Numai Inima recunoaște frumusețea divină a Creației

Ceea ce Dumnezeu i-a spus trandafirului

Astfel încât el a râs într-o frumusețe înflorită

I-a spus și Inimii mele 

Și a făcut-o de sute de ori mai frumoasă.                                                                   Rumi

În Yoga Inimii Spirituale recomand raportarea la universul nostru interior într-un mod similar celui în care suntem sfătuiţi să percepem natura, copacii, florile, munţii, asfinţitul soarelui: fără gânduri, fără filtrele raţionale obişnuite, pe fondul liniştii mentale. Aceasta se produce natural atunci când percepţia se face nu cu mintea, ci „cu Inima”. Evident, mintea va continua să funcţioneze în multe situaţii, dar dispare identificarea cu aceasta şi modul de a interpreta experienţele conform unor filtre mentale prestabilite. În timp, Inima devine un suis-generis organ de percepție subtilă care poate simti această frumusețe atât în interior cât și în exterior. Omul obişnuit reacţionează, omul înţelept integrează, transfigurează, converteşte energia în spirit, sacralizându-şi astfel propria existenţă. Astfel, Universul exterior se revelează în sufletul trezit ca frumusețe și armonie, ca iubire și înțelepciune. Cum se poate exprima atunci o ființă contemplativă în contact cu această frumusețe infinită, dacă nu prin imnuri, cântece de slavă, poezie, dans ….și de multe ori …adorație în tăcere. Există un limbaj cu totul aparte al misticului îndrăgostit de Creatorul acestei frumuseți.

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE -Ep.6

SHANKARACHARYA

788 – 820

Cel care a declarat: ‘Voi veni ori de câte ori virtutea scade’, a venit din nou, de această dată în sudul Indiei. Aici s-a născut sfântul brahman despre care se spune că la vârsta de 16 ani îşi desăvârşise deja toate scrierile filosofice şi spirituale. Acesta a fost minunatul SHANKARACHARYA” (SWAMI VIVEKANANDA)

Imagini de legendă, frumoase şi fantastice, îmbracă austera şi totodată încântătoarea viaţă a lui SHANKARA – cel ce a fost un mare yoghin, filosof şi poet. Dar, vorbind din punct de vedere istoric, cunoaştem foarte puţin despre viaţa sa.

Cel mai mare filozof al tuturor timpurilor şi cel mai mare hindus al vremurilor sale, SHANKARA, numit şi SHANKARACHARYA, se presupune că s-ar fi născut la Kaladi în Kerala, pe coasta de vest a Indiei, în jurul anului 788 e.n. Fiecare filă a vieţii lui SHANKARA străluceşte prin atât de multă înţelepciune, forţă spirituală, subtilitate logică şi profunzime filosofică, încât timp de secole, el a arătat, de la înălţimea realizării sale, şi va continua să arate tuturor oamenilor, calea către Fericire şi Pace. De secole, orice călător care vine din trecutul furtunos al existenţei sale şi se îndreaptă către cea mai înaltă Realizare recunoaşte în inima sa că: „Viziunea cea mai profundă a Supremului a venit cu siguranţă de aici”.

Copil fiind, SHANKARA a frecventat Şcoala Vedică. Mintea sa ascuţită a pătruns scrutător în miezul învăţăturilor vedice sacre şi a formulat cu genialitate definiţii precise şi analize profunde la aceste texte, creând astfel o veritabilă filosofie sintetică.

La vârsta de zece ani el era deja un talent academic. Nu numai că citise şi memorase toate scripturile, dar scrisese deja şi comentarii la multe dintre ele şi întreţinuse conversaţii cu diferiţi erudiţi care veniseră la el din toate colţurile ţării, interesaţi să-l vadă pe acest băiat minune ce era considerat o încarnare a lui SHIVA.

Băiatul era însă nemulţumit. La vremea când toţi copiii încep de-abia să studieze silabisind cuvinte, el era deja dezgustat de toată cunoaşterea vană şi superficială din cărţi. El vedea că profesorii săi nu practică adevărurile înalte şi pure pe care le predică. Într-adevăr, întreaga societate în care trăia era, ca şi acum, materialistă, iar oamenii aveau drept scop căutarea plăcerilor. India trecea printr-o perioadă de decadenţă spirituală. SHANKARA, plin de ardoare şi dăruire spirituală, a simţit în adâncul fiinţei sale chemarea lui Dumnezeu şi cu maturitate, încă de când nu era decât un copil, a hotărât să-şi facă propria viaţă un exemplu care să-i îndrepte pe oameni pe drumul luminos al adevărului.

