Uneori Karma ne poate bloca. Ce putem face?

    Mai înainte de această expunere este justificată o scurtă reamintire a ceea ce semnifică noțiunea de Karma.

KARMA

1) o acţiune fizică, psihică sau mentală oarecare împreună cu consecinţele sale;

2) consecinţa unei acţiuni de natură fizică sau subtilă (psihică, mentală);

3) suma tuturor consecinţelor acţiunilor realizate în această viaţă sau într-o existenţă anterioară de o anumită persoană;

4) înlănţuirea cauzală (cauză-efect) a manifestării.

Karma unui om este forţa activă sau potenţială care îi orientează comportamentul, acţiunile şi gândurile sale prezente şi viitoare. Orice karma este sămânţa (germenele) unei alte karma, iar fructele (rezultatele) acestora vor fi resimţite sub formă de succes, bucurie, ghinion sau suferinţă, etc., în conformitate cu natura acelor acţiuni, intenţii sau gânduri. Cu toată această condiţionare karma-ică, omul are totuşi libertatea să aleagă între diferitele tendinţe ale naturii sale.

Cunoscând importanța determinatoare și condiționantă a acțiunii, yoghinii au sintetizat principiile și învățăturile unei forme de yoga numită Karma-Yoga (Yoga Acțiunii). Multe din acestea sunt descrise în faimoasa lucrare Bhagavad-Gita. Bhagavad Gita înseamnă “Cântecul Divinității Supreme”. Ea este o parte a vastei opere epice Mahabharata, compusă de înțeleptul Vyasa, cu câteva secole înainte de Cristos.
Conține esența Vedelor și a Upanishadelor, dar este universală prin înfățișarea evoluției umane, dezvoltării mistice a omului în aspirația sa către Realitatea Supremă. Mulți dintre marii înțelepți ai lumii și-au găsit inspirația în această sublimă învățătură.  

Ea nu susține și nu recomandă retragerea pasivă din lume pentru a căuta pacea spirituală și perfecțiunea; mai curând ea îndeamnă sufletul omului să înfrunte eroic măreața bătălie a vieții, pentru a atinge victoria supremă, adevărata izbândă prin revelarea Inimii Spirituale – esența realității a ceea ce noi suntem (Atman).

Ideea forță ce răzbate pe parcursul acestei lucrări este că prin înlăturarea ignoranţei şi dăruirea totală a fructelor sau roadelor acţiunilor sale lui Dumnezeu, fiinţa umană se poate elibera de legăturile karma-ei, atingând astfel Eliberarea spirituală şi înţelepciunea.

    Revenind asupra expunerii ce urmează doresc să mai reamintesc câteva lucruri:

    Toate acțiunile noastre, tot ceea ce noi gândim, modul în care percepem, simțim și reacționăm la diferitele conjuncturi din viată, precum și felul de a ni le reprezenta prin conceptualizare și vorbire ne definește pe fiecare dintre noi. Fiecare dintre noi am dezvoltat un mecanism adaptiv care se exprimă adeseori spontan, definind modul personal de înțelegere și de acțiune. Și totuși, trebuie cunoscut faptul că acest ansamblu unitar a ceea ce fiecare dintre noi numește ca ”eu” este rezultatul nivelului de conștiință la care fiecare dintre noi am ajuns. Caracterul, temperamentul, credințele și ceea ce reprezintă valorile importante ale vieții, rostul acesteia precum și toate motivațiile care ne definesc alegerile și preferințele sunt expresiile firești, spontane ale nivelului nostru de conștiință. Lecțiile de viață ce poartă amprenta suferinței sunt integrate diferit de oameni mai ales din perspectiva nivelului diferit al conștiinței individuale. Toată lumea poate fi afectată de consecințele propriilor lor opțiuni dar diferența o va face nivelul de conștiință.

    Pentru conștiința profană Karma de suferință este unul dintre mecanismele evolutive importante care împinge natura umană spre autodepășire. Lecțiile de viață pot fi foarte grele și fiecare dintre noi, dacă ajungem să trecem prin ele, trebuie să fim foarte atenți pentru că acolo există un întreg potențial transformator evolutiv.

    În această prezentare am urmărit să dau și unele exemple, la limită, pentru a ajunge să recunoaștem unele manifestări karmice ca fiind expresia unor încercări spirituale menite să ne ajute să începem să ”alegem mai bine” și astfel să ieșim din ciclul condiționant al Karma-ei.

Anunțuri

Despre structura energetica

Atunci când ne raportăm la corp mulți dintre noi presupunem coexistența energiei vitale care impregnează și susține într-un anume fel structura fizică. 

În această expunere prezint unele aspecte care explică ”funcționarea” corpului din perspectiva substratului energetic care îi face cu putință manifestarea. Așadar vom înțelege rolul palierului energetic în raport cu nivelul fizic și/sau psiho-mental prin descrierea centrilor energetici și a structurii canalelor subtile energetice care asigură transferul sau circulația energiei pe anumite planuri.

Dialog spiritual: Despre Yoga

În această expunere ofer o perspectivă personală cu privire la Yoga. Fac aceasta pentru că există un interes din ce în ce mai mare cu privire la acest domeniu. Desigur că în societatea românească există încă multe prejudecăți cu privire la Yoga, există curiozitate, există și un fond de așteptare, mulți sperând că după 2 săptămâni de venit la sală, viața lor se schimbă fundamental. Și da !, există din păcate și mulți așa ziși instructori, profesori, guru-și, ”maeștri” care vând pe bani buni Yoga pretinzând că ei oferă Iluminarea și Samadhi (starea de conștiință superioară în Yoga) pentru a-i atrage pe cei naivi.  Există însă și profunzime, umilință și aspirație sinceră, responsabilitate a practicii și perseverență.

Cu Yoga este ca și cu remediile naturale. Degeaba cunoști efectul binefăcător al unei plante dacă nu începi să ți-o administrezi. Degeaba iei remediul odată sau de două ori dacă nu continui administrarea sa pe perioada de timp indicată. Pe de altă parte, un smecher aflând că remediul acela este căutat începe să-l vândă la suprapreț și, mai mult decât atât, începe să susțină că numai remediul său este cel mai bun dacă nu chiar unicul.    

