirea de a fi om.  Atunci când tu iubești, când ești fericit, când ești în pace, când te dăruiești conștient cu bunăvoință și compasiune ajutând altruist, atunci când meditezi și când te rogi, când te purifici și respecți unicitatea, sacralitatea și unitatea Totului, nu uita că aceasta este OFRANDA mult plăcută lui Dumnezeu. Tu ești această OFRANDĂ. 

Aprecierea cautarii spirituale

Indraznesc sa afirm (si sunt convins ca multi imi veti da dreptate) ca exista o solutie la aceasta ecuatie complexa a existentei umane. Si, ca sa nu vorbesc la modul general, va voi ruga pe fiecare sa indrazniti sa definiti ce inseamna pentru dumneavoastra starea de ”mai bine” din punct de vedere existential. Va propun in continuare un mic exercitiu de introspectie.

1. Intr-o zi cand sunteti mai linistit si aveti putin timp, luati o hartie si un creion, asezati-va relaxat la masa si urmariti sa dati o forma acestui ”mai bine” pe care il vizati in viata dumneavoastra. Lasati ca pur si simplu, in mod spontan sa va apara in minte acel prim lucru pe care-l considerati important pentru ca ”mai binele” sa fie atins. In general, fiecare dintre noi stie ce ar vrea. Unii ar putea formula la modul pozitiv, altii la modul negativ, acel lucru important de care depinde ”mai binele” existentei lor. De exemplu unul ar putea scrie: ”As vrea sa nu mai fiu bolnav” altul ar putea formula:”As vrea sa fiu complet sanatos”. Sau unul ar scrie”As vrea sa nu mai fiu sarac” altul ar spune ”As vrea  sa am mai multi bani.” Unul ar scrie: ”Vreau sa nu mai fiu singur” altul poate ar scrie ”As vrea si eu sa pot iubi”,  si asa mai departe, fiecare poate da o forma concreta acestui ”mai bine”. Desi ar putea fi mai multe lucruri pe care le considerati la fel de importante spre a obtine starea de ”mai bine” din punct de vedere existential, pentru acest exercitiu de acum este suficient doar unul – primul care va vine in minte.

2. A doua parte a exercitiului este de a nota ce credeti dumneavoastra ca ar conditiona obtinerea acestui lucru de care depinde ”mai binele” vietii. Cu alte cuvinte, incepeti acum si scrieti la rand ce credeti ca ar trebui sa faceti pentru a obtine sau a determina aparitia acestui lucru important. Scrieti cat mai multe aspecte de care depinde realizarea acestui lucru important pe care l-ati recunoscut pana acum. De exemplu: in cazul imbunatatirii sanatatii unii ar putea scrie: nu mai trebuie sa mananc ”prostii”, nu trebuie sa mai beau, nu trebuie sa mai fumez, trebuie s-o las mai moale cu sexul, trebuie sa nu mai trag de mine si sa nu ma mai surmenez, trebuie sa nu mai ”dramatizez”, trebuie sa nu mai fac aia si/sau ailalta, etc. Altii ar putea formula: voi manca hrana mai curata, ma voi ocupa cu atentie de ceea ce mananc si beau, trebuie sa am grija si de conditia mea fizica si psihica, trebuie sa am un regim de viata mai echilibrat, trebuie sa am mai multa incredere in mine, etc, etc. Indiferent cum sunt formulate la modul pozitiv si/sau la modul negativ aceste necesitati, scriindu-le incepem sa fim constienti de exemplu, de felul in care unele lucruri de pana acum ne-au conditionat in rau starea de sanatate si suntem totodata deschisi sa acceptam ca alte lucruri pe care le-am putea face ne-ar influenta in bine starea de sanatate. Si in acelasi mod putem sa actionam pentru orice lucru important care ar duce spre acel mai bine. Nu va autocenzurati; scrieti cat mai multe lucruri pe care simtiti nevoia sa nu le mai faceti sau, dimpotriva, sa le faceti spre a ajunge la acel ”mai bine” pe care vi l-ati propus din orice registru al existentei. (Cel cu sanatatea a fost doar un exemplu).