În acea perioadă tatăl lui a murit. Băiatul s-a preocupat îndelung să înţeleagă problema vieţii şi a morţii şi s-a hotărât să o rezolve. În căutările sale asupra sensului existenţei, el a renunţat treptat la tot ceea ce avea o valoare relativă. Atunci a scris el poemul denumit MOHA MUDGARATU – „Sfărâmarea iluziei”. Iată o traducere a lui:

Cine este soţia ta? Cine este fiul tău?

Drumurile acestei lumi sunt într-adevăr stranii.

Al cui eşti tu? De unde ai venit?

Vastă este ignoranţa ta, dragul meu!

De aceea reflectează asupra acestor lucruri

şi adoră-L pe Dumnezeu.

Iată prostia omului:

În copilărie e preocupat de jucăriile lui,

La tinereţe e vrăjit de dragoste,

La bătrâneţe e împovărat de griji –

Şi-întotdeauna uită de Dumnezeu!

Orele zboară, secundele se rostogolesc, viaţa se scurge,

Dar briza speranţei suflă continuu în inima sa.

Naşterea aduce moarte, moartea aduce renaştere:

Acest rău nu are nevoie de nici o dovadă.

Atunci unde poate fi, omule, fericirea ta?

Această viaţă tremură în balans

Precum apa pe o frunză de lotus –

Şi totuşi, înţeleptul poate să-ţi arate, într-o clipă,

Cum să treci această mare de prefaceri.

Chiar când trupul este ridat, când părul devine alb,

Când gingiile sunt fără dinţi şi toiagul bătrânului

Se clatină precum o trestie sub greutatea lui,

Cupa dorinţelor lui rămâne încă plină.

Fiul tău îţi poate aduce suferinţă,

Averea pe care o ai nu este o asigurare a raiului:

De aceea nu fi mândru de averea ta,

De familia, sau de tinereţea ta –

Toate sunt vremelnice, toate sunt schimbătoare.

Cunoaşte acest adevăr şi fii liber.

Lasă-te pătruns de fericirea lui Dumnezeu.

Nu căuta nici pacea, nici lupta

Cu amicii sau rudele, cu prietenii sau cu duşmanii,

O, dragul meu, ca să obţii eliberarea

Fii egal în toate.

Atunci SHANKARA şi-a convins mama să-l lase să facă jurământul monastic, promiţându-i că se va reîntoarce să o vadă înainte de a muri. Apoi, făcându-şi pregătirile de plecare, a pornit în căutarea unui maestru veritabil.

Pe malurile râului Narmada îl întâlneşte pe GAUDAPADA, un mare yoghin, care atinsese cunoaşterea Realităţii ultime. SHANKARA îi cere bătrânului iniţierea, dar GAUDAPADA îl refuză, deoarece făcuse jurământul de a rămâne absorbit continuu în uniunea cu BRAHMAN. Totuşi el îl trimite pe băiat la cel mai avansat discipol al său, GOVINDAPADA. GOVINDAPADA îl iniţiază şi îl instruieşte în tehnicile de meditaţie şi în întregul proces YOGA. Într-un timp foarte scurt, SHANKARA atinge realizarea spirituală completă şi se hotărăşte să devină şi pentru alţii un ghid spiritual.

Într-o dimineaţă, când se îndrepta către Gange pentru a face o baie rituală, întâlneşte un chandala, un membru al celei mai de jos caste din India, casta celor consideraţi a fi de neatins, impuri. Omul avea patru câini cu el şi aceştia blocaseră cărarea lui SHANKARA. Pentru moment, prejudecăţile de castă înnăscute în el şi-au revendicat poziţia. SHANKARA, brahmanul, îi ordonă lui chandala să se dea la o parte din drumul lui. Dar chandala i-a răspuns: „Dacă există numai un Dumnezeu, cum pot să existe atâtea feluri de oameni? Cum pot fi atâtea deosebiri de caste şi credinţe?” SHANKARA a fost cuprins de ruşine şi respect. S-a prosternat, plin de recunoştinţă pentru lecţia primită, în faţa acelui chandala. Acest incident l-a inspirat mai târziu în unul din cele mai frumoase poeme ale sale, MANISHA PANCHAKA. El are cinci strofe şi fiecare se termină cu refrenul:

„Cel ce a învăţat să vadă Existenţa unică pretutindeni, Acela este maestrul meu – fie el un brahman sau chandala.”

