Am primit recent o frumoasă povestioară în care este redat într-un mod profund inspirator și plin de candoare un dialog. Acesta ar putea fi și dialogul tău cu Dumnezeu. Se pare că este un extras din lucrările lui Neale Donald Walsch – Conversații cu Dumnezeu. Ne-am putea comporta oare, unii cu alții precum niște îngeri?
”Odată ca niciodată a existat un Suflet Mic care i-a declarat lui Dumnezeu:
– Ştiu cine sunt!
Şi Dumnezeu a răspuns:
– Ce-mi spui e minunat! Şi cine eşti tu?
Sufleţelul a strigat:
– Eu sunt Lumina!
Dumnezeu a zâmbit cu drag:
– Ai dreptate! Eşti, într-adevăr, Lumina.
Micul Suflet era extrem de fericit; tocmai desluşise misterul pe care întreg regatul dorea să-l descopere.
– Oau, spunea Micul Suflet, asta e grozav!
Dar curând, doar a şti nu i-a mai fost suficient. Micul Suflet a început să-şi dorească să fie ceea ce tocmai descoperise că este. Şi astfel, Micul Suflet a mers din nou la Dumnezeu (ceea ce nu e deloc o idee rea pentru sufleţelele care-şi doresc să fie ceea ce sunt cu adevărat) şi i-a spus :
– Acum că ştiu ce sunt, pot să şi fiu ceea ce sunt ?
– Adică vrei să fii ceea ce eşti cu adevărat? îl întrebă Dumnezeu.
– Păi, răspunse Sufleţelul, una este să ştiu ce sunt, şi cu totul alta e să fiu ceea ce sunt. Vreau să simt cum e să fiu Lumina.
– Dar tu chiar eşti Lumina! îi răspunse Dumnezeu cu un zâmbet larg.
– Într-adevăr! Dar eu chiar vreau să simt cum e să fii Lumina, se tot plângea Micul Suflet.
– Aşa deci? răspunse Dumnezeu râzând în barba-i, ar fi trebuit să-mi dau seama de asta mai devreme, mereu ai fost un spirit aventuros. Atunci privirea lui Dumnezeu se schimbă:
– Ar fi totuşi un lucru…
– Ce? întreba Sufleţelul.
– Păi, există doar Lumina. Vezi tu, am creat doar ceea ce eşti tu, şi astfel, nu există nicio modalitate prin care tu să experimentezi ceea ce eşti atâta vreme cât nu există opusul a ceea ce eşti.
– Adică? întrebă confuz Micul Suflet.
– Hai să ne gândim în felul următor, îi spuse Dumnezeu: tu eşti ca o lumânare în soare. Eşti acolo împreuna cu alte milioane, miliarde de lumânări pentru a crea soarele. Şi soarele nu ar fi el însuşi fără de tine, el nu ar fi soarele fără una din lumânările sale şi fără tine el nu ar mai fi soarele, pentru că nu ar mai străluci la fel de puternic. Deci, cum ai putea să te cunoşti pe tine însuţi ca fiind Lumina când tu eşti în Lumină?
– Păi, îi răspunse Sufleţelul, Tu eşti Dumnezeul, gândeşte-te la o soluţie…
Dumnezeu zâmbi din nou şi-i spuse:
– Am găsit deja soluţia. Pentru că nu te poţi vedea ca fiind Lumina atâta vreme cât tu eşti în Lumină, atunci te vom înconjura cu întuneric.
– Ce este întunericul? întrebă Micul Suflet.
– Este ceea ce tu nu eşti.
– Îmi va fi frică de întuneric? întrebă Micul Suflet.
– Doar dacă alegi tu să-ţi fie frică. Nu are, de fapt, de ce să-ţi fie teamă, decât dacă tu decizi asta. Vezi tu, noi ne jucăm, doar ne prefacem că e întuneric.
– Aaa! exclamă Micul Suflet, deja m-am liniştit.
Apoi Dumnezeu îi explică faptul că pentru a putea experimenta ceva anume, exact opusul stării respective va trebui să apară:
– Şi asta este un mare dar, pentru că fără aceasta nu ai putea afla cum sunt toate de fapt. Nu ai putea să cunoşti Căldura fără ajutorul Frigului, Sus fără Jos, Rapid fără Încet, Stânga fără Dreapta, Aici fără Acolo, Acum fără Atunci. Şi astfel, încheie Dumnezeu, să nu ridici pumnul ori vocea împotriva întunericului, nici să nu-l blestemi. În schimb fi Lumina în întuneric şi nu te întrista din cauza lui. Atunci vei şti cine eşti cu adevărat şi toţi ceilalţi vor şti asta. Lasă-ţi Lumina să strălucească pentru a afla şi ceilalţi cât de special eşti.
– Vrei să spui că e în regulă să-i las pe cei din jurul meu să vadă cât de special sunt? întrebă Micul Suflet.
– Bineînţeles! răspunse Dumnezeu râzând. Este perfect în regulă! Dar aminteşte-ţi, “special” nu înseamnă “mai bun”. Toţi sunt speciali, fiecare în felul său. Deşi mulţi dintre ei au uitat lucrul acesta. Îşi vor da seama că este în ordine să se considere şi ei speciali la rândul lor doar atunci când tu vei reuşi să accepţi că eşti special.
– Minunat, râdea Micul Suflet sărind în sus de bucurie, pot să fiu oricât de special îmi doresc!
– Şi poţi să începi lucrul acesta chiar acum! îi mai spuse Dumnezeu, care dansa de bucurie împreună cu Micul Suflet. Apoi îl întrebă: În ce mod îţi doreşti tu să fii special?
– Nu înţeleg… răspunse Micul Suflet.
– Păi, a fi Lumina înseamnă a fi special şi a fi special are multe aspecte. Este special să fii bun. Este special să fii blând. Este special să fii creativ. Este special să fii răbdător. Poţi să-mi spui în ce fel ai mai putea să fii special?
Micul Suflet a rămas tăcut pentru un moment:
– Mă pot gândi la multe feluri de a fi special! exclamă Micul Suflet. Este special să fii de ajutor. Este special să fii darnic. Este special să fii prietenos. Este special să fii bun faţă de alţii.
– Într-adevăr, îi răspunse Dumnezeu, iar tu poţi să fii toate acestea sau orice parte îţi doreşti, oricând! Asta înseamnă să fii Lumina.
– Ştiu! Ştiu! Ştiu ce vreau să fiu! strigă Micul Suflet cu mult entuziasm, vreau să fiu special fiind iertător. E special să fii iertător?
– Oh da, e foarte special.
– Ce bine! Asta vreau să fiu! Vreau să fiu iertător! Vreau să experimentez ce înseamnă să fii iertător.
– Bun, spuse Dumnezeu, dar înainte ar trebui să ştii ceva.
Micul Suflet devenea puţin nerăbdător. Părea că mereu apar unele complicaţii.
– Ce anume ar trebui să ştiu? oftă Micul Suflet.
– Nu ai pe cine să ierţi…
– Nimeni? Micul Suflet abia putea crede asta.
– Nimeni! răspunse Dumnezeu. Tot ce am creat este perfect. Nu există nici măcar un suflet în toată creaţia mea care să fie mai puţin decât perfect. Uită-te în jurul tău!
Abia atunci observă Micul Suflet marea mulţime ce se adunase în jur. O mulţime de suflete veniseră din toată împărăţia pentru că se răspândise vorba cum că Micul Suflet purta această conversaţie cu Dumnezeu şi cu toţii erau curioşi să o audă. Privind în jurul lui, Micul Suflet a trebuit să-i dea dreptate: nu exista nimeni mai puţin minunat, mai puţin magnific, mai puţin perfect decât el însuşi.
Atât de minunată şi strălucitoare era mulţimea din jur încât Micul Suflet abia o putea privi.
– Atunci pe cine ai putea ierta? întrebă Dumnezeu.
– Of! Nu va mai fi deloc distractiv, se îmbufnă Micul Suflet. Îmi doream să experimentez iertarea. Doream să aflu cât e de special să fii iertător. Şi astfel Micul Suflet tocmai aflase cum e să fii trist.
Dar chiar atunci un Suflet Prietenos ieşi din mulţime şi se apropie.
– Nu te întrista Suflet Micuţ, îi spuse Sufletul cel Prietenos, te voi ajuta eu.
– Da ?!? se lumină Micul Suflet, dar cum?
– Îţi voi aduce pe cineva pe care să ierţi.
– Poţi face tu acest lucru?
– Cu siguranţă! ciripi Sufletul cel Prietenos, pot să apar în viaţa ta următoare şi să mă comport în aşa fel încât tu să ai pe cine ierta.
– Dar de ce? De ce ai face lucrul acesta? întrebă Micul Suflet. Tu, care eşti o fiinţă perfectă! Tu, care vibrezi atât de puternic încât abia te pot privi. Ce te-ar putea face să vrei să-ţi încetineşti vibraţia atât de mult încât Lumina ce-o radiezi acum să se transforme într-un întuneric dens? Ce te-ar putea face pe tine, care eşti atât de uşor încât dansezi deasupra stelelor şi te mişti prin împărăţie cu viteza gândului, să apari în viaţa mea şi să comiţi astfel de lucruri?
Micul Suflet fu suprins de răspuns.
– Nu fi atât de mirat, spuse Sufletul cel Prietenos, şi tu ai făcut acelaşi lucru pentru mine. Nu-ţi aminteşti? Ohooo, am dansat de multe ori împreuna, noi doi! Am dansat împreună de-a lungul veacurilor. Ne-am jucat împreună de multe ori şi în multe locuri. Tu doar nu-ţi aminteşti. Am fost amandoi un tot (sferă primordială). Împreună am fost Sus şi Jos, Stânga şi Dreapta, Aici şi Acolo, Acum şi Atunci. Am fost femeia şi barbatul, Bunul şi Răul, am fost amândoi şi Victima şi Asupritorul. Astfel ne-am întâlnit de nenumărate ori, noi doi, fiecare aducându-i celuilalt exact ceea ce avea nevoie pentru a putea experimenta ceea ce suntem cu adevarat. Voi veni în viaţa ta următoare şi voi fi cel rău de data asta.
Îţi voi face nişte lucruri groaznice şi abia atunci tu vei putea experimenta cum e să fii cel care iartă.
– Dar ce anume îmi vei face de va fi atât de înspăimântător? întrebă Micul Suflet puţin speriat.
– Păi ne vom gândi noi împreună la ceva, răspunse Sufletul cel Prietenos făcându-i un semn cu ochiul. Sufletul cel Prietenos deveni deodată serios şi spuse cu o voce slabă: Ai avut dreptate înainte, să ştii!
– La ce te referi?
– Va trebui să-mi încetinesc vibraţiile şi să devin violent pentru a putea face toate aceste lucruri nu prea plăcute… Va trebui să mă prefac că sunt cineva foarte diferit de ceea ce sunt de fapt. Aş avea o favoare să-ţi cer.
– Cere-mi orice! strigă Micul Suflet, începând să danseze şi să cânte. Voi putea fi iertător! Voi putea fi iertător! Atunci Micul Suflet observă că Sufletul cel Prietenos rămase foarte tăcut. Ce anume doreşti să-mi ceri? Ce aş putea să fac pentru tine? Eşti un înger să faci toate acestea pentru mine…
– Bine-nţeles că Sufletul cel Prietenos este un înger, interveni Dumnezeu. Toţi sunt îngeri. Aminteşte-ţi asta mereu: Eu vă trimit doar îngeri.
Şi atunci Micul Suflet nu-şi dori nimic mai mult decât să îndeplinească dorinţa prietenului său:
– Ce anume pot sa fac eu pentru tine?
Sufletul cel Prietenos răspunse:
– Atunci când te voi lovi şi te voi izbi, în momentele în care îţi voi face cele mai groaznice lucruri pe care ai putea să ţi le imaginezi, în chiar acel moment aminteşte-ţi te rog, cine sunt cu adevărat.
– Oooo, îmi voi aminti, plângea Micul Suflet, îţi promit! Mi te voi aminti exact aşa cum eşti acum, aici.
– Bine, răspunse prietenul său, pentru că, vezi tu, eu mă voi preface atât de bine, încât voi uita şi eu la rândul meu. Şi dacă nu îţi vei aminti tu cine sunt cu adevarat, s-ar putea să nu mai fiu în stare să-mi reamintesc pentru o perioadă lungă de timp. Şi dacă uit cine sunt, s-ar putea ca şi tu să uiţi cine eşti şi astfel vom fi amândoi pierduţi. Va fi nevoie ca un alt suflet să vină şi să ne amintească amândurora cine suntem!