3. Partea a treia a acestui simplu exercitiu este de a scrie  la fiecare punct notat mai sus ce aveti nevoie pentru a-l implini sau realiza. Nu va limitati nici la acest nivel. Scrieti ce resurse exterioare si/sau interioare ar trebui sa aveti pentru a implini fiecare aspect. Daca totul a decurs corect pana acum, ajunsi la acest punct veti constientiza anumite aspecte legate de dumneavoastra. Multe dintre resursele necesare va implica in mod direct. S-ar putea (si aici va pot asigura ca majoritatea celor cu care am realizat acest exercitiu de constientizare a nevoilor proprii au recunoscut aceste lucruri) de exemplu, sa descoperiti ca aveti nevoie de mai multa vointa pentru a nu mai continua unele obiceiuri proaste, sau pentru a sustine noile obisnuinte pe care le-ati constientizat ca fiind binefacatoare. S-ar putea sa descoperiti ca pur si simplu nu stiti cum sa nu mai faceti unele lucruri ”negative” si/sau cum sa faceti acele lucruri ”pozitive” constientizate a fi binefacatoare. S-ar putea sa va dati seama ca aveti nevoie de ajutor din exterior  sau dimpotriva ca aveti nevoie sa va sustrageti influentei celorlalti spre a lua niste decizii mai bune. Scrieti asadar lucrurile pe care trebuie sa le transformati in bine in propria fiinta spre a implini unele conditii de care depinde obtinerea acelui ”mai bine” fixat la punctul 1 al acestui exercitiu. Tot aici notati si ce actiuni concrete considerati ca ar trebui facute de dumneavoastra direct pentru obtinerea resurselor necesare care sa duca la rezolvarea punctelor de mai sus.

De ce v-am propus acest exercitiu foarte simplu de constientizare? Pentru a ajunge fiecare dintre dumneavoastra la aceleasi concluzii finale ceea ce ne demonstreaza ca am putea fi solidari in planul cautarii și gasirii solutiilor.

CONCLUZII:

1.Solutia la nu conteaza ce problema sau aspect existential concret se gasește mereu si mereu in planul interioritatii.

2. Constientizarea propriilor necesitati reprezinta mereu primul pas.

3. Gasirea resurselor si posibilitatea rezolvarii problemelor existentiale depinde de gradul mai profund de constientizare si transformare in plan interior spre a ne adecva resusele necesare pentru implinirea scopurilor.

4. Cunoasterea de sine si controlul resurselor interioare ne conduce pe fiecare dintre noi intr-un mod specific la o stare superioara de constienta si existenta. 

5. Obtinerea unei stari superioare de constienta creste capacitatea de a preveni si anticipa posibile evolutii nefaste precum si de a putea adecva inteligent propriile resurse spre depasirea problemelor existentiale. 

6. Odata obtinuta o stare de existenta superioara fundamentata corect pe o profunda cunoastere de sine va exista o influenta binefacatoare a fiintei dumneavoastra in lumea exterioara si adeseori aceasta se va concretiza prin acel ”mai bine” pe care il veti aduce sau il veti face cumva posibil si in viata celorlalti.

7. Viata celorlalti fiind ”mai buna” va influenta si propria dumneavoastra existenta. Si acest ciclu va continua.

NOTE FINALE:

Pentru o fiinta spirituala intotdeauna mai binele celorlalti este si binele ei si binele ei devine si binele celorlalti.

In plan profan nu intotdeauna se manifesta aceasta interdependenta. ”Mai binele„ unei fiinte poate fi obtinut prin a face rau celorlalti. ”Mai binele” celorlalti poate insemna raul facut unei alte fiinte. (vezi evolutia sistemelor sociale si a liderilor acestora in timp)

 Prezentarea următoare vine sa aprecieze efortul spiritual depus pentru a produce conditiile favorabile unui proces de transformare spirituala. 

 

DE CE IUBIM? – Reflecţii – Ep. 3

Ştiu că de multe ori spunem că nu este timp pentru toate acele lucruri pe care ni le dorim.

Dar dacă am ştii că în inima noastră există o comoară ne-am face oare timp să o dezgropăm pentru a trăi fericiţi de pe urma ei?

Menirea prezentărilor pe care le fac pe acest blog este de a aduce aminte aceasta. Aminteşte-ţi de Sine! este numele acestui blog. El inspiră aşadar îndemnul de a continua să cauţi în interiorul fiinţei ceea ce până acum căutai în afara ta.

Prezentarea de astăzi vine să ne reamintească că responsabilitatea de a turna nectarul iubirii în cupa inimii noastre ne revine în totalitate.

Faceţi-o oricum ! Privind şi lăsând natura să vă impregneze cu vitalitate şi frumuseţe prin veşmântul ei de primăvară,  ascultând muzică şi lăsând armonia ei să pătrundă în cutele sufletului, primind cu deschidere cuvintele de lumină ale celor înţelepţi şi practicând cu încredere ceea ce ei v-au învăţat, bucurându-vă alături de cei pe care îi iubiţi de ceea ce viaţa v-a oferit până acum.