Da ! Yoga poate transforma în mod minunat o existență. Cu două condiții: 1. calea să fie autentică și 2. calea să fie practicată. De abia atunci, prin efectele produse putem înțelege unde ne poate duce cu adevărat Yoga.

Vă invit și cu această ocazie la o întâlnire cu Yoga, și mai precis cu Hridaya Yoga – Yoga Inimii Spirituale – forma de yoga pe care o practicăm în cadrul centrului de yoga și meditație Kamala.   

 

Numai Inima recunoaște frumusețea divină a Creației

Ceea ce Dumnezeu i-a spus trandafirului

Astfel încât el a râs într-o frumusețe înflorită

I-a spus și Inimii mele 

Și a făcut-o de sute de ori mai frumoasă.                                                                   Rumi

În Yoga Inimii Spirituale recomand raportarea la universul nostru interior într-un mod similar celui în care suntem sfătuiţi să percepem natura, copacii, florile, munţii, asfinţitul soarelui: fără gânduri, fără filtrele raţionale obişnuite, pe fondul liniştii mentale. Aceasta se produce natural atunci când percepţia se face nu cu mintea, ci „cu Inima”. Evident, mintea va continua să funcţioneze în multe situaţii, dar dispare identificarea cu aceasta şi modul de a interpreta experienţele conform unor filtre mentale prestabilite. În timp, Inima devine un suis-generis organ de percepție subtilă care poate simti această frumusețe atât în interior cât și în exterior. Omul obişnuit reacţionează, omul înţelept integrează, transfigurează, converteşte energia în spirit, sacralizându-şi astfel propria existenţă. Astfel, Universul exterior se revelează în sufletul trezit ca frumusețe și armonie, ca iubire și înțelepciune. Cum se poate exprima atunci o ființă contemplativă în contact cu această frumusețe infinită, dacă nu prin imnuri, cântece de slavă, poezie, dans ….și de multe ori …adorație în tăcere. Există un limbaj cu totul aparte al misticului îndrăgostit de Creatorul acestei frumuseți.

Ochiul Inimii

Inainte de a va prezenta un alt aspect simbolic corelat cu inima vreau sa va urez sa aveti parte, in anul in care tocmai am intrat, de multe intelegeri si realizari interioare care sa va confirme, intr-un mod din ce in ce mai profund, realitatea experientelor spirituale.

Am fost incantat sa constat anul acesta, ca mai mult de o treime din cititorii acestui blog sunt din afara tarii si ma bucur ca multe dintre postarile cu privire la Hridaya Yoga si semnificatia Inimii Spirituale au fost apreciate.

Desigur ca acest blog se adreseaza in primul rand cautatorilor spirituali si prezentarile orale pe care le fac de mai mult timp pe blog implica din partea acestora mai mult timp si dedicatie mai ales cand sunt expuse unele tehnici de transformare.

Unii dintre acestia au simtit nevoia sa aprofundeze metodele sistemului Yogai Inimii Spirituale si fie au optat pentru cursurile de Yoga si meditatie on-line de pe site-ul MentorYoga, fie au ajuns sa practice la una din salile noastre de curs. Le apreciez si cu aceasta ocazie aspiratia sincera de transformare spirituala.

Dar sa trecem acum la subiectul de astazi. Exista o multitudine de  semnificaţii şi caracteristici simbolice ale Inimii Spirituale. Ele se lasa usor intuite pentru fiinta sesibila al carui suflet este trezit.

 Expresia “ochiul Inimii” apare de asemenea şi în tradiţia sufită. Aici reprezintă deschiderea faţă de divin, ochiul prin care profunzimea Inimii poate fi văzută şi prin care Inima poate recunoaşte Suprema Realitate divină. Conform acestor descrieri, ne putem imagina acest ochi al Inimii ca privind în două direcţii:

  1. o privire orientată în „interior”, prin care cel care meditează poate vedea Infinitul profunzimilor Inimii.
  2. o alta orientată spre “exterior”. Acesta este ochiul prin care Subiectul Suprem, conştiinţa martor, Cunoscătorul ultim, Dumnezeu priveşte Lumea, este martorul atotcuprinzător al acesteia.

Pentru aceste tradiţii, acest loc din adâncul Inimii este simbolul punctului de contact cu Dumnezeu.

Cum ne recentram in Inima si de ce am face-o?

Cea mai clara reflexie a  Inimii Spirituale (Sinelui Suprem) in dimensiunea interioară este emanatia proaspata, vie si calda a sufletului ce a devenit mai transparent fata de lumina ”din adancuri”. Este totodata expresia unei constiente expansionate care cuprinde si imbratiseaza cu bucurie intreaga existenta fara a nega ceva din manifestarea sa pentru ca acel suflet este eliberat din stransoarea mecanicismului reactiv.

Multe traditii au propus modalitati eficiente de ”trezire spirituala” si de constientizare a realitatii Sinelui. In ultima instanta ce este crestinismul sau sufismul daca nu sunt Invataturi ale Inimii. Locul unde ne duc cararile batute ale misticilor și adeptilor acestor cai spirituale este locul sacru care intersecteaza lumea interioara si lumea exterioara pe care le inglobeaza si pe care le unifica in spatiul sublim al Inimii. Este locul unde mintea se goleste spre a primi in tacere si cu umilinta Suprema Invatatura.    

KARMA, VOINŢA ŞI LIBERUL ARBITRU – Ep. 1

De-a lungul timpului am remarcat că practica spirituală trezeşte ”apetitul” de cunoaştere şi aspiraţia de înţelegere cu privire la dimensiunea cauzalităţii determinatoare a destinului. O temă mereu sensibilă şi actuală pe care v-o propun este cea a karmei şi a condiţionărilor de tot felul pe care ea le produce. Ceea ce aş dori să subliniez este faptul că, nu ne ajută cu nimic dacă vrând să înţelegem anumite aspecte existenţiale, abordăm conceptul karmei într-un mod impersonal şi exterior. Ca un mod puţin mai ”exotic” şi mai la modă de a înţelege ce ni se întâmplă în viaţă şi de ce.