SHANKARA a început să-şi dăruiască învăţăturile câtorva discipoli, fascinând prin frumuseţea şi luciditatea prezentărilor sale, întâi profesorii şi apoi elevii lor. Unul dintre aceştia a fost faimosul filozof MANDAN MISRA. Acesta considera că viaţa trăită în familie, după prescripţiile vedice, urmând cu rigurozitate toate ritualurile, era mult superioară aceleia de călugăr şi opinia lui era respectată şi larg împărtăşită în toată India. Pentru a-i elimina această falsă concepţie, SHANKARA s-a decis să discute cu el şi de aceea s-a dus la el acasă. Când a ajuns a găsit uşile încuiate. MISRA tocmai oficia o ceremonie religioasă şi nu dorea să fie deranjat. SHANKARA cu spiritul ştrengăresc şi spontan al unui adolescent, s-a căţărat într-un copac din apropiere şi a sărit jos din el în interiorul curţii. MISRA l-a văzut în mulţimea credincioşilor ce se adunaseră la el pentru realizarea ceremoniei. El dezaproba călugării – mai ales când erau atât de tineri-şi de aceea întrebă sarcastic: „De unde vine acest cap ras?” „Aşa după cum prea bine vedeţi, domnule”, îi răspunse SHANKARA cu dezinvoltură, „Capul ras răsare chiar din gât”. MISRA îşi pierdu , răbdarea, dar SHANKARA continuă să se joace cu el în acest fel şi în cele din urmă cei doi se pun de acord să poarte o discuţie asupra meritelor relative ale călugărului şi ale capului de familie. Aceste confruntări nu aveau numai caracter teoretic, ci în primul rând practic, cu consecinţe asupra întregii lor existenţe, astfel că, dacă ar fi pierdut, SHANKARA ar fi devenit cap de familie, iar MISRA dacă ar fi pierdut ar fi devenit călugăr. Dezbaterea a durat şapte zile. BHARATI, învăţata şi onesta soţie a lui MISRA, a fost arbitru. Cei doi purtau fiecare la gât câte un şirag de flori proaspete cu un parfum îmbătător. După cele şapte zile însă, ghirlanda lui MISRA se ofilise, pe când cea a lui SHANKARA era şi mai frumoasă ca la început. În final SHANKARA a fost capabil să-l convingă pe MISRA de superioritatea vieţii monastice şi MISRA a devenit discipolul său. El este cel care mai târziu a făcut adnotări asupra comentariilor lui SHANKARA la BRAHMA SUTRAS, textul fundamental al învăţăturii VEDANTA.

Îndeplinind instrucţiunile date de GURUL său, de a restabili învăţătura ADVAITA VEDANTA ca loc de confluenţă a tuturor vederilor moniste şi dualiste, oricât de contradictorii ar putea părea ele, tânărul înţelept a plecat la VARANASI, vechiul centru al religiei şi culturii vedice şi a început să predice principiul filosofic fundamental al ADVAITA: Unitatea în diversitate. El a avut dispute cu învăţaţii conducători ai diferitelor şcoli de gândire, şi neascunzând falsele presupuneri, răspunzând la toate obiecţiile aduse si contestând certitudinile aparente ale altor şcoli filosofice, el a stabilit supremaţia sistemului său de gândire. Aici l-a întâlnit pe primul dintre cei patru discipoli ai săi, SANANDA

De la VARANASI, marele maestru spiritual a călătorit la BGARINATH împreună cu discipolii săi, răspândind mesajul filosofiei sale sintetice. A vizitat multe locuri sfinte precum Prayag, Hardwar, Rishikesh, Srinagar, Rudrapayag, Nadaprayag, Kamarupa şi Gomukhi, a venerat zeităţile întâlnite în drum şi astfel a demonstrat că un cunoscător al lui NIRGUNA BRAHMAN (BRAHMAN transcendent, lipsit de calităţi) nu este lipsit de devoţiune faţă de SAGUNA BRAHMAN (BRAHMAN văzut în forme, zeităţi, etc). Aici, în calmul înălţimilor himalayene, SHANKARA a scris comentarii la zece din UPANISHADE, la BHAGAVAD GITA şi la BRAHMA SUTRAS şi si-a stabilit astfel doctrina pe o fundaţie fermă. THIMBAUD spunea: „Doctrina revelată de SHANKARA este, din punct de vedere pur filosofic şi separat de toate consideraţiile teologice, una dintre cele mai importante şi mai interesante care s-a născut pe pământul indian; nici acele forme ale VEDANTEI care derivă din vederile reprezentate de SHANKARA nici orice alt sistem non-vedantic nu poate fi comparat în îndrăzneală, profunzime şi subtilitate cu aşa-numita VEDANTA ortodoxă”.

