Arhive pe etichete: rugaciune
DIN NOU DESPRE RUGĂCIUNEA INIMII
INTELEPTII AU O LUME COMUNA
Acest articol a fost scris de autoarea blogului www.luminaindigo.blogspot.com Daniela Diana in aceasta primavara la Sfantul Mormant, in apropierea Invierii. Mi-a fost trimis recent de catre o persoana de la cursuri si la randul meu ii ofer chiar aici un loc pentru a fi ”meditat”. Da, este corect. Nu citit ci meditat.
Am facut acest lucru pentru a arata ca viziunea spirituala a unor fiinte intelepte care s-au daruit prin practica si iubire lui Dumnezeu pe calea crestina, este similara aceleia a marilor maestrii si invatatori ai altor traditii spirituale. Cu adevarat, se poate spune că ”intelepţii au o lume comună” dar ceea ce este sublim in cazul existentei lor, este că prin felul lor de ”a fi”, ei sfintesc si aceasta lume, ne impartasesc cu frumusete şi lumină, ne ating si ne alina inimile. Mai presus de toate acestea, ei ne reamintesc ca Aici si Acum ne putem trai la randul nostru existenta ca si ei. Plini de bucurie, umilinta, bunavointa si dragoste.
”In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai. Si aceasta deoarece facea vindecari prin rugaciune.
In terminologia mea, il consider o fiinta iluminata. Si aceasta deoarece traia, simplu, fara nici o urma de indoiala starea de unitate.Am inteles de la el ca putem aspira catre aceasta stare, putem sa ne gandim la ea, dar pasul final este sa ajungem sa o traim, aici, fizic, in acest plan.
Cuvintele lui sunt foarte simple, nu am regasit la el teorii complicate.Asa si afirma:„Creatia este mareata tocmai prin simplitatea, prin claritatea ei.De cate ori cauti cai complicate de a fi in Dumnezeu, tu de fapt te ratacesti in propria minte.La sfarsitul acestei vietii sufletul se innobileaza prin clipele in care a iubit, a daruit si s-a bucurat ca era pe pamant.”
L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.
”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac – ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.
La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului.Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”
L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :
“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.Acolo te asteapta Dumnezeu.Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica.Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”
L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie.Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”
L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi.Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.
“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata.Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.Iubirea, este curgerea vietii.Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.
Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”
L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:
“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie.Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.
L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.
I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.
“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.
Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”
Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.
”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”
Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.
Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:
“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”
La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”
Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.”
CUM INFLUENTEAZA CREIERUL CONCEPTUL ”DUMNEZEU” ?
Aici este prezentat un studiu stiintific care arata influenta pe care o determina in creierul uman conceptul de „Dumnezeu”.
CUM SA NU NE RUGAM
In lipsa unei practici adecvate, nu este intotdeauna usor de ajuns la aceasta veritabila putere a rugaciunii. De multe ori se trece prin faze intermediare, care nu pot fi considerate o autentica rugaciune, nu pentru ca ele nu ar avea cel putin pe moment anumite efecte, ci pentru ca ele nu apar dintr-un plin al sufletului si inimii si reprezinta mai mult o nevoie de moment. Fara a minimaliza nici efectul acestora, ca posibile etape catre o stare interioara autentic inaltatoare, de natura sa ne apropie de Dumnezeu, este bine sa cunoastem aceste forme partiale de rugaciune si sa evitam sa ramanem doar la ele, ceea ce ar fi o greseala. Iata, in aceasta directie, clasificarea pe care o face William Carr Peel in cartea sa “Cum raspunde Dumnezeu cand omul se roaga”, cu privire la modul inadecvat de a ne ruga, lipsit de sinceritate sau de o deschidere sufleteasca reala:
1. Rugaciunea de tip “Sunt in criza – ajuta-ma!”
Este cazul celor ce se roaga numai in situatii de urgenta, atunci cand se confrunta cu necazuri, uitand in restul timpului aproape complet de aceasta modalitate spirituala de regasire. Nu este nimic rau in a ne ruga atunci cand trecem prin momente grele, dar este o mare greseala sa uitam de sprijinul primit imediat ce ne simtim mai bine sau am depasit momentul dificil. Aceasta arata ca intelegerea noastra asupra vietii si relatia noastra cu Dumnezeu sunt inca firave… Pentru a schimba acest mod de raportare la Dumnezeu este in primul rand necesar sa nu uitam sa ii multumim cu recunostinta cat mai des pentru ceea ce ne ofera si sa nu uitam sa ne rugam pentru cei apropiati sau pentru oricine simtim ca are nevoie de aceasta. Acest mod de a actiona ne va face sa fim mai cuprinzatori sufleteste si sa ne extindem timpul rugaciunii si asupra unor momente ce nu privesc doar nevoile noastre. A ne ruga si pentru altii poate sa constituie pentru unele persoane o cale de vindecare sufleteasca rapida, prin amplificarea compasiunii si a atentiei. In plus, intr-una dintre miraculoasele aparitii ale Fecioarei Maria de la Fatima, Ea afirma: “Multe fiinte sunt sortite sa ajunga in infern tocmai pentru ca nu au pe nimeni care ar putea sa se roage pentru ele.”
2. Rugaciunea “sablon”
Este rugaciunea facuta cu convingerea ca numai anumite formulari precise pot ajunge la Dumnezeu si ceea ce nu intra in aceste canoane este fie considerat un pacat, fie nu va fi ascultat de Dumnezeu. Nici aici, greseala nu este aceea de a folosi anumite formule precise de rugaciune, ci rigiditatea sufleteasca si micimea launtrica ce ne poate face sa credem ca numai asa este corect si orice alt fel de abordare a relatiei cu Tatal Ceresc prin rugaciune este eronata. Aceasta etapa se depaseste simplu prin purtarea unui gen de dialog interior liber cu Dumnezeu, in care ii impartasim bucuriile si suferintele noastre, chiar fara a-i cere absolut nimic. Aceasta ne va deschide si incalzi sufletul astfel ca formulele rigide care pana atunci erau un fel de invocatie stearpa pentru noi, vor deveni pline de forta si viata, datorita incalzirii inimii si trezirii sufletului.
3. Rugaciunea de tip “examen” – proba orala
Cei ce se roaga astfel il percep pe Dumnezeu in mod asemanator unui profesor de facultate care tine cont de numarul de pagini de Biblie pe care le rasfoim pentru a ne permite astfel „sa trecem anul”. In viziunea acestora, cu cat sunt rostite mai multe cuvinte si cu cat formularea este mai bine argumentata si docta, cu atat Dumnezeu va raspunde mai repede. Cei ce doresc sa depaseasca acest mod steril de a se ruga trebuie sa invete in primul rand sa savureze linistea, sa taca si sa isi invete totodata mintea sa fie mai tacuta, lasand inimii rolul de a comunica cu Dumnezeu. Rostind (cu glas tare sau doar in gand) putine cuvinte, dar foarte incarcate de emotie interioara si aspiratie, urmate apoi de o pauza de profunda tacere interioara in care ecourile rugaciunii pot fi constientizate ca reverberand in intreaga fiinta, se poate ajunge la profunzimi nebanuite ale acestei modalitati de comunicare cu Dumnezeu.
4. Rugaciunea de tip „troc”
Fie ca este formulata clar in acest sens sau are doar ca substrat dorinta de a obtine cu orice pret un anumit avantaj, acest tip de rugaciune se traduce in genul: “Doamne, sa facem o intelegere. Daca tu raspunzi rugaciunii mele si imi oferi ceea ce eu iti cer, atunci eu voi face la randul meu cutare lucru (voi da bani saracilor, voi dona pentru biserica, voi renunta la fumat, etc.)”. Acest gen de rugaciune prezinta o greseala de abordare si arata in mod surprinzator chiar o lipsa de credinta in Dumnezeu. De ce? Pentru ca inainte de toate iubirea si credinta, precum si intuirea puterii divine, exclud trocul si presupun abandonarea dorintelor care de multe ori pot fi de genul “vreau casa” sau masina, avantaje, pozitie sociala, prieteni etc. Exista insa si o alta posibilitate, de data aceasta pozitiva, in care vizam un scop pur spiritual, cum este cazul vindecarii de obiceiuri nefaste, de invidie, gelozie sau orgoliu, caz in care Dumnezeu ne poate raspunde cu repeziciune in masura in care suntem dispusi cu adevarat sa ii oferim “in schimb” efortul nostru de transformare si actiunile orientate in sensul ajutorarii altor oameni.
5. Rugaciunea de tip combativ
Este caracteristica fiintelor orgolioase care ajung nu arareori sa se supere pe Dumnezeu pentru ca, desi l-au rugat in numeroase randuri, el nu le-a raspuns la cererile lor insistente. Ei tind atunci intr-un mod prostesc sa Il “traga la raspundere” pe Dumnezeu pentru ca nu le-a raspuns in modul in care ei au dorit aceasta. Pentru cei ce se afla intr-o astfel de situatie e necesar sa inteleaga ca, asa cum afirma un intelept, Dumnezeu nu va raspunde niciodata intrebarilor prost puse si nici cererilor ce nu sunt in acord cu armonia divina. Pe de alta parte, sunt numerosi cei care considera ca nu li s-a raspuns, dar de fapt ei nu au stiut sa identifice si sa inteleaga raspunsul pe care l-au primit, pentru ca nu era cel pe care ei il asteptau.
Fara indoiala ca se poate scrie extrem de mult pe tema modului de a ne ruga, a felului in care Dumnezeu ne poate ajuta sau a modului in care poate sa apara vindecarea. Toate acestea, la fel ca si relatarile care ne infioara si ne emotioneaza prin caracterul lor de revelatie si de contact cu puterile divine, nu ne sunt insa de un real folos decat intr-un singur caz: acela in care ele ne mobilizeaza pentru a incerca si a reusi sa traim in fiinta noastra aceasta realitate a comunicarii cu Tatal Ceresc prin rugaciune sincera. Odata ce am trait intens in intreaga fiinta aceasta emotie a raspunsului divin, nu vor mai exista ezitarile, indoiala sau suspiciunea vor fi risipite, iar existenta noastra poate sa capete o dimensiune noua, in care simtim ca traim mai adevarat, mai plini de iubire, deschisi fata de ceilalti si in primul rand fata de aceasta lume spirituala care este permanent prezenta in noi. Un intelept oriental afirma ca aceasta lume a spiritului la care rugaciunea ne permite sa accedem este, pentru cei ce o simt, cu mult mai reala decat cele mai solide si concrete obiecte ale acestei lumi. Si sa nu uitam ca … un gram de practica a rugaciunii inimii valoreaza cat …o tona de teorie.
CE TRANSFORMA RUGACIUNEA IN MEDICAMENT ?
Raspunsul la aceasta intrebare este chiar cheia eficientei in rugaciune. Foarte multi credinciosi se roaga zilnic, in conformitate cu religia si credinta proprie, cu cuvintele si dupa cunoasterea pe care o are. Fiecare dintre cei ce se roaga doreste, aspira, comunica sau pur si simplu se bucura in rugaciunea sa, dorind sa obtina un anumit raspuns sau semn ca ea a fost ascultata.
Ce face insa ca pentru unii rugaciunea sa fie datatoare de bucurie si de sanatate launtrica, iar pentru altii sa fie doar un obicei oarecum mecanic ce nu aduce decat putine roade? Iata cativa factori esentiali pentru ca rugaciunea sa aiba o eficienta maxima, chiar si atunci cand ne confruntam cu o situatie dificila, o suferinta sau o boala:
1. Sinceritatea si iubirea
“Este mult mai bine ca in rugaciune sa punem multa inima si putine cuvinte, decat multe
cuvinte si putina inima” – acesta este indemnul pe care un intelept il adresa discipolilor sai. Rostirea mecanica si lipsita de simtire a cuvintelor unei rugaciuni nu aduce niciodata efectele dorite si chiar mai mult, poate sa ne indeparteze de ea. Mai ales la inceputul practicii rugaciunii, este bine sa alegem momente in care putem sa ramanem in liniste, fara a fi deranjati de nimeni si astfel sa ne rugam in tacere, rostind rugaciunea in minte, sau daca ne este greu, sa o facem doar cu mintea, sa o murmuram in soapta. Pentru ca sinceritatea si afectivitatea sa poata inflori in fiinta noastra este necesar sa lasam inima sa vorbeasca cat mai liber si sa exprime intr-un mod total atat sentimentele, cat si necesitatile noastre. Dumnezeu stie intotdeauna ceea ce noi avem nevoie, insa cu siguranta nu se va supara atunci cand noi vom urmari sa dialogam cu el, asa cum am face cu cea mai apropiata fiinta, impartasindu-i nevoile si bucuriile noastre. De asemenea, citirea unor texte spirituale, cum ar fi vietile sfintilor sau Biblia, poate sa ne impulsioneze sa gasim starea launtrica adecvata pentru a declansa in noi aceasta forta vindecatoare. Cei ce nu pot citi datorita suferintei sau slabiciunii, pot sa asculte ceea ce le citeste o persoana apropiata, cautand nu doar sa asculte, ci sa traiasca fiecare cuvant.
2. Perseverenta in a dialoga interior cu Dumnezeu
Acesta este un factor de o mare importanta. Indiferent daca suntem intr-o stare fizica buna sau chiar foarte proasta, vointa si perseverenta de a continua sa ne rugam poate constitui un veritabil “colac de salvare”. Un sfant afirma faptul ca atata vreme cat fiinta nu se opreste din ruga si prin urmare creeaza premizele unei transformari interioare, Dumnezeu nu o va parasi si ea nu se va pierde, nici chiar in cele mai grele conditii de boala sau suferinta. Cu atat mai mult in cazul bolilor grave sau a situatiilor limita, rugaciunea poate sa fie cel mai puternic sprijin. Este bine ca in astfel de cazuri grave, ea sa fie realizata continuu, cu tot sufletul, avand toate sansele sa fim ajutati atata vreme cat mai putem gandi sau rosti chiar si numai cateva cuvinte. Efortul realizat astfel se va 
repercuta in mod misterios asupra intregii noastre stari si chiar daca la inceput ne va putea parea steril, este necesar sa continuam, cu o cat mai deplina stare de abandon in fata vointei lui Dumnezeu. Nu trebuie sa uitam in aceasta directie ca uneori rugaciunea poate sa para o lupta in care noi infrangem in propria noastra fiinta inertia, orgoliul, atasamentele inferioare, tendintele grosiere, inchiderea sufleteasca. Din aceasta lupta interioara, in care armele noastre sunt perseverenta, linistea launtrica si iubirea, este bine sa nu ne oprim pana cand nu simtim o transformare radicala in bine in intreaga noastra fiinta, chiar daca pot exista uneori si etape mai dureroase. Daca perseverenta este o calitate care ne lipseste, putem apela in ultima instanta la o modalitate ce amplifica foarte mult eficienta rugaciunii – aceea de a ne ruga impreuna cu alte fiinte deschise fata de aceasta, in mod constant, zilnic la aceeasi ora, fie ca suntem impreuna in aceeasi camera sau chiar la distanta.
Pentru cei ce inca se indoiesc ca pot sa fie suficient de perseverenti merita sa amintim exemplul Sfantului Serafim de Sarov care, retras intr-o padure departe de lume, s-a rugat timp de trei ani in continuu, ingenuncheat pe o piatra mare, fara ca macar sa se clinteasca, pana ce genunchii sai ajunsesera o rana vie. Intrebat cum a putut face o astfel de actiune supraomeneasca, el a raspuns: “Nu as fi putut ramane astfel nici macar o ora, daca Dumnezeu nu ar fi vrut aceasta.”
3. Perceperea raspunsului la rugaciunile noastre
Este una dintre etapele esentiale, desi foarte des neglijate. Desi exista in multi convingerea ca rugaciunea este o 
modalitate spirituala importanta, se ignora faptul ca Dumnezeu are intotdeauna la dispozitie toate posibilitatile de a ne raspunde intr-un mod foarte accesibil noua si de multe ori surprinzator. Atunci cand vorbim sau il rugam ceva pe un prieten ni se pare firesc ca dupa formularea cererii noastre sa asteptam tacuti ca el sa ne raspunda.
Cu atat mai mult, in dialogul interior purtat cu Dumnezeu, care este de mii de ori mai constient si mai atent la fiinta noastra decat cel mai apropiat prieten, este firesc sa “ascultam” interior in tacere raspunsul la rugaciunile noastre, sa oprim pentru cateva clipe fluxul vorbirii si al gandurilor pentru a crea timpul si conditiile necesare receptionarii raspunsului.
Raspunsurile pot surveni in nenumarate moduri: in primul rand, imediat dupa rugaciunea noastra realizata in mod foarte sincer si din inima, raspunsul poate sa apara sub forma unei STARI interioare, pline de puritate, de tacere launtrica profunda, de incurajare, de iubire coplesitoare, de intensa destindere si de aparitie a unor noi perspective interioare etc. Pe termen mai lung, raspunsurile pot surveni sub forma unei inlantuiri de actiuni semnificative care au rolul de a ne arata cum este mai bine sa actionam, de a ne scoate in cale fiinte ce ne pot ajuta sau de a ne permite sa avem acces la remediile si metodele de care avem nevoie. Odata ce am inceput sa ne rugam constant, atentia noastra trebuie sa fie mereu treaza pentru a intelege corect mesajele ce sunt sugerate pentru noi prin tot ceea ce ni se petrece si prin toate conjuncturile care apar. Perceperea acestor raspunsuri interioare care apar in timp ce ne rugam este ceea ce ne ofera totodata puterea de a continua.
Traind astfel, rugaciunea nu este un efort, ci reprezinta o comunicare plina de savoare si de pace, care ne atrage din ce in ce mai mult spre a descoperi spatiul interior al constiintei de sine. Putini oameni inteleg faptul ca marii duhovnici si cei ce s-au apropiat de o stare de mare curatenie interioara nu realizeaza diferite asceze (cum sunt postul indelungat sau retragerile in pustietate) cu o inima arida si dintr-o lipsa sufleteasca, ci aceste manifestari decurg ca urmare a unor aspiratii interioare, aspiratii ale sufletului treaz si viu care incepe sa se hraneasca din alte surse decat cele ale oamenilor obisnuiti: bucuria, dragostea de Dumnezeu si de oameni, extazul mistic. Trupul ajunge in aceste conditii sa fie la randul sau hranit de catre suflet, iar vindecarea lui poate sa apara ca o urmare fireasca a acestei transformari launtrice. Asadar, rugaciunea ca si meditatia atunci cand sunt asumate ca mijloace de a inalta si inspira sufletul devin vindecatoare totodata si pentru trup.
CREDINTA SI MIRACOL
NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep.6
PADRE PIO
1887-1968
Padre Pio, pe numele sau adevarat Francesco Forgione, a venit in aceasta lume la 25 mai 1887 în Pietrelcina, Italia. A avut o copilarie absolut normala si senina, într-o familie tânara si foarte unita. Cel care urma sa devina un “sfânt” în secolul XX, una din personalitatile religioase cele mai cunoscute în lume, si unul dintre cei mai mari mistici, a fost în primii sai ani de viata un copil ca toti ceilalti copii. În jurul vârstei de 5 ani, a început sa traiasca întâmplari care depaseau granita obisnuitului, iar aceste viziuni pe care a început sa le aiba aveau sa continue toata viata. Întrebat cum de le tinuse atâta timp ascunse, el a raspuns cu naivitate ca le credea lucruri obisnuite, care apareau tuturor. Una din entitatile subtile care îi aparea foarte des era îngerul pazitor, pe care îl numea “dulcele tovaras al copilariei mele”. si Fecioara Maria îi aparea foarte frecvent, ocrotindu-l cu dragostea ei materna pe micutul baiat.
Desi nu era un baiat retras si se juca cu ceilalti copii, imediat ce ramânea singur, Francesco începea sa se roage. Rugaciunea era pentru el o activitate relaxanta, ca si joaca, deoarece rugaciunea sa nu era constituita din repetarea unor formule abstracte, ci din “conversatii” cu entitatile din subtil pe care le cunostea foarte bine. Era un copil cu o sensibilitate si o gratie deosebita, primind de la maestrii sai din universul invizibil o educatie rafinata si elevata. Când mânca, prânzul devenea un adevarat ceremonial. Se aseza cu grija, îsi desfacea pachetul, îl aseza încet pe genunchi, arunca o privire spre cer si mânca în liniste. Fata de animale, micul Francesco manifesta o sensibilitate rara. Toti cei care l-au cunoscut l-au descris ca având o curiozitate irezistibila, se bucura de glume si de surprize.
Începutul miracolului unei existente sfinte a constituit-o viziunea lui Iisus 
biserica. Atunci, Dumnezeu i-a sadit în inima germenele viitorului sau destin, dezvaluindu-i rolul pe care avea sa-l aiba în aceasta lume, un rol care face parte din misterul mântuirii si al eliberarii, iar micul Francesco, pe cât a putut el sa intuiasca, a raspuns chemarii divine cu tot sufletul.
Adevaratul Padre Pio
Francesco Forgione venise pe lume cu o vocatie precisa. Înca din copilarie a simtit ca Dumnezeu îi încredintase o misiune. Dar Dumnezeu nu-si impune vointa. Sugereaza si asteapta alegerea deplin libera a omului. Iar Francesco trebuia sa faca si el alegerea sa. Înca de la o vârsta frageda, baiatul le-a spus parintilor sai ca doreste sa se calugareasca. Dorea sa plece de acasa si sa îsi dedice întreaga viata lui Dumnezeu, servind în Ordinul Franciscanilor Capucini. În noaptea de 5 ianuarie 1903, cu cinci zile înainte de plecare, Francesco a avut viziunea lui Iisus si a Maicii Domnului, care l-au încurajat, iar Iisus i-a pus mâna pe crestet.
Cel care avea sa fie Padre Pio a înteles din plin importanta chemarii lui Dumnezeu si greutatile care îl asteptau. Dar nu a refuzat chemarea. Iisus, când i-a aparut si i-a vorbit, nu i-a ascuns nimic din viitorul care-l astepta. Francesco a reflectat, a meditat, i-a fost frica, s-a încurajat, dar la sfârsit s-a hotarât. Avea 15 ani si jumatate. Nu mai era un copil, experientele launtrice îl maturizasera.si gasim chiar aici, în aceasta libertate, în aceasta alegere facuta la 15 ani, secretul multor lucruri care au urmat ulterior.
Viitorul Padre Pio si-a lasat deci familia si a intrat în Ordinul Calugarilor Capucini. Dupa ce a trecut examenul de admitere în Ordin, Francesco Forgione a primit numele de Pio, având sa fie cunoscut astfel pâna la sfârsitul vietii sale pâmântesti. Aceasta perioada a fost pentru Francesco plina de viziuni si revelatii, în care a trait în liniste, în reculegere, o lunga perioada de concentrare absoluta si continua în lumea spiritului. Rugaciunea sa devenise un dialog direct si neântrerupt cu Iisus, cu Maica Domnului, cu sfintii. Entitatile celeste erau ghizii sai, maestrii sai. Se poate spune ca în aceasta perioada el nu a avut alt scop decât trairea intensa a acestei minunate “întâlniri” cu supranaturalul.
Prietenii sai din acea vreme îl caracterizau ca fiind lipsit de mândrie în comportament si conversatie. Fratele Pio era un bun observator si o persoana foarte harnica, cu multe daruri de la Dumnezeu, care stia sa sufere fara sa se plânga, dar care stia si sa surâda si sa se bucure de frumusetile din jurul sau.
“Fratele Pio era umil, retras si linistit. Nu rostea niciodata un cuvânt inutil. În vara lui 1905 când trebuia sa transportam pietre pentru reparatii, împreuna cu alti colegi am ajutat si eu.. Fratele Pio lua întotdeauna fara ostentatie piatra cea mai mare. Eu, care eram aproape, vazând ca nu poate sa o ridice, îl ajutam sa o puna pe spate. Apoi luam si eu una mai mica si mergeam împreuna mereu în liniste în timp ce altii glumeau si râdeau pe seama lui.” povestea Rafael, unul dintre colegii sai. Tânarul novice participa în mod natural la toate activitatile colegilor sai – la jocuri, la plimbarile saptamânale în afara mânastirii si la excursiile organizate, care durau câteva zile – dar o facea întotdeauna cu un entuziasm detasat.
În timp ce era la mânastire, fratele Pio s-a îmbolnavit foarte grav de o boala aparent misterioasa, însotita de temperaturi foarte mari aproape de 43 de grade.Când avea asemenea temperaturi, Padre Pio parea ca sufera, era agitat în pat, dar nu delira – simptom care ar fi trebuit sa însoteasca o astfel de temperatura. Temperaturile extrem de ridicate ale unor sfinti sunt explicate în anumite tratate ca efect al intensei daruiri catre Dumnezeu ce face sa fie trezita în corp o anumita energie tainica, misteroasa.Acestea au mai fost semnalate, atât în spatiul crestin (Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Teresa de Avila, Sfânta Margherita Alacoque – aceasta din urma purtând si apelativul de “Sfânta focului”), cât si în spatiul oriental care abunda în astfel de marturii, fiind un fenomen cunoscut ce se declansa în urma practicilor spirituale sustinute. Iubirea pentru Dumnezeu pe care o traiesc sfintii, si în special misticii, este atât de puternica încât le influenteaza inclusiv corpul fizic. Obiectul iubirii este infinit, iar reactia provocata de aceasta este pe masura. Toate procesele interne intra într-o rezonanta febrila amplificându-se într-un fenomen de avalansa. “Febra” este doar o confirmare fizica a extraordinarei daruiri sufletesti, care face sa “moara” personalitatea efemera a misticului. Acum si de alte zeci de ori în timpul vietii sale, medicii au declarat ca nu mai are mult de trait, pentru ca apoi într-un mod misterios Padre Pio sa îsi revina, parasind aceasta lume la vârsta de 81 de ani.
În anul 1918, nu cu mult timp dupa ce a devenit preot, pe corpul lui Padre Pio au aparut niste rani asemanatoare cu cele pe care Iisus le-a avut când a fost crucificat. Stigmatele lui Padre Pio au fost fenomenul mistic cel mai evident, care l-a caracterizat si l-a facut cunoscut în lume, el fiind unicul preot stigmatizat din istoria Bisericii. Ca si Iisus, Padre Pio voia sa devina un” intermediar” între Dumnezeu si lume, un ghid al fratilor aflati pe cale, un „martor traitor al mântuirii”, dupa cum chiar el a spus cu diferite ocazii.