Pentru a crea nişte repere necesare înţelegerii este bine să ştiţi că acest concept de ”karma” are mai multe semnificaţii:

KARMA

1) o acţiune fizică, psihică sau mentală oarecare împreună cu consecinţele sale;

2) consecinţa unei acţiuni de natură fizică sau subtilă (psihică, mentală);

3) suma tuturor consecinţelor acţiunilor realizate în această viaţă sau într-o existenţă anterioară de o anumită persoană;

4) înlănţuirea cauzală (cauză-efect) a manifestării.

Karma unui om este forţa activă sau potenţială care îi orientează comportamentul, acţiunile şi gândurile sale prezente şi viitoare. Orice karma este sămânţa (germenele) unei alte karma, iar fructele (rezultatele) acestora vor fi resimţite, de exemplu, sub formă de succes, bucurie, ghinion, suferinţă, etc., în conformitate cu natura acelor acţiuni, intenţii sau gânduri. În toate tratatele de înţelepciune se afirmă că deşi există această condiţionare karmică, omul are totuşi libertatea să aleagă între diferitele tendinţe ale naturii sale. Mai ales învăţăturile orientale afirmă că prin înlăturarea ignoranţei şi dăruirea totală a fructelor sau roadelor acţiunilor sale către Dumnezeu, fiinţa umană se poate elibera de legăturile karmei, atingând astfel Eliberarea spirituală şi înţelepciunea.

În acest dialog am urmărit să elucidez anumite aspecte corelate cu acest concept de karma şi să trezesc interesul spre a se înţelege că fiecare dintre noi suntem în măsură să intervenim conştient, integrând puterea liberului arbitru, spre a modifica unele condiţii existenţiale ”aparent” potrivnice. Spun aparent pentru că, de cele mai multe ori, ajungem singuri la descoperirea unui fapt surprinzător: că, după ce am reuşit să depăşim o anumită condiţionare, aceasta este privită, în final, ca fiind generatoarea unui salt binefăcător, a unei reuşite, a unei auto-depăşiri, a unei cunoaşteri sau experienţe superioare. Întotdeauna karma conţine în ea întregul potenţial al transcenderii ei, al dizolvării sau anihilării ei în planul efectelor.

Noi oamenii avem cam aceleaşi aspiraţii: să nu mai suferim şi să descoperim fericirea. Din această perspectivă, fiecare, mai devreme sau mai târziu începe să fie interesaţ de ceea ce este bine să cunoască pentru a junge acolo unde doreşte. Să vadă ce îl blochează, ce îl poate ajuta şi cum poate acţiona în sens favorabil.

Prin urmare, dacă suntem sinceri cu noi, va trebui să acceptăm, chiar dacă suntem occidentali, că toată viaţa noastră ne ocupăm de fapt de …. KARMA.  Că o suferim, că o ”ardem”, că o înţelegem, că o transformăm, că o ”spargem”, că o deviem, că o recreem, prin toate intenţiile, gândurile, acţiunile, atitudinile şi reacţiile pe care le avem,  prin toate conjuncturile aşa numitei noastre vieţi, trăim în oceanul manifestării karmice universale. Tu, cum îţi conduci corabia?

DIN NOU DESPRE HRIDAYA – YOGA INIMII SPIRITUALE (partea I)

Vă prezint aici o conferinţă deschisă despre Hridaya-Yoga,  forma de yoga  pe care o practicăm şi o predăm în ţară şi în străinătate.

Ce este? Care este scopul? Cum se face? Ce mijloace folosim? Ce efecte obţinem? Care este rolul pe care îl avem fiecare dintre noi în procesul transformării spirituale? Cum îi putem ajuta pe ceilalţi? sunt doar câteva întrebări la care s-a urmărit să se răspunde în cadrul acestei conferinţe.  

CĂUTAŢI ARHETIPUL ŞI UNITATEA, SIMILITUDINILE ŞI NU DIFERENŢELE

Spuneam mai demult că centrul mental de comandă şi control Ajna Chakra oferă, atunci când este trezit şi dinamizat armonios, accesul la o viziune unificatoare asupra lumii, care va fi cu atât mai profund afirmată pe măsură ce este trezit şi cel de-al şaptelea centru – Sahasrara – numit şi ”Lotusul cu o mie de petale”. 

Ultimii doi centri produc translaţia conştiinţei pe nivelul integrării contrariilor şi unificării lor într-o viziune pură, luminoasă, generatoare de fericire. Este confirmarea accesului la o înţelegere dublată de realizarea faptului că totul în fiinţă şi totul în afara fiinţei se află într-o continuă unitate.  Această perspectivă a recunoaşterii UNITĂŢII TOTULUI se produce ca urmare a trezirii mentalului iluminat

În metafora frecvent folosită a ascensiunii spirituale, perspectiva panoramică şi viziunea globală oferită de ultimii doi centri de forţă este asemănătoare cu a aceluia care a urcat pe un ”pisc” de unde se bucură privind acea desfăşurare vastă a unui nou orizont.   Ajuns pe  ”vârf”, întreaga experienţă a ascensiunii devine cu adevărat revelatoare. Este ca o pătrundere într-o altă lume căreia acum îi descifrezi spontan sensul. Tot ceea ce ai trăit până acum este reintegrat firesc în noua desfăşurare existenţială. 

În clipul prezent am urmărit să comentez câteva aspecte dintr-un dialog cu privire la necesitatea de a urmări să observăm în viaţă, liniile de forţă, similitudinile care ne vor conduce gradat către recunoaşterea arhetipului. Nu lăsaţi mereu mintea să catalogheze pripit lucrurile, comparând superficial diferitele experienţe sau realităţi pe care le percepeţi. Nu emiteţi judecăţi definitive, ci rămâneţi mereu deschişi spre a surprinde noi faţete şi dimensiuni ale universului interior sau exterior.  