Faceţi-o, dăruind şi altora din  preaplinul cupei inimii, căci dăruind ea rămâne mereu plină.

 

DE CE IUBIM? – Reflecţii – Ep. 2


Inima rumi 455De multe ori aspirăm să cunoaştem mai profund ceea ce iubim. Iar când e vorba de natură şi de oameni, percepţia, cunoaşterea şi înţelegerea lor depind de cât de mult am trezit capacitatea de a ne percepe, cunoaşte şi înţelege chiar pe noi înşine.

Experienţa arată că ceea ce ignorăm cu privire la noi înşine tindem să ignorăm şi la ceilalţi. Ceea ce nu percepem şi înţelegem corect ne poate afecta pe noi şi pe semenii noştri chiar dacă spunem adeseori că îi iubim. Poate afecta relaţia şi atitudinea pe care o avem cu mediul înconjurător.

Aşa cum pentru a explora o zonă necunoscută, e nevoie să o faci pe cât posibil ziua, pe lumină, aşa este nevoie să trezim şi să amplificăm în noi lumina acelei cunoaşteri şi iubiri de Sine, pe fondul căreia orice interacţiune devine natural creatoare şi  mereu binefăcătoare.      

Şi totuşi când apare iubirea? Iubirea pur şi simplu se revelează atunci când sufletul este deschis şi vibrează pe coordonata ei.

Iubirea vine la tine când tărâmul Inimii este pregătit pentru darul luminii şi splendorii ei.

În clipul următor subliniez câteva din aceste idei.

DE CE IUBIM? – Reflecţii – Ep. 1

kindness-concepts-3Intuiţia existenţei iubirii ca substrat al energiei divine care zămisleşte şi apoi menţine creaţia, oferindu-i sens şi semnificaţie poate apare la început ca mici străfulgerări, scurte momente de extaz. Pe măsură ce înaintăm spre această re-cunoaştere, ceva din sufletul nostru parcă prinde viaţă şi se înalţă purtat de aripile iubirii. 

Am avut de multe ori ocazia, în dialogul meu cu Omul să simt cum vocea îi începea să tremure uşor, cum privirea-i umedă încerca să fixeze un punct al aducerii aminte şi o căldură plăcută începea să iradieze ca o prezenţă. Această iradiere ca o pală caldă îmi cuprindea şi mie atunci inima, când el sau ea începea să evoce ceva din … iubirea sa prezentă sau trecută.  Am putut observa că nu conta cine sau ce producea trăirea iubirii. Chiar şi când această iubire era orientată spre natură sau spre un animăluţ de casă, evocarea sa aprindea sufletul celui care iubise. Şi dacă acum sufletul său se putea bucura purtat de amintire cu atât mai mult îmi dădeam seama de intensitatea iubirii din acel moment din trecut care fusese odată trăit ca … prezent.

M-a impresionat odată relatarea unei mame care născuse un copil cu dizabilităţi locomotorii şi mentale. La început a existat iubirea şi bucuria naşterii. Handicapul copilului i-a adus apoi frică, respingere  şi suferinţă. După câtiva ani grei mi-a spus că îngrijirea acestui copil şi atenţia pe care i-a acordat-o s-au transformat apoi din nou în iubire. Aveam în faţa mea un om care trecuse prin iadul deznădejdii şi care acum trăia bucuria unei iubiri împărtăşite continuu. Se transformase atât de mult în aceşti ani.

Da, există şi un foc aprins de frica iubirii neîmplinite dar există inimi care rezistă acestui foc. Când cântă inima? Când  se lasă pătrunsă şi luminată pe dinlăuntru de acest foc. Lumina sa învinge mereu întunericul din ţinuturile fricii.  

În contact cu Iubirea chiar şi evocată de alţii din trecut, de multe ori sufletul meu s-a înălţat. Nu ştiu cui să fiu mai întîi recunoscător: Omului sau Iubirii înseşi.        