Alte “minuni” care i-au fost atribuite si care au fascinat lumea au fost vindecarile misterioase, pe care Padre Pio le-a realizat în numeroase rânduri . Una din acestea este relatata de catre un ziarist, Trevisani, care se afla de fata, si se refera la un om vindecat prin miracol divin: ”Padre Pio i-a spus acelui om care nu putea merge, de trei ori:,,Ridica-te si mergi’’si apoi acesta a reusit sa mearga drept dupa ce toata viata se târâse pe pamânt.”
Au existat numeroase declaratii si despre capacitatea de bilocatie a parintelui, diferite persoane afirmând ca Padre Pio avea capacitatea de a se afla în mai multe locuri deodata, pentru a-i proteja pe cei care se încredintasera ghidarii sale spirituale. Un alt fenomen descris de credinciosi cu privire la Padre Pio era faptul ca se simteau miresme deosebit de pure si de placute în timp ce parintele oficia slujba religioasa. Aceste fenomene inexplicabile care îl însoteau pe Padre Pio au stârnit valuri de neîncredere în rândul multor persoane, care l-au contestat si chiar l-au persecutat. Însa cei care s-au aflat în preajma lui Padre Pio, cei care s-au bucurat de puritatea fiintei sale, cei care au fost martori la adevaratele minuni realizate de el, si toti cei a caror viata a fost transformata în mod benefic de acest om pot afirma fara urma de îndoiala ca Padre Pio a fost cu adevarat un sfânt, un trimis al lui Dumnezeu care sa ne arate ca toti avem capacitatea de a-L cunoaste pe Dumnezeu chiar din aceasta viata. Iar acest lucru a fost de curând recunoscut si de Biserica, atunci când Padre Pio a fost canonizat.
Un sfânt în mijlocul oamenilor
În cultura populara din acea perioada erau prezentate numeroase fapte în care femeia era un simbol al pacatului, al decaderii, Eva fiind data mereu de exemplu ca fiind o arma a Satanei. Dar se uita ca Fecioara Maria a fost femeia care a purtat samânta mântuirii lumii. Prin viata sa si prin deschiderea pe care el a realizat-o, Padre Pio a facut ca femeia sa fie privita cu un spirit nou si o mentalitate sacra. Cu o intuitie si cu un curaj tipic marilor mistici, el a lasat deoparte falsele prudente si comportamente, având, ca preot, o conduita noua fata de femei. A fondat miscarea “fiicelor spirituale” care, la rândul sau, a devenit apoi samânta “grupurilor de rugaciune”, raspândite astazi în toata lumea si considerate unul din semnele cele mai vitale ale crestinismului din timpurile noastre. Practic, Padre Pio a creat o autentica revolutie care a fost mult timp obstructionata si neînteleasa. Aceste aspecte trebuie tratate si aprofundate cu claritate, deoarece reprezinta o parte fundamentala a misiunii sale. Înca din primii ani de preotie, pe când traia la Pietrelcina, el s-a dedicat îndrumarii spirituale a unor femei care duceau o existenta inspirata de valorile religioase.
Treptat, oamenii au început sa aiba o mare stima pentru Padre Pio. Caci oamenii simpli din popor au înteles ca tânarul preot plin de credinta traia lucruri misterioase si simteau în el fascinatia Cerului. Multi îl credeau un sfânt si mergeau la el sa-i ceara sa se roage pentru ei.
Padre Pio si-a continuat în acest timp si activitatea de sacerdot. Petrecea foarte mult timp în rugaciune si în confesional, pentru a consola si a întari sufletul oamenilor, pentru a îndruma pe cei care veneau la el pe calea Binelui, pentru a ierta în numele lui Dumnezeu. În învatatura sa, Padre Pio a tratat într-o maniera particulara meditatia, adica rugaciunea mentala, care este hrana sufletului, dar si a mintii. El spunea ca a reflecta asupra tainelor crestine si a întelege semnificatiile lor profunde ne ajuta sa avem o conduita care manifesta deplin aceste adevaruri. A întelege sau macar a intui câte ceva din acest mister înseamna a pune bazele pentru transformarea în bine a propriei vieti. Din marturiile care s-au pastrat, se poate constata ca îndrumarile sale spirituale era moderne, chiar avangardiste pentru acele timpuri. El fascina si entuziasma mai ales generatia tânara, care, dupa Primul Razboi Mondial, încerca sa construiasca o noua societate. Padre Pio le ilumina sperantele si dadea realitate viselor lor.
Lumea simpla credea în el si continua sa-l caute, în ciuda numeroaselor discreditari de care a avut parte. Oamenii puri au intuit adevara sa personalitate, si întelegând adevarata sa dimensiune umana, au descoperit sensibilitatea rafinata si incredibila bunatate a sufletului sau, si au apreciat participarea la suferintele fratilor sai, simtul prieteniei, capacitatea sa imensa de a iubi, sociabilitatea sa, dar si subtilul si totodata agerul sau simt al umorului. Asa a fost adevaratul Padre Pio, un om extraordinar, imprevizibil, inteligent, generos, plin de credinta si de naturalete. Un sfânt, dar un sfânt în mijlocul oamenilor.
Adevarurile si întelepciunea lui Padre Pio vor trai vesnic în inimile celor care au crezut si cred în el si în Dumnezeu. Astfel, Padre Pio îsi va continua munca sa mai departe prin cei care l-au iubit si l-au urmat pe drumul care duce la desavarsire si la esenta suprema a lumilor: Dumnezeu.
Calugarul din ordinul capucinilor a fost sanctificat de Papa Ioan Paul al II-lea, in 2002, in fata celei mai mari multimi pe care a vazut-o vreodata Piata Sfantul Petru din Roma. A fost salutat de milioane de oameni din lumea intreaga drept facator de minuni, iar micul oras din sudul Italiei in care a trait si murit a devenit locul unui pelerinaj in masa si a prosperat in mare masura in urma acestui eveniment.
Cuvinte din lumina
„- Sufar pentru ca nu-l aud pe Iisus.
– E înlauntrul tau, cauta-l!”
„- Parinte, ma tem ca, fiind asa multe fiinte, nu o sa fiu în rai aproape de Dumnezeu.
– Dumnezeu e prezent în fiecare din noi, nu te teme.”
“Lumile vizibila si cea invizibila nu sunt scindate, fac parte din aceeasi realitate care constituie Corpul mistic al lui Hristos. Omul de pe pamânt ramâne strâns si concret legat de cei din alta dimensiune, adica de îngeri, sfinti, Maica Domnului, fiintele dragi care au murit. “
„Îngerul pazitor este tovarasul nostru invizibil. Cel care ne este mereu aproape de la nastere pâna la moarte. Singuratatea noastra este doar aparenta. Îngerul nostru pazitor este mereu aproape de noi, de dimineata când ne trezim, apoi pentru toata ziua si noaptea. Mereu, mereu, mereu. Cât de mult ne ajuta Îngerul nostru pazitor fara sa ne dam seama! “
“Principalele mijloace care servesc la atingerea perfectiunii crestine sunt reprezentate de: alegerea unei fiinte sfinte ca îndrumator, participarea la sfintele taine, meditatia si lectura spirituala.”
Unei femei care l-a întrebat: “Cine sunteti pentru noi?” i-a raspuns: “În mijlocul vostru sunt frate, în altar sunt jertfa, în confesional, ghid”.
“Inima mea si inima lui Iisus sunt una. Inima a disparut ca o picatura de apa pierduta în ocean. Iisus este paradisul, regele ei. Bucuria mea este atât de intensa si de profunda, încât plâng de fericire.”
“Într-o viata spirituala, trebuie sa faci în fiecare zi câte un pas mai sus urmând o linie dreapta si ascendenta pâna la atingerea desavârsirii.”
CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep. 5
MAESTRUL ECKHART
1260 – 1327
Motto: „Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările.”
Considerat ca întemeietor al misticismului german, Johhanes Eckhart (numit apoi “maestrul Eckhart”) s-a născut în 1260 în localitatea Hochheim în Thuringia. A studiat teologia, filosofia, logica şi retorica. El a predicat în faţa audienţei laice şi religioase, având în acelaşi timp şi atribuţii administrative în legătură cu ordinul dominican. Învăţăturile maestrului Eckhart ne sunt de folos fiecăruia dintre noi şi ne pot orienta benefic viaţa interioară. Ele devin cu adevărat rodnice dacă le veţi aplica direct în existenţa voastră de fiecare zi, în familie, la servici, pe stradă, fără a fi neapărat necesară retragerea într-o mânăstire pentru împlinirea vieţii spirituale. Dacă înţelegeţi şi aplicaţi consecvent învăţăturile sale, veţi resimţi o transformare lăuntrică reală, astfel încât viaţa voastră va avea un sens profund şi veţi regăsi savoarea ei divină.
Cuvinte din Lumina
Adevărata supunere
Atunci când omul iese din el însuşi prin supunere şi se abandonează, Dumnezeu este constrâns să pătrundă în el, căci dacă acest om nu vrea nimic pentru el însuşi, Dumnezeu trebuie să vrea pentru acest om.
În realitate, dacă un om renunţă la o împărăţie sau chiar la lumea întreagă, dar se păstrează pe el însuşi, el n-a părăsit nimic. Dar dacă un om se abandonează pe el însuşi, chiar dacă îşi păstrează bogăţia, sau oricare alt bun, este ca şi cum a renunţat la toate lucrurile. Un astfel de om este cel care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a ataşat binele său suprem de nimic altceva, care este complet cufundat în voinţa divină. El poate totul. Într-adevăr, puţini sunt cei care iau acest lucru în seamă şi sunt constanţi în dăruirea lor: în măsura în care părăseşti toate lucrurile, nici mai mult, nici mai puţin, Dumnezeu pătrunde în tine cu tot ce are. Prin aceasta vei găsi adevărata pace aici şi nu în altă parte.
Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările. În măsura în care fiinţa este sfântă, în aceeaşi măsură ea sfinţeşte toate acţiunile sale, fie că este vorba de a mânca, a dormi, a veghea sau altceva.[1]
Omul care se abandonează cu tot ceea ce îi aparţine este în întregime fixat în Dumnezeu şi tot ceea ce îl atinge pe acest om, îl atinge mai întâi pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl înfăşoară aşa cum gluga îmi înfăşoară capul, iar cel ce ar dori să mă vadă ar trebui mai întâi să-mi atingă îmbrăcămintea. Acest om care s-a lepădat în totalitate de el însuşi este în întregime acoperit de Dumnezeu şi nici o creatură nu poate să-l atingă, fără să-l atingă mai întâi pe Dumnezeu; tot ceea ce doreşte să ajungă la el, trebuie să treacă mai întâi prin Dumnezeu; de aici provine savoarea trăirii în Dumnezeu şi ia naştere caracterul divin. Oricât de mare ar fi suferinţa, fi conştient că ea trece mai întâi prin Dumnezeu; El este primul în suferinţă. Şi prin acest adevăr, înţelege că o suferinţă oricât de mică care îl atinge pe om, ea îl atinge cu mult mai mult pe Dumnezeu. Astfel Dumnezeu îndură pentru un bine pe care l-a prevăzut şi dacă tu eşti dispus să suferi ceea ce suferă Dumnezeu şi trece prin El pentru a ajunge la tine, această suferinţă devine într-adevăr divină, dispreţul devine onoare, amărăciunea devine dulceaţă şi bezna cea mai adâncă devine cea mai limpede lumină. Totul îşi ia savoarea de la Dumnezeu şi ajunge divin, căci tot ceea ce atinge această fiinţă se conformează lui Dumnezeu, pentru că ea nu caută nimic altceva. Iată de ce, în amărăciune, acest om îl simte pe Dumnezeu ca pe o supremă dulceaţă. Pentru el, lumina străluceşte în cel mai adânc întuneric; chiar şi atunci ea poate fi percepută. Dacă un astfel de om suferă prejudicii, Dumnezeu le ia asupra sa pentru că se află la originea acţiunii făptuite pentru El, iar omul trebuie doar să continue acţiunea.
Apropierea de Dumnezeu prin consacrare
Consacrare înseamnă să dăruieşti lui Dumnezeu toate eforturile tale, precum şi rezultatele acţiunii pe care o înfăptuieşti; pentru aceasta este necesar să te interiorizezi câteva clipe înainte de o acţiune importantă şi să te rogi astfel: „Doamne, Dumnezeule, îţi dăruiesc toate eforturile pe care le voi depune în continuare pentru acţiunea pe care o încep acum, precum şi rezultatele acestei acţiuni”. Simţindu-te în prezenţa lui Dumnezeu, gândeşte intens că întreaga ta strădanie este doar pentru El, ca şi cum ai exista pe Pământ doar tu şi El, slujitorul şi Stăpânul, cel ce iubeşte şi Iubitul său Dumnezeu, copilul şi Tatăl. De exemplu: la îngrijirea unei grădini; deşi te-ai rugat la începutul lucrului, este bine ca pe parcurs să păstrezi în minte faptul că te afli în prezenţa lui Dumnezeu şi că doar pentru El lucrezi, iar la sfârşitul lucrului să-I mulţumeşti că te-a ajutat.
Pentru restul acţiunilor şi gândurilor de peste zi, pe care le consideri secundare (spălat, îmbrăcat, drumurile prin casă şi curte, etc.) consacrarea se realizează o singură dată global, dimineaţa, imediat după rugăciunea Tatăl nostru, astfel: „Doamne, îţi dăruiesc această zi, împreună cu toate gândurile şi acţiunile pe care le voi realiza în această zi”.
Această dăruire către Dumnezeu, numită mai sus consacrare, ne protejează, ne înalţă şi ne face de neînvins. Astfel ne învaţă maestrul Eckhart:
Îndreaptă întregul tău efort către măreţia lui Dumnezeu şi întreaga ta strădanie să fie doar pentru El în toate lucrările tale şi în întregul tău abandon.
Dacă tu te ataşezi de Dumnezeu, tot binele se va ataşa de tine. Şi ceea ce căutai înainte, te caută acum; iată de ce pentru acela care se ataşează într-un chip foarte nobil de Dumnezeu, toate lucrurile divine se ataşează de el şi tot ceea ce este departe şi străin de Dumnezeu se depărtează de el. Cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, îl are pretutindeni, pe stradă şi cu oricine, în biserică, în singurătate sau în odaia sa. Dacă îl are cu adevărat şi numai pe El, nimic nu-i mai stă în cale. De ce? Acest om îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni, şi numai Dumnezeu este cel care lucrează prin el. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. În calea unui astfel de om nimeni nu poate sta, pentru că el crede, caută şi iubeşte doar pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu El în toate dorinţele sale.
Egalitate
Când se vorbeşte despre egalitate, să nu se înţeleagă că toate lucrurile, toate locurile, toate acţiunile şi toate persoanele trebuie să fie apreciate în acelaşi fel. Ar fi cu totul greşit, căci a te ruga este o acţiune mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în toate acţiunile, tu trebuie să menţii aceeaşi stare de spirit, aceeaşi încredere, aceeaşi dragoste pentru Dumnezeul tău. Dacă toate acţiunile sunt în felul acesta egale pentru tine, nimeni nu va mai pune piedici la ceea ce faci în numele lui Dumnezeu. (Numim aici „acţiuni”, atât activităţile desfăşurate în mod exterior, vizibil cât şi rugăciunile, meditaţia, gândurile, intenţiile şi aspiraţiile.)
Ce înseamnă buna voinţă?
Virtutea, ca şi păcatul, sunt efectele orientării voinţei. Nimic nu te va marca, dacă posezi o voinţă adevărată şi dreaptă. Ceea ce vrei cu întreaga ta putere şi voinţă, tu posezi deja, şi nimeni nu-ţi poate lua ceea ce ai, câtă vreme voinţa ta este ferm orientată către Dumnezeu şi folosită în prezent. Omul nu trebuie să se sperie de nimic, câtă vreme voinţa sa este bună şi nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o manifeste prin acţiunile sale; el nu trebuie să se considere îndepărtat de la virtute, atâta timp cât găseşte în sine o adevărată bună voinţă.
Tu te-ai bucura să afli când voinţa ta este o bună voinţă. Voinţa este bună şi dreaptă atunci când ea este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău şi modelată, formată după voinţa lui Dumnezeu.
Nu spune: “eu aş dori binele…”, ceea ce ar fi o cerere adresată pentru viitor, ci: “eu vreau binele acum.” Căci ia aminte: dacă vreau să am un lucru, fie acesta situat la depărtare, îl am într-adevăr, îl am într-o mai mare măsură decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau.
Într-adevăr, cu ajutorul voinţei pot să fac totul. Pot să ispăşesc pentru toţi oamenii, să hrănesc toţi sărmanii. Înaintea lui Dumnezeu, a voi să faci şi a fi făcut este aproape acelaşi lucru. Tot astfel, dacă vreau să am atâta iubire câtă există în toţi oamenii, dacă voinţa mea este extrem de puternică, voi avea cu adevărat atâta iubire.
De ce îngăduie uneori Dumnezeu ca oamenii cu adevărat buni să fie împiedicaţi să-şi săvârşească lucrările lor bune?
Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei cel iubesc să cadă pradă slăbiciunii lor şi aparent să nu mai aibă nici un ajutor spre care să se îndrepte sau pe care să se sprijine. Căci pentru oamenii iubitori este o mare bucurie să poată face multe lucruri bune: să vegheze, să postească, să se roage şi alte lucruri mari şi dificile. Ei simt o mare bucurie, un sprijin, o speranţă, atunci când fac din acţiunile lor un ajutor, un reazem şi un prilej de încredere pentru alţii. Dumnezeu vrea totuşi să-i lipsească de ele, pentru ca numai El să rămână singurul lor ajutor şi motiv de încredere. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să I se abandoneze, iată de ce le ia înapoi ajutorul, pentru ca El să rămână singurul lor spriijin şi înţelegând aceasta, mai intensă să devină credinţa şi iubirea lor pentru El. Căci cu cât este mai deposedat şi mai gol spiritul care se îndreaptă spre Dumnezeu fiind ajutat chiar de El, cu atât omul este mai profund stabilit în Dumnezeu şi cu atât este mai sensibil la darurile Sale cele preţioase. Căci omul trebuie să clădească numai pe Dumnezeu.
Despre suferinţă
Nu există nemulţumire fără mulţumire şi nici un prejudiciu nu este un prejudiciu total. Iată motivul pentru care Sfântul Pavel spune că fidelitatea şi frumuseţea lui Dumnezeu nu îngăduie ca încercarea sau întristarea omului să ajungă de nesuportat. El dăruieşte totdeauna puţină mângâiere ca să îndulcească greul. Sfinţii şi maeştrii necreştini arată că Dumnezeu nu permite ca răul şi suferinţa să fie absolute şi că în realitate acestea reprezintă o modalitate folosită de El pentru impulsionarea celor leneşi şi ignoranţi sau pentru probarea virtuţilor divine asimilate de cei ce aspiră la sfinţenie.
Să presupunem că un om care are o sută de mărci pierde patruzeci şi rămâne cu şaizeci. Dacă el se gândeşte mereu la cele patruzeci pe care le-a pierdut, rămâne mereu supărat. Cum ar putea să fie consolat şi eliberat de suferinţă cel care se întoarce mereu şi mereu spre ea, care o întipăreşte în sine şi se întipăreşte în ea, o priveşte şi o cântăreşte fără încetare, cel care se adresează suferinţei şi o întreţine, privindu-se faţă în faţă cu ea? Dar dacă el priveşte la cele şaizeci de mărci pe care le mai are şi întoarce spatele celor patruzeci pierdute, el va fi consolat. Ceea ce există şi este bun poate să consoleze, dar ceea ce nu există şi nu este bun, care nu-mi mai aparţine fiindcă l-am pierdut, atrage în mod firesc după sine descurajarea, suferinţa şi întristarea. Iată de ce Solomon spune: “În zilele suferinţei să nu uiţi zilele fericite”. Adică: atunci când eşti în suferinţă aminteşte-ţi binele şi bucuria pe care le mai ai.
Tot ceea ce deţii ca bun vremelnic îţi este împrumutat de la Dumnezeu; de ce să te plângi atunci când Cel care te-a împrumutat vrea să-şi ia ceea ce îi aparţine înapoi? Tu trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi le-a împrumutat o bucată de vreme şi că nu ţi-a luat deodată înapoi tot ce ţi-a împrumutat. Profetul Ieremia spunea în timpul încercărilor sale: ”Dumnezeu şi-a sporit îndurările sale de nu ne-am prăpădit cu totul”.
Dacă cineva mi-a împrumutat haina, căciula şi paltonul său, şi dacă îmi cere înapoi paltonul, lăsându-mi haina şi căciula să mă apere de frig, eu îi mulţumesc nespus şi ar fi o mare nedreptate dacă m-aş enerva şi m-aş plânge.
Trebuie să se ştie că, în natură, influenţa naturii superioare şi elevate este mult mai plăcută şi mai desfătătoare pentru toate fiinţele decât aparenta lor natură. Prin aceasta omul trebuie să înţeleagă că pentru el va fi o desfătare şi o bucurie să-şi poată abandona voinţa proprie, să renunţe şi să iasă total din el însuşi în tot ceea ce Dumnezeu vrea ca el să trăiască. Şi acesta este adevăratul înţeles al cuvintelor: “Cel ce vrea să vină la mine, să se lepede de el însuşi, să renunţe la tot şi să ia crucea”. Căci în mod sigur, pentru cel care s-ar lepăda de tot şi s-ar goli complet de el însuşi, n-ar mai exista nici cruce, nici suferinţă, nici “a suferi” lăuntric; (Chiar dacă fizic, exterior, acestea există); pentru el totul ar fi doar desfătare, bucurie şi plăcere a inimii şi un astfel de om ar putea să-l urmeze cu adevărat pe Dumnezeu. Acele cuvinte nu constituie doar o poruncă, aşa cum se spune şi se gândeşte de obicei, ci o promisiune, o învăţătură divină, care-i arată omului în ce fel toate piedicile sale, toată viaţa sa, toate lucrările sale, pot deveni desfătare şi veselie, iar aceasta este mai mult o răsplată decât o poruncă. Dacă vrei să te eliberezi de orice necazuri şi suferinţă, alipeşte-te de Dumnezeu, întoarce-te cu toată sinceritatea către El; în Dumnezeu nu există nici tristeţe, nici suferinţă, nici necazuri. Fără îndoială, întreaga suferinţă vine pentru că dorinţa nu te conduce doar către Dumnezeu. Când omului bun şi drept, dăruit lui Dumnezeu, i se aduce un prejudiciu, el rămâne netulburat, păstrându-şi bucuria şi pacea inimii. Dumnezeu este sursa întregului bine şi tot ce nu este Dumnezeu este doar amărăciune, mâhnire şi suferinţă, acoperă şi ascunde blândeţea, desfătările şi consolarea pe care Dumnezeu le dăruieşte. Uneori îţi închipui că Dumnezeu s-a retras. Ce trebuie să faci atunci când Dumnezeu ţi se ascunde? Exact ceea ce ai face dacă te-ai afla în cea mai mare consolare (apropiere de Dumnezeu). Poartă-te aşa cum te-ai purta atunci, şi deprinde-te să acţionezi astfel, chiar dacă te afli în cea mai mare suferinţă. Nu există mijloc mai bun ca să-l găseşti pe Dumnezeu, decât separarea de El. Ceea ce simţeai mai înainte, atunci când erai împreună cu El, împlineşte şi acum când nu-L mai simţi şi astfel Îl vei regăsi. Suferă, suportă cu răbdare, consideră aceasta ca fiind o încercare şi fii pe pace. Vei simţi sau nu pacea, în măsura în care vei fi sau nu în Dumnezeu. Şi, în măsura în care eşti departe de Dumnezeu, nu mai eşti în pace. Tot astfel, nu există nimic de temut în Dumnezeu; tot ceea ce există în Dumnezeu poate fi doar iubit. Şi, tot aşa, nu există nimic în Dumnezeu care să aducă tristeţe; adevărata bucurie o posedă cel a cărui voinţă este în întregime unită cu voinţa lui Dumnezeu.
Fie ca Dumnezeu să ne acorde această unire!
Iată de ce, Domnul nostru Iisus i-a învăţat pe apostoli (şi pe noi înşine prin ei) să cerem în fiecare zi să se facă voia lui Dumnezeu. Şi totuşi, atunci când se împlineşte voia Sa, noi ne plângem. Seneca spunea: “Omul să ia toate lucrurile ca şi cum el le-ar fi dorit şi cerut, pentru că toate îi vin cu voia şi prin voia lui Dumnezeu”. Un maestru spunea: “O, stăpâne şi Tată Suprem, Împărat al cerurilor, sunt gata pentru tot ceea ce vrei Tu. Dăruieşte-mi voinţa de a voi potrivit voinţei Tale!”.
Trebuie să ai încredere în Dumnezeu, să fii sigur, să ştii că Dumnezeu este atât de bun încât îngăduie ca omul să sufere, doar dacă prin aceasta îl cruţă de o suferinţă şi mai mare sau doar ca să-i dea apoi cea mai deplină consolare prin care slava lui Dumnezeu să se arate şi să se manifeste mai mult. Căci o fiinţă cu adevărat desăvârşită trebuie să se obişnuiască să moară pentru ea însăşi, să fie deposedată de ea însăşi în Dumnezeu şi să fie transformată mai presus de ea însăşi după voia lui Dumnezeu, să vrea să-l cunoască pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu o cunoaşte pe ea. Unei astfel de fiinţe, dezolarea îi slujeşte drept consolare, neplăcerile drept plăceri, căci ea are harul şi frumuseţea, întreaga bucurie şi consolare oricând şi în orice lucru; iar dacă Dumnezeu i se ascunde sau nu-i dăruieşte ceva, ea primeşte tot voia lui Dumnezeu, prin privare, şi astfel ea primeşte fiind lipsită şi neprimind. Deci, ce-i lipseşte? Dumnezeu se dobândeşte în sensul cel mai adevărat şi în mod sigur mai degrabă prin privare decât prin posedare, pentru că atunci când nu primeşti nimic tu dobândeşti, cunoşti şi te bucuri doar de Dumnezeu şi de voia Sa.