P.S. Clipul este prezentat pentru că am constatat de multe ori, chiar şi în cazul unor căutători spirituali plini de fervoare, tendinţa de închistare  şi structurare a unei viziuni dogmatice în ceea ce priveşte diferitele căi spirituale sau religioase, idei sau tradiţii culturale.  Era ca şi cum numai ceea ce ei practicau sau studiau reprezenta ”adevărata cale”, ceilalţi fiind priviţi, în cel mai bun caz, cu o anumită condescendenţă.

AJNA CHAKRA ŞI ACTUL PERCEPŢIEI

Aşa cum intuim majoritatea dintre noi, actul percepţiei este o verigă foarte importantă în lanţul cunoaşterii … iluzorii sau dimpotrivă … revelatorii.

Pe toţi ne preocupă întrucâtva lărgirea capacităţii noastre de percepere pentru că înţelegem faptul că o cât mai bună cunoaştere şi integrare a naturii noastre în vastul Univers exterior ne-ar putea aduce multiple beneficii.

Puţini dintre noi ştim însă că toate cele cinci organe de simţ sunt controlate într-o oarecare măsură (mai mare sau mai mică în funcţie de gradul de trezire şi dinamizare) de către centrul mental – Ajna Chakra – supranumit deloc întâmplător – ”al treilea ochi”. 

AJNA CHAKRA – CENTRUL MENTAL DE COMANDĂ ŞI CONTROL

Înainte de a trece la noua serie de expuneri cu privire la cel de-al şaselea centru energetic al fiinţei – AJNA CHAKRA, vă reamintesc că în perioada 25-27 mai se desfăşoară în cadrul Centrului nostru de Yoga – KAMALA – Seminarul consacrat studierii teoretice şi practice a modalităţilor de trezire şi dinamizare a celui de-al şaptelea centru energetic – centrul coronarian – SAHASRARA, cunoscut şi sub numele de Lotusul cu 1000 de petale – polul spiritual al fiinţei. Vedeţi aici INVITAŢIA.

În ceea ce priveşte noua  serie de expuneri care au ca subiect prezentarea centrului energetic care controlează planul mental – Ajna Chakra – supranumit şi ”al treilea ochi” sau ”ochiul clarviziunii spirituale”, sper să înţelegeţi dintr-o perspectivă mai profundă rolul şi importanţa acestuia în ansamblul general al manifestării umane din punct de vedere fizic, energetic, psihic, mental şi spiritual.

ROLUL LUI VISHUDDHA CHAKRA ÎN COMUNICARE

Multe dintre blocajele existenţiale se datorează incapacităţii fiinţei de a se exprima pe sine, de a-şi exprima nevoile, de a se arăta aşa cum este, de a se manifesta liber. Frica de a spune lucrurilor pe nume, frica de a accepta reacţiile celor din jur în urma a ceea ce spunem sau afirmăm, frica de a nu fi înţeleşi sau interpretaţi greşit, sunt toate expresii ale nivelului de comunicare cu noi înşine sau cu semenii noştri. Vom vedea în clipul următor multe alte aspecte corelate cu nivelul comunicării şi exprimării naturii umane.

NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 9

Sri Ramana Maharishi

1879 – 1950

Sri Ramana Maharishi, pe numele sau original Venkataraman, s-a nascut putin dupa miezul noptii de 29 spre 30 decembrie 1879. A urmat liceul uniunii americane din Madurai, fiind destul de putin atras de aspectele spirituale. Avand o constitutie fizica robusta, era interesat de sport si de obicei castiga intrecerile de lupte si inot.

Evenimentul ce a marcat inceputul transformarii si al devenirii sale a avut loc la mijlocul lunii iulie 1896, cu aproximativ sase saptamani inainte de plecarea sa din Madurai. Intr-o zi, in timp ce se afla singur in camera de la etaj din casa unchiului sau, desi era pe deplin sanatos, el a inceput totusi sa resimta o teribila teama de moarte. In aceasta situatie, orientandu-si mintea catre interiorul fiintei sale, s-a supus unui proces atent de analiza, spunandu-si: „Acum eu mor. Ce inseamna aceasta moarte? Cine este cel care moare? Este de fapt doar acest corp.” In acele momente el a trait cu adevarat experienta mortii, intinzandu-se la pamant, ramanand nemiscat si oprindu-si respiratia. Dar in acelasi timp a continuat linistit sa gandeasca: „Bine, atunci corpul este mort. Va fi dus pe terenul le incinerare si acolo va fi transformat in cenusa. Dar sunt Eu mort? Sunt Eu corpul meu? Corpul este mort si inert, dar eu simt intreaga forta a  personalitatii mele si chiar aud vocea Eu-lui meu interior. Asadar eu constientizez transcenderea timpului. Eu sunt deci insusi Spiritul nemuritor ce se adaposteste in acest corp tranzitoriu.” Toate aceste trairi nu au reprezentat un exercitiu intelectual, ci chiar experienta vie a constientizarii Sinelui, a acelei realitati interioare eterne si neperisabile. Aceasta traire constienta a mortii, care a transformat un scolar intr-un intelept, poate fi privita sub aspect mitologic, metafizic si moral: tanarul Venkataraman, in timpul acceptarii calme a sfarsitului firesc al trupului, si-a descoperit adevarata natura interioara, cea a purei constiinte, depasind astfel odata pentru totdeauna teama de moarte. Aceasta experienta inalta a identitatii totale, constiente si detasate de ansamblul minte-trup a determinat o revarsare continua a iubirii si bucuriei universale, ce a dovedit timp de jumatate de secol posibilitatea de a trai fara ego, in deplina armonie cu universul.

Absorbtia in Sinele Divin a continuat neintrerupta din acel moment. Asa cum avea sa explice ulterior discipolilor sai, pe fundalul acestei resorbtii in Sine, alte ganduri pot sa apara precum diferitele note intr-un cantec, dar vibratia constiintei de Sine este continua, asemenea sunetului fundamental pe care celelalte note il insotesc si cu care se contopesc.

Acea viziune a mortii nu a durat mai mult de o jumatate de ora, generand insa nu numai o transformare radicala si permanenta in viata sa, dar oferind si raspunsul la intrebarea „Cine sunt eu?”