– Nu, nu vom uita, îi promise Micul Suflet, îţi voi reaminti eu. Şi îţi voi mulţumi că mi-ai adus acest dar, şansa de a experimenta cine sunt cu adevarat.
Şi astfel cei doi căzuseră de acord. Micul Suflet îşi începuse noua viaţă, emoţionat să fie Lumina, ceea ce era foarte special, şi entuziasmat să facă parte din acel ceva foarte special numit iertare. Micul Suflet aştepta cu nerăbdare să fie în stare să trăiască experienţa iertării şi să mulţumească oricărui suflet care făcea acest lucru posibil. Şi ori de câte ori un nou suflet apărea în preajma lui, chiar dacă acel nou suflet îi aducea bucurie ori tristeţe, dar mai ales dacă îi aducea tristeţe, Micul Suflet îşi amintea ce-i spusese Dumnezeu: Adu-ţi aminte, Eu vă trimit doar îngeri!”Continuă lectura →
Aici continui să corelez unele aspecte cu privire la rolul respirației în reglarea și armonizarea stărilor noastre sufletești.
În zona pieptului există un centru energetic important care reglează și susține activitatea inimii și plămânilor – două organe importante ce imprimă parcă ritmul vieții în ființă. (V-am mai vorbit despre el. Pe canalul meu YOUTUBE există un playlist consacrat acestui centru – Anahata Chakra.) Energia specifică a acestui centru este cea care permite exprimarea afectivității. Ce este însă mai puțin cunoscut, este faptul că simțul tactil care este cel mai bine dezvoltat la nivelul mâinilor și palmelor este controlat de energia specifică acestui centru. Am putea să ”lucrăm” pentru a ”simți” chiar cu mânuțele noastre, ce este aici, în suflet. Astfel, acționăm în mod binefăcător asupra acestor organe vitale, cu iubire și deschidere, pentru a liniști și alina agitația interioară adeseori produsă de unele perturbări care sunt localizate la acest nivel.
Am fost întrebat de ce continui să expun aceste prelegeri care durează mult știind că durata statistică de vizionare a unui clip este de 5 minute. Alții dimpotrivă, apreciază mult aceste expuneri care le sunt de folos pentru că pot înțelege mai mult și au timp să reasculte și să-și amintească despre valorile esențiale ale vieții.
Realizez că mulți oamenii nu au timp, dar știu că cei care ”cuplează” la universul spiritual reușesc să-și găsească acel timp chiar și de practică. Amintesc că mintea se desfășoară în timp și din această cauză îl caută și-l pierde trăind anxietatea produsă de timp asupra existenței. Pe de altă parte, universul Inimii este un spațiu de căutare și de descoperiri revelatorii, care te cheamă și te provoacă să trăiești binele, frumusețea și armonia în acel prezent continuu. Tu în ce univers preferi să trăiești?
Așa cum o călătorie îți poate revela multe aspecte deosebite cu privire la lumea exterioară, ea poate aduce la suprafața conștiinței și lucruri mai puțin cunoscute chiar despre noi înșine.
În ceea ce privește practica spirituală, ea mereu ne deschide către un orizont al cunoașterii de sine care se revelează ca fiind din ce în ce mai vast și mai profund, dovedindu-se foarte eficientă în transformarea modului de a ne percepe pe noi sau pe semenii noștri. Explorarea naturii umane este o cale fără sfârșit întrucât omul este expresia vie a divinității nesfârșite.
Dincolo de modalitățile formale care sunt integrate în practica acestei forme de yoga – Hridaya Yoga – Yoga Inimii Spirituale, acasă sau la sală, rămâne acest spațiu vast al existenței de zi cu zi. În viziunea dobândită, a ne reaminti de cine suntem noi și ce resurse avem va conta enorm în bilanțul calitativ al existenței noastre.
Vom remarca că, din ce în ce mai mult, starea de centrare, de prezență conștientă, de deschidere a Inimii se permanentizează și observăm că suntem din ce în ce mai capabili să oferim ”răspunsuri” înțelepte ce vin de dincolo de rațiunea (de multe ori limitată) a minții. Din această perspectivă, Inima devine un suis generis portal cu dublu sens în care pătrund și din care se exprimă, mai apoi, în afară, atitudini și trăiri care afirmă acest simțământ al Unității și a recunoașterii similarități în planul esenței a tuturor oamenilor.
În această expunere subliniez importanța Inimii Spirituale ca organ al cunoașterii spirituale directe, Iubirea fiind mijlocul ei natural de exprimare. Detaliez aici diferențele fundamentale de integrare existențială prin filtrarea de către minte a lumii și a vieții, pe de-o parte, iar pe de altă parte reamintim acea perspectivă inocentă, pură și luminoasă a Inimii.
Dacă veți avea răbdare să ascultați până la capăt, veți putea avea o perspectivă mai profundă cu privire la modul în care vă exprimați acum voi, fiecare în parte, din punct de vedere sufletesc și spiritual și ce modificări ați putea ”face” spre binele și armonia propriei existențe.
Aici este expusă o modalitate de a percepe și a integra lumea exterioară menținând o stare de centrare în inimă.
Pentru a ne încredința că este posibil să simțim și să trăim în lume mult mai prezenți și conștienți de ceea ce există în jurul nostru și, prin urmare, mult mai profund conectați la realitate, putem recurge la un experiment foarte simplu dar eficient. Starea pe care o vom simți, va obiectiva, pentru cei ce vor repeta acest mic experiment, diferența fundamentală între modul comun și adeseori superficial de a privi lumea și maniera participativă, caldă și empatică de a ne integra existența în viața de zi cu zi.
Astfel vom putea cultiva și lărgi câmpul conștienței noastre în raport cu noi și cu ceea ce vrem să percepem și să cunoaștem din lumea exterioară. Să nu uităm că această atitudine esențială implică o anumită profunzime a abordării vieții întrucât inima devine un suis generis organ de cunoaștere ce ne reprezintă în mod autentic propria natură.
Această experiență spirituală a fost confirmată de mulți dintre cei care au participat la ea. Ea vă poate răsplăti în primul rând prin efectele binefăcătoare ale unui astfel de mod de a percepe, cunoaște și răspunde la contactul dumneavoastră cu lumea.
În această prezentare abordez un aspect fundamental al integrării spirituale și anume necesitatea asumării și, mai apoi, a afirmării viziunii unității întregii existențe. Tot ceea ce există și se manifestă în acest Univers (inclusiv conștiința umană) este interconectat și integrat în câmpul unificat al conștiinței divine.
Este necesar, de asemenea, să facem foarte bine distincția și să înțelegem lăuntric diferențele dintre 1) a te gândi la o astfel de afimație, 2) a crede în ea și 3) a o trăi ca atare, de a o exprima prin însăși propria ta prezență. Continuă lectura →
Despre necesitatea constientizarii acestui spatiu sacru al Inimii am mai scris. Am vorbit si despre trezirea sufletului ca expresie a unei activari armonioase a centrului energetic localizat in zona pieptului. Chiar daca nu avem cunostinta despre relatia de cauzalitate care exista intre acest nivel energetic si experienta psiho-mentala traita sub forma diferitelor atitudini si reactii emotionale, sentimente, mai mult sau mai putin profunde, ganduri si stari diferite de constiinta, putem incepe procesul de reluare a ”contactului” cu noi insine pentru a ne recentra si primeni viata noastra sufleteasca.
Acest demers este justificat in primul rand de nevoia interioara de echilibru si armonie pe fondul unei existente care tinde din ce in ce mai mult sa duca la exteriorizare, agitatie, anxietate, stres, temeri, etc. si care, pe termen lung, estompeaza, daca nu chiar duce la o completa ”uitare de sine”.
In prezentarea urmatoare va propun o tehnica de transformare eficienta a substratului afectiv-emotional care poate culmina cu o veritabila ”trezire” a constiintei de sine. Atitudinea de centrare, respiratia, atentia deschisa spre interior, toate acestea ne vor ajuta sa restabilim pacea si echilibrul sufletesc, fundal binefacator al oricarei relatii umane armonioase.
Orice gest de centrare în Inima Spirituală, orice apropiere de natura divină, de Dumnezeu, aduce după sine o evidenţă intuitivă, un sentiment al Adevărului, al Iubirii, care la rândul lor sporesc şi mai mult aspiraţia centrării în Inima. Prin urmare, adâncirea în Inimă îşi găseşte o împlinire naturală în înflorirea sentimentului de iubire, de armonie, de acord perfect cu Totul, de comuniune cu Dumnezeu. Deschiderea sufletului şi procesul “de umplere” gradată a acestuia cu iubire de semeni si de Dumnezeu sunt expresii fireşti ale centrării în Inimă.
Există o fericire şi o libertate care sunt inerente centrării în Inima Spirituală. Ele vor infuza treptat orice practică spirituala şi apoi întreaga noastră viaţă.
Această centrare ne inspiră totodată să acţionăm în viaţa de zi cu zi în acele moduri care celebrează şi exaltă esenţa vieţii, fericirea, libertatea şi iubirea inerente spiritului uman. Pe de altă parte, centrarea ne conferă discernământul de a intui si ce acţiuni nu sunt în armonie din punct de vedere spiritual. Bazându-ne pe acest discernământ al Inimii, urmărim să ne punem în armonie cu ceea ce trezeşte dimensiunea infinită a fiinţei noastre. Astfel, suferinţele se diminuează pentru a ne lărgi conştiinţa frumuseţii şi a splendorii unei vieţi care şi-a regăsit centrul. In acest centru te regasesti liber dar totodata unificat si impacat cu tine, cu semenii tai, cu intreaga lume. Si numai din centru poti avea aceasta viziune ca toate firele existentei tale sunt urzite intr-un mod nestiut cu firele destinice ale celorlalti, ca existenta acestei lumi este impletita mereu cu a ta, ca fericirea si sentimentul libertatii tale aduc totodata fericire si eliberare in lume.
Inima Spirituala este infinit mai mult decat inima fizica sau structura energetica si psiho-emotionala specifica acesteia. Si, mai ales atunci cand apar evenimente ce tind sa ne perturbe si pe care inima le simte mai intens, amintiti-va sa nu dramatizati, pentru ca acolo, perturbarea aceea emotionala nu este decat efectul vibratiei dizarmonioase a unui mic substrat. Lasati ca toate acele valuri emotionale sa se disipe in imensitatea acestui ocean de pace, liniste si iubire care, in realitate, nu poate fi niciodata de nimic perturbat, orice valuri, oricat de mari si amenintatoare topindu-se in cele din urma in imensitatea sa.
Amintiti-va sa va intrebati atunci: Cine sunt eu? Acest val efemer de suprafata sau imensitatea de profunzime si pace a oceanului? Regasiti-va astfel odihna in undele de mare adancime ale Inimii Spirituale. Abandonati mica barcuta firava a egoului speriat si invatati sa plutiti si sa va predati …marelui albastru.
Atunci cand te lasi calauzit de minte, ”cautarea” lui Dumnezeu se desfasoara de cele mai multe ori in universul exterior. Mintea poate gasi in lume, adeseori, suficient de multe motive sa spuna ca nu gaseste dovezi ale manifestarii Sale. Este adevarat ca Dumnezeu nu raspunde unei mintii disperate, incarcata de dorinta, prea plina de prejudecati si tensionata de asteptari. Dar, chiar si asa, mai devreme sau mai tarziu, epuizat de eforturi, dez-amagit de tot si de toate, in linistea abandonului care survine, sentimentul inefabil al unei existente ce continua sa curga dincolo de toate pretentiile, dorintele si aspiratiile de pana acum, te impresoara si, gradat, te invaluie spre a topi si ultima rezistenta a egoului tau care ”vrea” sa-L gaseasca sub un anume chip pe Cel fara de sfarsit. Si, atunci cand mintea lasa loc umilintei purei fiintari ce nu mai are trecut, ce nu se mai gandeste la vreun viitor, fiind complet eliberata din tentaculele acestei supreme dorinte, din lacasul Inimii irumpe …certitudinea calda si luminoasa a prezentei divine. Este …un moment in care …doar Dumnezeu exista.