Se ştie că sfântul Anton a îndurat mari suferinţe în deşert, din partea unui spirit răufăcător. După ce a ieşit triumfător din acest necaz, i-a apărut chiar Domnul nostru în persoană, umplându-l de bucurie. “Ah, Doamne preaiubit, unde erai atunci când mă aflam în acele chinuri?“ Şi Domnul nostru a răspuns: ”Eram aici cum sunt şi acum, dar eu doream să am dovada credinţei tale”. Aurul şi argintul sunt pure, dar atunci când vrei să faci o cupă din care să bea regele, le arunci în furnalul cel mai încins. Iată de ce au scris apostolii că ei se bucurau nespus atunci când erau consideraţi demni de dispreţ şi sufereau pentru Dumnezeu.
Dacă omul ar înţelege sau şi-ar aminti marea bucurie pe care Dumnezeu însuşi o trăieşte în felul Său, împreună cu toţi îngerii, văzând răbdarea celui care suferă necazuri şi chinuri pentru Dumnezeu, atunci aceasta ar fi de ajuns ca să îl consoleze. În psaltire, Domnul nostru îi spune omului bun că este împreună cu el în suferinţă. Sfântul Augustin spune: „Pentru Dumnezeu, răbdarea în suferinţă este mai preţioasă, mai bună, mai înaltă şi mai nobilă decât tot ce i se poate lua omului împotriva voinţei sale. Dacă Dumnezeu este cu mine în suferinţă, ce aş mai putea să vreau în plus, ce altceva mi-aş mai putea dori? Eu nu vreau nimic altceva şi nimic mai mult decât pe Dumnezeu.”
Sfântul Bernard spune: ”Doamne, dacă Tu eşti cu mine în suferinţă, fă-mă să sufăr mereu, pentru ca tu să fii mereu lângă mine, ca să Te am mereu.” Această sfântă abandonare nu trebuie să ne inducă în eroarea de a cere imediat şi noi aceeaşi dureroasă binecuvântare şi aceasta din două motive. În primul rând, nefiind încă desăvârşiţi, este posibil să suferim fără a găsi pe Dumnezeu în suferinţă, iar în al doilea rând, Dumnezeu este totdeauna şi în bucurie! Ceea ce Sfântul Bernard a formulat în rugăciunea sa plină de candoare dezvăluie de fapt totala abandonare şi egalitate în faţa voinţei divine.
Sfântul Augustin spune: “Este mult prea nesăbuit cel căruia Dumnezeu nu-i ajunge”. Şi mai spune: “Cum ar putea să-i ajungă omului darurile lui Dumnezeu, exterioare şi interioare, dacă Dumnezeu însuşi nu-i ajunge?” Şi, în altă parte, sfântul adaugă: “Doamne, dacă tu te îndepărtezi de noi, dă-ne un alt “tine”, căci noi nu te vrem decât pe Tine”.
Dacă eu sufăr pentru Dumnezeu, într-adevăr întreaga mea suferinţă devine pentru mine consolare şi bucurie, oricât de mare şi de îndelungată ar fi. Aceasta nu trebuie să însemne că mă voi complace doar în starea de suferinţă iluzionându-mă că îndeplinesc voia Domnului, ci trebuie să mă facă să-mi orientez eforturile pentru a mă transforma. Astfel voi depăşi suferinţa, înţelegând că am perceput dorinţa lui Dumnezeu de a mă impulsiona la modul acesta făcând voia Sa.
Fie că suferim sau nu, este important să ne amintim mereu că ceea ce facem este pentru Dumnezeu. Toate acţiunile noastre vor fi astfel subordonate celui mai înalt ideal: DUMNEZEU. Dacă omul îndeplineşte o acţiune, având în vedere un scop, scopul pentru care lucrează este mai aproape de inima sa; iar ceea ce face este mai departe de ea şi nu-i impresionează inima decât ţinând seama pentru scopul pentru care el o îndeplineşte. Inima celui care taie lemnul şi ciopleşte piatra ca să zidească o casă, o casă care să-l apere de căldura verii şi de frigul iernii, este plină în întregime de această casă; el n-ar fi cioplit niciodată, n-ar fi făcut această muncă, dacă ea n-ar fi fost necesară pentru casă.
Incomparabil mai înalt şi mai adevărat: atunci când omul îndeplineşte lucrările pentru Dumnezeu, Dumnezeu este intermediarul şi cel mai aproape de suflet, şi face ca orice efort sau suferinţă să devină graţie Lui şi blândeţii Sale, pură desfătare.
Maeştrii spun că sub cer se află un foc răspândit pretutindeni şi că de aceea nici ploaia, nici vântul, nici furtuna, nu se pot apropia de cer, nici măcar să-l atingă: totul fiind mistuit şi nimicit de pala focului înainte de a ajunge la cer. Iar eu spun: tot ceea ce se îndură şi se îndeplineşte pentru Dumnezeu devine în întregime blândeţe în blândeţea lui Dumnezeu, înainte de a ajunge la inima omului care lucrează şi suferă pentru Dumnezeu. Iată ce semnifică scopul cel mai înalt, adică “pentru Dumnezeu”: că nimic nu ajunge la inimă decât revărsat din blândeţea lui Dumnezeu, în care amărăciunea este nimicită, mistuită de flacăra iubirii divine, care înconjoară şi închide în ea inima omului bun.
Omul poate să recunoască şi să ştie singur dacă îşi îndeplineşte toate lucrările sale pentru Dumnezeu şi dacă este în iubirea de Dumnezeu, căci, în mod sigur, în măsura în care omul este nenorocit şi neconsolat, înseamnă că el nu-şi îndeplineşte lucrarea doar pentru Dumnezeu. Aceasta se petrece doar când el nu se mai află în mod constant în iubirea de Dumnezeu. “Focul” spune regele David, “vine împreună cu Dumnezeu şi merge dinaintea lui Dumnezeu şi mistuie de jur împrejur tot ceea ce se împotriveşte lui Dumnezeu” (suferinţă, tristeţe, nemulţumire, amărăciune).
Dumnezeu suferă El însuşi împreună cu noi, dar El suferă fără a suferi (şi tot astfel este suferinţa omului bun, apropiat lui Dumnezeu). Dumnezeu suferă împreună cu omul, dar în felul său suferă mai mult, incomparabil mai mult decât omul. Dar Dumnezeu suferă atât de bucuros împreună cu noi, atunci când suferim doar pentru El, încât El suferă fără a suferi. A suferi este pentru El ceva atât de desfătător, încât nu mai înseamnă a suferi. Dacă suferinţa mea este în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu suferă împreună cu mine, cum ar mai putea suferinţa să-mi mai fie suferinţă, căci a suferi îşi pierde suferinţa; atunci când suport o suferinţă doar pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu, împreună cu suferinţa îl găsesc şi pe Dumnezeu.
Acum se poate constata spiritul grosier al celor care se miră că oamenii buni îndură dureri şi necazuri; ei gândesc: “Ah! Îmi închipuiam că această persoană este bună. Cum se face că îndură suferinţe şi dureri atât de mari? Eu credeam că nu are nici un păcat !”. Există fiinţe foarte aproape de Dumnezeu care în marea lor compasiune faţă de oameni ajung să trăiască anumite suferinţe ale acestora eliberându-i pe ei de soarta cumplită pe care o aveau dar îşi menţin în acelaşi timp starea de împlinire şi fericire dată de apropierea lor de Dumnezeu.
Acela care resimte suferinţa ca suferinţă nu este nici desăvârşit, nici fără păcat. Când cineva trăieşte în Dumnezeu, suferinţa nu mai este pentru el nici suferinţă, nici nenorocire, ci o mare fericire, o beatitudine. Iată ce stă scris în Cartea Înţelepciunii: “Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. Nebunilor li se pare că ei mor şi dispar, dar ei sunt în pace”, în desfătare şi fericire.
Necesitatea de a fi ispitit
Lipsit de tentaţii în drumul său spiritual, omul n-ar mai fi pus în gardă, ar fi frustrat de luptă şi de creşterea puterii pe care Dumnezeu o poate manifesta prin el, nu şi-ar conştientiza punctele vulnerabile şi niciodată nu le-ar putea depăşi. Obiectivarea nivelului său de conştiinţă care atrage diferitele tentaţii umple omul de un zel şi mai mare în împlinirea mereu mai intensă a practicii spirituale; aceasta incită puternic virtutea căci cu cât omul se simte mai slab, cu atât trebuie să se înarmeze cu forţa sau puterea de a învinge.
Sfântul Pavel spune că Dumnezeu îi “pedepseşte” pe cei pe care îi acceptă şi-i primeşte ca fii. Stă scris în Cartea Înţelepciunii că Dumnezeu îi încearcă şi-i ispiteşte pe cei drepţi, în acelaşi fel în care se încearcă aurul incandescent într-un furnal. Este semnul că regele sau prinţul are încredere într-un cavaler, atunci când îl trimite la luptă. Am văzut un senior care, după ce accepta pe cineva printre tovarăşii săi de arme, îl trimitea noaptea afară, îl ataca el însuşi şi se lupta cu el. Odată, puţin a lipsit să nu fie omorât de un om supus unei astfel de încercări şi, ca urmare, a avut o şi mai mare afecţiune pentru acel gentilom.
Lucrarea lăuntrică (a realităţii noastre divine)
Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu în om nu poate fi tulburată sau frânată nici de timp, nici de spaţiu; în ea există ceva asemănător Lui. Există ceva lăuntric, înalt şi necreat, fără dimensiune şi fără înfăţişare, în care Tatăl Ceresc îşi pune pecetea: natura noastră esenţial divină; este cu neputinţă ca cineva să împiedice lucrarea interioară a virtuţii şi să pună o stavilă în calea lui Dumnezeu ce trece prin inima omului. Lucrarea divină străluceşte zi şi noapte. Ea îl slăveşte şi îl preamăreşte pe Dumnezeu.
Lucrarea lăuntrică în accepţiunea de efort al cunoaşterii de sine este permanent orientată spre bine şi constă în a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile tale”. Ea devine puternică prin practică şi bogată prin generozitatea sa. Ea depăşeşte suferinţa şi actul de a suferi.
Lucrarea lăuntrică este divină, este asemenea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, revelează natura potenţial divină a omului.
Lucrarea interioară nu se poate închega şi nu poate exista nicăieri în altă parte decât în inimă, în inima lui Dumnezeu.
În ceea ce priveşte lucrarea exterioară, ea primeşte bunătatea divină cu ajutorul lucrării interioare, adusă şi răspândită printr-o coborâre a dumnezeirii.
Despre vid
Sfântul Augustin spune: “Fă-te un gol ca să fii umplut”. Tot ceea ce trebuie să primească şi să fie receptiv, trebuie în mod obligatoriu să fie golit. Iată de ce, cu cât mintea este mai deplin golită de orice reprezentări formale, cu atât ea poate primi mai din belşug ceea ce Dumnezeu dăruieşte, şi cu cât primeşte mai mult, cu atât mai mare este bucuria ei şi se uneşte cu ceea ce a primit. Astfel puterea superioară a sufletului îl poate primi doar pe Dumnezeu în îmbelşugare şi plenitudine. Această unire, acest flux şi această fericire nu se compară cu nici o fericire din această lume. Dacă stă în puterea ta să goleşti total cupa şi să o menţii golită de orice, chiar şi de aer, cupa îşi va uita natura şi golul o va purta către cer.
Despre posedarea lui Dumnezeu
Omul nu trebuie să se mulţumească doar cu un Dumnezeu pe care-l gândeşte, pentru că atunci când gândul dispare, dispare şi Dumnezeu.
Omul trebuie mai degrabă să-l posede pe Dumnezeu în esenţa sa, cu mult deasupra gândurilor omeneşti şi deasupra oricărei creaturi. Omul care îl posedă pe Dumnezeu în esenţa sa, îl găseşte pretutindeni şi, pentru el, Dumnezeu străluceşte în toate lucrurile, căci toate lucrurile au pentru el harul lui Dumnezeu şi el îi vede chipul în toate lucrurile. În el, Dumnezeu străluceşte tot timpul, în el se realizează o renunţare totală şi imaginea Dumnezeului său preaiubit şi prezent se întipăreşte în el. Omul trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi, aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial, asemenea celui care învaţă să scrie şi care, pentru a dobândi această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de aridă şi dificilă ar fi pentru el această activitate. Mai întâi, el trebuie să-şi amintească fiecare literă şi s-o întipărească puternic în sine. Apoi, după ce posedă această artă, el se eliberează complet de imagine şi gândire, începând să scrie fără dificultate, în mod spontan. Tot astfel, şi omul trebuie să se pătrundă de prezenţa divină, să se formeze după forma Dumnezeului său preaiubit, în aşa fel încât prezenţa Sa să-l poată lumina fără nici un efort. Pentru început, omul are nevoie de o gândire şi de o pătrundere atentă, asemenea şcolarului pentru arta sa.
Cel care iubeşte cu înflăcărare şi cu toată puterea un lucru în aşa fel încât nu mai are plăcere, nici inimă pentru nimic altceva, se gândeşte numai la acel lucru; cu siguranţă, indiferent de ceea ce face, iubirea nu se stinge niciodată în el şi în toate lucrurile el regăseşte imaginea iubită şi aceasta este cu atât mai prezentă, cu cât iubirea sa devine mai puternică. Acest om nu caută odihna (decât în ceea ce iubeşte) şi nici o nelinişte nu-l tulbură. Acest om este mult plăcut lui Dumnezeu, căci toate lucrurile sunt pentru el mai divine decât pentru ceilalţi oameni.
Relaţia fiinţei (care aspiră spre Dumnezeu) cu lumea exterioară
Manifestările exterioare nu trebuie să fixeze o imagine permanentă care să-l facă pe om să uite de Dumnezeu. Aceasta se va produce atunci când inima este plină de Dumnezeu. Urmărind să atingă acest nivel, atunci când începătorul pe calea spirituală lucrează printre oameni, mai înainte de toate el trebuie să se înstăpânească puternic în Dumnezeu şi să-l fixeze ferm în inima sa, unindu-se cu el în toate preocupările, gândurile, voinţa şi puterea Sa, pentru ca nici o altă imagine să nu se mai poată forma în el.
Omul nu poate învăţa fugind de lucruri sau îndepărtându-se de exterior pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales interiorizarea, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile, aflându-l pe Dumnezeu. E nevoie de sârguinţă, de iubire, de o cunoaştere vie, adevărată, chibzuită a intenţiei Spiritului Suprem în legătură cu lucrurile şi oamenii. Cel care nu îl are pe Dumnezeu nu se simte bine nicăieri şi cu nimeni, dar cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, se simte bine oriunde şi cu oricine. Noi va trebui să folosim toate conjuncturile, oricare ar fi ele, acolo unde ne aflăm, indiferent de ce vedem sau auzim, oricât de străine şi nepotrivite le-am considera. În toate acţiunile sale şi în toate lucrurile, omul trebuie să-şi folosească vigilent raţiunea, să ia cunoştinţă de fiinţa sa interioară şi pretutindeni să-l găsească pe Dumnezeu în modul cel mai înalt posibil. “Fiţi ca acei care veghează tot timpul şi îşi aşteaptă stăpânul”. Cei care aşteaptă sunt vigilenţi şi vor să vadă de unde ar putea veni Cel pe care îl aşteaptă; ei privesc tot ceea ce se iveşte, oricât de străin li s-ar părea că este, ca să vadă dacă n-ar fi Acela. Tot astfel, adică în mod conştient, Dumnezeu trebuie căutat în toate lucrurile. Pentru aceasta trebuie să se depună tot zelul, orientând toate resursele şi puterile în căutarea şi împlinirea unirii cu Dumnezeu. Pentru cel care lucrează astfel, Dumnezeu străluceşte într-adevăr în lucrurile profane tot atât de limpede ca şi în cele divine. Aceasta nu înseamnă că omul ar trebui să facă el însuşi ceva profan sau necuviincios, ci că tot ceea ce vede sau aude în exterior, el întoarce spre Dumnezeu. Cel căruia Dumnezeu îi este în acest fel prezent în toate manifestările, care îşi domină şi îşi foloseşte în mod suprem raţiunea, cunoaşte adevărata pace şi posedă cu adevărat Împărăţia cerurilor.
[1] Acesta este un nivel mai greu de atins care implică un nivel profund de trezire a sufletului. Aspirând cãtre atingerea acestui nivel (la care în mod spontan lumina spirituală a sufletului radiază şi sfinţeşte toate acţiunile noastre) putem porni în sens invers: dăruindu-ne în acţiune din tot sufletul, gândindu-ne că ceea ce facem este pentru Dumnezeu; astfel, acţiunea dăruită lui Dumnezeu începe să lucreze în sufletul nostru şi ne sfinţeşte.
[1] Acesta este un nivel mai greu de atins care implică un nivel profund de trezire a sufletului. Aspirând cãtre atingerea acestui nivel (la care în mod spontan lumina spirituală a sufletului radiază şi sfinţeşte toate acţiunile noastre) putem porni în sens invers: dăruindu-ne în acţiune din tot sufletul, gândindu-ne că ceea ce facem este pentru Dumnezeu; astfel, acţiunea dăruită lui Dumnezeu începe să lucreze în sufletul nostru şi ne sfinţeşte.
CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii crestine – Ep.3
Sfântul Ioan al Crucii
1542-1591
Motto: “Trăieşte ca şi cum n-ar exista în această lume decât Dumnezeu şi cu tine”
Juan de Yepes Alvarez (Sfântul Ioan al Crucii), născut în 1542 în Spania, este sfinţit preot în 1567. Devine apoi director spiritual al mănăstirii din Avila, a cărei maica superioară este Tereza (viitoarea sfântă Tereza de Avila).
Iata in continuare cateva din învăţăturile sfântului Ioan către discipolii săi. Parcurgând versurile pline de har, sufletul se înalţă şi se luminează, se hrăneşte direct din Dumnezeu şi se minunează de atâta puritate, austeritate şi iubire.
X
Pentru a ajunge să ai totul
Să nu doreşti nici un lucru.
Pentru a ajunge să fii totul
Să nu doreşti să fii nimic.
Pentru a ajunge să cunoşti totul
Să nu doreşti să ştii absolut nimic.
X
Şi tot aşa, o, Dumnezeul meu şi desfătarea mea,
În aceste cuvinte de lumină şi iubire de Tine,
Sufletul meu a vrut
Să se dăruie unei opere
Din dragoste pentru Tine.
De aceea aceste cuvinte
Vor fi de înţelepciune pentru a urma drumul către Tine,
De lumină pentru drum
Şi de iubire de-a lungul drumului.
Să rămână departe, în urmă, flecărelile
Şi elocvenţa stearpă
A înţelepciunii omeneşti
Inconsistentă, dar dibace,
Care niciodată nu ţi-a fost pe plac
Şi să spunem inimii
Vorbe scăldate în blândeţe
Şi iubire,
Care atât de mult îţi plac.
X
Mai bine să fii împovărat în preajma celui tare
Decât alinat în preajma celui slab.
X
Atunci când răbdarea este pusă la grea încercare
Virtutea şi forţa sufletului
Cresc şi se împlinesc.
X
Mai mult iubeşte Dumnezeu în tine
Cel mai mic grăunte de puritate a conştiinţei
Decât toate lucrările pe care le poţi săvârşi.
X
Neagă-ţi dorinţele
Şi vei găsi ceea ce doreşte inima ta.
X
O, prea dulce iubire de Dumnezeu,
Atât de puţin cunoscută !
Cine i-a aflat izvorul,
Acela şi-a găsit odihna.
X
Mai mult îi place lui Dumnezeu lucrul,
Fie el cât de mic,
Făptuit în taină, fără voinţa ca oamenii să-l ştie,
Căci cel ce făptuieşte pentru Dumnezeu
Cu o iubire foarte curată,
Nu numai că nu doreşte ca oamenii să-i afle faptele,
Dar nu făptuieşte nici măcar pentru ca Dumnezeu să ştie aceasta.
Chiar dacă El nu ar afla niciodată
Nu ar înceta să-l slujească la fel,
Cu aceeaşi bucurie şi neîntinare a dragostei.
X
Lucrarea neprihănită,
Săvârşită pentru Dumnezeu într-un suflet pur
Este o adevărată împărăţie
Pentru cel ce o înfăptuieşte.
X
Rugăciunea unui suflet îndrăgostit
Doamne, Dumnezeul meu, Iubitul meu!
[…] dacă aştepţi de la mine fapte,
Ca astfel, prin ele, să-mi împlineşti ruga,
Dă-mi-le Tu, Doamne, şi făptuieşte-mi-le,
Cu toate suferinţele pe care ai vrea să le îndur,
Şi facă-se astfel voia Ta.
Şi dacă nu aştepţi faptele mele,
Ce aştepţi oare, milostive Doamne,
De ce întârzii?
X
Al meu este cerul şi al meu este pământul
Ale mele sunt toate seminţiile.
Cei drepţi sunt ai mei şi ai mei cei păcătoşi,
Îngerii sunt ai mei
Şi Maica Domnului
Şi toate lucrurile sunt ale mele,
Şi chiar Dumnezeu este al meu şi pentru mine.
Atunci ce mai aştepţi şi ce mai cauţi, sufletul meu?
X
Spiritul foarte pur
Nu se amestecă nici cu sfaturi străine
Nici cu gânduri prea omeneşti.
Ci dimpotrivă: solitar
În singurătatea tuturor formelor
În atât de savuroasa lăuntrică pace,
Comunică direct cu Dumnezeu, căci cunoaşterea sa
Este în tăcerea divină.
X
Sufletul îndrăgostit
Este un suflet tandru,
Blând,
Umil
Şi răbdător.
X
Nu Te cunoşteam,
Pe Tine, o, Dumnezeul meu!
Căci vroiam încă
Să ştiu şi să gust
Lucrurile.
X
Fie să se schimbe toate
Într-un ceas bun, Doamne Dumnezeul meu,
Pentru ca să ne odihnim în Tine.
X
Ceea ce ceri
Şi doreşti mai mult
N-ai să dobândeşti
Prin propria ta putere,
Nici prin profunda meditaţie asupra lumii,
Ci prin adâncă umilinţă
Şi prin dăruirea inimii.
X
Nu te osteni: nu vei intra
În savoarea şi suavitatea
Spiritului,
Dacă nu eşti gata oricând să jertfeşti
Tot ceea ce doreşti.
X
Fericit cel care, lăsând la o parte
Gustul şi înclinaţiile sale,
Priveşte lucrurile
Cu înţelegere şi dreptate
Pentru a le săvârşi.
X
Într-adevăr,
Acela a învins toate lucrurile,
Pe care nici gustul acestor lucruri
Nu-l bucură,
Nici dezgustul de ele
Nu-l întristează.
X
Umblând peste tot, Dumnezeul meu,
Cu Tine,
Peste tot va fi pentru mine
Aşa cum doresc eu să fie pentru Tine.
X
Seara, vei fi întrebat despre iubire.
Învaţă să iubeşti
Aşa cum vrea Dumnezeu să fie iubit
Şi renunţă la firea ta omenească.
X
Ai grijă să nu te întristezi dintr-o dată
De răutăţile lumii,
Căci nu ştii
Binele pe care îl aduc ele,
Hotărât de judecata lui Dumnezeu
Pentru bucuria veşnică
A celor aleşi.
X
Fără trudă
Îi vei domina pe oameni
Şi lucrurile ţi se vor supune
Dacă vei uita de ele
Şi vei uita de tine însuţi.
X
Aminteşte-ţi că nu domneşte Dumnezeu
Decât în sufletul blând
Şi dezinteresat.
X
Bucură-te zi de zi
Întru Dumnezeu,
Care este izbăvirea ta
Şi aminteşte-ţi că bun lucru este
Să suferim în toate chipurile
Pentru Cel care este Bun.
Să iubeşti mult încercările la care eşti supus
Şi să nu faci caz de ele
Pentru a-i fi pe plac Mirelui
Care nu a şovăit
Să moară pentru tine.
X
Sufletul pe care dragostea îl călăuzeşte
Nici nu osteneşte pe alţii,
Nici nu este ostenit.
X
Şi sufletul care este despuiat
De dorinţele sale,
De vrerile sale
Şi de cele nevroite,
Dumnezeu îl va înveşmânta
Cu puritatea sa,
Cu bucuria sa,
Şi cu voinţa sa.
X
Un singur cuvânt a spus Tatăl
Şi acesta a fost Fiul,
Şi el vorbeşte încă
În tăcerea cea veşnică.
Şi în tăcere
Trebuie să-l asculte
Sufletul.
X
Părul pe care-l piepteni des
Va fi strălucitor;
Şi sufletul care deseori
Îşi va cerceta gândurile,
Cuvintele,
Şi faptele
Care sunt pletele sale,
Săvârşind orice lucru din dragoste pentru Dumnezeu,
Va avea părul foarte luminos,
Şi atunci Mirele va privi grumazul său
Şi se va îndrăgosti de el
Şi va fi rănit de una din privirile sale,
Care este însăşi puritatea intuiţiei cu care
Sufletul înfăptuieşte orice lucru.
Părul, dacă vrem să strălucească,
Trebuie să începem să-l pieptănăm
Chiar din vârful creştetului;
Toate câte le înfăptuim
Trebuie începute
Pe culmea cea mai înaltă a iubirii de Dumnezeu,
Dacă vrem ca lucrările noastre să fie
Pure şi luminoase.
X
Iubire nu înseamnă
Să simţi lucruri mari,
Ci să trăieşti în mare sărăcie
Şi să suferi pentru Cel Iubit.
X
Semnele reculegerii lăuntrice
Sunt trei:
Primul, dacă sufletului nu-i plac
Lucrurile trecătoare;
Al doilea, dacă-i plac
Singurătatea şi tăcerea
Şi dacă se grăbeşte să se îndrepte spre
Ceea ce înseamnă desăvârşire;
Al treilea, dacă lucrurile ce-i erau de obicei de folos
I-au devenit lanţuri,
Cum ar fi gândurile,
Şi meditaţiile,
Şi faptele,
Sufletul păstrându-şi drept unic reazem
Pentru rugăciune
Credinţa
Şi mila.