Apoi el a pelegrinat dintr-un loc în altul angajându-se în discuţii cu conducătorii diverselor culte şi secte şi, prin superbul său talent oratoric, el a continuat să înlăture dogmele false şi să distrugă prezumţiile eronate.

SHANKARA a călătorit de-a lungul şi de-a latul vastului subcontinent de patru ori, stabilind patru mănăstiri principale în cele patru puncte cardinale ale Indiei, Sringeri Math, pe dealurile Sringeri în sud, Sarada Math la Dvaraka în vest, Jyotir Math la Badarikasrama în nord şi Govardhana Math la Puri în est şi i-a numit pe primii săi patru discipoli ca stareţi ai acestor mânăstiri în scopul de a promova bunăstarea călugărilor şi laicilor de pe aceste teritorii. De asemenea, a repartizat fiecărei mânăstiri câte o VEDA astfel: RIG-VEDA pentru Govardhana Math, YAJUR-VEDA pentru Sringeri Math, SAMA-VEDA pentru Sarada Math şi ANTHARVA-VEDA pentru Jyotir Math.

Multe culte ciudate vidaseră societatea indiană pe vremea aceea şi templele erau în mâinile unor preoţi corupţi care practicau forme hidoase de cult şi de sacrificiu animal. SHANKARA cu ajutorul adevărului din scripturi şi a ingeniozităţii sale oratorice, a demonstrat că acestea sunt de fapt împotriva adevărului spiritual al VEDELOR. El a reformat aceste practici corupte reinfuzând în ele nobilele principii ale cultului vedic şi le-a transformat astfel în mijloace ale realizării de sine.

SHANKARA a organizat întregul sistem al cultului monastic în India în zece ordine bine închegate (DASANAMI SAMPRADAYA). Nu este fără semnificaţie faptul că SRI RAMAKRISHNA PARAMAHAMSA profetul Indiei moderne, a fost discipolul lui SWAMI TOTAPURI MAHARAJ, care aparţinea liniei PURI, una dintre DASANAMIS. De aceea călugării ordinului RAMAKRISHNA sunt legaţi în mod fundamental de marele înţelept SRI SHANKARA.

Viața lui SHANKARA s-a sfârşit, la KEDARNATH în Himalaya. Avea numai 32 de ani. El a fost mai degrabă un reformator decât un inovator; nu a predicat o doctrină sau vreo credinţă nouă. El însă a dat un puternic impuls creator vieţii spirituale din timpul său. SHANKARA a făcut să strălucească din nou învăţătura pură a VEDANTEI, după o perioadă de recul datorată dezvoltării budismului. Datorită sfinţeniei sale, el a fost considerat încarnarea lui SHIVA Separaţi de un interval de o mie de ani, precum trei vârfuri ameţitoare de munţi, BUDDHA, SHANKHARA şi RAMAKRISHNA domină semeţ şi senin istoria religioasă a Indiei.

CUVINTE DIN LUMINA

DESPRE IGNORANŢĂ

– Aşa cum pe întuneric o bucată de sfoară poate părea a fi un şarpe şi scoica a fi o monedă de argint, tot astfel şi ATMAN este identificat cu corpul de o persoană ignorantă.

– Aşa precum într-o pădure, seara, un buştean poate fi confundat cu o figură umană şi un miraj din desert cu o oază plină de izvoare, tot astfel şi ATMAN este văzut de omul ignorant ca fiind identic cu corpul.

– Acţiunea nu poate distruge ignoranta pentru că ea nu este într-o opoziţie logică faţă de ignoranţă. Numai cunoaşterea alungă ignoranţa, aşa precum lumina alungă întunericul.

– Lumea este plină de ataşamente şi aversiune, etc. şi este precum un vis: pare a fi reală atâta timp cât omul este ignorant, dar devine nereală când omul se trezeşte.

– Aşa precum mişcarea, care aparţine apei, este atribuită, prin ignoranţă, lumii reflectate în ea, tot astfel acţiunea, plăcerea şi celelalte limitări care aparţin minţii sunt atribuite în mod fals lui ATMAN.

– Omul ignorant, nerăbdător să obţină rezultate palpabile, se angajează în acţiune.

– Înţelegerea afirmaţiei „Eu sunt BRAHMAN”trăită ca o meditaţie neîntreruptă, distruge ignoranţa şi creaţiile” sale, aşa precum RASAYANA (medicina) distruge boala.

– Aşa cum un om aflat într-o barcă crede că arborii se mişcă în direcţia opusă aceleia a mişcării bărcii, tot astfel şi existenţa limitată, raportată la corp, transmigratorie, este considerată de către cel ignorant că aparţine Sinelui.