Pe de alta parte, cand suntem ghidati de Inima pe drumul cautarii lui Dumnezeu in aceasta lume, fiecare pas iti trezeste sentimentul recunoasterii amprentei divine. Dar, vine un moment, in care, toate aceste semne traite in bucuria anticiparii supremei intalniri, te ghideaza din ce in ce mai mult spre a asculta o chemare ce vine dinlauntru. Si atunci …te opresti …asculti …cum tacerea sfanta a Inimii a invaluit totul…doar Dumnezeu a ramas.
În Yoga Inimii Spirituale recomand raportarea la universul nostru interior într-un mod similar celui în care suntem sfătuiţi să percepem natura, copacii, florile, munţii, asfinţitul soarelui: fără gânduri, fără filtrele raţionale obişnuite, pe fondul liniştii mentale. Aceasta se produce natural atunci când percepţia se face nu cu mintea, ci „cu Inima”. Evident, mintea va continua să funcţioneze în multe situaţii, dar dispare identificarea cu aceasta şi modul de a interpreta experienţele conform unor filtre mentale prestabilite. În timp, Inima devine un suis-generis organ de percepție subtilă care poate simti această frumusețe atât în interior cât și în exterior. Omul obişnuit reacţionează, omul înţelept integrează, transfigurează, converteşte energia în spirit, sacralizându-şi astfel propria existenţă. Astfel, Universul exterior se revelează în sufletul trezit ca frumusețe și armonie, ca iubire și înțelepciune. Cum se poate exprima atunci o ființă contemplativă în contact cu această frumusețe infinită, dacă nu prin imnuri, cântece de slavă, poezie, dans ….și de multe ori …adorație în tăcere. Există un limbaj cu totul aparte al misticului îndrăgostit de Creatorul acestei frumuseți.
Constientizarea Inimii Spirituale este un prim pas important în revelarea naturii noastre divine. Centrarea în Inima Spirituală dublata de constientizarea acesteia reprezintă de fapt o atitudine esenţială care, odată integrată, tinde să se reflecte spontan ca un mod de „a fi”. A reusi sa prelungesti si sa stabilizezi momentele inefabile ale trairii meditative in viata de zi cu zi inseamna, pana la urma, extinderea acestei constiente luminoasa si mereu pacificatoare a Inimii Spirituale. De aici rezulta spontaneitatea oricarei atitudini spirituale. Adecvarea armonioasa la circumstante devine astfel un efect ce exprima constienta trairii ”in sine”. Inceteaza ”nevoia” ego-ului de ”a trebui” sa faca ceva pentru aceasta adecvare.
Exista intotdeauna o stare clar decelabila atunci cand suntem miscati de aceasta constienta a Inimii; este ca un numitor comun aflat la baza oricarei fractii a existentei. Prin centrarea în Inima Spirituală se induce sentimentul unei sacre legături a Tot. Acesta este adevăratul „Acasă” în care ne regăsim împreună, în aceeaşi radiaţie a Prezenţei Pure, a freamătului sacru, Spanda.
Pentru un om obisnuit, ritualul religios este cel care, de multe ori, ii inspira si inalta sufletul in acel spatiu sacru de unde el se reintorce mai apoi primenit si regenerat. Vizitam biserici, catedrale, moschei, temple participand sau nu la ritualuri si continuam sa facem aceasta de sute si sute de ani. Ne-am pierdut de multe ori in contemplare, veneratie si admiratie spre a ne regasi apoi mai umili si sfiosi in fata grandiozitatii si sublimului marilor opere umane care au incercat sa se apropie de opera divina. Am crezut si credem in continuare, multi dintre noi, ca ne este mai usor sa-l simtim pe Dumnezeu in temple si mai ales cu ocazia sarbatorilor.
Marile pelerinaje constituie pentru multi altii momente privilegiate de reconectare a sufletului la divinitate. Drumul pelerinului este parcurs cu veneratie, iubire si recunostinta, fiecare pas facut apropiindu-l de Dumnezeu.
Unele fiinte al caror suflet este trezit traiesc bucuria recunoasterii sacralitatii in marele templu al naturii acolo unde lumina reveleaza frumusete, echilibru, armonie si intelepciune. Ne-am regasit poate, de multe ori pacea si linistea in aceste spatii exterioare admirand sublima creativitate a divinitatii.
Dar de ce numai asa? De ce sa nu extindem acest camp al regasirii si recunoasterii divinitatii pretutindeni si oricand? Cum am putea face acest lucru? Oficiind clipa de clipa in templul Inimii, la altarul Iubirii. De unde altundeva ne-am putea adresa invocatiile si cantecele de dor de Dumnezeu daca nu de aici? Spre ce zari si spre ce piscuri ar trebui sa ne indreptam spre a ne ”apropia” si a fi mai bine ”auziti” de EL, daca nu urcam in cerul Inimii noastre cantand de aici Cantarea Cantarilor? Carui Dumnezeu sa-i oferim cu iubire ofrande si daruri daca nu celui care este aici si aproape si care poarta in Inima sa intreaga asemanare?
Unde sa mai mergem si pe cine sa iubim și sa servim in lumea asta, daca nu divinitatii din noi si din semenii nostri de pretutindeni?
Este ușor să înțelegem că modul în care relaționăm, comunicăm și reactionăm fiecare dintre noi, poartă amprenta specifică predominanței nivelului de conștiință. De exemplu, o ființă orientată preponderent afectiv, se comportă diferit, în multe situații ale vieții, față de o ființă, a cărei specificitate, o reprezintă abordarea mentală a situațiilor. Ca urmare, apar reacții și răspunsuri diferite și din partea mediului exterior.
Deschiderea spontană, altruismul, bunătatea și candoarea unei ființă, sunt mai greu de înțeles de către o altă ființă calculată, rezervată, prudentă până la suspiciune și care-și urmărește mai mereu propriul interes.
Viziunea și orientarea unei ființe care trăiește cum s-ar spune cu Inima deschisă este caracterizată de deschidere, spontaneitate, căldură, entuziasm și încredere ceea ce de multe ori facilitează un nivel superior al comunicării și interacțiunii umane. Inima este ”instrumentul” care odată acordat, continuă să cânte și …să încânte pe ceilalți. Această vibrație pură a Inimii, mereu animă și contagiază în mod binefăcător natura umană.
Așadar spațiul sacru al Inimii, devine locul de întâlnire al ființei cu ea însăși, cu semenii săi … și nu în ultimul rând, …cu Dumnezeu.
Auzim adeseori sfaturi si/sau indemnuri de tipul ”trebuie sa lupti cu egoul”, ”e necesar sa diminuezi egoul”, ”sa anihilezi egoul”, ”sa elimini egoul”, s.a.m.d. Dar inainte de a intelege ce ai de facut pentru a da curs unui asemenea sfat/indemn ar trebui sa stii ce este acest ego. Daca incepem sa aflam ca aceasta constiinta a individualitatii noastre ce se exprima atat de complex in planul personalitatii este o ”constructie” fortificata de noi si de universul exterior cu multe eforturi avand si o istorie veche, ne-am putea pune intrebarea de ce ar trebui sa luptam contra sa, sa daramam, sa anihilam, sa distrugem ceea ce a fost creeat? Mai mult decat atat. Egoul – ahamkara – (simtul propriei individualitati) este un nivel de exprimare a modului in care este organizata si tinde sa evolueze constiinta de sine la un moment dat. Din acest punct de vedere problema ”anihilarii” egoului este falsa. Caci daca ar fi cineva care sa vrea sa faca acest lucru, acesta ar fi o structura mai subtila care apartine tot egoului dar care intelege si realizeaza limitarile, conditionarea si suferinta inerenta experientei umane purtate de catre acel egou mai impur si ignorant pe care acum, el (egoul superior) l-ar dori eliminat. Este oarecum linistitor pentru ego sa stie ca are mai mereu ceva de facut pentru a asigura o mai mare bunastare a sa chiar in ideea evolutiei si realizarii sprituale. Dar aici, trebuie sa recunoastem ca tot despre ego este vorba, tot el este cel care ne dirijeaza atentia si in felul acesta isi continua dainuirea intr-un mod mai subtil si justificat spiritual. Ajunsi aici, trebuie sa admitem ca fiind o matrice fundamentala care are un rost in definirea modului de organizare si cristalizare a experientei umane nu ne va mai interesa nicidecum sa producem aceasta lupta interioara care poate conduce uneori chiar la scindare si tulburari de personalitate.
Ceea ce dorim insa la modul esential este ca aceasta structura a egoului sa nu blocheze un real proces evolutiv. Sa invatam sa folosim asadar resursele vaste ale personalitatii, sa cultivam toate acele insusiri ce reflecta o individualitate bine inchegata, unitara si coerenta din punctul de vedere al manifestarii binelui, dreptatii, iubirii, armoniei, frumusetii si intelepciunii si sa urmarim sa devenim UN OM ADEVARAT.
Toata aceasta chestiune falsa a luptei cu egoul dispare de la sine in momentul in care depasim din punct de vedere evolutiv aceasta etapa a individualizarii si intram in sfera de exprimare a nevoilor profunde ale sufletului nostru de a fi hranit si sustinut de structurile superioare ale fiintei. A iesi din colivia ingusta a egoului pentru a zbura liber in spatiile vaste ale orizontului presupune insa a cunoaste ca dincolo de gratii este ceva care merita a fii perceput si explorat. De ce am lupta sa iesim din temnite si colivii daca nu am fi siguri ca ”dincolo” ne-ar fi mai bine. De ce am face-o daca in temnite si colivii putem inca supravietui cu ce primim. Am lupta insa si am risca chiar si viata pentru libertate numai daca am stii ca existenta noastra va fi cu mult mai buna.
Daca din punctul de vedere al nivelului de constiinta am depasi planul individualitatii si am trece in spatiul Inimii caracterizat de o viziune a unitatii tuturor lucrurilor, a coexistentiei si manifestarii lor in acest vast ansamblu al armoniei universale in care liantul fundamental este iubirea, egoul si-ar diminua spontan influenta si incet, incet s-ar ”topi”. Atins de flacara iubirii, sufletul individual incepe sa cante o sublima simfonie ce exprima miscarea de inaltare a sa pe orbite din ce in ce mai elevate si aici ”instrumentul” egoului ar suna fals si chiar complet disonant. Asa incat egoul ”cade” de la Sine atunci cand ne ocupam sa ”urcam”. El nu poate ”respira” in spatiul eterat si pur al intelepciunii Inimii. Iata de ce trebuie sa ne ”ocupam” doar de inima noastra pentru a o deschide larg si a o face sa ramana asa in ciuda tuturor obstacolelor. Iata de ce este necesar sa invatam sa trezim sufletul pentru a primi si darui iubire. Iata de ce este bine sa ne amintim ca niciodata nu suntem singuri si ca suntem cu totii solidari pe acest drum al IUBIRII. Iata de ce este necesar ”sa urcam”.
Dar nu cu lupta si incrancenare. A lupta, niciodata nu a fost un model valabil din punct de vedere evolutiv si/sau spiritual. Nici o lupta nu aduce cu adevarat pacea. Dupa atatea si atatea experiente de lupta, individul se apropie de momentul depasirii acestui nivel de reactie a egoului. Amintiti-va mereu ca cel care vrea sa lupte cu oricine si cu orice, chiar si cu el insusi este tot egoul. Surprindeti-i astfel inselaciunea si continuati ”sa urcati”.
Adevarata evolutie si/sau revolutie a constiintei a avut, are si va continua sa aiba ”de-a face” cu iubirea. Iubirea este cea care cucereste. Iubirea este cea care uneste si elibereaza sufletele. Iubirea este cea care ii poate face chiar si pe ceilalti sa se predea. Cu adevarat, Iubirea dezarmeaza constiinta egoului si o destructureaza pana la disolutie. Iata de ce a invata sa ne recentram sufleteste in acest spatiu sacru al Inimii pana la a ajunge sa ne lasam ghidati de frumusetea, iubirea si intelepciune sa inerenta este ceea ce ne poate ilumina existenta de zi cu zi. A noastra si a celorlalti.