X
Dacă un suflet are mai multă răbdare
În a suferi
Şi mai multă îngăduinţă
În a se lipsi de mulţumirile lumeşti,
Acesta este semnul
Că înaintează
Pe calea virtuţii.
X
Caracteristicile unei păsări solitare sint cinci:
Prima, că ea zboară până în cele mai mari înălţimi;
A doua, că ea nu suferă după companie, nici măcar după vreuna din semenele ei;
A treia, că ea îşi aţinteşte ciocul spre tăriile cerului;
A patra, că nu are o culoare definită;
A cincea, că ea cântă foarte duios.
X
O! Cât de dulce îmi va fi mie
Prezenţa Ta,
Tu care eşti Binele Suprem!
Mă voi apropia în tăcere de Tine
Şi-Ţi voi dezgoli picioarele
Pentru ca Tu să doreşti
Să mă uneşti cu Tine prin căsătorie
Şi nu voi găsi odihna
Până nu mă voi bucura în braţele Tale.
X
De sufletul care este unit cu Dumnezeu
Diavolul se teme
Ca de însuşi Dumnezeu.
X
Sufletul care vrea ca Dumnezeu
Să i se dăruie cu totul
Trebuie să se dăruiască tot,
Fără a-şi păstra nimic pentru sine.
Stă în firea spiritelor alese
A sufletelor generoase,
A inimilor darnice
Să dea înainte de a primi,
Până la dăruirea de sine,
Căci pentru ele este mai grea povara
De a-şi aparţine lor însele
Decât de a fi supuse altora.
Într-adevăr, mai mult aparţinem
Acestui Bine Infinit
Decât ne aparţinem nouă.
X
Decât
Să privim mai mult
La bunurile lui Dumnezeu,
Mai bine este
Să ne rugăm
Întru Dumnezeu.
X
Trăieşte ca şi cum nu ar exista în această lume
Decât Dumnezeu şi cu tine,
Astfel încât inima ta să nu poată fi
Captivă vreunui lucru omenesc.
X
Nu refuza nimic
Chiar dacă ţi s-ar părea
Că nu poţi să faci un anume lucru,
Ca toţi să găsească la tine
Milă şi înţelegere.
X
Nu contrazice
În nici un fel,
Nu spune vorbe
Care să nu fie limpezi;
Ceea ce vei spune
Să fie astfel
Încât să nu rănească pe nimeni.
X
Niciodată să nu iei ca exemplu un om
În ceea ce ai de făcut,
Oricât de sfânt ar fi el,
Căci diavolul îţi va arăta
Imperfecţiunile lui,
Ci urmează-L pe Cristos
Şi niciodată nu vei rătăci calea cea bună.
X
Cum se poate cădea în extaz:
Negându-ţi voinţa
Şi urmând voia lui Dumnezeu,
Căci extazul nu este altceva
Decât evadarea sufletului din tine însuţi
Şi pierderea lui în Dumnezeu.
X
Îndepărtează-te de ceea ce este rău,
Fă binele
Şi caută pacea.
X
Blând este
Cel care ştie să-şi suporte aproapele
Şi să se suporte
Pe sine însuşi.
X
Să nu faci nici un lucru
Şi să nu spui nici un cuvânt, demn de a fi reţinut,
Pe care să nu-l poată spune sau face
Cristos,
Dacă s-ar afla în împrejurarea în care te afli
Şi dacă ar avea vârsta şi sănătatea pe care le ai tu.
X
Să te doară tare
Fiecare clipă pierdută
Sau petrecută
Fără a-l iubi pe Dumnezeu.
X
Întotdeauna aminteşte-ţi
Că tot ce ţi se petrece
Bun sau potrivnic,
Vine de la Dumnezeu.
X
Aminteşte-ţi întotdeauna
Că ai venit aici, pe pământ
Doar pentru a fi un sfânt
Şi astfel, nu accepta să domnească în sufletul tău
Nici un lucru care să nu te călăuzească
Spre sfinţire.
X
“Arată-te, Tu, cel ascuns atât de aproape,
Chiar dacă Faţa Ta mai presus de orice frumuseţe
M-ar nimici.”
Aşa L-a căutat pe Dumnezeu sfântul Ioan al Crucii; cu fervoare, cu curaj, cu forţă, depăşind dificultăţile unei ascensiuni spirituale rapide; şi din lumina sfinţeniei la care a ajuns a lăsat mărturie scrisă despre etapele purificatoare ale simţurilor şi spiritului prin care trece sufletul aflat în căutarea naturii sale divine.
CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii crestine -Ep.2
MONSENIORUL GHIKA
Motto: ” Există oare lucruri mari şi mici atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu şi numai pentru El?”
Un suflet de foc. Astfel a fost simţit Monseniorul Ghika de contemporanii săi. Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol, Vladimir Ghika este descendent dintr-o familie greco-bizantină care a dat numeroase personalităţi în domeniul diplomatic şi artistic. El a fost încă din tinereţe în serviciul celor sărmani; a fost un erou al acţiunilor caritabile; era preot şi despre felul în care participa la serviciile religioase pe care le ţinea se spunea: “un preot bun îşi zice bine slujba; un preot fervent o trăieşte; dar abatele Ghika o murea”. Avea capacitatea extraordinară de a vedea prezenţa lui Dumnezeu peste tot şi de a urmări să facă şi pe alţii s-o simtă. El se dăruia acestui Dumnezeu prezent în toate, şi de aici credinţa sa în necesitatea unei rugăciuni permanente. Numai astfel se ajunge la o prezenţă familiară a lui Dumnezeu şi numai prin experienţa trăită şi prin dragostea fără sfârşit pentru Dumnezeu se învaţă drumul către binele săvârşit permanent. O mare parte a vieţii sale a dăruit-o acţiunilor de binefacere în favoarea săracilor, bolnavilor, victimelor, oropsiţilor soartei pentru a le alina suferinţele trupeşti şi sufleteşti.
Pentru aceasta, el nu s-a sustras de la nici un sacrificiu şi nu a refuzat nici un ajutor, mobilizând toate resursele materiale şi financiare de care dispunea, depăşind cu stoicism şi speranţă toate dificultăţile. Sfinţenia lui era făcută din eroismul virtuţilor, exemplu viu adus creştinilor, o sfinţenie de zi cu zi, aceea a carităţii trăite, a credinţei supuse tuturor probelor, a acceptării premeditate a suferinţelor de care natura umană se teme, al încrederii în harul divin pentru a le îndura, când ceasul încercării a sosit. Orice om pe care-l întâlnea Monseniorul Ghika, pe stradă, într-un salon, la patul unde era ţintuit de boală, în faţa morţii iminente, devenea aproapele său. Această voinţă de a se substitui altuia care suferă, acest ecran pe care-l făcea din sine însuşi, plasându-se între răul iminent şi cel care urma să-i fie victimă, constituie acte religioase izvorâte dintr-o inimă plină de dragoste. În prezenţa lui aveai impresia că te-ai apropiat de sfinţenie; întreaga sa fiinţă impregnată de o imensă bunătate trăda o disponibilitate continuă: “- Nu uitaţi, spunea el, că zilele cele mai frumoase nu sunt la fel de frumoase pentru toţi.”
Monseniorul Ghika a fost un apostol. Ardea de dorinţa de a aduce mărturie. El voia să răspândească lumina pe care o primise şi harul în care trăia. Participanţii la slujba sa religioasă erau străbătuţi de intensitatea rugăciunii care se înălţa de pe buzele preotului; ei aveau cu adevărat conştiinţa că Dumnezeu cobora acolo în timpul slujbei. Monseniorul Ghika semăna cu sfinţii din iconografia bizantină: figură austeră, înalt spiritualizată, în care amprentele vieţii obişnuite s-au stins pentru ca figura lui să restituie doar lumina adâncă din care s-a hrănit. Era frumos, de o mare distincţie, atitudinile şi gesturile sale erau totdeauna pline de nobleţe şi armonie la modul cel mai natural. O privire care pătrundea până-n străfundul sufletului interlocutorilor, o privire plină de bunătate, de gingăşie, de tandreţe, de afecţiune îi lumina faţa încadrată de o mare barbă albă. Avea o sensibilitate delicată, bunătate, devotament fără limite pentru toţi, gingăşie cu rafinamente de neuitat.
Viaţa lui plină de contradicţii, tentaţii şi înfrângeri ale tentaţiilor, de împătimită devoţiune şi reculegere spirituală constituie o mărturie a acţiunii lui Dumnezeu în lume.
Chiar sfârşitul vieţii sale, trăind în România anilor 1950, a fost un sacrificiu din iubire; deşi a fost avertizat de pericolul de a fi arestat, el a preferat să rămână în ţară pentru a se afla alături de fraţii săi, urmărind să le atenueze spaima. Arestat în 1952, parcurge un an de interogatorii, torturi, umilinţe. Tribunalul Militar înscenează un proces la care pedepsele erau dinainte stabilite de securitate. Martori oculari relatează de la proces: “Monseniorul Ghika era în sutană, fără guler. Nu avea cămaşă. Cu barba şi părul său alb părea un profet ieşit din mormânt. Întreaga asistenţă era pietrificată.”
A murit la Jilava într-o celulă comună (peste 40 de deţinuţi); ceilalţi vorbeau despre el ca despre un sfânt; cel care a zăcut ultimele zile ale vieţii la infirmeria închisorii, sleit de puteri, dar cu ochii vii, iluminaţi de o flacără lăuntrică şi de o credinţă mai presus de umilinţele zilnice la care fusese supus, era un prinţ prin naştere, dar mai cu seamă prin sufletul său.
Dăruit cu totul în acţiuni plăcute lui Dumnezeu, răspunzând oricărui apel de ajutor printr-un spirit de sacrificiu excepţional, Monseniorul Ghika a avut prea puţin timp pentru a lăsa mărturii scrise; redăm în continuare câteva cugetări ale acestui “suflet de foc”.
Cuvinte din lumina
Pentru cel care îl vede pe Dumnezeu departe, aproapele nu va fi niciodată aproape; pentru cel care nu vede aproapele destul de aproape, Dumnezeu va rămâne totdeauna departe.
X
Progresul sufletului constă în a face din dragoste ceea ce ar trebui făcut din datorie.
X
Dacă ştii să pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, Îl vei regăsi în tot ceea ce ţi se petrece.
X
Pentru a fi perfect trebuie ca rugăciunile tale să devină veritabile acţiuni şi acţiunile veritabile rugăciuni.
X
Cerul întreg este drumul aripilor.
X
Rugăciunea ta trebuie să circule în totul, ascunsă, puternică şi vie, precum sângele.
X
Florile ajung să parfumeze până şi mâinile celui care le striveşte.
X
Dacă tu îl cauţi pe Dumnezeu, este pentru că Dumnezeu te-a căutat; şi nu te mira dacă, Dumnezeu fiind, El te găseşte înainte ca tu să-L fi găsit.
X
Un nume pentru Dumnezeu: Cel care nu uită.
X
Ziua nu este cu adevărat zi, dacă nu ai amintirea stelelor, iar noaptea nu este cu adevărat noapte, dacă nu-ţi aminteşti soarele.
X
Anumite flori nu cresc decât acolo unde au căzut lacrimi.
X
Smerenia, care aşează lucrurile la scara lui Dumnezeu, este de asemenea scara care ne permite să urcăm la Dumnezeu.
X
Suntem, chiar şi în imperfecţiunile noastre, o dovadă a lui Dumnezeu.
X
În pofida aparenţelor, nimic din ceea ce este nu se contrazice; totul se completează.
X
La drept vorbind, Dumnezeu nu prevede nimic. El vede, iar noi suntem cei care vedem cu întârziere.
X
Preceptele lui Dumnezeu apasă pe umerii noştri, dar e o greutate de aripi.
X
Curajul este, şi el, o singurătate.
X
Doamne, binecuvântează-mă cu mâna şi din inima săracilor tăi!
Doamne, susţine-mă în privirea săracilor tăi!
Doamne, primeşte-mă într-o zi în compania săracilor tăi!
X
Cel care se despoaie pentru ceilalţi, se îmbracă cu Cristos.
X
Nimic nu ni-L apropie mai mult pe Dumnezeu decât aproapele.
X
Să nu uiţi niciodată că cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi!
X
Când fratele tău te obideşte pe nedrept, ar trebui să suferi mai mult pentru el decât pentru tine.
X
Ieşi în întâmpinarea celui ce te evită, dăruieşte celui care nu-ţi cere, iubeşte-l pe cel care te respinge.
X
A consola este putinţa noastră de a da celuilalt ceva care să fie mai adevărat decât durerea sa. A consola înseamnă să-l faci pe deznădăjduit să trăiască în speranţă. A consola înseamnă a permite celui ce suferă să vadă în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el.
X
Universul devine mai sărac prin uitarea rugăciunii. Să ne trăim rugăciunea şi să ne rugăm viaţa.
X
Simţim adesea nevoia să ne rugăm chiar în picioare fiind şi să gândim în genunchi.
X
Setea rădăcinilor este mai mare decât setea frunzelor.
X
Nu trebuie să ne mirăm, nici să ne plângem de nerecunoştinţa semenilor. Recunoştinţa este mai rară decât binefacerea şi mai presus de ea.
X
Când cineva ne dovedeşte recunoştinţa el ne dăruieşte mai mult decât i-am dat.
X
Cel ce nu ştie să respecte, nu va învăţa nici să se sacrifice.
X
Începi să devii om doar atunci când ai învăţat să-ţi comanzi tu însuţi ca şi cum ai fi altul, şi când, mai bine chiar decât altul, ai învăţat să asculţi tu însuţi de tine.
X
Printre cei ce se declară creştini, sunt prea mulţi care în loc să-L servească pe Dumnezeu, vor mai curând să se servească de El.
X
Mâinile celor care trudesc văd mai bine decât ochii celor care dorm.
X
Direcţia îndurării Divine în Eternitate se cheamă viitor.
X
Cel care iubeşte mai mult este cel care iubeşte mai bine, iar cel care iubeşte mai bine este, într-un fel şi de fapt, cel care iubeşte mai mult.
X
Biruinţele sufletului lasă în urma lor cuvintele vieţii care vor dăinui.
X
Singurătatea e bună şi sfântă doar după ce a fost eliberată de Eu.
X
O ispită a descurajării: „La ce mai pot fi bun?” Răspunsul: „în orice caz, pentru a fi mai bun”.
X
Poate cel mai bun mijloc de a ne cunoaşte e să ne privim ascultând.
X
Oricare ar fi întâlnirea providenţială care aşează o trebuinţă în calea noastră, ea este o vizită a lui Dumnezeu care ne apare.
X
Calcă spre cer e strâmtă, dar e mult mai uşor să nu te abaţi din drum mergând pe o cărare decât pe o câmpie.
X
Când mergem spre lumină, umbra ne urmează; când ne îndepărtăm de ea, umbra ne precede.
X
Pentru a fi perfecte, rugăciunile tale trebuie să devină adevărate fapte, iar faptele tale – adevărate rugăciuni.
X
Inimile curate care îl vor vedea pe Dumnezeu sunt singurele care deja în această lume văd cu adevărat lucrurile acestei lumi.
X
Sunt sigur de Tine, nu sunt sigur de mine. Singurul meu mod de a fi sigur de mine este să fiu destul de sigur de Tine.
X
Fie ca rugăciunea ta să circule în toate, ascunsă, puternică şi vie, ca sângele.
X
Cerul nu face umbră pământului.
X
Adevărurile sunt crude precum chirurgii.
X
Nu există noroi care să poată astupa strălucirea iubirii.
X
Calea spre Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci.
X
Să dorim sfinţenia nu pentru a ne plăcea nouă înşine, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu.
X
Importanţă are nu atât ceea ce facem, ci felul în care facem ceva, nu atât ceea ce ni se întâmplă, cât felul cum întâmpinăm ceea ce ni se întâmplă.
X
Dacă socoteşti că ţi-ai sfârşit viaţa, înseamnă că nici nu ţi-ai început-o încă.
X
Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument al fericirii.
X
Dumnezeu este singurul care nu uită să iubească nici în mânia sa.
X
Libertatea creaturilor e un fel de răbdare a Eternităţii.
X
Faptele de azi nu sunt decât ideile de ieri.
X
Cel ce-şi aduce aminte de Dumnezeu învaţă să nu uite pe nimeni.
X
Unele flori cresc numai acolo unde au căzut lacrimi.
X
Soarelui îi pare oare rău de razele sale?
X
În ceea ce priveşte iubirea de Dumnezeu, e singura iubire care nu risca să fie oarbă.
X
Orgoliul cel mai greu de smuls din rădăcini este acela al oamenilor care cred că nu-l au.
X
Există un om mai sărac decât cel îngâmfat?
X
A vorbi de rău despre oameni ne deprinde să-L defăimăm pe Dumnezeu.
X
A ne ignora unii pe alţii e o mare greşeală; a ne ascunde unii de alţii e un mare păcat; a ne despărţi unii pe alţii e o crimă.
X
Tristeţea privirii noastre în noi şi în jurul nostru: văzând cât de bine se face răul şi cât de rău se face binele.
X
Există oare lucruri mari şi mici atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu şi numai pentru El?
X
Fă cu mărinimie cele mai mici lucruri şi cu umilinţă lucrurile mari.
X
Orice suflet cu adevărat umil poate să iubească uşor. El şi-a pierdut aproape toate motivele de indiferenţă şi de aversiune.
X
Numai Dumnezeu poate face ceva cu lacrimile omeneşti fără să le profaneze.
X
A-L iubi pe Dumnezeu e totodată şi una din modalităţile de a învăţa să nu ne temem de nimic.
X
Ce ar fi dacă, pe neaşteptate, conştiinţa ta ar începe să vorbească cu voce tare şi în faţa tuturor?
X
Lumina e tăcută, sunetul nu se vede. Totuşi, numai lumina permite să recunoşti într-o mulţime pe cel care vorbeşte.
X
A avea pentru sine sau a fi pentru EI? Aceste două întrebări puse retoric şi atât de tranşant cuprind în sine şi definiţiile a două atitudini de viaţă diametral opuse.
X
E mai grav să nu ai ce oferi cu inima şi mintea decât să ai mâinile goale.
X
La urma urmei, bunătatea nu e decât forma cea mai subtilă şi cea mai suplă a dreptăţii.
X
Dacă suferi pe nedrept – mulţumeşte lui Dumnezeu, atât pentru nedreptate cât şi pentru suferinţă… Ai prefera oare să ai de suferit pe bună dreptate?
X
Cele patru etape:
cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu, la Dumnezeu, în Dumnezeu.
X
Nu cum calcă un om pe cale contează, ci cum o parcurge.
X
Nu mergeţi spre Iubire pe calea ascultării, ci spre ascultare pe calea iubirii.
X
Nu vom fi niciodată nici judecaţi, nici condamnaţi decât de Iubire, în numele Iubirii şi pe temeiul iubirii noastre.
X
Adevărata iubire nu vorbeşte despre sine, adevărata iubire este cea care nu are nevoie să fie numită pentru a fi recunoscută.
X
Nu-L iubim pe Dumnezeu aşa cum se cuvine dacă, iubindu-L, nu ştim să-L facem iubit.
X
Doamne, dacă îţi cer uneori o dovadă sensibilă a harului tău, n-o fac pentru a fi mai sigur de tine, ci pentru a fi mai sigur de mine.
X
Poţi tot ce vrei când vrei ceea ce vrea Dumnezeu.
X
Când nu mai ai nimic de dat, poţi să dăruieşti încă ceva ce-i mai presus de toate: o rugăciune.
X
Cu cât un drum este mai bun, cu atât mai puţin păstrează urma paşilor ce trec.
X
Dumnezeu nu se schimbă, dar într-o lume unde totul se schimbă El consimte, la nevoile şi la rugăciunile noastre, să schimbe totul.
X
Eternitatea înseamnă deja de pe acum timpul prezent.
X
Nu putem şti dacă suntem vrednici de iubire sau de ură. Ştim doar atât, că, vrednici sau nu, Dumnezeu ne iubeşte.
X
Oamenii au ştiut să răstignească Cuvântul … Ce fac cu tăcerea lui Dumnezeu?
X
Tăcerea lui Dumnezeu e, înainte de toate, o tăcere a iubirii …
X
A fi supus numai lui Dumnezeu… Nu poate exista o libertate mai absolută decât aceasta.
X
DUMNEZEU ESTE UNUL
Cristina spune in urma postarii articolului „Acelasi Dumnezeu se uneste cu acelasi Dumnezeu”:
„Acesta este punctul de vedere al celor care imbratiseaza religia hindusa. Crestinii ar trebui sa fuga de ea ca de foc.”
Raspuns:
Uite Cristina,
Fiindca ai “imbratisat” religia crestina iti propun sa plecam de la cateva premize, unele dintre ele deja citate in scripturi. Ele sunt totodata si de bun simt:
Dumnezeu este cel Atotputernic si Atotcunoscator; este fara inceput si fara sfarsit.
In Geneza se afirma ca El a creat lumea in 7 zile. Omul face parte din creatia Sa.
Omul a aparut pe aceasta planeta care a fost si ea creata de Dumnezeu acum sute de mii de ani.
Crestinismul a aparut acum doua mii de ani.
Acum trebuie sa te gandesti foarte serios la urmatoarele intrebari? Numai cei care au “imbratisat” religia crestina sunt ai lui Dumnezeu? Restul (de altfel mult mai multi) care au trait zeci de mii de ani fara adevarul religiei crestine, ce sunt? Rebuturile lui Dumnezeu? Din capul locului Dumnezeu i-a creat si i-a lasat fara adevarul crestin, sa rataceasca in suferinta si intuneric? Noii veniti, “alesii” sortii, (crestinii) sunt ei cei mai buni, si mereu cu Dumnezeu, iar ceilalti (sarmanii de ei) sunt fara Dumnezeu? Cum iti explici faptul ca in numele lui Dumnezeu a curs si continua sa curga cel mai mult sange pe aceasta planeta? Si in numele carui Dumnezeu? Sunt mai multi? …Si lista intrebarilor s-ar putea lungi. De ce? Pentru ca o viziune incoerenta si neunitara, lipsita de bun simt, o viziune marcata de litera moarta, duce la confuzie, dogma, negatie, ipocrizie religioasa, si toate celelalte care invrajbesc oamenii intre ei sa lupte pentru Dumnezeul “lor”, pentru religia “lor”, pentru farama lor de “adevar”.
Nu vreau sa ma extind. Fac apel acum la bunul simt natural. Ce-ar fi daca ai admite ca toti oamenii suntem ai Lui? Si ca noi toti suntem chiar fii Lui. Si El este unicul nostru TATA. Hermes Trismegistos a lasat inscris pe Placutele de Smarald: “Ceea ce este sus este precum ceea ce este jos iar ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, spre a implini Miracolul Totului”. Acum voi recurge la un exemplu care sa te ajute sa intelegi mai bine acest aforism al intelepciunii antice (treci cu vederea ca nu a fost crestin asa cum multi alti maestrii spirituali realizati nu au fost). Un om foarte erudit, bogat si puternic a calatorit prin multe tari si a trait pana la adanci batraneti. El a avut mai multi copii care s-au nascut in locuri diferite. Pe toti insa i-a iubit si a avut grija, fiind bun, sa aiba tot ce le trebuia, chiar daca nu era mereu fizic prezent in preajma lor. Ei, copii au crescut ingrijiti mai mult de mamele lor. Si fiecare dintre ei il chema si ii vorbea tatalui in limba materna, dar tatal stia ca el era cel numit sau chemat. Acesti copii nu stiau unii de altii. Dar toti vorbeau despre tatal lor ca fiind cel mai bun si mai iubitor tata. Dar unul ii spunea pe nume intr-un fel, altul intr-un fel si tot asa. Acesti copii au crescut si au ramas in tara lor. Tatal, ajuns acum la batranete s-a stabilit la copilul mezin. Acestuia, fiind mai mic i-a acordat si ultimele sfaturi de viata. El acest copil credea la randul sau ca este unicul fiu. Toti acei copii, ajunsi acum oameni in toata firea, stiau fiecare in parte de tatal lor cel bun si iubitor, dar nu mai stiau de ceilalti frati. Toti vorbeau pe limba lor si in felul lor despre parintele lor cel bun si iubitor care ii ajuta de la distanta.
Intamplarea a facut ca unii dintre ei sa se intalneasca si sa vorbeasca despre tatal lor. Desi s-au inteles greu, caci fiecare vorbea o alta limba, fiecare exprima faptul ca tatal lor pe nume X,Y,Z,etc., era un tata bun si plin de dragoste care i-a crescut frumos. Dar fiecare credea ca de fapt tatal lui este cel mai bun si cel mai grozav (asa cum se intampla si astazi). Nu mai continui pentru ca sper ca ai inteles. Toti vorbeau si desemnau in Realitate aceeasi prezenta a Tatalui. Dar fiecare credea ca Tatal era numai al lui. Si ca ei sunt singurii care aveau dreptate caci numai ei il cunoscusera pe Tatal.
Si de aici, au degenerat lucrurile. Mai tarziu urmasii lor uitand, se certau pentru a impune imaginea obarsiei lor inalte, acel om bun si iubitor, bogat si puternic -bunicul – tatal tatalui lor care era cel mai grozav. Si uite asa, pana in zilele noastre.
Si aici, exemplul nostru analogic se incheie. El poate sa nu corespunda in totalitate realitatii divine. Este folosit doar ca mod de a sugera anumite aspecte.
Dumnezeu este Cel ce Este. El este Unic si fara Secund – afirma Upanishadele.
Toti marii invatatori sau maestrii spirituali spun acelasi lucru: Dumnezeu, Tatal Ceresc este UNUL.
Felul insa in care iL chemam si ne raportam la El este diferit. Si Chiar Dumnezeu a lasat aceasta libertate omului – Fiului sau, sa-i spuna pe limba lui, Tata. Nici o religie nu este superioara Adevarului. Caci numai Adevarul, care este Dumnezeu, mantuieste si elibereaza.