– Ignoranţa nu este nimic altceva decât o supraimpunere a non-sinelui. Distrugerea ignoranţei înseamnă Eliberare. întunericul nu poate înlătura întunericul. Fiinţele înţelepte, care sunt incompatibile cu ignoranţa, o fac să dispară instantaneu prin însăşi lumina cunoaşterii.

– Ignoranţa produce efecte efemere care se nasc odată cu zorii de zi şi mor cu amurgul.

– Ignorantul tânjeşte după rezultate şi se angajează în acţiune cu ideea că el este autorul acţiunii şi cel care se bucură de ea. Ignorantul fiind înşelat de iluzia acestei lumi şi implicându-se egotic gândeşte: „Eu acţionez”, „Eu îi fac pe alţii să acţioneze”, „Eu mă bucur”, „Eu îi fac pe alţii să se bucure”, şi aşa mai departe.

– Ignorantul se bucură şi suferă de multitudinea obiectelor, fiecare stare fiind determinată de KARMA sa anterioară, şi stăruie astfel în această viaţă ca să-şi deplângă soarta.

– MAYA sau AVIDYA poate fi distrusă prin realizarea purului BRAHMAN, Unicul, aşa precum ideea greşită a existenţei unui şarpe este schimbată prin discriminare în înţelegerea corectă şi anume că nu era vorba decât de o funie. MAYA conţine GUNASURILE (cele 3 tendinţe fundamentale) cunoscute ca TAMAS (inerţia), RAJAS (dinamismul) şi SATTVA (puritatea), numite aşa după funcţiile lor corespunzătoare.

– Nu există ignoranţă în afara minţii. Mintea singură este AVIDYA, cauza constrângerii şi supunerii în lanţul transmigrării. Când mintea este distrusă, toate celelalte condiţionări sunt distruse.

– ATMAN (Sinele)este stăpânul corpului şi se află înlăuntrul lui; corpul este cel condus şi este extern; dar oamenii încă văd aceste două noţiuni ca fiind una! Cum ar putea fi numită aceasta altfel decât ignoranţă?

– ATMAN (Sinele) este conştiinţă şi este sfânt; corpul este doar un receptacul mai mult sau mai puţin pur; dar oamenii încă văd aceste două noţiuni ca fiind una! Cum ar putea fi numită aceasta altfel decât ignoranţă?

– Aşa precum o oală este în esenţă pământ tot astfel şi corpul este în esenţă conştiinţă. De aceea împărţirea în Sine şi non-sine, ideea de dualitate este creată de ignorant fără nici un motiv real.

– Aşa precum unei persoane suferind de un defect al ochilor, lucrurile albe îi apar galbene, tot aşa şi o persoană ignorantă consideră că Sinele său este corpul.

– Aşa precum albastrul cerului, apa din mirajul oazei şi poza unui chip uman nu sunt decât iluzorii, tot astfel este şi universul în comparaţie cu purul ATMAN (Sinele).

– Aşa cum, atunci când norii se mişcă, luna pare a fi în mişcare, tot astfel, datorită ignoranţei, omul consideră că Sinele său este corpul.

– Toate fiinţele sunt, prin natura lor, însăşi Pură Conştiinţă. Datorită ignoranţei însă aceasta apare a fi diferită de ei.

DESPRE CUNOAŞTERE

– Cunoaşterea veritabilă nu se realizează prin nici un alt mijloc decât prin VICHARA (introspecţia), aşa precum un obiect nu poate fi perceput nicăieri fără ajutorul luminii.

– Orice lucru îşi revelează esenţa în lumina Cunoaşterii Supreme.

– Când mintea devine purificată, ea reflectă precum o oglindă, şi astfel Cunoaşterea se revelează în ea. De aceea, trebuie să-ţi purifici mentalul.

– Sinele nu poate fi acceptat sau respins de către el însuşi şi nici de către alţii, nici nu acceptă sau respinge nimic altceva. Aceasta este adevărata Cunoaştere.

– Adevărata Cunoaştere este suprema purificare, cel mai mare secret al tuturor VEDELOR sau al zeilor.

– Această Cunoaştere supremă şi secretă nu va fi împărtăşită unuia care nu-şi poate controla singur simţurile şi mintea, dar va fi dată unui discipol care este ascultător, supus şi calm.