Dupa acest eveniment, Venkataraman s-a daruit din ce in ce mai mult contemplarii Sinelui Suprem, studiile sale fiind parcurse aproape mecanic. Dovedind mult mai multa blandete si smerenie in relatiile sale cu oamenii, el vizita acum adeseori templul cu o fervoare profunda.

In ziua de 29 august 1896, Venkataraman s-a hotarat sa plece de acasa la templul de la Arunachala. A luat cu el doar banii necesari unui bilet de tren, lasand familiei o avand urmatorul continut: „Trebuie sa pornesc in cautarea Tatalui meu pentru a-i implini porunca, nimeni nu trebuie sa fie mahnit din aceasta cauza si nici un ban nu trebuie sa fie cheltuit pentru a fi gasit.”

Ajungand la Tiruvannamalai dimineata devreme, in ziua de l septembrie, a mers la templul lui Arunachaleshwara. Paharul fericirii era plin pana la margini. Febra ce-i devastase trupul mai multe zile 1-a parasit. Era sfarsitul calatoriei sale si revenirea Acasa.

Iesind afara din templu, tanarul s-a ras pe cap si si-a aruncat bagajele: putinii bani care-i mai ramasesera, pachetul cu dulciuri primite in dar pe drum si hainele, cu exceptia unui cordon. Apoi, s-a intors la templu, fiind udat pe drum de o ploaie puternica si, purificat astfel, s-a instalat in sala celor o mie de coloane unde a petrecut cateva saptamani de nemiscare si tacere.

Printre cei care au avut grija de el in acea perioada se numara Swami Seshadri, un ascet invatat, cu un inalt nivel spiritual. In perioada urmatoare Swami Brahmana, asa cum avea sa fie numit la inceput tanarul ascet, a gasit adapost intr-o mica incapere numita Patala Linga, situata sub sala templului. Furnicile, tantarii si alte insecte parazite i-au chinuit trupul pe parcursul saptamanilor petrecute acolo, dar tanarul, absorbit in constientizarea purei existente beatifice a Sinelui, a ramas neclintit.

Tarziu, tanarul Swami Brahmana a fost descoperit in acea incapere sordida, cu trupul acoperit de rani infectate, pline de pamant si puroi. A fost luat si dus la o piatra mandapa a unui mormant sfant din apropiere. De acum incolo isi va gasi adapost la diferite sanctuare si in padurile de la periferia orasului, expus privirii curioase a oamenilor, fiind adesea ingrijit de oameni inimosi – medici, credinciosi din oras, functionari ai templului si altii. In acele luni era absorbit intr-o continua contemplare a Sinelui Suprem, fiind practic rupt fata de lumea exterioara, astfel incat trebuia sa fie scuturat de umeri cu putere pentru a observa si accepta hrana si apa pe care unii credinciosi i le aduceau o data pe zi.

La inceputul anului 1897 a fost dus la Gurumurtam, un ashram cu imprejurimi linistite, departe de templu, unde a locuit timp de nouasprezece luni, in toata aceasta perioada el a continuat sa ramana absorbit in Sine, fiind ingrijit mai ales de un saddhu pe nume Uddanda Nayanar si de prietenul sau Anamalai Thambiran. I se aducea o singura masa pe zi, de obicei la pranz. Odata Thambiran a realizat un ritual de elogiere catre tanarul Swami, oferindu-i ca si consacrare flori, tamaie si camfor inainte de a-i servi masa zilnica. Dupa ce facut aceste preparative, a iesit pentru un timp, iar Maharishi s-a ridicat in picioare si a scris cu o bucata de carbune pe perete cateva cuvinte in tamila al caror inteles era ca masa a fost suficienta. Cateva zile mai tarziu, alti credinciosi au insistat sa stie numele lui si locul in care s-a nascut, asa ca el a scris in engleza: „Venkataraman, Tiruchuzhi”. Acesta a fost primul indiciu asupra personalitatii acelui tanar care in ciuda aspectului sau salbatic se dovedea un cunoscator al limbii engleze.

Ingrijirea tanarului ascet a fost curand preluata de Palaniswami, un saddhu Malayali a carui practica consta in adorarea imaginii lui Vinayaka la un sanctuar indepartat si care acum venise la Gurumurtam pentru adorarea unui „Zeu in viata”. Continuandu-si ritualul de adorare fata de Vinayaka, Palaniswami s-a dedicat si ingrijirii permanente a lui Swami Brahmana ajutandu-l timp de douazeci de ani.

La inceputul anului 1893, tanarul ascet, insotit de Palaniswami, a plecat de la Paralakunru stabilindu-se la pestera Virupaksha, denumita astfel dupa numele unui sfant care fusese ingropat acolo. A ramas in acel loc 17 ani. In timpul lunilor de vara, cand cursurile de apa din apropiere secau, se muta la o alta pestera, situata langa un mangotier. Palaniswami a continuat sa aduca hrana o data pe zi, pentru el si pentru maestru, pana cand acest lucru a devenit din ce in ce mai putin necesar datorita numarului tot mai mare de aspiranti si vizitatori ce aduceau ei insisi hrana.

In timpul sederii la Virupaksha, s-a realizat o intoarcere gradata a tanarului ascet, ce pastrase o tacere deplina fiind absorbit in contemplarea Sinelui, catre realitatea exterioara. El incepe deja sa-i adreseze cateva cuvinte lui Palaniswami la Gurumurtam. In final, acest lucru a devenit frecvent deoarece Palaniswami ii solicita adesea explicatii asupra continutului unor opere ca Adhyatma Ramayana, Yoga Vasistha, Kaivalya Navanitam si Viveka Chudamani. Tanarul Swami a invatat in acest scop cu ajutorul lui Palaniswami dialectul malayalam si curand a ajuns sa cunoasca foarte bine aceasta limba. Aceasta experienta s-a repetat atunci cand panditii apartinand diferitelor scoli i-au adus cartile favorite, scrise in propria lor limba, pentru a le lamuri si comenta unele aspecte legate de acestea. In acest fel el a ajuns sa invete limbile sanskrita si telugu.