Scopul articolului este de a exprima faptul ca viziunea cu privire la Dumnezeu, la spirit, la realizare, eliberare, mantuire, spune-i cum vrei, este aceeasi, si la marii sfinti crestini si la maestrii spirituali ai Orientului. Avand cunostinte despre acest lucru si intuind caracterul universal al invataturilor care desemneaza aceeasi Unica Realitate Divina, integrand personal metode specifice de trezire spirituala specifice cailor Occidentale si Orientale am putut realiza o scurta sinteza cu privire la aceste aspecte. Poate in alte articole voi mai relua aceasta tema.
Vei vedea de altfel in articolele viitoare faptul ca adeseori invatatura crestina a marilor parinti, este aceeasi cu a marilor maestrii spirituali ai Orientului. Si exprimarea este aproape cu aceleasi cuvinte. Si aceasta a fost randuit de Dumnezeu. Caci Inteleptii au o lume comuna. Cea a Realitatii Dumnezeiesti.
Eu sunt crestin, dar am urmarit sa practic unele metode care vizau transformarea, printr-un proces al cunoasterii de sine care sa ma ajute sa obiectivez totodata, efectele si rezultatele obtinute. Asa incat am putut sa inteleg si sa realizez, de exemplu, ca meditatia de tip yoghin, duce la aceeasi pace si centrare in Dumnezeu, ca si rugaciunea crestina.
Pentru mine, orice invatatura care ma face sa fiu mai bun, mai compasiv, mai deschis si iubitor, mai tolerant si iertator, mai credincios, este o invatatura buna. Si primind-o, sufletul se inalta. Nu pot decat sa fiu recunoscator lui Dumnezeu ca m-a ajutat sa ma apropii de intelegerea acestui spirit al Unitatii Totului si al Unitatii in Diversitate.
Ca metoda de transformare, YOGA, a transgresat spatiul religiei hinduse caci ea, in esenta, nu este o religie. Yoga este un sistem filozofic si practic de viata care produce, atunci cand este asumat ca demers constient si disciplinat, aceea conditie a regasirii de Sine, a regasirii lui Dumnezeu in propria fiinta precum si in afara sa. La ora actuala sunt si calugari crestini care au vorbit despre Yoga (vezi Parintele Dechanet :”Yoga Crestina”). Poate putini stiu ca marii mistici ai Orientului care au trait in sec. XIX si XX au integrat ca adevar invatatura crestina. Swami Ramakrishna, Swami Shivanada, Paramahamsa Yogananda, Ma Ananda Moy, etc.
Toti Invatatorii Occidentului si Orientului afirma ca realizarea de Sine, cunoasterea lui Dumnezeu, mantuirea, Nirvana, Eliberarea, se poate produce odata cu aceasta revelare a adevarului propriei fiinte, si anume ca Dumnezeu este in fiinta lor si ca fiinta lor este in Dumnezeu. In sensul acesta trebuie inteles titlul curajos al articolului. Ramakrisna spunea foarte frumos: „Dumnezeu este cu adevarat in toti oamenii, dar nu toti oamenii realizeaza ca sunt in Dumnezeu.” Si de aici nepriceperea lor in viata.
Iti doresc din tot sufletul sa iesi din spiritul dogmatic care simt ca te caracterizeaza in aceasta privinta, si sa patrunzi mai mult esenta practica a unei cai, oricare ar fi ea. Si atunci adevarul ti se va revela ca si cunoastere directa. Nu te supara; doar incearca o perioada de timp sa faci constant acel lucru care spui ca te mantuieste, te pacifica, te elibereaza si te bucura in spiritul credintei tale. Si nu uita ca una dintre cele mai frumoase virtuti crestine este TOLERANTA. Deci nu indemna oamenii sa fuga ca de foc unii de altii prin faptul ca ei isi traiesc propria credinta, poate mult mai veche decat cea crestina.
Cu drag, Liviu
RUGACIUNEA INIMII – Ep.2
Isihasmul ca şcoală spirituală se dezvoltă în sihăstriile Sinaiului şi are ca întemeietor pe Sfântul Ioan Scărarul; el se adresează celor care vizau perfecţiunea în pustnicie, în marea izolare unde aspirantul se simte singur cu Dumnezeu. Ea impune o detaşare atât de mare faţă de tot ceea ce este lumesc încât omul ajuns în acest stadiu poate trăi chiar fără hrană trupească, asemenea îngerilor. Această stare presupune dezrădăcinarea din minte şi suflet a oricăror idei sau gânduri şi scufundarea în pacea adusă de tăcerea sufletului, ideal suprem de spiritualitate şi paradis coborât în inimă.
Isihasmul, sub orice formă istorică, este cultul înflăcărat al numelui lui Iisus. Omul aflat în rugăciune nu e în stare singur să biruie închipuirile fanteziei şi mai ales ideile ce-i năvălesc în minte. Şi de aceea e nevoie de invocarea numelui lui Iisus; numele acesta “mai dulce decât raza mierii” străluceşte ca soarele şi e focarul în jurul căruia se organizează întreagă această spiritualitate.
Numele lui Iisus rostit necontenit înăuntrul sufletului, “ţinut în inimă”, are darul de a distruge “vrăjmaşii duhovniceşti” şi de a iradia lumina divină. “Căci nu există în cer sau pe pământ o armă mai puternică” spune Ioan Scărarul. “Precum apa singură mişcă roata şi piatra morii, aşa şi prea dulcele nume al lui Iisus, împreună cu amintirea lui Dumnezeu care trăieşte întreagă în Iisus, mişcă mintea în rugăciune.” Astfel prezenţa lui în suflet are darul de a izgoni ultimele frânturi de ganduri pertubatoare şi totodată de a spori flacăra rugăciunii. Numele Lui este un har adăugat puterilor omeneşti în rugăciunea însoţită de atenţie focalizată.
Textul rugăciunii este scurt: “Doamne Iisuse, miluieşte-mă !” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !”; rugăciunea lui Iisus trebuie rostită fără încetare, adică trebuie repetată la infinit pentru a-şi arăta roadele miraculoase. Pare o imposibilitate pentru un începător, dar rugăciunea neîncetată e poruncită de Iisus: „Privegheaţi şi vă rugaţi !” şi repetată de Apostoli: „Rugaţi-vă neîncetat!” Căci rugăciunea nu e altceva decât menţinerea sufletului în prezenţa lui Dumnezeu. În privinţa efortului şi tenacităţii necesare pentru a realiza ceva atât de greu, Sf. Ioan Scărarul are o vorbă admirabilă: „E cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu cel care face tot binele pe care îl poate; dar e şi mai mare în ochii Săi cel care, cu sinceră umilinţă, se trudeşte să facă mai mult decât poate.” După o practică îndelungată, rugăciunea lui Iisus ajunge ca o a doua natură a noastră sau ca respiraţia. Călugării sinaiţi recomandă chiar să fie inspirată odată cu suflul de aer tras în plămâni. Ea va ajunge astfel să se repete de la sine şi în timpul somnului, adeverind versetul din Cântarea Cântărilor: „eu dorm, dar inima mea veghează.”
Rugăciunea lui Iisus se poate face prin monologare rostită – şi atunci seamănă cu psalmodia, prin monologare în gând – şi atunci e o meditaţie, sau în stadiul cel mai înalt, ea curge de la sine şi atunci e Duhul Sfânt care se roagă în noi. Ea începe de regulă în meditaţie şi se sfârşeşte în contemplaţie. Sf. Ioan Scărarul spune: „pentru a merita acest mare dar, ai grijă să lepezi toate distragerile cu mare curaj când începi rugăciunea, continuă apoi aplecând cu putere spiritul la meditarea cuvintelor din care e alcătuită, în sfârşit s-o duci la capăt printr-o sfântă răpire în Dumnezeu.” Efectele ultime ale rugăciunii lui Iisus sunt, după Sf. Ioan Scărarul, o lumină infinită pe care o vedem cu ochii minţii în „văzduhul inimii”; noi înşine ne vedem străvezii în toate amănuntele alcătuirii noastre, prin această lumină şi tot prin ea contemplăm adâncul misterelor divine; paradisul ceresc ne apare astfel oglindit în profunzimile sufletului ca soarele în fundul apei. În această răpire, dragostea lui Hristos ne ridică până la perfecţiunea serafimilor, căci rugăciunea îndeplineşte în suflet slujba îngerilor, după cum spune Sf. Ioan Scărarul. Practicantul rugăciunii îşi vede propriul corp transfigurat în lumina dumnezeiască, datorită conştiinţei harului care îl face să simtă că trupul său este templu al Duhului Sfânt.
Una dintre cele mai frumoase şi vii mărturii despre transformările lăuntrice survenite în timpul rugăciunii inimii o găsim în lucrarea „Pelerinul rus”. Un autor neidentificat descrie lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus în inima lui; cu simplitate şi iubire arată cum a aflat de această rugăciune, cum i-a devenit dragă şi a început să-l lumineze:
„Auzisem la biserică şi citisem în Biblie că trebuie să ne rugăm neîncetat, totdeauna şi oriunde, nu numai când lucrăm sau când veghem, dar chiar şi în somn. […] Nu pot pricepe în ce fel aş putea ajunge acolo. Dorul meu e nestăpânit ca şi setea de a cunoaşte: zi şi noapte nu pot uita. Am umblat la biserici, am ascultat predici, am citit şi mi-am frământat mintea, dar, cu toate acestea, n-am putut găsi ceea ce îmi trebuia, rămânând astfel în nelinişte şi în îndoială. Cum poate duhul nostru să fie totdeauna aţintit numai spre Dumnezeu, să nu se dezlipească niciodată de El şi să se roage cu statornicie?”
Bătrânul care îl învaţă pe căutătorul pelerin, se bucură că are un elev dornic de cunoaştere: „Mulţumesc lui Dumnezeu, frate mult iubit, că ai putut deştepta în tine acest dor măreţ de a cunoaşte rugăciunea lăuntrică! Să vezi în asta chemarea lui Dumnezeu !
Rugăciunea lăuntrică neîntreruptă către Iisus este o chemare cu buzele, statornică şi fără odihnă, a dumnezeiescului Nume al lui Iisus Hristos, în duh şi în inimă; este încredinţarea neclintitei Sale prezenţe şi cererea cu umilinţă a harului în timpul oricărei lucrări, în toată vremea, în tot locul, până şi în somn. […] Stai singur şi liniştit, pleacă-ţi capul, închide-ţi ochii, răsuflă uşor şi închipuie-ţi că priveşti în propria-ţi inimă. Adună în inimă toate gândurile din sufletul tău. Răsuflă şi zi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Fă rugăciunea mişcând uşor buzele, sau rosteşte-o în minte. Urmăreşte să alungi de la tine toate celelalte gânduri. Fii liniştit, fii răbdător şi repet-o cât poţi de des.” Aflând acestea, pelerinul se angajează paznic la o grădină, locuieşte într-o baracă de paie şi începe rugăciunea:
„La început îmi părea că merge bine, dar, încetul cu încetul, începui să simt o mare greutate. Mă cuprinsese oboseala şi somnul şi un nor gros de gânduri străine mă învăluia.”
Speriat, pelerinul se întoarce la bătrân să afle ce se petrece cu el şi de ce se simte astfel. Răspunsul a fost:
„Dragă frate, este războiul lumii întunericului care se dă în tine: acestei lumi infernale nimic nu-i e mai groaznic decât curăţenia inimii tale; ea încearcă să te întoarcă şi să te împiedice de a învăţa rugăciunea.[…] Iată mătăniile mele. Ia-le şi zi rugăciunea de 3000 de ori pe zi. Repet-o încet, fără grabă, dar exact de 3000 de ori pe zi.”
Pelerinul notează apoi experienţa: „timp de 2 zile mi-a fost neînchipuit de greu. Apoi, îndată ce mă opream, îmi revenea nevoia de a mă ruga, şi iar a mă ruga, îmi venea imediat şi o făceam liber şi voios, fără nici o sforţare.”
Bătrânul îl sfătuieşte acum să se roage de 6000 de ori pe zi, apoi de 12000 de ori.
„La început, această repetare neîncetată a rugăciunii îmi aducea oarecare oboseală; limba şi fălcile îmi păreau ca paralizate; simţeam o jenă în gât şi la pumnul mâinii stângi cu care îmi învârteam mătăniile. Era foarte neplăcut; eu totuşi mă sileam să mă rog în continuu. […] Apoi, obişnuindu-mă din ce în ce mai mult, căpătam voia cea bună şi plăcerea. Într-o dimineaţă mi s-a petrecut să fiu ca şi deşteptat de rugăciunea mea. Am voit să rostesc rugăciunile obişnuite ale dimineţii, dar limba se îndărătnicea să le pronunţe; toate dorinţele mele se strânseseră într-una singură: aceea de a rosti rugăciunea lui Iisus. De îndată ce o reluam, mă simţeam vesel şi uşurat. Buzele şi limba pronunţau singure cuvintele, fără ajutorul meu. Toată ziua am petrecut-o în cea mai mare mulţumire, mă simţeam dezlipit de orice alt lucru, trăiam ca într-o altă lume.”
Întors la bătrân chiar înainte de moartea acestuia, pelerinul primeşte ultimele îndrumări verbale:
„E o stare cu neputinţă de descris, iar dobândirea acestei reculegeri mistice este o prevestire pe pământ a fericirii cereşti. O asemenea fericire este păstrată acelora care caută pe Dumnezeu în simplitatea inimii iubitoare. Acum îţi dau îngăduinţa să repeţi rugăciunea cât vei vrea şi cât vei putea.” Pelerinul notează:
„Am petrecut toată vara în neîncetata rugăciune a lui Iisus Hristos şi resimţeam în suflet o pace adâncă. Visam uneori că mă lăsam în voia rugăciunii. Când întâlneam pe cineva, toţi oamenii fără deosebire îmi erau dragi ca şi când mi-ar fi fost rudele cele mai apropiate. […] Durerile simţurilor au încetat de la sine; nu cugetam la nimic altceva decât la rugăciunea mea, pe care duhul meu începea s-o asculte şi căreia inima îi împărtăşea uneori o căldură plăcută. […] Coliba mea singuratică era ca o sală de sărbătoare şi nu ştiam cum să mai mulţumesc lui Dumnezeu de a fi trimis o călăuză şi un stăpân atât de slăvit unui păcătos ca mine.[…] Lumea toată era bună cu mine; mi se părea că toţi mă iubesc.”
„Merg câteodată 70 de km pe zi şi nu-mi dau seama că am mers; simt numai că m-am rugat. Când frigul ascuţit îmi îngheaţă oasele, repet rugăciunea cu mai mult foc şi mă simt din nou încălzit. Când începe să mă chinuie foamea, chem mai adesea Numele lui Iisus Hristos şi uit că mi-e foame. Când mă îmbolnăvesc şi mă dor spatele, picioarele, mâinile, ascult cuvintele rugăciunii şi nu mai simt dureri. […] Singurul lucru pe care-l doresc este să mă rog fără odihnă şi, când mă rog, inima mi-e plină de dulceaţă. Am pribegit multă vreme şi prin multe locuri, în tovărăşia rugăciunii lui Iisus, care mă întărea şi mă mângâia pretutindeni, în toate nenorocirile.”
“După o bucată de vreme am simţit că rugăciunea se coborâse, de la sine, de pe buze în inimă; mi se părea, cu alte cuvinte, că inima, în fiecare zvâcnitură, repeta singură cuvintele rugăciunii: 1 Doamne, 2 Iisuse, 3 Hristoase… etc. Încetai să mai pronunţ rugăciunea cu buzele şi nu făceam altceva decât să ascult cu băgare de seamă ceea ce spunea inima. Mi se părea că ochii mi se cufundau înlăuntrul ei şi mă gândeam la vorbele bătrânului răposat care îmi descrisese acest sentiment de fericire.
Mai la urmă am simţit în inimă ca o uşoară durere şi în suflet o dragoste atât de mare pentru Iisus Hristos încât mi se părea că dacă L-aş vedea numai, I-aş cădea la picioare, I le-aş cuprinde în braţe, Le-aş săruta de mii de ori şi, cu şiroaie de lacrimi, I-aş mulţumi că mi-a dăruit dragostea şi harul Său, o asemenea mângâiere, mie, nevrednica Sa zidire. Simţeam după aceea în inimă şi în piept o căldură binefăcătoare, ce nu se poate spune.”
Într-o seară pelerinul a fost atacat şi jefuit, singurele lui comori, Biblia şi Filocalia fiindu-i luate odată cu straiţa. El a plâns, dar nu de durerea fizică (pentru că jefuitorii îl loviseră la cap), ci de pierderea învăţăturilor scrise: “O! nenorocit este cel ce şi-a pierdut cea dintâi şi cea de pe urmă comoară, fără să fi avut timpul să se întărească deplin!” Apoi îl visează pe bătrânul sfătuitor: “E o învăţătură pentru tine! Nu trebuie să te legi de lucrurile pământeşti; ca să mergi la cer trebuie să fii liber. Dumnezeu vrea să renunţi la toate poftele şi la toate vrerile, pentru ca să te supui în întregime voii Sale. Aşa că mângâie-te şi crede că nici o ispită nu va veni, care să fie peste puterea omenească! Odată cu ispita, Dumnezeu face albie ispitei, dându-vă putinţa de a răbda.”
Prin voia lui Dumnezeu în curând pelerinul îşi regăseşte cărţile. Apoi notează:
“Când, în sfârşit, mă rugam în intima reculegere a inimii, tot ce mă înconjura mi se părea plin de încântare şi de uimire: arborii, iarba, păsările, pământul, aerul, lumina toate păreau că se roagă lui Dumnezeu şi îi oferă laudele şi închinarea lor.” După îndelungi căutări, pelerinul găseşte adăpost şi linişte într-un bordei, în pădure şi notează: “Cum aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile Sale? Ceea ce mă atrăgea, ceea ce doream cu atâta ardoare, toate se înfăptuiau într-un chip neaşteptat.” “Cu ochii închişi, concentrând toate puterile închipuirii, îndreptam spre inimă privirea spirituală. (…) La început simţeam cum mă cuprinde un fel de zăpăceală. Puţin câte puţin însă, după o vreme, am putut să-mi dau seama de inimă şi de mişcările ei, şi, cu ajutorul răsuflării, puteam să introduc în ea şi să scot rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne învaţă sfinţii: Grigorie, Calist şi Ignatie. Trăgând aerul, priveam cu duhul în inimă şi ziceam: Doamne Iisuse Hristoase, dându-l afară, ziceam: miluieşte-mă. O făceam mai întâi timp de un ceas, apoi câteva ceasuri şi către sfârşit, aproape toată ziua. (…) “După aproape 3 săptămâni am simţit în inimă o oarecare durere, întovărăşită în acelaşi timp de o căldură şi de o bucurie neînchipuit de plăcute. Aceasta îmi da, încă şi mai mult, dorinţă şi îndemn spre rugăciune; toate gândurile îmi erau împăcate, trăiam sentimentul unei mari bucurii şi al unei mari descătuşări de orice greutate, eram transfigurat ca şi în vis. Simţeam o dragoste arzătoare pentru Iisus Hristos şi pentru toate făpturile lui Dumnezeu. Ochii mi se înecau în lacrimi de recunoştinţă către Dumnezeu. Judecata mea cea slabă atât de mult se luminase, că puteam să contemplu şi să înţeleg lucrurile la care mai înainte nici nu îndrăzneam să visez. Uneori străbătea întreaga mea fiinţă senzaţia unei adevărate şi fericite călduri şi în cugetare simţeam că Dumnezeu e pretutindeni. La simpla chemare a numelui lui Iisus mă simţeam copleşit de fericire. Înţelegeam acum ce vor să zică cuvintele “Împărăţia lui Dumnezeu e în voi”. Mă obişnuisem pe deplin cu rugăciunea; o simţeam vibrând necontenit de la sine înlăuntrul inimii mele, nu numai când eram treaz, dar chiar şi în somn, fără întrerupere, nici măcar pentru o clipă, orice aş fi făcut şi orice aş fi gândit să fac. Sufletul meu aducea necontenit laude lui Dumnezeu şi inima mi se pierdea într-o bucurie fără de margini.”
În acea vreme pelerinul primea învăţături în vis şi le nota: “Învăţătorul trebuie uneori să rabde ocări şi să sufere pentru ucenicii săi. (…) Acei ce se roagă mult, vor fi cercetaţi de cele mai groaznice şi mai crude ispite. (…) Voi, copiii mei, voi aţi învins (ispitele), fiindcă cel ce locuieşte în voi, e mai tare decât cel ce locuieşte în lume.” Sau: “rugăciunea lăuntrică, înţelegerea prin contemplaţie, precum şi toate celelalte mijloace de înălţare a sufletului, nu trebuie să le păstrăm doar în mintea noastră, ci să le avem scrise, să le povestim şi altora prin viu grai, din dragoste pentru toţi şi pentru mântuirea tuturor.” “Trebuie numai să faci tot ce e cu putinţă ca să te fereşti de deşertăciune şi să iei bine seama să nu semeni în vânt învăţătura dumnezeiască.”
În continuare, pelerinul se roagă, dar îi şi învaţă pe cei dornici de rugăciune. Roadele strădaniei sale lăuntrice se arată mereu: “Rugăciunea mă umplea din ce în ce mai mult de fericire; o dragoste neţărmuită pentru Iisus Hristos îmi inunda inima; şiroaie de viaţă nouă se revărsau de sus şi treceau prin toate mădularele mele. Chipul lui Iisus atât de mult mi se întipărise în duhul meu, încât mi se părea că văd, cu propriile-mi priviri, toate faptele din Evanghelie, şi aceasta mă mişca şi mă bucura nespus de mult.” Povestind discuţia cu nişte oameni iubitori de Dumnezeu, pelerinul scrie: “În vreme ce vorbeam astfel, simţii înlăuntrul meu o puternică cutremurare: rugăciunea se aprinsese cu văpăi în inimă (…) De odată mi se păru că văd scânteind înainte-mi ceva asemănător chipului duhovnicului meu. (…) În acelaşi timp simţeam ca şi cum duhul duhovnicului meu era în mine şi mă lumina. O nouă lumină se aprinsese în sufletul meu. (…) Uneori mă simţeam atât de uşor, încât nu-mi mai observam trupul. Nu mergeam, ci pluteam în văzduhuri.”
După ce a început să-i înveţe pe alţii, pelerinul a fost mai greu încercat şi rezumă astfel experienţa: “După o bucată de vreme am încercat în inimă un asemenea fior, o asemenea teamă, ca de ameninţarea unei mari nenorociri; gânduri negre mă năpădeau şi mi-am adus aminte de cuvintele Sf. Ioan Carpatinul: “Învăţătorul este adesea supus păcatului şi nevoit să suporte nenorocirile şi ispitele, pentru acei pentru care el a fost folositor duhovniceşte.” Luptam împotriva acestor gânduri rele şi îmi dublam dorul de rugăciune.” Pelerinul se întâlneşte apoi cu un tânăr care dobândise rugăciunea într-o noapte de spaimă cumplită, prin inspiraţie divină:
“În depărtare se auzea urletul unor lupi care îmi insuflau o teamă atât de mare încât mi-era părul măciucă. Cu cât mă afundam mai mult în codrul sălbatic, cu atât toate lucrurile din jur mi se păreau mai înfiorătoare. Atunci am căzut în genunchi, mi-am făcut cruce şi am strigat din toate puterile mele: “Doamne Iisuse Hristoase , miluieşte-mă!”. De îndată ce am rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a uşurat în aşa măsură încât ai fi zis că nici o tristeţe n-a umbrit vreodată inima mea, care acum se simţea aşa de bine încât mi se părea că luasem zborul spre înălţimea cerului… De bucurie am început să rostesc neîncetat această rugăciune; nu ştiu cum a trecut noaptea; când mi-am revenit din nou în simţiri am văzut că se făcuse ziuă, iar eu stăteam mereu în genunchi, în acelaşi loc.” Tânărul îi mărturiseşte pelerinului că rugăciunea i-a deveni nelipsită, dar stările lăuntrice alternează, întunecate sau luminoase: “simt uneori o mare bucurie, iar alteori sunt cuprins de greutate, plicitiseală şi deznădejde.” Pelerinul îl învaţă că toate aceste stări sunt folositoare dacă apar în rugăciune: “uşurinţa, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru nevoinţa rugăciunii, iar greutatea, întunecimea, uscăciunea dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul, iar prin această folositoare răbdare, îl mântuie, pregătindu-l cu toată smerenia să guste viitoarea dulceaţă harică.”
Într-o altă discuţie la care participă pelerinul, se lămuresc 5 prejudecăţi care împiedică pe oameni să se roage.
1. Nu mă rog pentru că nu am timp sau nu merg la biserică.
În legătură cu depăşirea acestei false piedici, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “nimeni nu trebuie să se înfăţişeze cu răspunsul că cel ce este ocupat cu grijile vieţii nu se poate ruga întotdeauna, aşa cum nu se poate ruga nici cel care nu are putinţa de a veni la biserică. Pretutindeni, oriunde te-ai afla, poţi să ridici un jertfelnic lui Dumnezeu în mintea ta prin mijlocirea rugăciunii. În acest chip, e potrivit să te rogi şi în piaţă, şi în călătorie, şi lângă tarabă, şi în atelier. Oriunde, în orice loc, poţi să te rogi.”
2. Nu mă rog continuu pentru că am îndeletniciri intelectuale care îmi ocupă mintea în întregime.
“În timpul îndeletnicirilor trupeşti e cu putinţă să se săvârşească rugăciunea neîncetată, căci nu cere o adâncire încordată, nici multă luare aminte şi de aceea mintea mea poate în vremea lucrului să se cufunde în rugăciune neîncetată, iar gura să o urmeze în rostirea ei. Dar când trebuie să mă îndeletnicesc cu ceva ce este în legătură numai cu puterea minţii, cum e cititul, cugetarea adâncă, compunerea, cum mă mai pot ruga cu mintea şi cu gura? Fiindcă rugăciunea este o lucrare ce ţine de minte, atunci cum i-aş putea da aceleiaşi minţi două îndeletniciri diferite?”