– Sunt cu adevărat BRAHMAN, fiind senin, nemişcat şi prin natura mea sunt Existenţă, Cunoaştere şi Beatitudine Absolută. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Sunt liber de toate impurităţile, sunt nemişcat, nelimitat, sfânt, fără declin, nemuritor. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa. Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Nu sunt supus bolilor, sunt dincolo de orice înţelegere, eliberat de toate alternativele şi omnipotent. Nu sunt corpul care este non-existenţa însăşi. Aceasta este numită adevărata Cunoaştere de către înţelepţi.

– Nu sufăr nici o schimbare, nici nu am vreo formă. Sunt eliberat de toate defectele şi imperfecţiunile. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa. Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Cunoaşterea prin intermediul Sinelui, care neagă noţiunea de identificare a corpului cu Sinele, îl eliberează necondiţionat pe aspirant de visul că el este doar o fiinţă umană.

– Aşa precum focul este cauza directă a mâncării gătite, tot astfel şi Cunoaşterea, şi nu vreo altă formă de disciplină, este cauza directă a eliberării; pentru că eliberarea nu poate fi atinsă fără Cunoaştere.

– Prin practică constantă şi repetată, Cunoaşterea purifică sufletul încarnat pătat de ignoranţă şi apoi dispare ea însăşi.

– Lumea care este plină de ataşamente, aversiune şi alte lucruri asemănătoare, fiind precum un vis, pare a fi reală atâta timp cât omul este ignorant. Cu ajutorul Cunoaşterii, lumea ne apare în adevărata ei lumină şi dobândim cu adevărat sentimentul Realităţii.

– Prin meditaţie constantă se aprinde flacăra cunoaşterii, care arde complet combustibilul ignoranţei.

– Cunoaşterea produsă de realizarea adevăratei naturi a Realităţii Supreme distruge imediat ignoranţa caracterizată prin noţiunile de eu şi „al meu”, aşa precum soarele îndepărtează orice eroare privind direcţia în care se deplasează cineva.

– Yoghinii care au atins iluminarea completă văd, prin ochii Cunoaşterii, întregul univers în propriul Sine şi privesc totul ca fiind Sine şi nimic altceva.

– JIVA (Sinele încarnat) este eliberat de impurităţi, fiind bine încălzit de focul cunoaşterii, aprinzându-se la realizarea ei şi strălucind în propria sa lumină precum aurul.

–  Cunoaşterea Perfectă constă în realizarea identităţii dintre Sinele suprem individual (ATMAN) şi BRAHMAN.

– Natura adevăratei Cunoaşteri taie din rădăcini egoismul şi arde acţiunile dorinţelor. Aceasta nu se întâmplă nici pentru cel care face ataşat acţiunile, nici pentru cel care se bucură egotic de rezultatul lor.

– În numele căutării eliberării un om poate să meargă în pelerinaj la GANGASAGARA (izvoarele Gangelui – Gangele este considerat un fluviu sacru și îmbăierea în apele sale este considerată de asemenea o acțiunea sacră cu o mare putere de purificare spirituală. n.n), să-şi ţină promisiunile şi să le dea de pomană săracilor, dar fără Cunoaştere nici o fiinţă nu-şi va asigura vreodată libertatea

– Cunoaşterea Sinelui conduce la realizarea instantanee aici şi acum. Concluzia stabilită de toate Upanishadele este că realizarea finală rezultă din Cunoaştere.

– Deoarece rezultatul Cunoaşterii depline este imediat, adică se manifestă aici şi acum, nu există nici un motiv să-ţi fie teamă atunci când va apare vreun rezultat al Cunoaşterii.

– Adevărata Cunoaştere, subiectul esenţial al Vedantei, produce convingerea că Sinele Suprem Individual, ATMAN, este BRAHMAN. Când atingi Cunoaşterea devii perfect liber de sclavia acestei existenţe transmigratorii.

– Întrucât nu există nici un alt echivalent pentru cuplul neseparabil Sine-Cunoaştere, este clar că nu avem altceva de făcut decât să dobândim Cunoaşterea şi astfel să obţinem traversarea oceanului existenţelor transmigratorii.

– Sinele Suprem, prin existenţa sa de natura beatitudinii atotcuprinzătoare, nu admite diferenţe între Cunoscător, Cunoaştere şi obiectele cunoaşterii. El singur străluceşte deasupra acestora şi în fiecare din ele.

– În timp ce trăiam în ignoranţei, credeam că lumea este singura realitate. Dar când soarele Cunoaşterii a răsărit, n-am mai văzut nimic altceva decât lumină. Aceasta este cu adevărat sublim!