INFINITUL NU POATE FI CUPRINS …DAR TE POŢI TOPI ÎN EL…

Pentru unii oameni, descrierea unor asemenea stări de extaz poate să trezească neîncredere sau derută, în cazul în care aceştia nu au avut nici măcar o clipă în viaţă mintea oprită de bucurie. Ca să ne apropiem măcar intuitiv de un strop din oceanul de beatitudine în care au trăit şi continuă să trăiască unii maestri spirituali sau oameni sfinţi, să ne amintim sau să ne imaginăm cum, mergând pe munte la asfinţit, la curba unei serpentine ni se deschide brusc în faţa ochilor un peisaj la care nu ne aşteptam şi care ne răpeşte sufletul într-o clipă; de exemplu, mergem printr-o pădure deasă şi întunecată, iar la capătul serpentinei, pe neaşteptate se deschide o privelişte largă cât cuprinzi cu ochii, un cer luminos cu nuanţe sublime strălucind în pacea apusului de soare. Atunci mintea se opreşte brusc şi aerul inspirat rămâne în plămâni pentru câteva clipe, timp în care uităm de noi, de pădurea întunecată, de timpul în care trăim, şi există doar bucuria nestăvilită a luminii, ca o sărbătoare sfântă, măreaţă, uluitoare, care nu lasă loc nici unui gând, nici unei desfăşurări în timp. După ce ne „dezmeticim” şi ne amintim că noi privim un apus de soare, dacă vrem să ştim ce s-a petrecut cu noi în acele clipe de oprire, putem spune doar că a fost o bucurie copleşitoare în care am uitat tot ceea ce ştiam despre orice, şi am fost în atingere cu o imensitate sfântă, atotcuprinzătoare. Orice am spune nu descrie decât vag ceea ce am trăit, şi aceasta doar pentru cei care deja au avut şi ei momente de uluire extaziantă. De aceea, citind cele scrise despre sfinţi, sau chiar cuvintele de învăţătură scrise de ei, vom putea doar să ne deschidem inima spre soarele sfinţeniei, să ne facem o vagă idee despre ceea ce cu adevărat înseamnă o cale spirituală; căci misterul căilor prin care Dumnezeu ne cheamă şi ne desăvârşeşte nu-l putem citi nicăieri, nu-l putem afla de la nimeni, îl putem doar experimenta.

Aime Michel spunea: “A cere misticilor să ne dovedească ceea ce spun este o contradicţie, căci e ca şi cum i-ai cere soarelui să nu mai lumineze ca să-l poţi vedea. Dar dacă el nu mai luminează, ce poţi vedea atunci? Iar dacă străluceşte, atunci nu-l mai poţi privi. Dacă misticii dovedesc ceva, atunci acel lucru nu este chiar obiectul experienţei lor. Acel obiect ni se refuză prin însăşi natura lui în aceeaşi măsură în care ni se oferă; El este transcendent.” Am spune chiar că este impropriu denumit “obiect” al cunoaşterii sau al experienţei mistice, pentru că de fapt, în experienţele autentice, Dumnezeu se revelează Lui însuşi în inima omului copleşit de extaz, astfel încât nu există obiect al cunoaşterii Supreme, ci doar subiectivitatea care se vede pe Ea însăşi, adică Dumnezeu. Este impropriu spus “să-L cunoşti pe Dumnezeu” pentru că doar ceva infinit şi etern poate să cunoască ceva infinit şi etern, astfel încât El este cel care se descoperă şi se priveşte extaziat pe El însuşi, atunci când un sfânt se află în cea mai înaltă unire cu Dumnezeu.

Aime Michel mai spune: “Ceea ce nu putem cunoaşte, putem cel puţin să iubim. Doar infinitul cunoaşte infinitul, deoarece a cunoaşte înseamnă a îmbrăţişa. Nu cunoaştem ceva decât atunci când am făcut înconjurul lui. Iubirea nu presupune însă această exigenţă: pentru a se înflăcăra îi este de ajuns să creadă în existenţa fiinţei iubite. Iubim din primul moment. Care este limita acestui avânt atunci când “obiectul” iubirii (revelat prin credinţă) este infinit? Nu există limită. Această iubire epuizează, pur şi simplu, orice putere. Oricine se umple de iubire pentru Dumnezeu nu are altă soartă decât să ardă în rugăciune până la ultimul atom, cum face focul de artificii.”

Să ne lăsăm, deci, înflăcăraţi de iubirea divină, să ne lăsăm mintea luminată de pacea fiinţelor alese de Dumnezeu. Iar în afară de acest sublim abandon, să înteţim focul rugăciunii noastre tot timpul.

Extras din lucrarea Cuvinte din lumină – Editura KAMALA

DESPRE UNELE STĂRI MISTICE

În acest clip este oferită o perspectivă asupra unor stări superioare de conştiinţă. Scopul tuturor căilor spirituale este de a direcţiona conştiinţa individuală, recurgând la o metodologie adecvată, în aşa fel încât aceasta să se extindă progresiv spre a identifica propria sa esenţă, propria sa universalitate, propria sa existenţă caracterizată de fericire. Este vorba de simultaneitatea unei mişcări de translaţie a conştiinţei produsă în interior şi în exterior care unifică şi eliberează, care iluminează şi extaziază.