Răspunsul la această întrebare presupune mai întâi clarificarea esenţei rugăciunii, care se află dincolo de cuvintele care o compun. Taina rugăciunii este astfel revelată în Filocalia: „A te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria către Dumnezeu, să umbli ca şi cum Dumnezeu ar fi în faţă în orice loc; adevărata rugăciune trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi inima curate, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie.” Iată de ce rugăciunea adevărată este şi trăirea intensă a simţământului că te afli în prezenţa lui Dumnezeu, atenta reamintire plină de sfinţenie, lumină, pace că Dumnezeu este cu tine în orice clipă. Astfel e rugăciunea fără cuvinte a celui care are îndeletniciri intelectuale. Acest adevăr poate fi ilustrat prin următoarea pildă: imaginează-ţi că viaţa ta se află în mâinile unui împărat atotputernic, ce îţi porunceşte să dezlegi o cugetare în legătură cu o problemă dificilă, dar să faci aceasta la picioarele tronului său, fiind şi el de faţă. Sunt încredinţat că, oricât ai fi de adâncit în cugetarea ta, totuşi gândul că împăratul e de faţă, că în mâinile lui se află viaţa ta şi că el te stăpâneşte întru totul, nu-ţi va îngădui să uiţi că judeci nu undeva într-o singurătate, ci într-un loc care îţi solicită bunăvoinţă, supunere, stimă. Tocmai acest simţământ viu, de nemijlocită apropiere cu Împăratul, reprezintă adevărata rugăciune fără cuvinte, ce trebuie practicată în timpul cât lucrăm cu mintea.
Cât despre cei avansaţi în rugăciunea lui Iisus, care au dobândit acest har prin îndelungată deprindere şi mila lui Dumnezeu, aceştia nu-şi întrerup rugăciunea neîncetată nici în timpul somnului, nu numai în timpul unei cugetări adânci. La cei desăvârşiţi, lucrarea inimii capătă o putere atât de mare în chemarea lui Iisus, încât sufletul se află într-o necurmată revărsare de rugăciune fără să ţină seama de îndeletnicirea trupească sau mentală.
3. Nu încep să practic rugăciunea lui Iisus pentru că nu simt nimic când o rostesc; e doar ceva mecanic, steril care nu are cum să-mi aducă foloase.
Sfinţii părinţi în Filocalia arată că rugăciunea făcută în numele lui Isus Hristos are putere “de sine lucrătoare”, adică repetarea ei chiar mecanică, fără simţire lăuntrică, un timp suficient de lung, zilnic, aduce treptat trezirea inimii şi a minţii. “Cei care gândesc astfel nu cunosc taina care se descoperă până la urmă mulţumită acestei practici mecanice. Ei nu pot cunoaşte cum acest strigăt făcut cu gura, dar des, se preface pe nesimţite într-un adevărat strigăt pornit din inimă care pătrunde adânc înăuntru devenind viu şi plăcut; se produce parcă ceva firesc pentru suflet, îl luminează, îl hrăneşte şi îl duce la unirea cu Dumnezeu. Tâlcul acestei rugăciuni făcută cu gura, repetată des şi neîncetat printr-o rostire timp îndelungat, înalţă pe om spre cele cereşti şi uşurează unirea minţii cu Dumnezeu. Şi tocmai această deprindere se preface într-un fel de temelie, în sensul că mintea începe să asculte lucrarea pe care gura o face mecanic, iar mai apoi mintea devine izvor de dulceaţă şi adevărată rugăciune coborâtă în inimă. „
Aici trebuie menţionat că nu orice rugăciune are eficienţă dacă e rostită la început fără atenţie sau simţire interioară; rugăciunea isihastă are specificul ei cu totul aparte care îi conferă eficienţă chiar şi în asemenea condiţii. Nu este de dorit să ne tolerăm lipsa de focalizare sau lenea mentală bazându-ne pe această particularitate; ea a fost menţionată doar pentru situaţiile de excepţie (minte agitată, inimă împietrită) şi numai în fazele de început. Prin puterea lui Dumnezeu, datorită chemării noastre stăruitoare, gândul se va focaliza, iar inima se va umple de iubire.
4. Nu încep să practic rugăciunea inimii pentru că mă tem de propria înşelare şi amăgire, deşi calea rugăciunii mă atrage.
Sfinţii părinţi ne învaţă ca atunci când Îl chemăm pe Dumnezeu trebuie să credem şi să avem curaj. Chiar dacă unii au căzut într-o proprie înşelare sau nebunie, asta a fost din pricina mândriei şi a lipsei de îndrumare. Dar, chiar dacă s-ar petrece o astfel de ispită, asta aduce îmbogăţirea experienţei şi ne apropie încununarea; căci, în timp ce îngăduie ispita, Dumnezeu ne acoperă grabnic cu ajutorul Său. Frica de a urmări cu atenţie şi a participa la viaţa noastră lăuntrică este zadarnică şi înşelătoare, oprindu-ne tocmai de la apropierea de Dumnezeu adică lipsindu-ne de perceperea lucrării lui Dumnezeu în inima noastră. În acest sens, sfântul Filotei Sinaitul spune: “mulţi dintre călugări nu-şi înţeleg înşelăciunea minţii lor pe care o suportă de la demoni; adică ei se nevoiesc cu stăruinţă numai într-o singură lucrare (în faptele bune din afară), iar când e vorba de viaţa sufletului, adică de contemplarea lăuntrică, nu se îngrijesc, ca unii ce sunt neluminaţi şi necunoscători. Şi chiar de vor auzi despre alţii că lucrează într-înşii harul în chip lăuntric, vor socoti acest lucru drept o înşelare, din pricina invidiei.” Iar sfântul Grigore Sinaitul spune în Filocalia că “lucrarea inimii nu poate fi înşelătoare, aşa cum poate fi lucrarea minţii”.
5. Sunt prea păcătos ca să mă rog.
Deznădejdea este cel mai ucigător păcat, este arma de căpetenie mânuită de lumea întunericului împotriva noastră. Preacuviosul Nichita Stetatos spune că dacă ai cădea chiar în adâncul răutăţii iadului, nici atunci să nu deznădăjduieşti, ci să te întorci de îndată către Dumnezeu şi El va reface repede inima ta căzută în păcat şi-ţi va da o putere mai mare ca înainte. Prin urmare, după orice cădere şi după orice rănire săvârşită în inimă de păcat, trebuie să ne înfăţişăm numaidecât în faţa lui Dumnezeu (adică să ne rugăm) ca să fim vindecaţi şi curăţiţi.
Sfinţii Părinţi, plini de experienţă şi înţelepciune, cunoscând slăbiciunea firii omeneşti, arată că în vremea rugăciunii se ivesc trăiri lăuntrice pline de dulceaţă, plăcute sufletului nostru şi acestea nimicesc lenea şi neglijenţa întru rugăciune (aşa cum fac medicii care amestecă în leacul amar diferite siropuri). Aceste simţiri sunt descrise astfel: dulceaţa care izvorăşte din inimă, căldura plăcută şi lumina care se revarsă înăuntru, încântarea negrăită, bucuria, pacea, liniştea adâncă, fericirea cerească. Prin lucrarea rugăciunii, sufletul slab şi rece se încălzeşte, se întăreşte, prinde curaj şi este momit către practicarea rugăciunii. Cum spune Sfântul Isaac Sirul: “momeala pentru suflet este bucuria care vine din nădejde şi care înfloreşte în inimă” sau cuviosul Isihie: “atunci când ne ridicăm, noi suntem gata şi dorim să petrecem multă vreme în tăcerea inimii, nu din altă pricină decât tocmai pentru simţirea dulce şi veselă ce o trăim în suflet.” În Filocalia se arată că este bine să ne amintim mereu bucuriile ce răsar din rugăciune, mai ales în perioadele grele când trebuie depăşite inerţia şi uscăciunea.
Înţeleptul Făcător al Firii – arată Sfinţii Părinţi – a sădit în firea omului însuşirea iubirii de Sine întocmai ca o momeală care are menirea să atragă şi să ridice fiinţa umană spre o înaltă unire.
Apare acum întrebarea dacă o astfel de fire nu-l va duce pe omul lipsit de experienţă la o “iubire de plăceri duhovniceşti” – acea pornire a sufletului care însetează după mângâieri fără măsură. Ba da. Este o etapă firească în care apare ataşamentul faţă de darurile primite în timpul rugăciunii; este o tentaţie, dar una superioară, de dorit pentru majoritatea oamenilor; ea se depăşeşte gradat, uneori printr-o experienţă dureroasă, când eşti privat un timp de aceste daruri, alteori prin preaplinul darurilor care îţi înnobilează atât de mult sufletul încât doreşti doar să dărui, adică să te dărui necondiţionat lui Dumnezeu.
RUGACIUNEA INIMII – Ep.1
Pacea inimii este o aspirație comună tuturor dar rămâne de cele mai multe ori experiența cea mai puțin comună. Am fost de mai multe ori rugat să prezint modalități practice pentru a ajunge la această trăire.
Din punct de vedere personal, consider că practica meditației și/sau a rugăciunii într-o manieră sistematică poate conduce sufletul către pacea sa originară. Desigur că orice alt demers care unifică din interior ființa, și o face să trăiască în iubire și libertate duce tot într-acolo. Aici însă, se cuvine făcută o precizare: tehnicile contemplative, metodele de meditație și practica rugăciunii nu pot reprezenta niciodată un scop în sine. Ele sunt și trebuie să rămână mijloacele necesare parcurgerii căii. Importanța precum și validarea reală a eficacității lor rezidă, în ultimă instanță, în felul în care permit celui care face uz de ele, să treacă gradat de la nivelul lui ”a face” ceva (meditație, rugăciune, etc.) la nivelul lui ”a fi” care inseamna trăire, experiență directă, realizare.
Întrucât contextul ultimului post face adeseori trimitere la rugăciune și deoarece am fost solicitat să dezvolt această temă vă prezint aici maniera personală de integrare a Rugăciunii Inimii în viața spirituală.
CUVINTE DIN LUMINA -Ep.1 – MONSENIORUL JOSEMARIA DE BALAQUER
“O, Dumnezeul meu şi desfătarea mea,
[…]
Sufletul meu a vrut
Să se dăruie unei opere
Din dragoste pentru Tine
De aceea aceste cuvinte
Vor fi de înţelepciune pentru
a urma drumul către Tine
De lumină pentru drum
Şi de iubire de-a lungul drumului.”
Sfântul Ioan al Crucii
SĂRBĂTOAREA COSMICĂ
Într-o lume în care fericirea este căutată de toţi dar este găsită de foarte puţini, în aceste timpuri în care oamenii se grăbesc să simtă viaţa mai mult decât să cunoască direct şi profund realităţile divine ale vieţii, este pe deplin justificat orice demers de reamintire si de reincalzire a sufletului, de cuprindere si de odihna in orizontul mereu impacat al crezurilor si al viziunilor spirituale a celor care au iubit si care au fost cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Ei ne vor aminti despre viaţă, despre iubire şi înţelepciune, ne vor vorbi despre noi insine si despre mijloacele pe care le avem pentru a le atinge.
Dacă vom reflecta mai adânc observand vietile acestor mari mistici crestini putem recunoaste, ca in cazul lor, iubirea şi înţelepciunea au reprezentat atât scopul cât şi mijloacele pentru a putea cu adevărat trăi bucuria şi extazul unei existenţe pure trăite sub semnul sfinteniei si al prezenţei divine.
Iubirea de semeni şi iubirea de Dumnezeu a fost, este şi va fi, pe calea rapidă a înaltei perfecţiuni morale şi spirituale marea comoară demnă de a fi protejată şi din ce în ce mai mult şi mai profund venerată. Ea nu este numai izvorul vieţii fiinţei umane realizate spiritual ci şi culmea acesteia, deoarece Dumnezeu este iubire, iar adorarea sa îşi găseşte desăvârşirea în însăşi Voinţa divină care mişcă sufletul omului şi îl înalţă în Împărăţia sa.
Totul începe printr-o privire plină de iubire a lui Dumnezeu, în interiorul său lipsit de limite, mişcarea de iubire care emană din El întorcându-se în final tot la El. În acest sens, iubirea este un dar al graţiei: Dumnezeu ia iniţiativa şi trezeşte sufletele în căutarea iubirii.
El revelează astfel prezenţa Sa plină de viaţă, lumină şi conştiinţă în inima fiinţei umane, iar aceasta astfel solicitată răspunde graţiei Lui printr-un elan spontan al întregii făpturi dacă graţia este intensă, sau mai lent, absorbindu-se gradat, plin de iubire, în ea, dacă chemarea este mai blândă.
Pentru unii oameni, descrierea unor asemenea stări de extaz, de topire in iubire, poate să trezească neîncredere sau derută, în cazul în care respectivele fiinţe nu au avut nici măcar o clipă în viaţă mintea oprită de bucurie. Ca să ne apropiem măcar intuitiv de un strop din oceanul de beatitudine în care trăiesc sfinţii, să ne amintim sau să ne imaginăm cum, mergând pe munte la asfinţit, la curba unei carari ce urca ni se deschide brusc în faţa ochilor un peisaj la care nu ne aşteptam şi care ne răpeşte sufletul într-o clipă; de exemplu, mergem printr-o pădure deasă şi întunecată, iar la capătul serpentinei, pe neaşteptate se deschide o privelişte largă cât cuprinzi cu ochii, un cer luminos cu nuanţe sublime strălucind în pacea apusului de soare. Atunci mintea se opreşte brusc şi aerul inspirat rămâne în plămâni pentru câteva clipe, timp în care uităm de noi, de pădurea întunecată, de timpul în care trăim, şi există doar bucuria nestăvilită a luminii, ca o sărbătoare sfântă, măreaţă, uluitoare, care nu lasă loc nici unui gând, nici unei desfăşurări în timp. După ce ne „dezmeticim” şi ne amintim că noi privim un apus de soare, dacă vrem să ştim ce s-a petrecut cu noi în acele clipe de oprire, putem spune doar că a fost o bucurie copleşitoare în care am uitat tot ceea ce ştiam despre orice, şi am fost în atingere cu o imensitate sfântă, atotcuprinzătoare. Orice am spune nu descrie decât vag ceea ce am trăit, şi aceasta doar pentru cei care deja au avut şi ei momente de uluire extaziantă. De aceea, citind cele scrise despre sfinţi, sau chiar cuvintele de învăţătură scrise de ei, vom putea doar să ne deschidem inima spre soarele sfinţeniei, să ne facem o vagă idee despre ceea ce cu adevărat înseamnă o cale spirituală; căci misterul căilor prin care Dumnezeu ne cheamă şi ne desăvârşeşte nu-l putem citi nicăieri, nu-l putem afla de la nimeni, îl putem doar experimenta.
Aime Michel spunea: “A cere misticilor să ne dovedească ceea ce spun este o contradicţie, căci e ca şi cum i-ai cere soarelui să nu mai lumineze ca să-l poţi vedea. Dar dacă el nu mai luminează, ce poţi vedea atunci? Iar dacă străluceşte, atunci nu-l mai poţi privi. Dacă misticii dovedesc ceva, atunci acel lucru nu este chiar obiectul experienţei lor. Acel obiect ni se refuză prin însăşi natura lui în aceeaşi măsură în care ni se oferă; El este transcendenţă.” Am spune chiar că este impropriu spus “obiect” al cunoaşterii sau al experienţei mistice, pentru că de fapt, în experienţele autentice, Dumnezeu se revelează Lui însuşi în inima omului copleşit de extaz, astfel încât nu există obiect al cunoaşterii Supreme, ci doar subiectivitatea care se vede pe Ea însăşi, adică Dumnezeu. Este impropriu spus “să-L cunoşti pe Dumnezeu” pentru că doar ceva infinit şi etern poate să cunoască ceva infinit şi etern, astfel încât El este cel care se descoperă şi se priveşte extaziat pe El însuşi, atunci când un sfânt se află în cea mai înaltă unire cu Dumnezeu.
Aime Michel mai spune: “Ceea ce nu putem cunoaşte, putem cel puţin să iubim. Doar infinitul cunoaşte infinitul, deoarece a cunoaşte înseamnă a îmbrăţişa. Nu cunoaştem ceva decât atunci când am făcut înconjurul lui. Iubirea nu presupune însă această exigenţă: pentru a se înflăcăra îi este de ajuns să creadă în existenţa fiinţei iubite. Iubim din primul moment. Care este limita acestui avânt atunci când “obiectul” iubirii (revelat prin credinţă) este infinit? Nu există limită. Această iubire epuizează, pur şi simplu, orice putere. Oricine se umple de iubire pentru Dumnezeu nu are altă soartă decât să ardă în rugăciune până la ultimul atom, cum face focul de artificii.”
Să ne lăsăm, deci, înflăcăraţi de iubirea divină, să ne lăsăm mintea luminată de pacea şi înţelepciunea fiinţelor alese de Dumnezeu. Iar în afară de acest sublim abandon, să înteţim focul fervorii noastre spirituale deschizandu-ne complet inima.
Voi reda acum cateva din gandurile celui care a fost
MONSENIORUL JOSEMARIA DE BALAQUER
“Fă tot ce faci, din Iubire. Şi aşa, totul va fi mare. Chiar fapta măruntă.
Stăruinţa în faptele mărunte, din Dragoste, înseamnă Eroism.”
Monseniorul Josemaria Escriva de Balaquer s-a născut în Spania, în 1902; a studiat dreptul, teologia, filosofia şi literele. El a trăit o profundă experienţă creştină şi a urmărit să trezească în ascultători dorinţa de sfinţire laică (în mijlocul lumii) acolo unde ei trăiesc, muncesc şi se bucură, indiferent de circumstanţă, vârstă sau ocupaţie:
„Ceea ce te minunează, cred că are într-adevăr acest dar. Dumnezeu te-a căutat în exerciţiul profesiei tale ? Tot aşa a căutat pe cei dintâi: pe Petru, pe Andrei, pe Ion şi pe Iacob, aproape de plasele lor de pescari; pe Matei aşezat pe banca perceptorilor. Asuma-ti datoria să te sfinţeşti şi tu. Cine se gândeşte că aceasta e munca exclusivă a preoţilor şi călugărilor ? Tuturor fără excepţie le-a spus Domnul: “Fiţi perfecţi, aşa precum Tatăl meu ceresc este”.
Ca preot, Monseniorul aducea în parohiile unde slujea speranţa Împărăţiei cereşti pentru orice suflet omenesc, arătând că drumurile pământului pot fi drumuri de sfinţire şi lumină.
Redau în continuare o parte din cugetările sale care va invita sa va confruntati cu voi insiva într-un examen de conştiinţă care să redea sufletului pace, bucurie şi curaj, purtându-l uşor spre rugăciune, spre un contact mai intim cu Dumnezeu, învăţându-l să primească harul şi să răspundă cu o hotărâre clară şi generoasă.
Aminteşte-ţi
Nu-ţi voi povesti nimic nou.
Îţi voi răscoli amintirile,
pentru ca din mijlocul lor să răsară vreun gând
care să te rănească:
şi astfel să-ţi îndrepţi viaţa,
să păşeşti pe drumuri de rugăciune
şi de Dragoste.
Şi să sfârşeşti prin a fi un suflet ales.
X
Să nu-ţi fie viaţa stearpă. Fii de folos. Lasă urmă cu lumina credinţei tale şi a dragostei tale.
Şterge, cu viaţa ta de apostol, dâra vâscoasă şi murdară pe care au lăsat-o semănătorii de ură. Şi aprinde toate drumurile pământului cu focul lui Christos pe care-L porţi în inimă.
X
Fie ca purtarea şi vorbirea ta să fie astfel încât oricine te va vedea sau te va asculta vorbind, să poată spune: omul acesta cunoaşte viaţa lui Iisus Christos.
X
Nu fii mic. Măreşte-ţi inima. Fă-o universală. Nu zbura ca păsările de curte, când te poţi înălţa ca vulturii.
X
Seninătate! De ce să te mânii, dacă mâniindu-te superi pe Dumnezeu, plictiseşti pe aproapele tău şi petreci tu însuţi un moment greu… pentru ca, până la urmă, să-ţi treacă ?
X
Nu-ţi risipi timpul şi energia, care sunt de la Dumnezeu, azvârlind cu pietre în câinii care te latră pe drum.
X
Eşti oare un om de duzină ? Tu… cu grămada? Între noi nu încap călduţii. Umileşte-te şi Christos te va aprinde din nou cu focul Dragostei.
X
Te loveşti de caracterul unuia sau al altuia… Este firesc să fie aşa: tu nu eşti o monedă de aur ca să poţi place tuturor. Şi apoi, fără aceste ciocniri cu aproapele, cum ai putea netezi colţurile, vârfurile, asperităţile, imperfecţiuni şi defecte ale caracterului tău ? Cum ai putea dobândi forma desăvârşită, ordonată, puternică şi suavă a Dragostei, a perfecţiunii ?
X
Dacă firea ta şi a celor din jurul tău sunt dulcege şi moi ca frişca, nu te poţi sfinţi.
X
Fii energic. Fii bărbat. Fii om. Şi apoi… fii înger.
X
Nu discuta. Din discuţie nu răsare lumina, pentru că o stinge patima.
X
Nu vei putea fi un conducător dacă tu vezi în mulţime doar o treaptă pentru a te ridica. Vei fi conducător adevărat numai dacă ai năzuinţa de a salva toate sufletele.
X
Nu te teme de adevăr, chiar dacă ar trebui să te coste viaţa.
X
Adoptă în purtare curtenia pe care dragostea creştinească şi societatea în care trăieşti, o cer de la tine. Şi apoi, înainte! înainte spre culmi, cu o sfântă îndrăzneală, fără să te opreşti, până când vei urca toată coasta grea a împlinirii datoriei.
X
Pentru ce te dor şoaptele false despre tine ?
Dacă Dumnezeu n-ar fi cu tine, ai face şi tu la fel sau şi mai rău. Perseverează în a face bine şi ridică din umeri la şoapte.
X
Eşti curios, plin de întrebări şi de ascunzişuri, totdeauna la pândă. Nu-ţi este ruşine ca până şi în defecte să fii atât de puţin viril? Fii bărbat: aceste dorinţe de a cunoaşte istoriile altora schimbă-le în dorinţa şi în realitatea de a te cunoaşte pe tine însuţi.
X
Caută să fii cât mai aproape de Sfântul Duh – Acela care trebuie să te sfinţească. Nu uita că eşti templul lui Dumnezeu. Mângâietorul trăieşte în inima ta: ascultă-L şi fii supus inspiraţiilor lui.
X
Despre rugăciune
Fără rugăciune, acţiunea nu are nici o valoare. Rugăciunea este baza edificiului spiritual. Rugăciunea este atotputernică.
X
Nu ştii să te rogi ? Pune-te în prezenţa lui Dumnezeu şi din clipa în care vei spune: ”Doamne, nu ştiu să mă rog !”, fii sigur că ai şi început să o faci.
X
A te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. Dar, despre ce ?… Despre El, despre tine: bucurii, tristeţe, succese, înfrângeri, ambiţii nobile, preocupări zilnice, slăbiciuni… Mulţumiri, recunoştinţă şi cereri: iubire şi ispăşire. În două cuvinte: să-L cunoşti şi să te cunoşti, adică: sfântă intimitate.
X
Şi în meditaţie se aprinde focul. Pentru asta te rogi: ca să devii rug, flacără vie, care să dea căldură şi lumină. Şi atunci când simţi că nu mai ştii să mergi înainte, când simţi că te stingi şi că nu mai poţi da focului trunchiuri parfumate, oferă atunci ramurile şi frunzele micilor tale rugăciuni, scurte şi fierbinţi, care vor întreţine flăcările rugului.
X
Iisus a spus: “Şi eu vă spun vouă: cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.” Roagă-te.
X
Când te duci să te rogi, du-te cu această hotărâre: să nu-ţi prelungeşti rugăciunea numai pentru că te simţi mângâiat şi nici să n-o scurtezi pentru că te simţi pustiu.
X
Nu-i spune lui Iisus că doreşti, în rugăciune, doar mângâiere. Dacă îţi acordă aceste mângâieri, mulţumeşte-I. Spune-I însă, întotdeauna, că doreşti stăruinţă în credinţă.
X
Stăruie în rugăciune ! Stăruie, chiar dacă osteneala ta ţi se pare stearpă. Rugăciunea dă întotdeauna roade.
Despre puritate
Sfânta puritate o dăruieşte Dumnezeu când se cere cu umilinţă.
X
Ce frumoasă e sfânta puritate! Dar nu e nici sfântă, nici plăcută lui Dumnezeu, dacă-i lipseşte Dragostea.
X
Mulţi trăiesc ca îngerii în mijlocul lumii.
– Şi tu… de ce nu?
X
Sfinţii nu au fost fiinţe anormale, cazuri interesante, materie de studiu pentru medicii moderni. Au fost şi sunt normali… din carne şi oase ca şi tine. Şi au învins!
X
Pentru a-şi apăra puritatea, Sfântul Francisc din Assisi s-a tăvălit în zăpadă, Sfântul Benedict s-a azvârlit într-un tufiş de mărăcini, Sfântul Bernard s-a aruncat într-un lac îngheţat.
– Tu, ce-ai făcut?
X
Iisus nu se mulţumeşte cu o parte: vrea tot.
X
Nu răsturna rânduiala lucrurilor: dacă Dumnezeu însuşi ţi se dăruieşte, la ce bun această înclinare a ta în primul rând pentru fiinţe?
X
Eşti slab şi de aceea cauţi un punct de sprijin pe pământ.
– Bine; dar ai grijă pentru a nu cădea, ca acest sprijin pe care-l apuci, să nu se transforme într-o greutate care să te târască, sau într-un lanţ care să te robească.
X
Te zdrobeşte durerea pentru că o primeşti cu laşitate. Primeşte-o curajos, cu spirit creştin şi o vei preţui ca pe o comoară purificatoare.
Sfaturi pentru perioadele dificile
Nu spune: „Această persoană mă plictiseşte”.
Gândeşte-te: „Această persoană mă sfinţeşte”.