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 3

RUMI

(1207-1273)

“Îndrăgostiţii au religia lor. Singurul lor crez este Iubirea”

 

Jalaluddin Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, învăţat renumit, adorator al Lui Dumnezeu şi totodată unul din cei mai mari poeţi mistici ai tuturor timpurilor. Numele său întreg este Moulana Jalaluddin Mohammad Ebne Sheikh Bahauddin Mohammad Ebne Housseine Balkhi.

Numit Jalaluddin Balkhi de persani şi de afgani, Rumi s-a născut la 30 septembrie 1207 la Balkh, zonă care a devenit mai târziu parte a Imperiului Persan, iar acum este în Afganistan. A încetat din această viaţă la 17 decembrie 1273.

Rumi înseamnă – “din Anatolia romană”. A fost cunoscut sub acest nume după ce el şi familia sa au emigrat în 1219. S-au îndreptat spre vest; au ajuns mai întâi la Nishapur, apoi Bagdad, Siria şi Meca, iar în final s-au stabilit la Laranda, în Anatolia, la 80 km. de Konya.

Tatăl său a fost un profesor renumit de sufism; a scris un tratat mistic numit “Gnosis” (Cunoaşterea mistică). Se spune că în perioada copilăriei sale, Rumi s-a întâlnit cu mulţi maeştri sufiţi  printre care şi cu Farid al-Din Attar, care i-a dat o copie a celebrei sale lucrări “Cartea secretelor”- un poem mistic plin de forţă, din care Rumi a citat de multe ori în scrierile sale. Attar a recunoscut de la început măreţia sufletului acestui copil şi văzându-l într-o zi pe tatăl lui Rumi care-şi ţinea băiatul de mâna a exclamat: “Iată un râu care trage după el un ocean.”

Sultanul din Konya l-a invitat pe tatăl lui Rumi să se stabilească acolo. În acel loc Rumi şi-a petrecut restul vieţii, cu excepţia câtorva ani de studiu.

Rumi avea 22 de ani când a ajuns în Konya. Doi ani mai târziu tatăl său a murit iar el a rămas în locul acestuia, fiind un profesor şi îndrumător spiritual foarte respectat în rândul sufiţilor.

Sufismul este considerat a fi tradiţia mistică a islamului. Adepţii acestei căi spirituale au întemeiat ordine monastice, şcoli cu o specificitate greu de înţeles din perspectiva raţiunii occidentale. Pe lângă diferite forme de rugăciune, post, tehnici secrete de meditaţie, calea sufită include arta ridicată la valoarea sa arhetipală profund spirituală şi transformatoare. Muzica, poezia, dansul, pictura au devenit prin sufism căi pure de iluminare. Cuvântul “sufism” are aceeaşi rădăcină cu alte două cuvinte din limba arabă şi anume safa sau “puritate” şi safwa adică “cei aleşi”. Analogia dintre termenul sufism şi puritate a făcut ca aceată religie să fie numită “purificarea inimii” (tasfyat al-qulub), iar aceasta implică modalităţi foarte precise de evoluţie, bazate pe meditaţie.

Cu ajutorul tatălui său şi prin diferite circumstanţe de viaţă, Rumi a acumulat o extraordinară înţelepciune şi cunoaştere spirituală pe această cale. Dar toată această cunoaştere intelectuală a fost zdruncinată  şi reclădită din rădăcini datorită întâlnirii cu un sufit rătăcitor, Shams al-Din din Tabriz. Rumi era tânăr, sobru, respectabil, corect. Shams avea peste şaizeci de ani, era neconvenţional, liber, nebun de iubire pentru Dumnezeu. S-au recunoscut, suflete vii, pline de efervescenţa căutărilor cele mai înalte şi au devenit inseparabili.

Shams călătoarea mult şi se ruga pentru a găsi un om cu care să împărtăşească ardoarea devoţională. A auzit într-o zi o voce: “Ce vei da în schimb?” “Capul meu!” a răspuns Shams. “Cel pe care-l cauţi este Jalaluddin din Konya.” A urmat astfel întâlnirea cu Rumi în anul 1244. Prietenia lor a fost un fenomen neobişnuit şi plin de mister. Shams nu avea nici un fel de respect pentru autorităţile religioase. El vroia să zboare în Inima Lui Dumnezeu. A aruncat toate cărţile lui Rumi într-o fântână, iar Rumi şi-a abandonat studiile. Petreceau luni de zile împreună, fără să aibă nevoie de nimic din această lume, proiectaţi în tărâmul purei spiritualităţi.

Această comuniune extatică aproape permanentă a produs tulburări în rândul studenţilor lui Rumi. Simţind aceste probleme Shams a dispărut la fel de neaşteptat precum venise. Se spune că acela a fost momentul din care Rumi a început să devină un mare poet, să asculte muzică, să se învărtească în dansuri ameţitoare şi extatice ore în continuu.