In timpul celor 30 de luni dintre venirea sa la Tiruvannamalai si perioada in care a inceput sa raspunda in scris intrebarilor aspirantilor spirituali, tanarul ascet a petrecut o perioada spirituala intensa.

Raspunzand unor intrebari, el a explicat mai tarziu ca in timpul acelor luni petrecute in Tiruvannamalai fusese permanent cufundat intr-un ocean de inefabila fericire, uitand cu totul de trupul sau si de lumea inconjuratoare, reincepand apoi gradat sa-si refoloseasca simturile si mintea si sa invete din nou sa priveasca in exterior si sa comunice cu cei ce se apropiau de el. Intoarcerea lenta la activitatile obisnuite ale lumii exterioare si la conversatiile cu ceilalti oameni pot fi descrise ca o renastere intr-o fiinta noua, in intregime pura, eliberata de dorinte sau amintiri. El a devenit, s-ar putea spune, asemeni unui ecran pe care se puteau proiecta filme diferite sau ca o oglinda ce reflecta obiectele aflate in fata ei, fara a fi insa afectata de ceva.

Era necesar acum sa fie stabilite pe noi fundamente unele legaturi cu viata obisnuita si vorbirea, proces ce s-a desfasurat gradat si in timp indelungat. Curand dupa Marea Trezire, el a inceput sa viziteze templul din Madurai, iarasi si iarasi, contempland nemiscat imaginea lui Nataraja si a altor zei. Asa cum el insusi explica mai tarziu: „Sufletul renuntase sa mai fie una cu trupul si cauta un nou suport care sa-l sustina”. In primii ani la Tirunavannamalai, el a recunoscut in cuvintele scripturilor o expresie a Realului pe care o experimentase deja si care ii era familiara. Totusi, numai dupa o a doua experienta pe care a avut-o de aceasta data in prezenta altora, in anul 1912, Maharishi s-a simtit pentru totdeauna si in mod ferm stabilit in lumea Esentei Pure, percepand lumea fenomenala ca pe un film proiectat pe ecranul Sinelui Suprem sau ca pe un vis coerent  ce-i permitea totusi sa se amestece printre oameni si sa le vorbeasca, raspandind asupra lor compasiunea si gratia sa nesfarsita.

Marea faima de care se bucura ca fiinta eliberata, a adus in jurul lui un numar tot mai mare de aspiranti si cautatori ai intelepciunii, atat oameni simpli, neinstruiti, cat si oameni cu un inalt nivel de cunoastere. Departe de a-l considera o fiinta inaccesibila si distanta, vizitatorii gaseau intotdeauna mangaiere pentru durerile lor, chiar si numai in simpla sa prezenta, fara ca inteleptul sa rosteasca vreun cuvant. Reactia lui Maharishi fata de suferinta era in deplina concordanta cu remarca sa: „Un intelept plange cu cel care plange, rade cu cel care rade, se joaca cu cel ce se joaca si canta cu cel care canta, devenind cantecul insusi. Prezenta sa este precum o oglinda extrem de pura. Ea reflecta imaginea noastra, asa cum suntem. Noi suntem cei care ne jucam rolurile in aceasta viata. El este oglinda sau scena pe care se desfasoara spectacolul; cum ar putea fi ca reflectata? Nimic nu o poate atinge, ea fiind numai un suport.”

Ascultarea tacerii il face pe aspirantul spiritual sa isi puna eterna intrebare «Cine sunt eu?». Pentru a gasi raspunsul este necesara discriminarea intre real si ireal si intelegerea faptului ca actiunile corpului sunt perfect determinate din clipa in care vine in existenta. Singura libertate pe care o are fiinta este de a nu se identifica cu corpul sau.

Kavyakantha Ganapati, marele poet sanskrit, a fost cel care l-a numit pe Swami Brahmana – Bhagavan Sri Maharishi.

Experienta acelei morti aparente de la varsta de saisprezece ani s-a repetat, la un nivel mult mai profund, saisprezece ani mai tarziu, in anul 1912. Mai tarziu Maharishi i-a povestit acest episod lui Nagamma: „intr-o zi, m-am dus la rezervorul de apa, in fata la Panchiamman Kovil, impreuna cu Vasu (Vasudeva Sastri) si cu altii ca sa facem o baie, iar la intoarcere am luat-o pe o scurtatura. Pe masura ce ne apropiam de stanca in forma de broasca testoasa, m-am simtit obosit si ametit. Brusc imaginea lumii exterioare a disparut, fiind parca acoperita de o cortina alba. insa disparitia uneia si aparitia celeilalte a fost gradata, in asa fel incat o parte din peisaj si o parte din acel val alb stralucitor, erau simultan prezente in fata mea. Curand dupa aceea insa, lumea exterioara a disparut complet si am fost nevoit sa ma opresc. Am reluat mersul atunci cand valul alb stralucitor s-a destramat. Apoi fenomenul s-a repetat, starea de slabiciune fizica crescand. A trebuit sa ma sprijin de o piatra. Cum el s-a repetat si a treia oara, m-am asezat. Totul in jurul meu era imbracat intr-o lumina alba, stralucitoare.

Aveam senzatia unui vartej. Circulatia sangelui si bataile inimii mi s-au oprit, iar corpul a inceput sa capete o culoare cadaverica, astfel ca Vasu a crezut ca intr-adevar am murit si a inceput sa planga si sa ma imbratiseze. Schimbarea culorii corpului meu, imbratisarea lui Vasu, tremurul trupului sau si prezenta celorlalti in jur – de toate aceste lucruri eram perfect constient. Eram de asemenea constient ca mainile si picioarele mi se raceau si ca inima incetase sa mai bata, dar nu simteam nici o teama. Curgerea gandurilor si constiinta de Sine erau mereu prezente si nu-mi faceam griji in privinta starii trupului meu. Stateam cu picioarele incrucisate in postura lotusului (padmasana), dar nu simteam prezenta pamantului sub mine. Circulatia sangelui se oprise dar postura se mentinea perfecta. Totul a durat aproximativ 15 minute. Deodata am simtit un flux de energie revarsandu-se in intreg corpul. Inima a inceput sa bata si sangele circula acum din nou. Culoarea vinetie a corpului mi-a disparut. Am inceput sa transpir prin toti porii. Am deschis ochii, m-am ridicat si le-am spus: «Haideti. Sa mergem.» Am ajuns la pestera Virupaksha fara nici un alt incident. Numai in aceasta situatie, inima si respiratia au incetat sa mai functioneze simultan. Starea aceasta nu a fost deliberata; nu a fost nici o dorinta de a-mi vedea corpul asa cum arata dupa moarte. Mai avusesem o asemenea experienta inainte. Dar de data aceasta a fost mai intensa, mai completa.”                                                                                                     