Toate templele, mânăstirile, bisericile, moscheile și altarele existente în această lume au fost înălțate de oameni. Mai mult sau mai puțin sfinți, profeți, înțelepți sau învățați, aceștia au căutat să-I găsească lui Dumnezeu un loc pe acest pământ și să reamintească oamenilor prezența Sa în lume. Mulți poate veți spune că așa a vrut Dumnezeu și că fără ajutorul Său, nimic nu ar fi cu putință. Da, de multe ori, este adevărat. Dar, dacă am merge pe firul acesta al înțelegerii, am ajunge într-un punct care ne tulbură. Vom ajunge oare, să punem totul, în seama lui Dumnezeu numai pe baza faptului că lucrurile au fost înfăptuite? Chiar și cele rele? Unii îmi veți aminti aici, că Dumnezeu se ”ocupă” numai de lucrurile ”bune”, (ridicarea templelor, etc.) și ”altcineva”, care nu este Dumnezeu se ocupă de lucrurile ”rele” (distrugerea și ruinarea lor). Cu toate acestea, amintindu-ne de rolul lui Dumnezeu, de Creator Suprem al Totului, înseamnă că, chiar și cu privire la distrugerea provocată de acel ”altcineva”, El ar trebui să încuviințeze și actul respectiv. Altfel, nu ar fi Totul, din moment ce, se întâmplă ceva ”peste” voința Sa Supremă. Bunul simț ne spune că nimic nu este în afara lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, evoluția în timp, arată că nu tot ceea ce omul numește ”rău”, este cu adevărat ”rău”, așa precum nu tot ceea ce pare a fi ”bun”, se dovedește a fi ”bun” cu adevărat. Intrăm aici în disputa nesfârșită a relativității ”binelui” și ”răului”, mai ales prin raportarea asupra lor din perspectiva evoluției umane în timp și spațiu. S-a dovedit așadar că, de multe ori ”răul” și chiar suferința a dus într-un final la ”bine” și, că, de multe ori, ceea ce a părut a fi ”bun” sau ”bine” a dus spre ”rău”. Ni s-a întâmplat și nouă de atâtea ori. Ceea ce se dovedește a fi bun pentru noi, pentru alții se dovedește a fi rău și invers. Ceea ce pentru alții este bun nouă să ni se pară rău.
Admitem așadar, că în afară de această voință divină care se manifestă permanent, există dimensiunea infinită a relativității percepției și a liberului arbitru al omului care este lăsat să se exprime în ambele direcții (ale binelui și răului). Dumnezeu lasă omului suprema libertate chiar și în privința modului în care el, omul se reprezintă pe sine, pe semenul său, lumea, în general și totodată asupra modului în care el, omul îL reprezintă sau și-L reprezintă pe Dumnezeu.
Așadar Dumnezeu lasă omului completa libertate în privința modului în care alege să trăiască și să evolueze. Omul alege să înalțe temple exterioare sau să le distrugă în numele unui Dumnezeu sau a unei alte autorități.
Și acum doresc să evidențiez un aspect important:
De multe ori, se dovedește însă, că este mai ușor să construiești un loc de rugăciune și să-l ridici impozant către cer, decât să menții vie și mereu aprinsă, în altarul inimii tale, lumina iubirii de Dumnezeu și de semeni.
Este mai ușor poate, pentru mulți dintre noi, să cumpărăm ofrande, lumânări, iconițe, candele, mir, flori, rozarii, etc. și să le oferim lumii și lui Dumnezeu, decât să dăruim lumii, ca ofrandă, liniștea, pacea, compasiunea și bunăvoința inimii noastră iubitoare în mod necondiționat. La urma urmei, dacă Dumnezeu este Totul este așadar și Tăcere, este și Pace, este și Iubire, este și Sacralitate. Să facem acum un bilanț punându-ne o întrebare: care este și cum se exprimă ofranda noastră adusă Iubirii, Frumuseții, Înțelepciunii, Perfecțiunii, Păcii, Fericirii și Atotputerniciei lui Dumnezeu? Prin ”a cumpăra” sau prin ”a fi”?
Să ne amintim însă, că înainte de orice templu exterior, și multe alte ”jucării”, Dumnezeu a creat Templul Inimii. L-a ”ridicat” în fiecare ființă și apoi s-a întronat în el. Și acolo, El sălășluiește. A ne aminti să onorăm (prin conștiența noastră, în practica spirituală, în rugăciune, meditație, iubire, compasiune, bunătate, și evident, în viața noastră de zi cu zi), acest spațiu sacru existent aici, în chiar inima noastră, devine un act ce revelează însăși această permanență a prezenței divine.
Deschiderea Inimii și trăirea în iubire se dovedesc, în timp, a fi modul înțelept de participare a noastră la ritualul sfințirii spațiului interior al acestui Templu al Inimii pentru că aici îl onorăm pe Dumnezeu, căci aici este El. Ce am putea oferi noi, lui Dumnezeu ca ofrandă, mai mult decât inima noastră iubitoare, mintea și sufletul nostru pur prin care EL să se exprime?
Unul din rolurile unei comunități spirituale active este de a actualiza această Învățătură a Inimii, de a reaminti că așa stau lucrurile și de a încuraja pe oricine să trăiască în acest orizont al Iubirii pentru că aceasta reprezintă limbajul comun al tuturor sufletelor trezite. Iubirea, în toate nuanțele sale, este vibrația inefabilă a sufletului atins, purificat și înălțat de Dumnezeu.
Dar cât de des uităm aceasta! Revenim la aceleași obiceiuri, de a încerca să-I facem pe plac lui Dumnezeu, dăruindu-I mereu jucării din lumea exterioară (poate din ce în ce mai grandioase), crezând că acestea ÎL vor ”îmbuna” până la a-L convinge să ne acorde mântuirea. De multe ori am fost și suntem învățați să încercăm să cumpărăm ”indulgențele” și iertarea lui Dumnezeu. Vom face poate chiar mai multe pomeni și vom scrie mai multe pomelnice și cu cât ”dăm” lui Dumnezeu mai mult, ne simțim justificați să-i cerem mai mult. Exact așa cum facem și cu semenii noștri, de multe ori. Le dăm ca să ni se dea. Aici, este un tipar repetitiv, condiționant care devine disfuncțional în timp pentru noi căci întreține neliniștea, așteptarea, tensiunea existențială, frustrarea de a nu primi pe cât am dat și la momentul potrivit, etc.
Dacă însă ne vom aminti, că în fiecare dintre noi sălășluiește Dumnezeu, ne-am putea reaminti și că, dăruind din inimă, în mod necondiționat, cu iubire și bunătate, atenția noastră celorlalți, este ca și cum, în felul acesta, noi ne îngrijim să ținem aprinsă flacăra vie în altarul Templului creat de Dumnezeu. Mai mult decât atât, multe studii psihologice confirmă faptul că oamenii au nevoie de ceilalți, de prezență activă și conștientă, de iubire și grijă umană, mai mult decât aspectele materiale, de multe ori limitate, pe care unii le oferă. Mulți ajungem să înțelegem că Iubirea nu poate fi cumpărată și Fericirea cu atât mai puțin dar ne comportăm de multe ori diferit.
”A-ți veghea Inima” – sfatul tuturor misticilor – poate fi înțeles în această cheie: ține mereu deschisă, cu iubire și compasiune, inima și nu lăsa să se stingă freamătul său sacru, dorul său de Dumnezeu. Astfel, respectarea acestui sfat, devine un act conștient care împlinește menirea de a fi om. Atunci când tu iubești, când ești fericit, când ești în pace, când te dăruiești conștient cu bunăvoință și compasiune ajutând altruist, atunci când meditezi și când te rogi, când te purifici și respecți unicitatea, sacralitatea și unitatea Totului, nu uita că aceasta este OFRANDA mult plăcută lui Dumnezeu. Tu ești această OFRANDĂ.
Mulți dintre cei ce urmăresc acest blog au deja o anumită practică spirituală. Sunt alții care s-au deschis față de spiritualitate parcurgând unele dintre materialele postate aici și acest lucru mă bucură. Cu unii dintre aceștia m-am întâlnit la cursuri pentru că au vrut să practice mai mult. Știu că sunt mulți și în străinătate care urmăresc cu atenție blogul.
Am fost rugat să mai postez unele tehnici de transformare prezentate cu ocazia seminariilor pe care le-am ținut. Pentru cei care nu știu, amintesc ca există o secțiune a acestui blog consacrată unor astfel de tehnici. Vezi aici TEHNICI DE TRANSFORMARE.
Desigur ca voi continua să prezint și alte tehnici. Puteți consulta pe canalul YOUTUBE și acest PLAYLIST.
Am observat că există o deschidere din ce în ce mai mare față de acest mesaj al inimii care este totodată și o cale a trezirii sufletului. De altfel, menirea acestui blog este aceea de a reaminti sublima înzestrare a naturii umane și de a pune la dispoziție unele cunoștinte și metode practice pentru valorizarea acestui potențial.
La sălile de curs, abordarea este și mai extinsă și sistematizată fiind expusă progresiv celor care recunosc afinitățile lor cu această formă contemplativă de Yoga – Yoga Inimii Spirituale (Hridaya Yoga) pe care o promovăm în cadrul Centrului KAMALA.
În prezentarea de astăzi readuc aminte câteva lucruri, multe dintre ele simple, pe care le putem ”face” spre a exersa această deschidere a inimii și ”înfrumusețare” a sufletului nostru în viața de zi cu zi.
Faptul că lumina Soarelui nu se zăreşte noaptea aceasta nu înseamnă că el nu există, spunea demult un mare înţelept.
Aşa este şi cu iubirea. Deşi trăim cu toţi în acest câmp fundamental al conştiinţei divine, nu mulţi sunt cei ce se pot acorda spontan pe armonica acestei energii fundamentale a iubirii. Percepţia aproapelui şi a lumii fenomenale este astfel sărăcită de această incapacitate momentană. Spun momentană întrucât sufletului omului îi este rânduit ca, mai devreme sau mai târziu, (pe o scară a timpului ce măsoară nivelul evolutiv) să soarbă din cupa inimii elixirul sublim-miraculos al iubirii.
Din perspectiva existenţei şi manifestării acestui plan de conştiinţă caracterizat în mod fundamental de gama de trăire ce are de a face cu iubirea, bunătatea, dreptatea şi compasiunea, intuiţia ne spune că rezonatorul perfect este chiar sufletul omului. Dacă ne întrebăm ce ne atrage foarte mult la un om, chiar dincolo de însuşirile evidente ale personalităţii sale, putem răspunde mulţi dintre noi că acesta este sufletul cald şi bun al aceluia. Din perspectiva relaţională pragmatică a omului de astăzi, pare că virtuţile sufletului nu contează în faţa celor ale minţii. Cultura occidentală încearcă mai ales prin artă şi religie să cultive virtuţile sufletului dar se vede că nu a izbutit, din moment ce există încă în lume o angoasă a singurătăţii, a lipsei, a separării. Pentru a face faţă acestei nelinişti şi angoase existenţiale se dezvoltă în mod compensator în societatea actuală raţiunea rece a individului ce trebuie să supravieţuiască oricărei condiţii.
Evoluţia unui organism şi capacitatea lui de adaptare la noi condiţii are foarte mult de-a face cu integrarea şi folosirea inteligentă a tuturor resurselor. Din perspectiva individuală, cultivarea resurselor sufleteşti reprezintă o condiţie fără de care nu se poate accede în dimensiunile superioare ale spiritului.
De ce se recomandă în multe tradiții culturale și spirituale să ”veghem inima”, ”să trezim sufletul”, ”să trăim cu inima deschisă”, ”să coborâm mintea în inimă”, ”să ne centrăm în inimă”, ”să ne purificăm inima și sufletul”, ”să iubim din toată inima”, ”să nu mai punem atâtea lucruri la inimă”, ”să-l iubim pe Dumnezeu cu toată inima și sufletul nostru”, etc. ? Și cum se explică faptul că, deși am fost și suntem în continuare îndemnați cu toții să o facem există atât de multă suferință și patologie cardiacă? Este posibil ca ceva să ne scape. Am mai vorbit și cu alte ocazii despre faptul că cel mai eficient, plăcut și rapid remediu cardiac este iubirea. Dar, din păcate, el nu se vinde în farmacie. Și în al doilea rând, cine trebuie cu adevărat să fie ”convinsă” să folosească acest elixir este chiar inima, și nu mintea. Din această cauză devine important să știm ce este cu inima și cu mintea noastră și cum se pot ele ajuta spre a reface și menține bunăstarea și echilibrul fizic, psihic, mental și spiritual al ființei.