Rumi s-a îndreptat gradat spre lumea dansului mistic, extaziant, a muzicii şi a poeziei. A fondat ordinul Mevlevi în care discipolii practicau Sama – ritualul dervişilor rotitori.

După prima dispariţie a lui Shams, Rumi a scris celebrele Ruba’iyat (1600 de catrene), iar Diwan-i-Shams-i-Tabriz (2500 de ode mistice) le-a scris după despărţirea definitivă de prietenul său. Nu trebuie uitată nici lucrarea în proză – Fihi-ma-Fihi bazată pe transcrierea învăţăturilor pe care Rumi le-a dat discipolilor săi şi de asemenea scrisorile trimise unor persoane diferite, toate însă fiind marcate de măreţia de netăgăduit a sufletului său.

Rumi şi-a trăit aproape întreaga viaţă urmărind să afle cine este Rumi. Ca un adevărat yoghin, ca un credincios creştin sau înţelept sufit, sensibil poet şi lucid filozof, Rumi căutându-şi esenţa divină a fiinţei continua să se înalţe către Dumnezeu. Din această frenetică ascensiune s-au desprins poemele sale, precum zborul lebedelor albe.

„Mathnawi” a fost rostită şi nu scrisă de Rumi. Husam Chelebi, un discipol drag lui mărturiseşte: “El nu a luat nici o singură dată pana atunci când a compus „Mathnawi”. Putea să recite oriunde se afla, în lăcaşul dervişilor, la băile din Konya, în vie. Când începea, eu scriam şi mi-era greu să pot menţine ritmul. Uneori recita zi şi noapte multe zile la rând. Alteori nu compunea nimic luni de zile.”

În “Discursuri” Rumi ne spune:

“Există un singur lucru pe lume care nu trebuie niciodată să fie uitat. Dacă uiţi orice altceva, dar îţi aminteşti de acesta, nu ai ce să regreţi. Dar dacă îţi aminteşti de orice altceva, dar nu de acesta, nu ai făcut nimic toată viaţa ta.”

“Comuniunea cu Dumnezeu” este menirea omului de care el niciodată nu trebuie să uite. Învăţătura lui Mahomed proclamă: “Cel care se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte pe Dumnezeu”, adevăr care exprimă şi esenţa sufismului lui Rumi.

“Am privit în inima mea şi acolo L-am găsit pe El – nicăieri în alt loc”, descoperă extaziat Rumi. Dumnezeu este “Conştiinţa care animă întregul univers. Nu există decât Dumnezeu.” Orice idee de separare este o iluzie, inclusiv aceea că noi suntem individualităţi separate. Când ne trezim din acest vis aflăm că Dumnezeu Îl caută pe Dumnezeu”.

Ca şi alţi mari mistici musulmani Rumi arată că pentru a deveni conştienţi de comuniunea cu Dumnezeu trebuie să ne dăruim Lui Dumnezeu; să dizolvăm tendinţele de separare în oceanul Lui de Iubire. Atunci vom experimenta “Gnosis”, “Iluminarea mistică” şi devenim un “Gnostic”, un “Cunoscător”.

De altfel pentru Rumi iluminarea nu este o destinaţie la care trebuie să ajungem; este un continuu proces evolutiv. De aici şi admiraţia lui pentru Mahomed care de fiecare dată când ajungea la un nivel superior de înţelegere implora iertare pentru ignoranţa de până atunci, rămânând mereu pe aripile aspiraţiei către o şi mai înaltă cunoaştere, înţelegere şi profundă iluminare.

Rumi foloseşte des metafora oglinzii şi poezia lui este ea însăşi ca o serie de oglinzi care se reflectă una în alta până la infinit. Prin aceste reflectări putem uneori prinde o rază a lui Dumnezeu sau a esenţei fiinţei noastre.

“Îţi revelezi  chipul în mii de oglinzi;

apari în fiecare oglindă.

Un singur Soare

străluceşte în mii de ochiuri

de oglinzi.”

Personalitatea lui efervescentă este prezentă, trăieşte în fiecare vers. Toate cuvintele sunt impregnate de farmecul său, de o forţă fascinată. Poeziile sunt autobiografice în sensul în care, vorbind despre sufletul  misticului vorbesc despre viaţa sa.

Întreaga sa operă oferă o viziune amplă asupra tradiţiei sufite. Ea este totodată o monumentală şi magnifică perspectivă poetică a stărilor mistice trăite de Rumi.