Maharishi nu a cerut niciodata privilegii sau recunoasterea autoritatii sale. Activitatile sale zilnice erau atat de obisnuite, atat de simple, incat un vizitator l-a intrebat odata pe un discipol al Maestrului: „Ce va face pe voi sa credeti ca Bhagavan al vostru este un suflet realizat? El mananca si doarme si face totul ca si noi toti”. Mudeliar i-a explicat ca nu sunt semne exterioare prin care eliberat in viata sa poata fi remarcat si ca doar un intelept poate sa recunoasca un alt intelept.

Intr-adevar, au fost situatii cand strainii vazandu-1 pe Maharishi singur sau insotit, ocupat sau intentionand sa indeplineasca vreo munca, l-au confundat cu un tamplar sau cu bucatarul si l-au intrebat cu inocenta unde ar putea sa fie vazut Marele intelept.

In ashram-ul ce avea sa-i poarte numele, la Ramanashram, rutina zilnica a recitarii din Vede, a cantecelor devotionale, a meditatiilor tacute si a conversatiilor sustinute cu vizitatorii, era deseori indulcita de glumele lui Maharishi, pe care discipolii le primeau cu multa bucurie.

Paul Brunton descrie in cartile sale impactul pe care l-a avut asupra sa prezenta tacuta a lui Maharishi: „Nu-mi puteam desprinde privirea de la el. Tulburarea mea de la inceput, consternarea de a fi in totala ignoranta, au disparut treptat pe masura ce o ciudata fascinatie ma cuprindea cu tot mai multa forta. Dar aceasta scena neobisnuita nu a durat decat o ora si am inceput sa simt o liniste profunda, o transformare ce se petrecea in mintea mea. Una cate una, intrebarile pe care le pregatisem cu meticulozitate spre a i le pune maestrului au disparut. Nu mai avea importanta acum daca problemele care m-au nelinistit s-au rezolvat sau nu, stiam numai ca un rau de liniste curgea peste mine, ca o adanca pace patrundea in cele mai ascunse locuri ale sufletului meu si ca in sfarsit mintea mea torturata de ganduri incepuse sa se odihneasca.”

Major Chadwich, care a venit la Tiruvannamalai in 1935 dupa ce 1-a citit pe Brunton, spunea despre prima sa intrevedere cu Maharishi urmatoarele: „Am simtit pacea extraordinara, gratia, emanate de prezenta sa. Nu era ca si cum atunci il vedeam pentru intaia oara. Aveam impresia ca il cunosc din totdeauna … era asemeni unei oglinzi care reflecta propriile mele sentimente. Daca erai reticent si intimidat, el parea mai rezervat, dar daca raspundeai foarte natural imbratisarii atotcuprinzatoare a dragostei sale, atunci el te trata ca pe cineva asemeni lui.”

In lumina invataturilor lui Maharishi asupra unitatii si atemporalitatii Fiintei, supravietuirea psihica sau moartea este, strict vorbind, lipsita de importanta. Dar foarte putini, chiar dintre adeptii sistemului Advaita, s-au dovedit a fi mai presus de limitarile atasamentului si dorintei. Discipolii care ar fi dorit ca el sa-si continue existenta in corpul fizic, au fost foarte afectati dupa declansarea ultimei sale boli in februarie 1949, generata de aparitia unui cancer la cotul stang ce a continuat sa se extinda in sus. El nu a dorit sa se trateze, dar a fost convins sa se supuna unei serii de operatii. Doctorii stiau ca durerea care persista de mai multe luni trebuia sa fie ingrozitoare; si ei, ca si multi altii, se intrebau cum poate cineva sa o suporte cu asemenea detasare. In ciuda acestei lungi si dureroase disolutii a corpului, Maharishi a reamintit pana in ultima clipa discipolilor sai ca daca trupul sau imparte cu ei destinul comun al mortii, constiintele lor trebuie sa imparta cu el fericirea inefabila a existentei transcendente. Acelora care s-au simtit descurajati la gandul despartirii, Maharshi le-a spus: „Nu plec. Unde as putea pleca? Eu sunt aici. Nasterea si moartea sunt atribute ale corpului fizic, in timp ce pentru adevaratul Eu sau Pura Constiinta beatifica a Sinelui, ce transcende timpul si spatiul, nu exista nici inceput si nici sfarsit, nici intalnire si nici despartire”.

Sfarsitul a venit in 14 aprilie 1950. In acele momente a putut fi observata o stea cazatoare, nespus de luminoasa, venind dinspre sud si deplasandu-se lent catre nord, traversand cerul si disparand in spatele muntelui Arunachala. Aparitia acelui meteorit luminos a fost observata de multa lume de pe tot cuprinsul Indiei de Sud si a fost relatata pe larg in ziare. Unii discipoli din Madras si din alte parti, au banuit semnificatia fenomenului si au venit la Tiruvannamalai.

Puterea prezentei sale a fost resimtita de asemenea chiar si de multi oameni care nu l-au vazut niciodata, ci doar i-au privit fotografia. Asa cum el adeseori a spus, adevaratul guru este prezent pretutindeni pentru ca el nu este altcineva decat Constiinta Eterna a Sinelui. Natura sa este insasi constiinta beatifica a existentei in sine regasita in inima oricarei fiinte. De aceea Maharishi intruchipeaza pe deplin insasi magia naturala a existentei, magia de a fi o simpla fiinta omeneasca si simultan dumnezeiasca.