Ultimele materiale postate sunt în legătură cu tema fundamentală a iubirii și trezirii sufletului. Așa cum este înțeleasă de mulți, iubirea pare a fi un sentiment născut în sufletul celui care iubește ceva sau pe cineva. Și totuși, dacă nu există (sau nu mai există deocamdată) ceva sau cineva care să atragă în jocul iubirii inima noastră, suntem oare sortiți să rămânem în afara cercului iubirii? Și până când vom rămâne așa?
Practica centrării în inimă și trezirii sufletului determină în mod natural o apropiere umană și deschidere bazată pe înțelegere și compasiune. A înțelege că lumea nu este doar un concept abstract și foarte general ci că este un spațiu vast, populat cu oameni care nutresc aproape toți aceleași aspirații ca și tine și anume de a fi sănătos, de a fi fericit, de a iubi și a fi iubit, de a fi liber și stăpân asupra vieții pare că nu este atât de simplu nici în ziua de azi, așa cum nu a fost nici în trecut.
Orice filozofie morală pune în centrul atenției omul și evoluția lui în raport cu semenii. Spre deosebire de ele, multe căi spirituale urmăresc să cultive un mod de existențăcare să treacă de la concept la experiența directă. O cale a Inimii este cea care în mod evident valorizează virtuțile sufletești și oferă metodele eficiente de ”trezire” ale acestora. A trăi în lume reprezintă pentru acest tip de căutător spiritual șansa de a recunoaște și afirma această unitate esențială a naturii umane purtătoare de Dumnezeu.
Istoria ne-a arătat, de atâtea ori, cum uitarea omului de către om este totodată o uitare de Dumnezeu. Nu poate exista un simțământ real al divinității pentru acela ce ignoră omul aflat în trecerea sa prin lume. Nu va exista niciodată vreo ”înălțare” fără a fi ghidată într-un fel sau altul de divinitatea ce se manifestă prin oameni.
Să nu uităm niciodată că nici măcar conceptul de Dumnezeu nu este totuna cu manifestarea divinității din inima omului.
Atunci când ne propunem să ne regăsim pe noi în firescul existenței, în naturalețea și normalitatea stării noastre de ”a fi”, manifestarea spontan afectivă devine ”limbajul” comun. Și totuși, suntem încă atât de surprinși atunci când cineva se exprimă astfel și ne uităm cu suspiciune la această ”anormalitate”. Suntem mai degrabă obișnuiți cu ”normalitatea” de a fi întâmpinați cu răceala măștilor purtate spre a păstra invulnerabilitatea. Astfel este posibil să uităm și să pierdem multele ocazii de a simți că deschiderea afectivă conștientă și menținerea ei reprezintă expresia firească a ceea ce numim ”suflet trezit”. Sănătatea sufletului nostru determină sănătatea trupească. Ce remediu mai eficient, ce hrană mai savuroasă îi este necesară sufletului uman dacă nu iubirea?
Redau aici un extras emoţionant dintr-o mărturie a unei cursante. Este revelator din perspectiva posibilităţii de a realiza o profundă transformare în plan psiho-mental. Încă o dată reamintesc faptul că responsabilitatea de a menţine acest echilibru – inimă-minte – ne revine în totalitate.
Profit de acest moment pentru a vă ura tuturor celor care urmăriţi acest blog o sărbătoare a Paştelui luminată de frumuseţea inimii şi de pacea minţii.
Când mintea şi inima ”lucrează” în tandem rezultă o forţă mult mai mare a sufletului care provine din unitatea lor. Acelei fiinţe îi reuşesc toate lucrurile. A trăi în acord cu frumuseţea inimii poate fi o realitate pentru fiecare dintre noi căci toţi suntem înzestraţi cu ”instrumentul” interior ce poate percepe această armonie de fond. Dar… căci există un dar…, corzile inimii noastre trebuiesc acordate.
Ce înseamnă aceasta? A cultiva constant această conştienţă a inimii. Şi, într-o bună zi, poate când vă aşteptaţi mai puţin, veţi simţi în zona pieptului, în profunzime o vibraţie caldă, tăcută care parcă vă îndulceşte pe dinlăuntru şi vă alină sufletul. Totodată apare o stare de expansiune care te face sa vrei să cuprinzi şi să îmbrăţişezi spontan.
Poate nu ştiaţi, dar cel mai ”întins” organ de simţ este pielea. Simţul tactil este arondat centrului energetic al inimii. Cu alte cuvinte, cu cât acest centru energetic (Anahata Chakra) este mai ”trezit” cu atât mai mult putem simţi vibraţiile care ne parvin de la acest canal senzorial. Din această cauză, o expresie a naturii afective este aceea de a atinge, de a cuprinde, de a mângâia şi alina. Oricine a trăit vreodată un simţământ al iubirii ştie că atunci apare o dorinţă irezistibilă de a atinge şi a strânge parcă la piept fiinţa sau obiectul iubit. Este o exprimare naturală a acelui imbold de a te uni cu acea fiinţă pe care o iubeşti prin această strângere în braţe.
Înainte de vă lăsa să ascultaţi această mică expunere, vreau doar să vă amintesc că exact aşa cum procedaţi cu cei pe care-i iubiţi, îmbrăţişându-i şi atingându-i cu iubire, aşa cum îi mângâiaţi şi îi alinaţi pe cei pe care-i iubiţi ar trebui să nu uitaţi şi de propria voastră fiinţă, de propriul suflet. Învăţaţi să vă reconectaţi la sursa iubirii din inima dumneavoastră. Din când în când, mai ales când aţi mai uitat de voi înşivă, mergeţi în faţa oglinzii, priviţi-vă în ochi şi cuprindeţi-vă cu multă afecţiune cu braţele în zona pieptului ca şi cum v-aţi îmbrăţişa. Rămâneţi tăcut în această intimitate a inimii câteva minute lăsând acea vibraţie caldă să se difuzeze în întreaga fiinţă …şi ascultaţi sunetul ei de taină .
Ştiu că de multe ori spunem că nu este timp pentru toate acele lucruri pe care ni le dorim.
Dar dacă am ştii că în inima noastră există o comoară ne-am face oare timp să o dezgropăm pentru a trăi fericiţi de pe urma ei?
Menirea prezentărilor pe care le fac pe acest blog este de a aduce aminte aceasta. Aminteşte-ţi de Sine! este numele acestui blog. El inspiră aşadar îndemnul de a continua să cauţi în interiorul fiinţei ceea ce până acum căutai în afara ta.
Prezentarea de astăzi vine să ne reamintească că responsabilitatea de a turna nectarul iubirii în cupa inimii noastre ne revine în totalitate.
Faceţi-o oricum ! Privind şi lăsând natura să vă impregneze cu vitalitate şi frumuseţe prin veşmântul ei de primăvară, ascultând muzică şi lăsând armonia ei să pătrundă în cutele sufletului, primind cu deschidere cuvintele de lumină ale celor înţelepţi şi practicând cu încredere ceea ce ei v-au învăţat, bucurându-vă alături de cei pe care îi iubiţi de ceea ce viaţa v-a oferit până acum.
Faceţi-o, dăruind şi altora din preaplinul cupei inimii, căci dăruind ea rămâne mereu plină.
De multe ori aspirăm să cunoaştem mai profund ceea ce iubim. Iar când e vorba de natură şi de oameni, percepţia, cunoaşterea şi înţelegerea lor depind de cât de mult am trezit capacitatea de a ne percepe, cunoaşte şi înţelege chiar pe noi înşine.
Experienţa arată că ceea ce ignorăm cu privire la noi înşine tindem să ignorăm şi la ceilalţi. Ceea ce nu percepem şi înţelegem corect ne poate afecta pe noi şi pe semenii noştri chiar dacă spunem adeseori că îi iubim. Poate afecta relaţia şi atitudinea pe care o avem cu mediul înconjurător.
Aşa cum pentru a explora o zonă necunoscută, e nevoie să o faci pe cât posibil ziua, pe lumină, aşa este nevoie să trezim şi să amplificăm în noi lumina acelei cunoaşteri şi iubiri de Sine, pe fondul căreia orice interacţiune devine natural creatoare şi mereu binefăcătoare.
Şi totuşi când apare iubirea? Iubirea pur şi simplu se revelează atunci când sufletul este deschis şi vibrează pe coordonata ei.
Iubirea vine la tine când tărâmul Inimii este pregătit pentru darul luminii şi splendorii ei.
În clipul următor subliniez câteva din aceste idei.
Intuiţia existenţei iubirii ca substrat al energiei divine care zămisleşte şi apoi menţine creaţia, oferindu-i sens şi semnificaţie poate apare la început ca mici străfulgerări, scurte momente de extaz. Pe măsură ce înaintăm spre această re-cunoaştere, ceva din sufletul nostru parcă prinde viaţă şi se înalţă purtat de aripile iubirii.
Am avut de multe ori ocazia, în dialogul meu cu Omul să simt cum vocea îi începea să tremure uşor, cum privirea-i umedă încerca să fixeze un punct al aducerii aminte şi o căldură plăcută începea să iradieze ca o prezenţă. Această iradiere ca o pală caldă îmi cuprindea şi mie atunci inima, când el sau ea începea să evoce ceva din … iubirea sa prezentă sau trecută. Am putut observa că nu conta cine sau ce producea trăirea iubirii. Chiar şi când această iubire era orientată spre natură sau spre un animăluţ de casă, evocarea sa aprindea sufletul celui care iubise. Şi dacă acum sufletul său se putea bucura purtat de amintire cu atât mai mult îmi dădeam seama de intensitatea iubirii din acel moment din trecut care fusese odată trăit ca … prezent.
M-a impresionat odată relatarea unei mame care născuse un copil cu dizabilităţi locomotorii şi mentale. La început a existat iubirea şi bucuria naşterii. Handicapul copilului i-a adus apoi frică, respingere şi suferinţă. După câtiva ani grei mi-a spus că îngrijirea acestui copil şi atenţia pe care i-a acordat-o s-au transformat apoi din nou în iubire. Aveam în faţa mea un om care trecuse prin iadul deznădejdii şi care acum trăia bucuria unei iubiri împărtăşite continuu. Se transformase atât de mult în aceşti ani.
Da, există şi un foc aprins de frica iubirii neîmplinite dar există inimi care rezistă acestui foc. Când cântă inima? Când se lasă pătrunsă şi luminată pe dinlăuntru de acest foc. Lumina sa învinge mereu întunericul din ţinuturile fricii.
În contact cu Iubirea chiar şi evocată de alţii din trecut, de multe ori sufletul meu s-a înălţat. Nu ştiu cui să fiu mai întîi recunoscător: Omului sau Iubirii înseşi.
Pentru unii oameni, descrierea unor asemenea stări de extaz poate să trezească neîncredere sau derută, în cazul în care aceştia nu au avut nici măcar o clipă în viaţă mintea oprită de bucurie. Ca să ne apropiem măcar intuitiv de un strop din oceanul de beatitudine în care au trăit şi continuă să trăiască unii maestri spirituali sau oameni sfinţi, să ne amintim sau să ne imaginăm cum, mergând pe munte la asfinţit, la curba unei serpentine ni se deschide brusc în faţa ochilor un peisaj la care nu ne aşteptam şi care ne răpeşte sufletul într-o clipă; de exemplu, mergem printr-o pădure deasă şi întunecată, iar la capătul serpentinei, pe neaşteptate se deschide o privelişte largă cât cuprinzi cu ochii, un cer luminos cu nuanţe sublime strălucind în pacea apusului de soare. Atunci mintea se opreşte brusc şi aerul inspirat rămâne în plămâni pentru câteva clipe, timp în care uităm de noi, de pădurea întunecată, de timpul în care trăim, şi există doar bucuria nestăvilită a luminii, ca o sărbătoare sfântă, măreaţă, uluitoare, care nu lasă loc nici unui gând, nici unei desfăşurări în timp. După ce ne „dezmeticim” şi ne amintim că noi privim un apus de soare, dacă vrem să ştim ce s-a petrecut cu noi în acele clipe de oprire, putem spune doar că a fost o bucurie copleşitoare în care am uitat tot ceea ce ştiam despre orice, şi am fost în atingere cu o imensitate sfântă, atotcuprinzătoare. Orice am spune nu descrie decât vag ceea ce am trăit, şi aceasta doar pentru cei care deja au avut şi ei momente de uluire extaziantă. De aceea, citind cele scrise despre sfinţi, sau chiar cuvintele de învăţătură scrise de ei, vom putea doar să ne deschidem inima spre soarele sfinţeniei, să ne facem o vagă idee despre ceea ce cu adevărat înseamnă o cale spirituală; căci misterul căilor prin care Dumnezeu ne cheamă şi ne desăvârşeşte nu-l putem citi nicăieri, nu-l putem afla de la nimeni, îl putem doar experimenta.