X
Nici un ideal nu devine realitate fără sacrificiu. Leapădă-te de tine însuţi.
X
Mâhnire. Copleşeală. Nu mă miră. E norul de praf ridicat de căderea ta. Dar ajunge! Suflarea harului nu a risipit acest nor? Apoi, mâhnirea ta, dacă nu o înlături, s-ar putea să fie scoarţa orgoliului tău. Te credeai oare, desăvârşit, fără păcat?
X
Nu te descuraja. Te-am văzut luptând,… înfrângerea ta de azi este antrenament pentru victoria definitivă de mâine.
X
Nu lua nici o hotărâre înainte de a o considera în prezenţa lui Dumnezeu.
X
Dacă trebuie să slujeşti pe Dumnezeu cu inteligenţa ta, atunci a studia reprezintă pentru tine o îndatorire foarte serioasă.
X
Nu fii pesimist.
Nu ştii că tot ceea ce se petrece este spre bine?
X
Optimismul tău este urmarea logică a credinţei tale.
X
Ai pierdut ?
– Te rog gândeşte-te mai bine. Noi nu pierdem niciodată.
– Ţi-ai pus toată încrederea în Dumnezeu. Şi pe deasupra, ai întrebuinţat toate mijloacele omeneşti. Şi ai pierdut… Convinge-te de acest adevăr: succesul tău – acum şi în această încercare – era tocmai de a pierde. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu şi reîncepe.
X
Ce ai pierdut? – Tu nu poţi pierde. Fii convins de aceasta. Tu n-ai pierdut, ai câştigat o experienţă. Înainte !
X
Recurge la Îngerul tău păzitor în ceasul încercării. El te va apăra împotriva diavolului şi-ţi va da sfinte inspiraţii.
X
Trăirea interioară înseamnă tocmai asta: să începi… şi să reîncepi.
X
Să râzi de ceea ce este de râs. Dispreţuieşte gura lumii. Simte şi vezi pe Dumnezeu în tine însuţi şi în tot ceea ce te înconjoară.
Aşa vei sfârşi prin a dobândi sfânta îndrăzneală de care ai nevoie ca să trăieşti cu adevărata sensibilitate a unui creştin.
X
Şi dacă ai această sfântă îndrăzneală, nu te mai interesează “ce s-a spus” sau “ce se va spune”.
X
Un om nehotărât condamnă din nou pe Iisus la moarte.
X
Nu cere lui Iisus iertare numai pentru păcatele tale. Nu-L iubi numai cu inima ta… iubeşte-L cu toată puterea tuturor inimilor ale tuturor oamenilor care L-au iubit mai mult decât oricine.
X
Nu există altă iubire decât Iubirea de Dumnezeu !
X
Ce puţin lucru este o viaţă pentru a o oferi lui Dumnezeu !
X
Doamne, Dumnezeul meu. Te iubesc, dar învaţă-mă să iubesc!
X
Ştiu cât de mult mă iubeşti, Doamne… şi nu mi-am pierdut minţile!
X
Doamne, dă-mi măsură în toate…, în afară de Iubire!
X
Dacă Iubirea, chiar iubirea omenească, ne mângâie aici atâta, cât de mare va fi mângâierea Iubirii în Ceruri?
X
Nu uita că durerea este piatra de încercare a Iubirii.
X
Te doare lipsa de iubire creştinească a aproapelui pentru tine. Cât trebuie să-l doară pe Dumnezeu lipsa ta de iubire pentru El!
X
Nu critica: dacă nu poţi lăuda, mai bine taci.
X
Constrânge-te de este nevoie, ca să ierţi întotdeauna, din prima clipă, pe acel ce te insultă, oricât de mare ar fi răul sau ofensa care ţi se face, căci mult mai mult ţi-a iertat Dumnezeu.
X
Când te vei dărui lui Dumnezeu nu va exista nici o greutate care să nu poată fi învinsă de optimismul tău.
Bucurie
Dacă lucrurile merg bine, să ne bucurăm binecuvântând pe Dumnezeu care le ajută să înflorească.
Merg prost? Să ne bucurăm, binecuvântând pe Dumnezeu care ne face părtaşi la purtarea Crucii Lui.
X
Nu simţi bucurie? Gândeşte-te atunci: există o piedică între Dumnezeu şi mine.
– Aproape întotdeauna este aşa.
– Bucură-se inima celor ce caută pe Dumnezeu.
Virtuţi
Iisus… tăcea. – Tu de ce vorbeşti: pentru a te mângâia sau pentru a te dezvinovăţi?
– Taci. Găseşte bucurie în ocările ce ţi se aduc: vor fi totdeauna mai puţine decât meriţi!
X
Toate lucrurile de pe această lume nu sunt decât ţărână. Pune-le grămadă sub picioarele tale şi vei fi mai aproape de cer.
X
Te necăjeşti şi te întristezi pentru că te simţi rece şi sterp când te cumineci.
– Spune-mi, când te duci la împărtăşanie te cauţi pe tine însuţi, sau îl cauţi pe Iisus? Dacă te cauţi pe tine, ai motive de întristare…
X
O, Doamne! Pe zi ce trece mă simt mai puţin sigur de mine, dar mai sigur de Tine!
X
Ai încredere în Dumnezeu. El nu pierde nici o bătălie.
X
Bucuria şi pacea – sunt rodul lăsării tale în voia Domnului.
X
Trepte: resemnare în Voinţa lui Dumnezeu, acceptarea Voinţei lui Dumnezeu, iubirea Voinţei lui Dumnezeu.
X
Doamne, dacă aceasta este Voia Ta, fă din sărmanul meu trup, o Cruce.
X
Nimic să nu te lege de acest pământ, afară de dorinţa dumnezeiască de a preamări pe Dumnezeu.
X
Mică este iubirea ta dacă nu simţi îndemnul de a salva toate sufletele. Săracă îţi este iubirea dacă nu arzi de dorinţa de a insufla şi altor apostoli nebunia ta.
Fapte mărunte
Fă tot ce faci, din Iubire. – Şi aşa, totul va fi mare. Chiar fapta măruntă. Stăruinţa în faptele mărunte, din Dragoste, înseamnă Eroism.
X
Vrei, într-adevăr, să fii sfânt? Împlineşte-ţi micile îndatoriri de fiecare clipă: fă ceea ce trebuie şi fii în ceea ce faci.
X
Există oare, mai mare nebunie decât aceea de a împrăştia, cu mâini pline, grâul aurit pe pământ pentru ca de multe ori să putrezească?
Şi totuşi, fără această darnică risipă, n-am avea seceriş.
Fiule: care-ţi este dărnicia?
A fi copil
A fi mic: Îndrăznelile mari sunt întotdeauna ale copiilor. – Cine cere… luna? – Cine nu se uită la primejdii pentru a obţine ceea ce doreşte?
X
Fii copil al lui Dumnezeu şi bărbat în celelalte.
Nu dori să fii mare.
Când un copil se împiedică şi cade, nimeni nu e surprins… iar tatăl lui se grăbeşte să-l ridice. Rămâi copil şi când te vei împiedica, te va ridica mâna Tatălui Ceresc.
X
Rugăciunea voastră să fie bărbătească. A fi copil nu înseamnă a fi dulceag.
X
Ce bine e să fii copil! Când cel ce solicită o favoare e un copil, e de ajuns să spună: eu sunt fiul lui cutare.
Eu sunt… un fiu al lui Dumnezeu.
X
Ai văzut vreodată cum mulţumesc copiii? Imită-i, spunând, cum spun şi ei, lui Iisus, şi la bine şi la rău: “Ce bun eşti! Ce bun…”
X
Iisuse, chiar de ar fi să mor din iubire pentru Tine, niciodată nu-Ţi voi putea răsplăti harul pe care L-ai risipit pentru a mă face mic.
X
Doamne, dă-ne acea nebunie molipsitoare, cu care să câştigăm pe cei mulţi.
X
Porţi Cruce pe piept?… Bine. Dar… Poartă Crucea pe umerii tăi, în carnea ta, în inteligenţa ta: numai astfel vei fi apostol.
X
Trebuie să fii un “om al lui Dumnezeu”, om de viaţă interioară, om de rugăciune şi de sacrificiu. Apostolatul tău trebuie să fie o revărsare de viaţă “pe dinăuntru”.
Stăruinţă
Oricine poate începe; numai sfinţii stăruiesc!
X
Stăruinţa ta să nu fie urmarea oarbă a primului tău impuls, un fruct al inerţiei: să fie o stăruinţă gândită.
X
Care este secretul stăruinţei? Iubirea. Iubeşte-L şi nu-L vei mai părăsi niciodată.
X
Stăruie. Ca un copil care bate la uşă. Bate… şi bate încă… şi bate tare şi îndelung, fără ruşine. Şi cel ce iese să deschidă înfuriat se îmbunează în faţa nevinovăţiei făpturii inoportune…
Aşa trebuie să fii înaintea lui Dumnezeu!
X
PENTRU FIECARE EXISTA …O PRIMA OARA
Erau mulți în grup care practicau yoga, dar erau și noi veniți și chiar din străinătate. Eram curios dacă or să dea curs acestei propuneri. Pe drumul de venire, unii cu care vorbisem păreau foarte interesați mai mult să vadă acești munți, să urce, la Sfinx, pe Vf. Om. Și totuși, în sinea mea, doream ca această excursie să fie o extensie a ceea ce fusese atât de profund, de tăcut dar totodată înălțător trăit în acea tabără – retragere de 7 zile – în meditație. Începusem pe 15 august, de Sf. Maria. În vremurile vechi, de Sf. Maria oamenii urcau pe munte și invocau binecuvântarea ei. Iar acum chiar urcam pe munte. Da ! Îmi devenise din ce în ce mai clar că programul spiritual trebuia propus și continuat .. așa că … trezirea la ora 6.30 și apoi programul de hatha-yoga, meditația de revelare a Inimii Spirituale, conferințe, meditații în natură, etc. Și, trebuie să recunosc că, în a treia zi am simțit că erau pregătiți să primească provocarea: propunerea de a medita în peștera mică, în perfect întuneric, pe parcursul mai multor ore, în grupuri de câte 10, fiecare grupă intrând cu câte un instructor. Intuisem corect: aproape toți s-au înscris pentru meditația în peșteră. M-am bucurat în sinea mea, pentru că știam de acum, că unii dintre participanți urmau, sub o formă sau alta, să-și depășească propriile limitări. Chiar și în ceea ce privește unele frici legate de întuneric, de moarte, etc. Și ceea ce era cel mai important aspect, era că urmau să pătrundă într-un spațiu care le oferea experiența unei deprivări senzoriale aproape complete, care i-ar fi putut ajuta mult în meditații.
Îmi reveneau deja în minte momentele de acum 10 ani. Era prima oară… când mă retrăgeam pentru o perioadă de meditație, într-o peșteră. Vroiam să rămân doar 2-3 zile, dar experiențele spirituale pe care le-am trăit atunci, m-au făcut să rămân ….o săptămână… Da, pentru toți există o … prima oară. Și pentru toate există un început.
Nu era chiar foarte ușor nici să ajungi în gura peșterii mici. Nu se prea vorbește despre ea. Doar unii călugări mai bătrâni de la Schit știu că acolo, în peștera mică, în vechime, unii monahi se retrăgeau pentru rugăciune. De altfel, ea este și acum necunoscută multora. De jos nu o poți vedea și nici nu ai bănui că în munte, lângă Peștera mare ar mai putea fi vreuna.
Cărarea destul de îngustă, șerpuiește abrupt spre peretele muntelui și deodată îți apare în față pragul înalt ce îți deschide vederea ei. …Ce dor mi-a fost de acest loc! Ca și atunci, prima dată, ca și în alte dăți, ating din nou cu mâinile și sărut această piatră a muntelui înnegrită pe alocuri de fum. Mă închin în fața crucii vechi de lemn, din care parcă mai emană esența de tămâie a rugăciunilor, și mă rog să ne ajute Dumnezeu, și să-i ia în paza sa pe toți cei care se vor ruga și vor medita în peșteră.
Ma uit cu drag la tot ce revăd…la piatra din mijloc pe care atunci am folosit-o ca scaun, ca masă, ca sprijin. La mica adâncitură în care puteam fixa o lumânare. La locul mai plat pe care îmi puneam cana de ceai. În acest antreu, de vreo câțiva metri, mai lat la intrare și mai îngust pe măsură ce intri este săpat în piatră și un mic loc de odihnă la circa 1,5 m înălțime de sol. Nu-i ușor să urci în el. Ai putea spune că e pat, dar seamănă mai degrabă cu un cosciug din piatră pentru că odată urcat și culcat în el, piatra muntelui se află la 20-30 de cm de capul tău. Și totuși … ce bine mă simțeam aici, atunci când reveneam uneori înfrigurat din adâncul peșterii și mă întindeam pe paie și cetină de brad să mă încălzesc la ceai și lumânare…
Știam că nu le pot spune toate acestea lor, dar am urmărit cu cei cu care am intrat să le creez o ambianță familiară, să se simtă în siguranță, protejați între acești pereți de piatră martori la lumina ce ferecaseră în ei ceva din taina rugăciunii.
Spre adâncul peșterii se merge pe vine vreo 7-8 m și apoi intrarea se gâtuie și vreo 3-4 m mergi puțin de-a bușilea sau pe burtă. Ajungem în locul mai plat și bun pentru meditație. Un spațiu aproape circular cu un diametru de circa 2-3 m.Și aici este săpat în piatră un fel de mic pat. De aici, se mai deschide o mică galerie care urcă puțin spre un loc de unde se spune că izvorăște un mic fir de apă cu proprietăți vindecătoare.
Aceasta este mica peșteră în care, acum mă rog ca și atunci, dar de astă dată împreună cu alte suflete, să ne călăuzească Dumnezeu în drumul nostru spre lumină. …Rămânem apoi în meditație…
Ne-am întors, și pe drum mulți mi-au mulțumit pentru cele câteva zile …de basm. Știu că ei au fost acolo precum eroul din basm care pleacă în căutarea unui tărâm tainic, că au luat și din apa vie dar mai presus de asta, au adus în inima lor lumii, o parte din tăcerea muntelui ascunsă în piatră, au deslușit calea uneori anevoioasă dar dreaptă din privirea Sfinxului și au încoronat cu inima lor deschisă piscul Om care îi urcă la CER.
Au urcat unii pentru prima oară la …Om, pentru a se întoarce mai buni, mai frumoși, mai înalți și mai plini de iubire la …OM.
SOAPTELE INIMII – CE AS MAI PUTEA FACE ?
Ce as mai putea face?
Este o intrebare pe care mi-am pus-o intr-un moment de fericire. Eram intr-o perioada de retragere in care meditam mai mult. Intr-una din aceste meditatii inima mea a explodat de bucurie. Totul se topise in zambetul ei impacat. Lacrimi de dor si de fericire inteteau focul inimii mele si ascultam de acum tacut soaptele ei de taina.
Din acest Centru al fiintei mele, sufletul mi s-a inaltat si a sorbit din cupa mereu plina a extazului iubirii.
Cu adevarat, nu mai era nimic de facut.
Dupa aceea perioada, am scris la scurt timp un volum de poezii: „Soaptele Inimii” care a aparut la Editura KAMALA.
Iata primele dintre ele:
CLICK aici: Ce as mai putea face? – Vraja – Stare pura
PUTEREA RUGACIUNII IN VINDECAREA NATURALA
PUTEREA RUGĂCIUNII ÎN VINDECAREA NATURALĂ
De secole, ştiinţa oficială caută „medicamentul miraculos”, care alină suferinţa, ia cu mâna boala şi slăbiciunea, redând practic peste noapte sănătatea. „Medicamentul miraculos” nu a fost găsit încă, pentru nici măcar o boală, dar medicii ne dau asigurări că în curând ştiinţa va face noi descoperiri, graţie cărora vor fi produse noi medicamente, care fireşte vor costa foarte mulţi bani şi care în sfârşit vor vindeca leucemia, cancerul, SIDA şi alte boli virale grave şi, de ce nu, bătrâneţea. În ciuda încrederii afişate, pentru aproape orice om de ştiinţă este evident că aceste medicamente absolute nu vor fi descoperite niciodată, pentru că pur şi simplu nu pot exista, deşi… Deşi un asemenea “medicament” există din timpuri imemorabile şi nu şi-a pierdut eficienţa nici în prezent, dar oamenii de ştiinţă abia acum au curajul să-i verifice eficienţa şi să-i pronunţe numele: RUGĂCIUNEA.
Fie că a fost vorba de încrederea în puterea minţii umane ori a intuiţiei, în puterea iubirii ori în puterea lui Dumnezeu, credinţa a fost tainica energie care a dat omului voinţa să învingă dificultăţile, care a animat toate marile elanuri ale fiinţei umane. Ar fi incorect să asociem în exclusivitate credinţa cu religia ca şi când ele ar coexista întotdeauna, deoarece credinţa se poate raporta şi la alte concepte ale fiinţei şi vieţii, cum ar fi iubirea, binele sau dreptatea. Credinţa este o opinie fermă, o convingere puternică asupra unui lucru care nu poate fi întotdeauna demonstrat, dar pe care noi îl simţim în mod inefabil în fiinţa noastră ca fiind adevărat. Toate lucrurile pot fi posibile pentru o persoană care CREDE cu ardoare într-un lucru, iar susţinerea acestor convingeri este realizată şi de către mental prin intermediul voinţei.
Credinţa face posibilă trecerea de la o stare interioară negativă la una superioară şi permite abordarea extrem de coerentă a situaţiilor de viaţă şi a vieţii în ansamblu, deoarece fiinţa care crede este eliberată de majoritatea spaimelor şi incertitudinilor cu care se confruntă omul obişnuit. Referitor la domeniul vindecării, întotdeauna fiinţa care are o mare credinţă este extrem de receptivă la terapiile aplicate, procesul vindecării fiind extraordinar de mult accelerat.
Există forme mai mult sau mai puţin elevate de credinţă. Credinţa în medic sau în terapia aplicată are un efect benefic asupra stării de sănătate a pacientului, însă în momentul în care apar simptome neplăcute, deseori această credinţă este rapid zdruncinată, iar cel tratat se confruntă cu o stare de angoasă extrem de nocivă. În schimb, o persoană care crede foarte mult în puterea tămăduitoare a iubirii va fi mult mai stabilă în convingeri, deşi ar putea avea şi ea momente mai grele.
Din acest punct de vedere credinţa în Dumnezeu este forma cea mai elevată de credinţă, deoarece obiectul său este o valoare absolută, care nu este supusă schimbării, degradării temporale ori vreunei transformări. Creştinismul şi toate marile religii ale lumii probează această putere uriaşă a credinţei în Dumnezeu, lucrările religioase fundamentale fiind presărate cu numeroase exemple de vindecări miraculoase.
Medicina este printre primele domenii care ar trebui să beneficieze de pe urma acestui enigmatic şi atotputernic medicament numit credinţă. Însă ceea ce face ca deocamdată ştiinţa oficială să se delimiteze de acest concept este faptul că apelează la valori ne-demonstrabile şi ne-măsurabile din perspectiva materialistă. Mai mult, experienţa vindecării prin credinţă este aparent irepetabilă, datorită uriaşei diversităţi a fiinţelor umane şi a varietăţii sentimentelor umane încadrate în mod arbitrar în noţiunea de credinţă. Pentru medicul zilelor noastre, însuşi cuvântul credinţă are conotaţii extrem de vagi, asociind-o mai degrabă formelor perturbate de voinţă, despre care vom vorbi mai târziu. Şi totuşi dincolo de posibilele confuzii, credinţa în valorile supreme, în Dumnezeu, este o potenţialitate existentă în fiecare fiinţă, care preexistă în cel mai înverşunat ateu şi în sfânt, în fiinţele decăzute şi în cele virtuoase. Majoritatea miracolelor terapeutice, pe care ştiinţa, neputându-le nega, a preferat să le ignore, se explică prin puterea credinţei.
Therese Neumann – unul din cele mai celebre cazuri de vindecare prin puterea credinţei
Therese Neumann s-a născut în anul 1892, ca fiică a unor oameni simpli din Bavaria (Germania). A crescut şi s-a dezvoltat normal până când, la vârsta de 20 de ani, a avut un grav accident în urma căruia a rămas paralizată. Nervul motor era practic secţionat din cauza şocului, ea fiind considerată irecuperabilă, neexistând absolut nici un tratament care să poată ameliora starea sistemului nervos care guvernează acea zonă. Dar ea nu a crezut acest lucru şi a început să se roage cu fervoare şi completă dăruire lui Dumnezeu, efectiv crezând în faptul că va fi din nou sănătoasă şi că va putea merge din nou. Astfel, după o anumită perioadă, credinţa ei în divinitate a fost “răsplătită” şi, în cele din urmă, ea a putut merge din nou ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Acest miracol însă a fost continuat de altele mult mai mari.
La vârsta de 26 de ani, ea a căpătat pe mâini şi în zona pieptului răni care nu aveau nici o cauză externă, dar care coincideau cu cele pe care le avusese Iisus în timpul crucificării. Mai mult, a început să aibă stări asemănătoare celor de transă în timpul cărora rostea cuvinte în aramaică, limba arhaică care se vorbea în timpul lui Iisus şi pe care Therese Neuman nu avea de unde să o cunoască. Seria fenomenelor generate de credinţa sa simplă, dar extrem de profundă, a culminat cu capacitatea sa de a trăi vreme de mai multe zeci de ani fără a consuma nici un aliment. Acest post negru întins pe perioada a câteva decenii a putut fi verificat de cele mai mari somităţi medicale ale vremii care au constatat pur şi simplu că Therese avea o vitalitate excelentă, creştea şi scădea în greutate fără a mânca absolut nimic şi chiar fără a bea apă. Considerată iniţial impostoare, ea a fost verificată de nenumărate ori, ţinută sub observaţie, dovedindu-se astfel autenticitatea acestui miracol. Este un exemplu extrem de grăitor, dar nici pe departe singurul al uriaşei puteri a credinţei.
Puţine fiinţe se nasc având trezită profund în fiinţă această putere a credinţei. De asemenea, arareori credinţa apare ca o consecinţă a unei demonstraţii de forţă a lui Dumnezeu sau a altor puteri supranaturale supuse Lui. Noi nu credem “pentru că”; credem pur şi simplu. Foarte puţini oameni au asistat la miracole, la demonstraţii veridice, la evidenţe incontestabile şi chiar şi după aceste întâmplări mulţi încă nu au crezut total în ceea ce au trăit. Credinţa apare mai degrabă dintr-o experienţă interioară proprie, decât prin raportarea la ceva exterior, oricât ar fi de palpabil şi de concret acel lucru.
Rugăciunea este o modalitate sigură care duce la dobândirea acestei credinţe ferme în Dumnezeu. Taina nu este constituită de textul rugăciunii (pot fi folosite şi chiar sunt recomandate rugăciuni simple, cum ar fi “Tatăl nostru”, “Rugăciunea lui Iisus”), ci de trăirea şi starea de concentrare din timpul rugăciunii şi de perseverenţa în acest demers. Majoritatea oamenilor contemporani ajung să se roage mai ales în perioadele de criză existenţială. Mai întâi ei se roagă cu îndoială, apoi cu disperare până apar rezultatele, apoi din nou se poate instala îndoiala… Dar, la un moment dat, se trezeşte cu putere credinţa, într-un mod foarte firesc.
Rugăciunea nu este o simplă rostire formală sau artistică de cuvinte. Pentru a deveni cu adevărat eficientă, pentru a trezi puterea credinţei, ea trebuie făcută cu dragoste, cu trăirea cât mai profundă a mesajelor cuvintelor. Treptat, rugăciunea, trăirea devoţională devine un mod de viaţă. În formele sale superioare, credinţa este o exprimare a unei afectivităţi profunde, a unei intuiţii continue a divinităţii şi este chiar un act de continuă cunoaştere.
Dialog misterios între om şi Creatorul său
Vindecarea prin rugăciune este un domeniu totodată fascinant şi extrem de controversat. De-a lungul timpului au existat nenumăraţi oameni care s-au vindecat doar prin rugăciune sau prin remedii ce le-au survenit în mod aproape miraculos atunci când nu mai aveau aproape nici o speranţă. Experienţele şi relatările lor au rămas adesea ca mărturii ieşite din comun nu prin elementul miraculosului, ci mai ales prin pacea, credinţa şi starea profund afectivă pe care o emană. La polul opus există în acelaşi timp firi rigide şi sectare care au transformat vindecarea prin rugăciune într-un circ desfăşurat pe scene sau stadioane, unde nu în puţine cazuri orgoliul şi falsitatea aşa-zişilor predicatori “cu har” se împletesc cu naivitatea şi lipsa de înţelegere a privitorilor. Acestea din urmă au dus la situaţii mai triste în care cei bolnavi nu au mai folosit nici măcar leacurile pe care tot Dumnezeu le-a lăsat la îndemâna lor, fiind astfel păcăliţi, dezorientaţi şi în continuare bolnavi.
Rugăciunea nu este un „medicament” pentru sceptici, pentru cei orgolioşi şi rigizi. Ea nu este nici pentru fanatici, nici pentru cei care sunt supăraţi pe Dumnezeu. Am putea spune că ea este prin excelenţă metoda spirituală accesibilă celor care au sau îşi trezesc cu un anumit efort bunătatea, umilinţa şi o mare sinceritate faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi.
Chiar dacă pentru mulţi intelectuali fiinţa umană nu pare să mai poată aduce multe surprize, considerând că ştiinţa a revelat deja foarte mult din misterele ei, omul este încă un mare mister, de care merită să ne apropiem cu multă curiozitate şi cu dorinţa sinceră de a-l înţelege.