Aime Michel spunea: “A cere misticilor să ne dovedească ceea ce spun este o contradicţie, căci e ca şi cum i-ai cere soarelui să nu mai lumineze ca să-l poţi vedea. Dar dacă el nu mai luminează, ce poţi vedea atunci? Iar dacă străluceşte, atunci nu-l mai poţi privi. Dacă misticii dovedesc ceva, atunci acel lucru nu este chiar obiectul experienţei lor. Acel obiect ni se refuză prin însăşi natura lui în aceeaşi măsură în care ni se oferă; El este transcendent.” Am spune chiar că este impropriu denumit “obiect” al cunoaşterii sau al experienţei mistice, pentru că de fapt, în experienţele autentice, Dumnezeu se revelează Lui însuşi în inima omului copleşit de extaz, astfel încât nu există obiect al cunoaşterii Supreme, ci doar subiectivitatea care se vede pe Ea însăşi, adică Dumnezeu. Este impropriu spus “să-L cunoşti pe Dumnezeu” pentru că doar ceva infinit şi etern poate să cunoască ceva infinit şi etern, astfel încât El este cel care se descoperă şi se priveşte extaziat pe El însuşi, atunci când un sfânt se află în cea mai înaltă unire cu Dumnezeu.
Aime Michel mai spune: “Ceea ce nu putem cunoaşte, putem cel puţin să iubim. Doar infinitul cunoaşte infinitul, deoarece a cunoaşte înseamnă a îmbrăţişa. Nu cunoaştem ceva decât atunci când am făcut înconjurul lui. Iubirea nu presupune însă această exigenţă: pentru a se înflăcăra îi este de ajuns să creadă în existenţa fiinţei iubite. Iubim din primul moment. Care este limita acestui avânt atunci când “obiectul” iubirii (revelat prin credinţă) este infinit? Nu există limită. Această iubire epuizează, pur şi simplu, orice putere. Oricine se umple de iubire pentru Dumnezeu nu are altă soartă decât să ardă în rugăciune până la ultimul atom, cum face focul de artificii.”
Să ne lăsăm, deci, înflăcăraţi de iubirea divină, să ne lăsăm mintea luminată de pacea fiinţelor alese de Dumnezeu. Iar în afară de acest sublim abandon, să înteţim focul rugăciunii noastre tot timpul.
Vă propun un mic intermezzo în seria clipurilor despre al şaselea centru energetic Ajna Chakra, pentru a medita la o temă universală care revine mereu şi mereu în atenţie fiind totodată şi lecţia noastră fundamentală de viaţă: IUBIREA.
Îmi păstrez obiceiul de a urmări ca prin dialog spiritual să creez cadrul necesar pentru ca cei prezenţi la cursuri sau conferinţe să exprime cât mai sincer căutările şi înţelegerile cu privire la ”temele majore”. Iată aici un astfel de dialog.
Am urmărit să evidenţiez că iubirea, în procesul trezirii unei reale conştiinţe de sine, este consecinţa firească şi modul natural de manifestare în mijlocul semenilor noştri.
Înăuntrul Inimii, spunea un mistic sufit, Dumnezeu a plasat cunoaşterea şi iubirea Lui şi tot El o aprinde cu Lumina Sa divină. Prin această Lumină, El a dat Inimii ochi să vadă.
Aici este prezentată o tehnică de transfigurare care se poate realiza în doi, fiecare adoptând pe rând rolul de a transfigura şi de a fi transfigurat de celălalt.
Rezultatul: deschidere sufletească, iubire, bunătate, empatie. Toate acestea şi multe altele se revelează gradat în sufletul luminat de frumuseţe al celor doi.
Singurul dar pe care noi îl putem oferi cu adevărat este darul conştienţei noastre deschise spre a înţelege, cuprinde şi îmbrăţişa pe ceilalţi. Şi astfel, nevoile lor ajung să fie simţite de inima deschisă a celui care, ajuns la treapta maturităţii afective reale, oferă cu înţelepciune prezenţa şi bunătatea sa plină de iubire, în mod necondiţionat.
Întotdeauna mediul încărcat de afecţiune şi iubire a determinat vindecări şi cicatrizări sufleteşti. Iubirea oferă darul vindecării şi trezeşte din nou puterea vieţii.
Cunoscând toate acestea, ne întrebăm de ce această lume în care trăim, refuză încă să recurgă la acest remediu universal al vindecării sufleteşti.
Aici este reamintită ordinea firescă a lucrurilor pentru a ne putea ajuta, alina, vindeca şi înfrumuseţa mai mult vieţile noastre.
Descoperirea capacităţii naturale de vindecare şi autovindecare prin iubire şi bunătate este un demers pe care fiecare dintre noi l-ar putea integra conştient şi cu mai mult curaj pentru că nu depinde de nimeni. Iubirea aduce mereu echilibru şi armonie, exact condiţiile favorabile menţinerii sau refacerii sănătăţii individuale, relationale, sociale.
Aici este amintit programul ”Open Heart” al medicului american Dean Ornish care a rezolvat multe cazuri de boli cardio-vasculare prin integrarea unor metode naturale care au pus accentul pe cultivarea stărilor pozitive psiho-mentale (în principal a iubirii), pe tehnici și metode yoghine (inclusiv posturi, tehnici respiratorii și meditație), și desigur pe anumite diete și cure alimentare purificatoare.
Alte cazuri sunt expuse spre a exemplifica modul în care iubirea poate vindeca și salva natura umană din suferință.
Orice mesaj sau învăţătură spirituală este asimilată numai în măsura în care sufletul individual este sensibil şi înalt receptiv la adevărul acesteia. Învăţătura este preluată mereu la ”cald”, prin a ”o lua personal”. Nu este asimilată şi tradusă în trăire generatoare de efervescenţă şi emulaţie atunci când este percepută la modul general, parcă mereu pentru alţii. Învăţătura ne interesează pentru că începem să o ”simţim” că este pentru noi; orice mesaj al ”salvării” este pentru fiecare în parte. Suntem responsabili pentru zborul nostru, pentru călătoria vieţii noastre, pentru căutarea împlinirii propriului vis.
Aceste nuanţe sunt determinate de nivelul trezirii spirituale şi poartă totodată amprenta mai mult sau mai puţin pură a energiilor şi emoţiilor caracteristice dinamicii activităţii centrilor de forţă şi conştiinţă.
”Limbajul” iubirii se exersează şi se cultivă până la a exprima universalitatea spiritului uman şi a recunoaşte natura esenţial identică a tuturor oamenilor.
Iată aici prezentat pe scurt crezul lui Swami Shivananda – un mare maestru yoghin şi totodată vindecător. (vezi aici si bibliografia)
”Consider ca adevarata religie este cea a inimii. Mai intai trebuie purificata inima. Adevarul, iubirea si puritatea sunt bazele adevaratei religii. Controlul asupra naturii instinctuale, cucerirea mintii, cultivarea calitatilor divine, servirea detasata a umanitatii, bunavointa, prietenia, constituie fundamentele adevaratei religii.
O fiinta care paseste pe calea spirituala este supusa la multe incercari, inainte de a ajunge la capatul calatoriei. Ea este de obicei tentata sa-si micsoreze eforturile la jumatatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceste din greu, constant, va atinge telul suprem al vietii: universalizarea fiintei, cunoasterea si beatitudinea.
Am inteles ca indatorirea fundamentala a omului este sa invete sa daruiasca, sa daruiasca cu compasiune si detasare, sa daruiasca mult, sa daruiasca cu iubire, fara a astepta vreo rasplata, deoarece nu pierde nimic daruind si pe de alta parte celui care daruieste i se va da inapoi inmiit.
Consider de asemenea ca a actiona cu bunatate este temelia vietii omenesti. Prin bunatate inteleg capacitatea de a fi alaturi de ceilalti cand au nevoie, de a-i percepe empatic si de a fi capabil sa actionezi astfel incat sa nu faci rau nimanui prin faptele tale. Bunatatea este oglinda credintei in Dumnezeu. Cred ca a fi bun cu adevarat, pana in cele mai adanci cotloane ale inimii, nu este deloc usor, desi poate parea simplu la prima vedere. Este unul dintre cele mai dificile lucruri de pe pamant, daca esti sincer cu tine insuti.
Pentru mine nu exista lumea fizica. Ceea ce eu vad este manifestarea glorioasa a lui Dumnezeu. Cand ajut pe cineva, acela este chiar El. Invat sa fiu umil in fata atotputernicei Existente. Filozofia pe care o urmez nu este o doctrina care sa infirme natura reala a existentei lumii. Ea reveleaza realitatea prezentei divinitatii in univers, eternitatea sufletului omenesc, unitatea creatiei cu Absolutul, pentru ca aceasta este singura doctrina care merita sa fie luata in considerare.
O sanatate foarte buna, putere de discriminare, o cunoastere profunda, o vointa pura si puternica, integritate morala si spirituala, aceste sunt necesare pentru a realiza idealul divin.
Sa fii maleabil, sa te adaptezi la orice conditii, sa-l vezi pe Dumnezeu in orice lucru, sa cunosti si sa folosesti principiile naturii in procesul evolutiei catre Realizarea Sinelui, sunt unii dintre factorii principali care contribuie la formarea unei filozofii de viata. Pentru mine, filozofia nu este numai iubirea de intelepciune, ci chiar detinerea ei.
Sa-l descopar pe Dumnezeu in orice fiinta sau forma, sa-l simt peste tot, in orice moment si in orice conditii ale vietii, sa vad, sa aud, sa gust si sa simt totul ca fiind Dumnezeu, acesta este telul meu,
Sa traiesc in Dumnezeu, sa ma topesc in Dumnezeu si sa fiu una cu El, acesta este telul meu.
Traind intr-o astfel de uniune, sa-mi folosesc mintea, simturile si corpul in folosul umanitatii, sa cant numele Domnului, sa dau instructiunile necesare aspirantilor sinceri si sa raspandesc adevarata cunoastere in lume, acesta este telul vietii mele.
Sa fiu un prieten al tuturor fiintelor si un binefacator al lor, un prieten al saracilor, al celor oropsiti si neajutorati, al celor decazuti, acesta este telul meu.
Crezul meu sfant este sa-i servesc pe cei bolnavi, sa-i ingrijesc cu compasiune si dragoste, sa-i inveselesc pe cei tristi, sa raspandesc putere si bucurie in toti, sa simt identitatea in esenta cu fiecare si sa-i tratez pe toti egal.
Eu nu fac diferente: nu exista nici tarani, nici regi, nici cersetori, nici imparati, nici barbati, nici femei, nici invatatori, nici elevi.
Ma rog ca acest ideal divin sa fie prezent in viata fiecarei fiinte umane. Ma rog ca pamantul sa devina un adevarat paradis si aceasta nu este doar o simpla dorinta, ci este o posibilitate reala. Se va realiza cand majoritatea oamenilor vor intelege ca viata inseamna evolutie spirituala.” – Swami Sivananda
Aici se arată modul de abordare a procesului evolutiv ca fiind determinat de identificările progresive prin care natura umană trece. Răspunsul la această întrebare fundamentală: ”Cine sunt eu?” reflectă, prin urmare, diferitele etape evolutive.
In acest clip este vorba despre necesitatea de a accepta ceea ce tu esti si a porni curajos din punctul in care te afli, fara a mai construi imagini artificiale despre tine insuti.
Cu atat mai mult, respectarea acestui indemn va aduce armonie in plan relational. Fiecaruia, in relatie, ii revine rolul principal in refacerea si mentinerea stabilitatii, iubirii si armoniei, prin ceea ce este el acum. Evident ca pe masura ce vei fii mai atent, mai constient si prezent in relatie lucrurile vor merge mai bine si in viitor. Dar nu merita sacrificat prezentul pentru incertitudinea viitorului.