Rugăciunea în laboratoarele ştiinţei
Medicul american Mitch Krucoff, cardiolog cu o mare experienţă de la Duke University Medical Center, a declanşat un studiu şocant pentru sceptici: pentru a vedea dacă, cu adevărat, rugăciunea îi poate ajuta pe cei aflaţi în suferinţă, el a format mai multe grupuri de rugăciune, de diferite religii şi din diferite zone ale globului, formate din zeci de oameni, cu care a stabilit o formă de rugăciune colectivă pentru câţiva dintre pacienţii săi, grav bolnavi de afecţiuni cardiace. Întrebarea la care el a dorit să afle răspunsul era: dacă se realizează astfel de rugăciuni pentru un număr de pacienţi, vor putea fi constatate efecte clare de ameliorare la aceştia comparativ cu bolnavii care nu au beneficiat de tratamentul spiritual? Rezultatele obţinute până acum sunt spectaculoase, fiind tot mai evidentă diferenţa între pacienţii pentru care se realizează astfel de rugăciuni şi ceilalţi. Acest studiu este încă în desfăşurare urmând ca el să fie finalizat şi să fie trase concluzii abia în anii următori .
Există însă numeroşi cercetători care au ajuns deja la finalul unor studii similare care s-au soldat cu rezultate cel puţin surprinzătoare:
Dr. William Harris, de la Mid America Heart Institute, Kansas, a realizat la rândul său un studiu asupra puterii vindecătoare a rugăciunii. Pentru a fi cât mai obiectiv, el a urmărit să stabilească foarte precis cadrul şi condiţiile de desfăşurare a studiului, exact ca în cazul testării unui medicament nou.
Pentru a elimina orice suspiciune de placebo, nici unul dintre pacienţii săi nu a ştiut că cineva se roagă pentru el şi nici măcar că sunt incluşi într-un astfel de experiment. Astfel, timp de un an, 1000 dintre pacienţii care au trecut prin secţia de urgenţe a spitalului de cardiologie în care lucra dr. Harris, au fost împărţiţi în două grupe: pentru una dintre grupe (reprezentând jumătate din numărul de pacienţi) s-au rugat în mod sistematic un grup de voluntari şi preoţi, în timp ce cealaltă grupă a urmat numai medicaţia clasică.
Toţi pacienţii au fost urmăriţi astfel timp de un an şi starea lor de sănătate a fost monitorizată în conformitate cu câteva norme clare, stabilite de către medici care nu cunoşteau căror grupe aparţin pacienţii supravegheaţi. Rezultatele? Pacienţii pentru care s-au realizat rugăciuni au avut cu 11% mai puţine atacuri de cord şi complicaţii cardiace care le puteau ameninţa viaţa.
În finalul acestui experiment, un alt medic eminent, care s-a hotărât doar după multe insistenţe să participe la acest studiu non-conformist, dr. O’Keefe, afirma: “Studiul pe care l-am realizat oferă o perspectivă tulburătoare asupra modului în care Dumnezeu poate să influenţeze în mod direct viaţa noastră pe pământ. Ca om de ştiinţă sunt realmente bulversat de aceste rezultate, pentru că nu am nici o posibilitate să le explic decât prin acest ajutor invizibil…”
Dr. Elizabeth Targ, psihiatru la Colegiul de Medicină Pacific din San Francisco, a urmărit pentru o perioadă mai lungă de timp efectele rugăciunii asupra mai multor pacienţi bolnavi de SIDA, toţi aflaţi într-o stare foarte avansată a acestei boli. Cei 20 de bolnavi au urmat acelaşi tratament medical, dar pentru jumătate dintre ei a fost solicitat ajutorul câtorva vindecători care acţionau la distanţă cu ajutorul rugăciunii. După doi ani de derulare a studiului, cei zece pacienţi pentru care au fost realizate rugăciuni erau în viaţă şi într-o stare de sănătate relativ bună, în timp ce din cadrul celuilalt grup, patru persoane muriseră, iar ceilalţi prezentau o stare destul de gravă.
În urma unui studiu realizat ulterior pe un număr mult mai mare de pacienţi, dr. Targ a putut să remarce că persoanele pentru care erau realizate rugăciuni şi alte modalităţi spirituale de acţiune la distanţă au avut de şase ori mai puţine spitalizări decât ceilalţi, iar atunci când acestea totuşi s-au produs, au fost considerabil mai scurte decât în cazul celorlalţi.
Ea afirma în urma acestor studii: “Sunt într-un fel şocată, pentru că este ca şi cum am fost martora unui miracol. Nu există nici o modalitate de a înţelege ceea ce s-a produs cu aceşti pacienţi din perspectiva cunoştinţelor mele din domeniul ştiinţific.”
Un alt studiu realizat de această dată în Israel în 1993 asupra a mai mult de 10.000 de persoane credincioase s-a putut remarca faptul că incidenţa bolilor cardiovasculare (prima cauză de mortalitate în lume) în rândul acestor persoane este cu 40% mai redusă decât în cazul ateilor sau celor care sunt credincioşi “nepracticanţi”. În mod asemănător, un studiu realizat în anul 1995 în Hanovra de către Darmouth College asupra a 250 de persoane ce au suferit operaţii pe cord deschis a arătat că probabilitatea unui deces este de… 12 ori mai redusă la cei ce aveau convingeri religioase ferme şi se rugau în mod constant.
Efectele fiziologice ale rugăciunii
Dr. Koenig de la Universitatea Duke concluziona în urma mai multor ani de cercetări: “Se pare că rugăciunea are efecte excepţionale asupra întregului organism. Ea poate să scadă foarte mult secreţia de cortizon, epinefrină şi noreprinefrină – hormoni care sunt secretaţi de suprarenale în condiţii de stres accentuat. Astfel se reduce foarte mult riscul tulburărilor imunitare, al afecţiunilor cardiace – mai ales riscul infarctului miocardic, al ulcerelor sau al bolilor intestinale inflamatorii.” În opinia lui ca şi a altor medici, rugăciunea poate fi utilizată ca o metodă de terapie alternativă eficientă în prevenirea tuturor bolilor grave, în revenirea după intervenţii chirurgicale, pentru a depăşi momentele dificile sau, în cazuri excepţionale, chiar pentru a vindeca boli grave cum sunt cancerul, scleroza multiplă sau complicaţiile diabetului.
Efectele asupra psihicului sunt de asemenea remarcabile, inducând o stare de linişte şi control, diminuând nevoia de excitante sau stimulente, eliminând gândurile şi tendinţele nocive sau morbide.
Este însă vindecarea prin credinţă şi rugăciune o metodă care ţine doar de cazuri izolate, de “o îmbunătăţire cu 11% a stării de sănătate” sau are ea o arie de cuprindere mult mai largă? Există date despre efecte profund transformatoare ale unei intense credinţe şi puteri a iubirii, manifestată în mai multe zone ale globului, de-a lungul timpului.
Ce transformă rugăciunea în medicament?
Răspunsul la această întrebare este chiar cheia eficienţei în rugăciune. Foarte mulţi credincioşi se roagă zilnic, în conformitate cu religia şi credinţa proprie, cu cuvintele şi după cunoaşterea pe care o are. Fiecare dintre cei ce se roagă doreşte, aspiră, comunică sau pur şi simplu se bucură în rugăciunea sa, dorind să obţină un anumit răspuns sau semn că ea a fost ascultată.
Ce face însă ca pentru unii rugăciunea să fie dătătoare de bucurie şi de sănătate lăuntrică, iar pentru alţii să fie doar un obicei oarecum mecanic ce nu aduce decât puţine roade? Iată câţiva factori esenţiali pentru ca rugăciunea să aibă o eficienţă maximă, chiar şi atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă, o suferinţă sau o boală:
1. Sinceritatea şi iubirea
“Este mult mai bine ca în rugăciune să punem multă inimă şi puţine cuvinte, decât multe cuvinte şi puţină inimă” – acesta este îndemnul pe care un înţelept îl adresa discipolilor săi. Rostirea mecanică şi lipsită de simţire a cuvintelor unei rugăciuni nu aduce niciodată efectele dorite şi chiar mai mult, poate să ne îndepărteze de ea. Mai ales la începutul practicii rugăciunii, este bine să alegem momente în care putem să rămânem în linişte, fără a fi deranjaţi de nimeni şi astfel să ne rugăm în tăcere, rostind rugăciunea în minte, sau dacă ne este greu, să o facem doar cu mintea, să o murmurăm în şoaptă. Pentru ca sinceritatea şi afectivitatea să poată înflori în fiinţa noastră este necesar să lăsăm inima să vorbească cât mai liber şi să exprime într-un mod total atât sentimentele, cât şi necesităţile noastre. Dumnezeu ştie întotdeauna ceea ce noi avem nevoie, însă cu siguranţă nu se va supăra atunci când noi vom urmări să dialogăm cu el, aşa cum am face cu cea mai apropiată fiinţă, împărtăşindu-i nevoile şi bucuriile noastre. De asemenea, citirea unor texte spirituale, cum ar fi vieţile sfinţilor sau Biblia, poate să ne impulsioneze să găsim starea lăuntrică adecvată pentru a declanşa în noi această forţă vindecătoare. Cei ce nu pot citi datorită suferinţei sau slăbiciunii, pot să asculte ceea ce le citeşte o persoană apropiată, căutând nu doar să asculte, ci să trăiască fiecare cuvânt.
2. Perseverenţa în a dialoga interior cu Dumnezeu
Acesta este un factor de o mare importanţă. Indiferent dacă suntem într-o stare fizică bună sau chiar foarte proastă, voinţa şi perseverenţa de a continua să ne rugăm poate constitui un veritabil “colac de salvare”. Un sfânt afirma faptul că atâta vreme cât fiinţa nu se opreşte din rugă şi prin urmare creează premizele unei transformări interioare, Dumnezeu nu o va părăsi şi ea nu se va pierde, nici chiar în cele mai grele condiţii de boală sau suferinţă. Cu atât mai mult în cazul bolilor grave sau a situaţiilor limită, rugăciunea poate să fie cel mai puternic sprijin. Este bine ca în astfel de cazuri grave, ea să fie realizată continuu, cu tot sufletul, având toate şansele să fim ajutaţi atâta vreme cât mai putem gândi sau rosti chiar şi numai câteva cuvinte. Efortul realizat astfel se va repercuta în mod misterios asupra întregii noastre stări şi chiar dacă la început ne va putea părea steril, este necesar să continuăm, cu o cât mai deplină stare de abandon în faţa voinţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm în această direcţie că uneori rugăciunea poate să pară o luptă în care noi înfrângem în propria noastră fiinţă inerţia, orgoliul, ataşamentele inferioare, tendinţele grosiere, închiderea sufletească. Din această luptă interioară, în care armele noastre sunt perseverenţa, liniştea lăuntrică şi iubirea, este bine să nu ne oprim până când nu simţim o transformare radicală în bine în întreaga noastră fiinţă, chiar dacă pot exista uneori şi etape mai dureroase. Dacă perseverenţa este o calitate care ne lipseşte, putem apela în ultimă instanţă la o modalitate ce amplifică foarte mult eficienţa rugăciunii – aceea de a ne ruga împreună cu alte fiinţe deschise faţă de aceasta, în mod constant, zilnic la aceeaşi oră, fie că suntem împreună în aceeaşi cameră sau chiar la distanţă.
Pentru cei ce încă se îndoiesc că pot să fie suficient de perseverenţi merită să amintim exemplul Sfântului Serafim de Sarov care, retras într-o pădure departe de lume, s-a rugat timp de trei ani în continuu, îngenuncheat pe o piatră mare, fără ca măcar să se clintească, până ce genunchii săi ajunseseră o rană vie. Întrebat cum a putut face o astfel de acţiune supraomenească, el a răspuns: “Nu aş fi putut rămâne astfel nici măcar o oră, dacă Dumnezeu nu ar fi vrut aceasta.”
3. Perceperea răspunsului la rugăciunile noastre
Este una dintre etapele esenţiale, deşi foarte des neglijate. Deşi există în mulţi convingerea că rugăciunea este o modalitate spirituală importantă, se ignoră faptul că Dumnezeu are întotdeauna la dispoziţie toate posibilităţile de a ne răspunde într-un mod foarte accesibil nouă şi de multe ori surprinzător. Atunci când vorbim sau îl rugăm ceva pe un prieten ni se pare firesc ca după formularea cererii noastre să aşteptăm tăcuţi ca el să ne răspundă.
Cu atât mai mult, în dialogul interior purtat cu Dumnezeu, care este de mii de ori mai conştient şi mai atent la fiinţa noastră decât cel mai apropiat prieten, este firesc să “ascultăm” interior în tăcere răspunsul la rugăciunile noastre, să oprim pentru câteva clipe fluxul vorbirii şi al gândurilor pentru a crea timpul şi condiţiile necesare recepţionării răspunsului.
Răspunsurile pot surveni în nenumărate moduri: în primul rând, imediat după rugăciunea noastră realizată în mod foarte sincer şi din inimă, răspunsul poate să apară sub forma unei STĂRI interioare, pline de puritate, de tăcere lăuntrică profundă, de încurajare, de iubire copleşitoare, de intensă destindere şi de apariţie a unor noi perspective interioare etc. Pe termen mai lung, răspunsurile pot surveni sub forma unei înlănţuiri de acţiuni semnificative care au rolul de a ne arăta cum este mai bine să acţionăm, de a ne scoate în cale fiinţe ce ne pot ajuta sau de a ne permite să avem acces la remediile şi metodele de care avem nevoie. Odată ce am început să ne rugăm constant, atenţia noastră trebuie să fie mereu trează pentru a înţelege corect mesajele ce sunt sugerate pentru noi prin tot ceea ce ni se petrece şi prin toate conjuncturile care apar. Perceperea acestor răspunsuri interioare care apar în timp ce ne rugăm este ceea ce ne oferă totodată puterea de a continua.
Trăind astfel, rugăciunea nu este un efort, ci reprezintă o comunicare plină de savoare şi de pace, care ne atrage din ce în ce mai mult. Puţini oameni înţeleg faptul că marii duhovnici şi cei ce s-au apropiat de o stare de mare curăţenie interioară nu realizează diferite asceze (cum sunt postul îndelungat sau retragerile în pustietate) cu o inimă aridă şi dintr-o lipsă sufletească, ci aceste manifestări decurg ca urmare a unor aspiraţii interioare, aspiraţii ale sufletului treaz şi viu care începe să se hrănească din alte surse decât cele ale oamenilor obişnuiţi: bucuria, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, extazul mistic. Trupul ajunge în aceste condiţii să fie la rândul său hrănit de către suflet, iar vindecarea lui poate să apară ca o urmare firească a acestei transformări lăuntrice.
Locuri ale miracolelor
Într-unul dintre oraşele mici din Italia, în urmă cu mai mult de 50 de ani, un călugăr atrăgea prin prezenţa lui fascinantă mii de oameni ce doreau să îl vadă, să îl atingă, să asiste la slujbele pe care le realiza. Cunoscut sub numele de Padre Pio din Pietrelcina, el este considerat a fi un sfânt care a împletit în viaţa sa rugăciunea intensă şi aproape continuă, cu o copleşitoare iubire pentru oameni şi o puritate sufletească excepţională. Nu puţini sunt cei care în urma contactului cu părintele Pio şi-au vindecat vechi răni sufleteşti sau au scăpat de boli grave. Relatările despre aceste cazuri au zguduit lumea frământată din perioada celui de-al doilea război mondial.
Într-o altă zonă a Europei, la Konnersreuth în Bavaria, Therese Neumann, sfânta stigmatizată, retrăia în fiecare zi de vineri, într-o intensă stare de extaz, patimile Mântuitorului. Deşi a fost foarte bolnavă în tinereţe, ea s-a vindecat în mod miraculos ca urmare a rugăciunii continue şi intense, astfel că din căruciorul cu rotile a fost propulsată pe aripile credinţei în simţirea continuă a prezenţei divine. Ea nu numai că a putut să meargă din nou, dar odată cu noua stare a început să refuze orice fel de hrană. Consultată de-a lungul timpului de zeci de medici neîncrezători şi dornici să demaşte “falsul”, ea i-a convins prin autenticitatea trăirii ei, mulţi devenind cei mai înfocaţi susţinători ai ei. Tulburătoare pentru ceilalţi nu numai prin cei mai mult de 20 de ani petrecuţi fără nici un fel de hrană fizică, ci şi prin starea continuă de profundă pace pe care o emana faţă de cei din jur, Therese a fost una dintre dovezile vii ale puterii desăvârşite a credinţei în Dumnezeu.
Un alt oraş, de data aceasta din Pirineii francezi – Lourdes – a ajuns locul anual de întâlnire şi rugăciune pentru mai mult de 5 milioane de pelerini! În ghidurile turistice se găsesc informaţii de genul „aici se produc peste o mie de kilograme de lumânări zilnic” şi „mai mult de 400 de hoteluri împânzesc acest mic oraş”, fără a se preciza însă întotdeauna faptul că aici este locul unde s-au produs sute de vindecări şi fenomene miraculoase. Ce a făcut posibil aceasta? Totul a început de la stările profunde de extaz mistic ale unei fetiţe bolnăvicioase, în vârstă de 14 ani, Bernadette Soubirous, care în anul 1858 a avut aici prima oară viziunea Fecioarei Maria şi a primit mesajele ei. Lunga serie de apariţii ale Fecioarei, însoţită de fenomene cu adevărat divine, a generat o revigorare a credinţei în inimile a mii de oameni care au început să vină la izvorul tămăduitor unde Fecioara i-a apărut în repetate rânduri celei ce avea să fie considerată mai târziu sfânta Bernadette. Până în 1987 au fost înregistrate de către biserica catolică numai 66 de vindecări miraculoase, prin contactul cu apa considerată sfântă a acestui izvor şi prin credinţa şi rugăciunile pelerinilor. Spunem „numai 66”, pentru că în afara acestora, care au fost recunoscute drept vindecări miraculoase chiar de către biserică după investigarea lor de mai multe comisii medicale şi ecumenice, există sute de alte vindecări ce nu au fost însă înregistrate oficial şi trecute prin filtrele drastice ale celor desemnaţi să investigheze aceste cazuri. De la răni cumplite, scleroză multiplă, cancer, afecţiuni cardiace, până la stări de depresie şi tendinţe suicidare, o imensă suferinţă umană a fost curăţată de apele unui umil izvor dătător de viaţă şi sănătate.
Ce face însă ca dintre milioanele de oameni ce caută speranţa, încurajarea şi vindecarea în astfel de locuri sfinte, doar câteva sute să fie ajutaţi prin miracol divin? Întrebarea pe care şi-o pun chiar şi unii dintre cei care au trăit astfel de fenomene este: de ce eu?
Înainte de toate, cel mai autentic „loc al miracolelor” nu este neapărat un loc sfânt sau de pelerinaj şi nici o biserică, chiar dacă acestea pot ajuta mult acest proces. Acest loc excepţional se află de fapt în primul rând în propria noastră fiinţă.
Cum să nu ne rugăm?
În lipsa unei practici adecvate, nu este întotdeauna uşor de ajuns la această veritabilă putere a rugăciunii. De multe ori se trece prin faze intermediare, care nu pot fi considerate o autentică rugăciune, nu pentru că ele nu ar avea cel puţin pe moment anumite efecte, ci pentru că ele nu apar dintr-un plin al sufletului şi inimii şi reprezintă mai mult o nevoie de moment. Fără a minimaliza nici efectul acestora, ca posibile etape către o stare interioară autentic înălţătoare, de natură să ne apropie de Dumnezeu, este bine să cunoaştem aceste forme parţiale de rugăciune şi să evităm să rămânem doar la ele, ceea ce ar fi o greşeală. Iată, în această direcţie, clasificarea pe care o face William Carr Peel în cartea sa “Cum răspunde Dumnezeu când omul se roagă”, cu privire la modul inadecvat de a ne ruga, lipsit de sinceritate sau de o deschidere sufletească reală:
1. Rugăciunea de tip “Sunt în criză – ajută-mă!”
Este cazul celor ce se roagă numai în situaţii de urgenţă, atunci când se confruntă cu necazuri, uitând în restul timpului aproape complet de această modalitate spirituală. Nu este nimic rău în a ne ruga atunci când trecem prin momente grele, dar este o mare greşeală să uităm de sprijinul primit imediat ce ne simţim mai bine sau am depăşit momentul dificil. Aceasta arată că înţelegerea noastră asupra vieţii şi relaţia noastră cu Dumnezeu sunt încă firave… Pentru a schimba acest mod de raportare la Dumnezeu este în primul rând necesar să nu uităm să îi mulţumim cât mai des pentru ceea ce ne oferă şi să nu uităm să ne rugăm pentru cei apropiaţi sau pentru oricine simţim că are nevoie de aceasta. Acest mod de a acţiona ne va face să fim mai cuprinzători sufleteşte şi să ne extindem timpul rugăciunii şi asupra unor momente ce nu privesc doar nevoile noastre. A ne ruga şi pentru alţii poate să constituie pentru unele persoane o cale de vindecare sufletească rapidă, prin amplificarea compasiunii şi a atenţiei. În plus, într-una dintre miraculoasele apariţii ale Fecioarei Maria de la Fatima, Ea afirma: “Multe fiinţe sunt sortite să ajungă în infern tocmai pentru că nu au pe nimeni care ar putea să se roage pentru ele.”
2. Rugăciunea “şablon”
Este rugăciunea făcută cu convingerea că numai anumite formulări precise pot ajunge la Dumnezeu şi ceea ce nu intră în aceste canoane este fie considerat un păcat, fie nu va fi ascultat de Dumnezeu. Nici aici, greşeala nu este aceea de a folosi anumite formule precise de rugăciune, ci rigiditatea sufletească şi micimea lăuntrică ce ne poate face să credem că numai aşa este corect şi orice alt fel de abordare a relaţiei cu Tatăl Ceresc prin rugăciune este eronată. Această etapă se depăşeşte simplu prin purtarea unui gen de dialog interior liber cu Dumnezeu, în care îi împărtăşim bucuriile şi suferinţele noastre, chiar fără a-i cere absolut nimic. Aceasta ne va deschide şi încălzi sufletul astfel că formulele rigide care până atunci erau un fel de invocaţie stearpă pentru noi, vor deveni pline de forţă şi viaţă, datorită încălzirii inimii şi trezirii sufletului.
3. Rugăciunea de tip “examen” – proba orală
Cei ce se roagă astfel îl percep pe Dumnezeu în mod asemănător unui profesor de facultate care ţine cont de numărul de pagini de Biblie pe care le răsfoim pentru a ne permite astfel „să trecem anul”. În viziunea acestora, cu cât sunt rostite mai multe cuvinte şi cu cât formularea este mai bine argumentată şi doctă, cu atât Dumnezeu va răspunde mai repede. Cei ce doresc să depăşească acest mod steril de a se ruga trebuie să înveţe în primul rând să savureze liniştea, să tacă şi să îşi înveţe totodată mintea să fie mai tăcută. Rostind (cu glas tare sau doar în gând) puţine cuvinte, dar foarte încărcate de emoţie interioară şi aspiraţie, urmate apoi de o pauză de profundă tăcere interioară în care ecourile rugăciunii pot fi conştientizate ca reverberând în întreaga fiinţă, se poate ajunge la profunzimi nebănuite ale acestei modalităţi de comunicare cu Dumnezeu.
4. Rugăciunea de tip „troc”
Fie că este formulată clar în acest sens sau are doar ca substrat dorinţa de a obţine cu orice preţ un anumit avantaj, acest tip de rugăciune se traduce în genul: “Doamne, să facem o înţelegere. Dacă tu răspunzi rugăciunii mele şi îmi oferi ceea ce eu îţi cer, atunci eu voi face la rândul meu cutare lucru (voi da bani săracilor, voi dona pentru biserică, voi renunţa la fumat, etc.)”. Acest gen de rugăciune prezintă o greşeală de abordare şi arată în mod surprinzător chiar o lipsă de credinţă în Dumnezeu. De ce? Pentru că înainte de toate iubirea şi credinţa, precum şi intuirea puterii divine, exclud trocul şi presupun abandonarea dorinţelor care de multe ori pot fi de genul “vreau casă” sau maşină, avantaje, poziţie socială, prieteni etc. Există însă şi o altă posibilitate, de data aceasta pozitivă, în care vizăm un scop pur spiritual, cum este cazul vindecării de obiceiuri nefaste, de invidie, gelozie sau orgoliu, caz în care Dumnezeu ne poate răspunde cu repeziciune în măsura în care suntem dispuşi cu adevărat să îi oferim “în schimb” efortul nostru de transformare şi acţiunile orientate în sensul ajutorării altor oameni.
5. Rugăciunea de tip combativ
Este caracteristică fiinţelor orgolioase care ajung nu arareori să se supere pe Dumnezeu pentru că, deşi l-au rugat în numeroase rânduri, el nu le-a răspuns la cererile lor insistente. Ei tind atunci într-un mod prostesc să Îl “tragă la răspundere” pe Dumnezeu pentru că nu le-a răspuns în modul în care ei au dorit aceasta. Pentru cei ce se află într-o astfel de situaţie e necesar să înţeleagă că, aşa cum afirma un înţelept, Dumnezeu nu va răspunde niciodată întrebărilor prost puse şi nici cererilor ce nu sunt în acord cu armonia divină. Pe de altă parte, sunt numeroşi cei care consideră că nu li s-a răspuns, dar de fapt ei nu au ştiut să identifice şi să înţeleagă răspunsul pe care l-au primit.
O sugestie de final
Fără îndoială că se poate scrie extrem de mult pe tema modului de a ne ruga, a felului în care Dumnezeu ne poate ajuta sau a modului în care poate să apară vindecarea. Toate acestea, la fel ca şi relatările care ne înfioară şi ne emoţionează prin caracterul lor de revelaţie şi de contact cu puterile divine, nu ne sunt însă de un real folos decât într-un singur caz: acela în care ele ne mobilizează pentru a încerca şi a reuşi să trăim în fiinţa noastră această realitate a comunicării cu Tatăl Ceresc prin rugăciune sinceră. Odată ce am trăit intens în întreaga fiinţă această emoţie a răspunsului divin, nu vor mai exista ezitările, îndoiala sau suspiciunea vor fi risipite, iar existenţa noastră poate să capete o dimensiune nouă, în care simţim că trăim mai adevărat, mai plini de iubire, deschişi faţă de ceilalţi şi în primul rând faţă de această lume spirituală care este permanent prezentă în noi. Un înţelept oriental afirma că această lume a spiritului la care rugăciunea ne permite să accedem este, pentru cei ce o simt, cu mult mai reală decât cele mai solide şi concrete obiecte ale acestei lumi.