Un extras dintr-o prelegere sustinuta in cadrul Seminarului : Sanatate, Sexualitate, Spiritualitate desfasurat in cadrul Centrului de Yoga si Meditatie KAMALA. Ca de obicei, în ultimul timp, numarul femeilor participante a fost mai mare. Se confirma, de altfel, observatiile pe care le-am facut nu o data, cu privire la felul diferit de exprimare a cautarii spirituale in cazul barbatilor si femeilor. Prin insasi ”datul” ei, femeia este mult mai sensibila la ceea ce inima ei ii cere ca ”hrana” sufleteasca, dand mai frecvent raspuns acestor cautari. Intrucat am primit intrebari mai ales de la ele, am considerat necesar sa mai reamintesc cateva aspecte corelate cu modul de exprimare arhetipala a naturii feminine. Barbatii nu trebuie sa ramana nicidecum frustrati ci ar putea, la randul lor sa se deschida si sa intelega minunatele calitati femine pentru a urmari sa le stimuleze manifestarea, daca intentioneaza sa culeaga frumoasele daruri relationale din punct de vedere fizic, energetic, psihic, mental si spiritual cu cele pe care le iubesc.
Aici, amintesc calitatile sufletesti care se trezesc pe masura activarii si dinamizarii armonioase a lui Anahata Chakra – centrul afectiv al fiintei.
Asa cum subliniam in clipurile anterioare, deplina activare a acestui centru conduce la trezirea sufletului si atunci minunate virtuti se exprima intr-un mod neconditionat
A ”cultiva” iubirea poate determina un efect contagios. Prin iubire iti sunt trezite propriile haruri. Prin iubire trezesti in inima celeorlalti propriile lor haruri. Prin iubire te apropii de adevarata credintă. Iubirea întoarce intotdeauna daruri catre cel care o manifesta, dar intotdeauna intr-un mod natural.
Acest articol a fost scris de autoarea blogului www.luminaindigo.blogspot.com Daniela Diana in aceasta primavara la Sfantul Mormant, in apropierea Invierii. Mi-a fost trimis recent de catre o persoana de la cursuri si la randul meu ii ofer chiar aici un loc pentru a fi ”meditat”. Da, este corect. Nu citit ci meditat.
Am facut acest lucru pentru a arata ca viziunea spirituala a unor fiinte intelepte care s-au daruit prin practica si iubire lui Dumnezeu pe calea crestina, este similara aceleia a marilor maestrii si invatatori ai altor traditii spirituale. Cu adevarat, se poate spune că ”intelepţii au o lume comună” dar ceea ce este sublim in cazul existentei lor, este că prin felul lor de ”a fi”, ei sfintesc si aceasta lume, ne impartasesc cu frumusete şi lumină, ne ating si ne alina inimile. Mai presus de toate acestea, ei ne reamintesc ca Aici si Acum ne putem trai la randul nostru existenta ca si ei. Plini de bucurie, umilinta, bunavointa si dragoste.
”In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai. Si aceasta deoarece facea vindecari prin rugaciune.
In terminologia mea, il consider o fiinta iluminata. Si aceasta deoarece traia, simplu, fara nici o urma de indoiala starea de unitate.Am inteles de la el ca putem aspira catre aceasta stare, putem sa ne gandim la ea, dar pasul final este sa ajungem sa o traim, aici, fizic, in acest plan.
Cuvintele lui sunt foarte simple, nu am regasit la el teorii complicate.Asa si afirma:„Creatia este mareata tocmai prin simplitatea, prin claritatea ei.De cate ori cauti cai complicate de a fi in Dumnezeu, tu de fapt te ratacesti in propria minte.La sfarsitul acestei vietii sufletul se innobileaza prin clipele in care a iubit, a daruit si s-a bucurat ca era pe pamant.”
L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.
”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac – ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.
La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului.Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”
L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :
“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.Acolo te asteapta Dumnezeu.Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica.Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”
L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina: ”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie.Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”
L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi.Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.
“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata.Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.Iubirea, este curgerea vietii.Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.
Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”
L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:
“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie.Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.
L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.
I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.
“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.
Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”
Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.
”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”
Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.
Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:
“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”
La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”
Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.”
O relatie este cu atat mai implinitoare si evolutiva numai in masura in care ea ne hraneste in plan sufletesc. Din acest punct de vedere, relatia trebuie integrata, nu ca reprezentand ”relatia MEA” cu ceilalti, ci ca ”eu FIIND” in relatie. Ori, aceasta presupune, constienta integrarii fiintei prin realitatea care o defineste cu adevarat: constiinta de sine . Numai aici regasim valorizata corect RELATIA prin perceperea a ceea ce te uneste si in acelasi este unit cu tine insati. O relatie te poate ajuta sa regasesti calea fireasca a unitatii (a non-separarii) tale de ceilalti sau poate conduce la amplificarea starii de izolare si inchistare, a sentimentului separarii si, prin urmare, a suferintei prin lipsa. Vom intelege mai multe in cele ce urmeaza:
Sunt prezentate aici unele trairi si experiente specifice din punctul de vedere al constiintei, pentru o fiinta care isi dinamizeaza al patrulea centru energetic, Anahata Chakra. Totodată sunt prezentate si unele aspecte perturbatoare corelate cu starea de ”lipsa” sau ”exces” perturbator a energiei pe nivelul acestui centru de forta care controleaza aspectul manifestarii fiintei din punct de vedere afectiv.
Planul 4 al fiinţei controlat de centrul afectiv – Anahata Chakra este conectat din punct de vedere subtil cu simbolul crucii. Iată aici câteva omologări metaforice menite să vă facă să intuiţi acest adevăr.
Alte cateva aspecte semnificative corelate cu manifestarea celui de al patrulea centru energetic – Anahata Chakra (centrul care controleaza nivelul afectivitatii). Egoul tinde sa se opuna trairilor si experientelor de natura pur afectiva din simplul motiv ca acest mesaj al inimii, de iubire unificatoare şi deschidere nu ii mai poate asigura rolul sau suveran in orientarea personalitatii acelei fiinte.
In acest clip reamintesc unele aspecte, poate mai putin cunoscute, legate de integrarea femeii in cadrul cuplului prin ipostaza sa activa. Pe de alta parte, barbatul trebuie sa ajunga sa se deschida cu deplina incredere spre a intelege mesajele pe care femeia i le ofera pentru a-i atrage atentia spre a-i aminti sa nu fie mai putin decat ceea ce el ar putea fi.
Datorita interesului crescut fată de prezentarile facute in cadrul Seminarului consacrat armonizarii relatilor de cuplu am reluat din nou acest subiect ”cald”. In acest clip continui sa prezint alte aspecte care se produc adeseori in cadrul relatiilor de cuplu. Trebuie sa recunosc ca unele sabloane comportamentale pe care le-am observat la multe cupluri le-am prezentat de asta data intr-un mod putin mai ironic pentru a determina in felul acesta un impuls. Daca am ranit insa sensibilitatea unor persoane va rog sa ma scuzati.
Expresia „Dacă nu te respecţi pe tine nu poţi să-i respecţi pe ceilalţi sau dacă nu te poţi iubi pe tine însuţi, nu poţi iubi pe nimeni” este folosită frecvent. Totuşi, pentru mulţi oameni, a se respecta şi iubi pe sine rămâne o vagă noţiune care, deseori este folosită în sensul material, cum ar fi cumpărături excepţionale sau vacanţe extravagante. A te răsplăti cu vacanţe şi jucării ţine de atitudinea compensatorie specifică celui de-al treilea nivel energetic – folosirea plăcerii fizice pentru a exprima aprecierea de sine. Deşi acest tip de răsplată este plăcut, el poate obstrucţiona contactul cu cele mai adânci tresăriri emoţionale ale inimii care apar atunci când trebuie să evaluăm o relaţie, o slujbă sau alte situaţii tulburătoare care ne afectează sănătatea. A te respecta şi iubi prin prisma nivelului specific al celui de al patrulea centru energetic Anahata Chakra (ce guvernează planul afectiv) înseamnă a avea curajul de a-ţi asculta mesajele conţinute în emoţiile pe care ţi le transmite inima, precum şi ”directivele” sale spirituale. Arhetipul către care inima ne trimite cel mai des este cel al vindecării „copilului rănit” din noi.
„Copilul rănit” din fiecare dintre noi conţine tipare emoţionale de afecţiuni şi răni din copilăria şi adolescenţa noastră, tipare ale amintirilor dureroase, ale atitudinilor negative şi ale imaginilor de sine disfuncţionale. Tipare ale dezamăgirilor, decepţiilor şi suferinţelor emoţionale. Amintiri ale ”iubirilor” trădate. Fără să ştim, putem continua să operăm influenţaţi de aceste tipare şi ca adulţi, chiar dacă într-o formă nouă. Frica de abandon, de exemplu, devine gelozie. Abuzul sexual devine o disfuncţionalitate sexuală, deseori cauzând o repetiţie a aceloraşi violări chiar cu proprii noştri copii. O imagine de sine negativă ca şi copil poate deveni mai târziu sursa unor disfuncţionalităţi precum anorexia, obezitatea, alcoolismul şi alte dependenţe cum ar fi frica obsesivă de eşec. Aceste tipare pot produce multe daune relaţiilor noastre emoţionale, vieţii noastre personale şi profesionale precum şi sănătăţii noastre. A te iubi pe tine însuţi începe prin confruntarea cu această forţă arhetipală din interiorul psihicului nostru şi prin înlăturarea autorităţii pe care ”copilul rănit” o are asupra noastră. Nevindecate, rănile ne fac prizonierii trecutului nostru.
Sistemul intuitiv al fiecărui om funcţionează în aşa fel încât rar se întâmplă să nu ne atragă atenţia asupra unor direcţii sau curente negative care ne pot afecta ori să nu ne arate cum putem alege să ne eliberăm de aceste şabloane sau impregnări negative înainte ca ele să devină o boală fizică.
Ceea ce este poate mai puţin cunoscut îl constituie faptul că vindecare fizică, psihică şi mentală este posibilă prin actele noastre de iertare. În viaţa şi în învăţăturile lui Iisus, iertarea este actul spiritual al perfecţiunii, dar este, de asemenea, şi un act de vindecare. Iertarea nu mai este doar o opţiune, ci o necesitate pentru a obţine vindecarea. Iisus a vindecat mai întâi suferinţele emoţionale ale ”pacienţilor” săi; apoi, vindecarea fizică urma în mod natural. Deşi mulţi au interpretat vindecările lui Iisus drept o răsplată divină pentru recunoaşterea faptelor şi comportamentelor incorecte, a celor suferinzi, iertarea de sine precum şi iertarea semenilor noştri este un act spiritual esenţial, care trebuie să aibă loc pentru a ne deschide complet puterii vindecătoare a iubirii.
Respectul şi iubirea de sine începe de aici. Aceasta înseamnă să avem grijă de noi, dar şi să-i iertăm pe oamenii din trecutul nostru, astfel încât rănile să nu ne mai afecteze; pentru că rănile noastre nu-i dor pe oamenii care ne rănesc, ci doar pe noi înşine. Eliberarea de toate ataşamentele faţă de aceste răni, ne face capabili să mergem mai departe, să ne mutăm din relaţia ”copilărească” pe care o stabilim cu semenii noştri şi chiar cu Dumnezeu (relaţii care poartă foarte mult amprenta coloraturii subtil energetice a primilor trei centri de forţă fiind dominate de ataşament şi egoism) într-un nivel al relaţiei care să poarte din ce în ce mai mult amprenta şi căldura iubirii şi compasiunii.
Mai ales deschiderea faţă de acest plan al afectivităţii corespunzător celui de al patrulea centru energetic ne ghidează mai departe existenţa, către maturitatea spirituală, dincolo de dialogul părinte-copil pe care îl avem cu Divinul, dincolo de rugăciunea pentru a obţine explicaţiile evenimentelor, dincolo de frica de necunoscut. ”Copilul rănit” din noi vede Divinul ca autoritate operând ca forţă într-un sistem bazat pe răsplată şi pedeapsă, cu explicaţii logice pentru toate experienţele dureroase. ”Copilul rănit” nu înţelege că în toate experienţele, oricât de dureroase ar fi, există o revelaţie spirituală cu privire la propria sa făptură. Atâta vreme cât gândim ca un copil rănit, vom putea iubi numai condiţionat şi având o mare frică de pierdere, perpetuând clişeele auto-condiţionării prin ataşament.
Actualmente cultura noastră ca întreg oscilează în cele două direcţii: vindecarea de răni şi victimizare. Totuşi, intrând sub influenţa puterii rănilor noastre, este dificil să vedem cum am putea renunţa la această ”putere negativă”, cum am putea merge mai departe pentru ca fiinţa noastră, (văzută ca întreg), să-şi recâştige adevărata sa putere interioară.
Trecerea dincolo de limbajul rănilor
Iată ce afirmă Caroline Miss vorbind despre stadiile puterii şi vindecării.
”În intenţia de a vindeca rănile sufleteşti oamenii au ajuns să se identifice pe aceste niveluri reactiv-emoţionale. S-a structurat un întreg limbaj care se bazează pe răni. Oamenii au devenit fluenţi, din punct de vedere terapeutic, în procesul creării unui limbaj al aşa zisei intimităţii şi cunoaşteri de sine pe care eu îl denumesc „rănilogie”. Acum folosim revelaţia şi schimbăm experienţe despre rănile noastre ca substanţă a conversaţiilor, şi, într-adevăr, ca un liant ce ne întăreşte relaţiile. Am devenit atât de buni la asta, încât, de fapt, ne-am convertit rănile într-un tip de monedă de schimb în relaţii, monedă pe care o folosim pentru a controla situaţiile şi oamenii. Nenumăratele grupuri de sprijin ce încearcă să-i ajute pe oameni să-şi depăşească trecutul legat de abuz, incest, dependenţă şi bătaie, asta ca să numesc doar câteva, servesc numai pentru a consacra „rănilogia” drept o limbă contemporană a intimităţii. În cadrul acestor grupuri de într-ajutorare bine intenţionate, membrii primesc deseori pentru prima dată, acea atât de mult aşteptată validare pentru rana pe care au suferit-o. Compasiunea ce se revarsă din partea membrilor grupului este resimţită ca un pahar mare de apă rece băut într-o zi uscată şi toridă.
Rănile, ca limbaj al intimităţii şi-au găsit arena de exprimare atât în cadrul relaţiilor, cât şi în grupurile de sprijin. De fapt, nu este o exagerare să afirm că ritualurile romantice de împerechere contemporane aproape că cer o rană pentru a „decola”. Un ritual tipic de legătură pare ceva asemănător cu acesta: doi oameni se întâlnesc pentru prima oară. Îşi spun numele, oraşele natale şi posibil dau ceva referinţe despre originile lor etnice şi religioase (pattern de comunicare specific nivelului 1 controlat de primul centru energetic). Apoi, conversaţia se mută asupra subiectelor specifice planului doi: ocupaţia, trecutul în relaţii, inclusiv căsătorii, divorţuri şi copii şi, probabil, finanţe. Subiectele specifice manifestării planului trei urmează, de obicei, în ceea ce priveşte gusturile personale cu privire la obiceiurile alimentare, programul exerciţiilor fizice, activităţile de după serviciu şi, posibil, programele de dezvoltare personală. Dacă vor să stabilească o relaţie intimă, se mută către nivelul patru. Cum se începe adesori abordarea? O persoană mărturiseşte despre o rană pe care încă are nevoie să o „proceseze”. Dacă cealaltă persoană vrea să răspundă într-o manieră „de legătură”, va găsi ceva de o magnitudine similară cu rana primei persoane. Dacă potrivirea merge, atunci ei devin „colegi de suferinţă”. Uniunea lor include următorii termeni nerostiţi ai unui acord:
1. Vom fi mereu gata să ne ajutăm unul pe altul în orice situaţie care se va asocia cu amintirile acestei răni.
2. Acest ajutor va include reorganizarea oricărei părţi a vieţii noastre sociale sau profesionale în funcţie de nevoile partenerului nostru rănit.
3. Dacă este necesar, ne vom asuma responsabilităţile partenerului nostru, astfel arătându-ne sinceritatea deplină a sprijinului nostru.
4. Vom încuraja partenerul să analizeze rănile sale împreună cu noi şi să aloce atât timp cât este necesar pentru refacerea sa.
5. Vom accepta, cu minimă rezistenţă, toate slăbiciunile şi defectele izvorâte din aceste răni, de vreme ce acceptarea este crucială pentru vindecare.
Pe scurt, o legătură bazată pe intimitatea rănilor este o garanţie implicită că partenerii afectaţi vor avea mereu nevoie unul de altul şi că vor avea o cale deschisă întotdeauna către interiorul celuilalt. În limbajul comunicării, asemenea legături reprezintă o nouă dimensiune a iubirii, una care este orientată către ajutorul terapeutic şi susţinerea angajamentelor mutuale pentru vindecare. În limbajul puterii însă, partenerii nu au avut vreodată un acces mai uşor la vulnerabilităţile celuilalt sau atâta acceptare deschisă de a le fi folosite rănile pentru a fi manipulaţi emoţional şi astfel conduşi şi controlaţi prin acest tip de relaţii.
„Rănilogia” a redefinit complet parametrii intimităţii. Atât într-un sens pozitiv ca deschidere şi sinceritate relaţională dar şi în sens negativ prin complacere în abuz şi condiţionare mergând până la manipulare psihică.
Intimitatea rănită a găsit un suport enorm în interiorul acestei comunităţi holistice de vindecare, în mod special în literatura despre legăturile dintre durerile emoţionale şi boală, dintre vindecarea traumelor emoţionale şi redobândirea sănătăţii. S-au creat grupuri de sprijin în jurul oricărui tip de traumă emoţională posibilă, de la abuzul asupra copilului prin incest, la violenţa domestică şi durerea de a avea un membru al familiei în puşcărie. Talk show-urile de televiziune se străduiesc să facă publice detaliile rănilor oamenilor. (Nu numai că trăim în interiorul rănilor noastre, ci ne şi distrăm cu rănile altora). Este speculată emoţia ”rănilor” şi slăbiciunea publicului la acestea pentru a creşte ratting-urile televiziunilor. S-a ajuns la o veritabilă întrecere în a prezenta cât mai dramatic ”rănile” individului şi societăţii. Sistemul legislativ a învăţat cum să convertească rănile în putere economică: reclamele la televiziune încurajează oamenii să considere tribunalul o cale de a putea trăi cu rănile lor.
Înainte de 1960, a fi matur şi puternic însemna să-ţi păstrezi durerea şi vulnerabilitatea pentru sine. Definiţia contemporană a puterii individuale include capacitatea de a expune slăbiciunile interioare unei alte persoane. În timp ce intenţia iniţială a acestor grupuri de sprijin era să ajute oamenii să simtă o alinare, o îngrijire, un răspuns plin de compasiune pentru o criză personală, nimeni nu se aştepta ca acestea să continue până când persoana era vindecată, ca să nu mai vorbim de funcţia de agent al respectivei vindecări. Aceste grupuri au fost menite să fie numai barca de trecere peste râul tranziţiei. Dar mijloacele folosite în procesul vindecării şi recuperării sufleteşti au fost confundate apoi de către mulţi, (chiar şi de către tagma vindecătorilor) cu scopul propriu-zis. Ca şi cum a rămâne integraţi unui grup de sprijin orientat din exterior era tot ce putea fi obţinut mai mult de către o persoană ”rănită” sufleteşte. Se uită faptul că vindecarea reală consta în insăşi afirmarea autonomiei sufleteşti, a manifestării active a personalităţii aceluia care îşi regăseşte ”calea” prin propriile sale puteri şi străduinţe, ”ridicându-se şi umblând” sănătos şi încrezător atât în el însuşi, în semenii săi şi în Dumnezeu.
Dar foarte puţini membri au dorit să coboare din barca de salvare când au ajuns la malul opus. Dimpotrivă, ei au creat dintr-o fază de tranziţie a vieţii lor, un stil de viaţă permanent. Odată ce au învăţat cum să vorbească şi să integreze „rănilogia”, a devenit extrem de dificil pentru ei să renunţe la privilegiile care însoţeau faptul de a fi rănit în cadrul acestei culturi ce integrează nivelul comunicarii şi manifestării specific celui de al patrulea nivel energetic unde se exprimă cel mai mult nevoile sufleteşti de împărtăşire şi înţelegere afectivă.
Fără un program eficient al vindecării sufleteşti, riscăm să devenim dependenţi de ceea ce credem că este sprijin şi compasiune; credem că avem nevoie de tot mai mult timp pentru a „procesa” rănile noastre. Şi adeseori rămânem să ne lingem rănile toată viaţa, nesiguri că am putea să o luăm din nou singuri de la capăt. Datorită faptului că există un răspuns de sprijin prelungit, membrii grupurilor de sprijin rămân adeseori agăţaţi de acestea cu o pasiune care sugerează că, „Nu vom mai pleca niciodată de aici, pentru că acesta este singurul loc unde am găsit ajutor. Nu există alt ajutor pentru mine în lumea obişnuită. Aşa că, voi trăi mereu în acest proces şi printre oameni care înţeleg prin ce am trecut eu.”
Problema cu asemenea sisteme de ajutorare socială sau familială este dificultatea de a spune cuiva că a beneficiat de suficient sprijin şi că trebuie să îşi reia curajos propria viaţa în mâini. În multe privinţe această problemă reflectă înţelegerea noastră limitată asupra compasiunii. Compasiunea este aptitudinea unei fiinţe de a ”simţi” şi recunoaşte suferinţa altuia participând apoi activ la procesul de vindecare interioară ajutîndu-l să-şi recâştige puterea înapoi în viaţa sa. Pentru că atâta vreme cât cultura noastră nu a integrat necesitatea unei practici individuale care să ofere timp pentru vindecarea sufletului şi nici nu a recunoscut măcar necesitatea sa, oamenii au supracompensat acest lucru în prezent prin faptul că nu au mai pus limite timpului acordat acestei ”vindecări” exterioare.”
Sensul corect al vindecării sufleteşti este recăpătat odată cu acceptarea fiecăruia dintre cei care au fost vreodată ”răniţi din prea multă iubire” a faptului că acest lucru s-a produs pentru a le conferi, în primul rând lor, puterea de a reevalua corect resusele lor interioare, pentru a le transforma sau îmbogăţi pentru a rămâne să rodească în câmpul iubirii.
A fi vindecat sufleteşte înseamnă a putea din nou să-ţi laşi viaţa condusă de vocea inimii care vorbeşte limbajul iubirii şi compasiunii, deschiderii, sincerităţii, iertării şi altruismului. Nu este de mirare că în societate actuală sunt foarte puţini cei cu adevărat vindecaţi sau sănătoşi din punct de vedere sufletesc.
În continuare, pentru a ilustra cele afirmate, iată un pasaj poetic şi plin de înţelepciune din lucrarea „PROFETUL” a genialului KAHLIL GIBRAN, cu privire la iubire:
„Când iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul,
Chiar dacă drumurile ei sunt aparent grele şi prăpăstioase,
Şi când vraja ei paradisiacă vă cuprinde cu aripile ei angelice, supuneţi-vă misterului ei
Chiar dacă sabia ascunsă-n penaju-i v-ar putea răni,
Iar când iubirea transfiguratoare vă vorbeşte şi o simţiţi profundă şi divină, daţi-i crezare,
Chiar dacă vocea ei ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.
Fiindcă, precum iubirea vă încunună, adeseori tot ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, tot ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.
Precum ea vă ridică până la înălţimea voastră ideală, alintându-vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina soarelui,
Tot la fel ea va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.
Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră, niciodată întâmplător.
Vă treieră pentru a vă descoji.
Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.
Vă macină până la înălbirea făinii voastre.
Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi. Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea cea sfântă la ospăţul divin.
Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi să deveniţi o parte din inima Vieţii.
Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,
Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul iubirii,
Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge dar nu cu toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu decât de la sine.
Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea niciodată să fie stăpânită;
Fiindcă iubirii îi este de ajuns iubirea.
Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă „eu sunt în inima Creatorului”.
Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul iubirii, fiindcă iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.
Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.
Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca acestea să fie:
Să te topeşti de iubire în tot şi să devii izvor ce susurul în noapte-şi cântă,
Să cunoaşti durerea prea marii duioşii,
Să fii rănit de înţelegerea iubirii,
Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându-te,
Să te trezeşti în zori, cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de iubire,
Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul iubirii,
Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,
Şi, apoi, să adormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze să ai un cântec de laudă.”
De multe ori aspirăm să cunoaştem mai profund ceea ce iubim. Iar când e vorba de natură şi de oameni, percepţia, cunoaşterea şi înţelegerea lor depind de cât de mult am trezit capacitatea de a ne percepe, cunoaşte şi înţelege chiar pe noi înşine. 