Text adaptat dupa „Minienciclopedia inteleptilor”, editura Ram.
 

CUVINTE DIN LUMINĂ

”Acela în care toate aceste lumi par să fie în mod ferm stabilite, acela care include în cuprinderea sa toate aceste lumi, acela din care se nasc toate aceste lumi, acela în care toate acestea există, acela prin intermediul căruia toate aceste lumi își găsesc existența și acela care este într-adevăr toate acestea – doar acela este realitate existentă, Atman – Sinele Suprem Absolut. Fie ca noi să păstrăm cu sfințenie acest Sine, care este adevărata realitate din Inima noastră.”

”Ceea ce este esenţial în orice sādhana (practică spirituală) este să încerci să aduci înapoi mintea agitată şi să o fixezi doar asupra unui singur obiect. De ce să nu o aducem înapoi şi să o fixăm în atenţia asupra sentimentului purei existenţe? Aceasta este ātma-vicāra, căutarea Sinelui (a Inimii Spirituale). Aceasta este tot ceea ce trebuie făcut.”

Extras din dialogurile spirituale susţinute cu discipolii săi

Întrebare: Ce este realitatea?

Răspuns: Realitatea trebuie să fie întotdeauna reală. Ea nu are nume și formă. Realitatea este ceea ce este dincolo de acestea. Deși ea susține limitările, ea însăși este lipsită de orice limită, nefiind prin nimic înlănțuită. Ea susține irealitățile, fiind ea însăși reală. Realitatea este ceea ce este. Ea este așa cum este. Ea transcende vorbirea, fiind dincolo de expresiile „existență, nonexistență”, etc.

Realitatea ce definește pura conștiință, care rămâne atunci când ignoranța este distrusă odată cu cunoașterea obiectelor, doar aceea este Sinele (Atma). În această Brahmaswarupa (forma reală a lui Brahman), care este conștiință de Sine concentrată, nu există nici cea mai mică urmă de ignoranță.

Realitatea care strălucește deplin, nu numai atunci când lumea este cunoscută, dar și atunci când lumea este necunoscută, fără a cunoaște suferința și fără a fi limitată de un corp, este forma ta reală (nija-swarupa).

Radiația beatitudinii conștiente, sub forma conștiinței ființei, strălucind în mod egal atât în interior cât și în exterior, este suprema și binecuvântata realitate primordială. Forma sa este tăcerea și ea este cunoscută de jnani ca fiind starea finală și inobstructurabilă a adevăratei cunoașteri (jnana).

Dobândiți cunoașterea faptului că jnana este nonatașament, puritate și realizare a lui Dumnezeu; căci singură jnana ce nu cunoaște uitarea de Sine este nemuritoare; doar ea este totul.

Î: Ce este această capacitate de conștientizare și cum poate cineva să o obțină și să o cultive?

R: Voi sunteți conștiința de Sine. Conștiința este un alt nume al vostru. Atât timp cât sunteți conștienți nu este nevoie să obțineți sau să cultivați aceasta. Tot ce aveți de făcut este să renunțați de a vă mai orienta către celelalte lucruri, deoarece acestea reprezintă non Sinele. Dacă cineva renunță la a mai fi conștient de ele, atunci va rămâne doar conștiința pură și aceasta este Sinele.

Î: Dacă Sinele este el însuși conștient, de ce nu sunt eu conștient de el chiar acum?

R: Aici nu este nici o dualitate. Cunoașterea voastră prezentă se datorează egoului și este doar relativă. Cunoașterea relativă necesită un subiect și un obiect, în timp ce conștiința de Sine este absolută și nu necesită prezența unui obiect.

Amintirea este de asemeni relativă, necesitând un obiect a cărui amintire trebuie să existe, și un subiect care trebuie să își reamintească. Atunci când nu există dualitate, cine își va reaminti de ce?

Sinele este etern prezent. Fiecare dorește să-și cunoască Sinele. Ce fel de ajutor trebuie să primească ființa pentru a se cunoaște pe sine însăși? Oamenii doresc să vadă Sinele ca pe ceva nou. Dar el este etern și neschimbat. Ei doresc să îl vadă ca pe o lumină strălucitoare, etc. Cum ar putea să fie așa? El nu este nici lumină, nici întuneric. El este doar așa cum este. El nu poate fi definit. Cea mai bună definiție este: „Eu sunt ceea ce sunt”. Srutis-urile (scrierile sacre) vorbesc despre Sine ca fiind de mărimea degetului mare, a firului de păr, a spark-ului electric, sau extrem de vast, sau mai subtil decât cel mai subtil element, etc. De fapt ele nu au nici un fundament. El este doar existență, dar diferită de real și ireal; este cunoaștere, dar diferită de cunoaștere și ignoranță. Cum ar putea fi el definit? Este simplă existență.

Î: Atunci când un om realizează Sinele, ce va vedea el?

R: Nu există nimic de văzut. Viziunea este doar existență. Starea de realizare a Sinelui, așa cum noi o numim, nu înseamnă atingerea a ceva nou sau cucerirea unui anumit țel care este foarte îndepărtat, ci pur și simplu a fi ceea ce întotdeauna ai fost și întotdeauna vei fi. Tot ceea ce este necesar este să renunți să mai privești realizările tale ireale ca și cum ar fi adevărate. Cu toții privim ca real ceea ce de fapt nu este real. Trebuie doar să renunțăm la această practică. Apoi trebuie să realizăm Sinele ca Sine; cu alte cuvinte „Să fim Sinele”. Într-un anumit stadiu, veți râde de încercarea voastră de a descoperi Sinele care este atât de evident pentru sine. Așadar, ce am putea răspunde la această întrebare?

Acest stadiu transcende atât vizionarul, cât și obiectul văzut. Nu mai există acolo ființa care vede pentru a vedea ceva. Tot ceea ce se poate vedea încetează acum să mai existe, rămânând doar Sinele.

Î: Cum putem cunoaște aceasta prin experiență directă?

R: Dacă vorbim despre cunoașterea noastră asupra Sinelui, trebuie să existe două astfel de realități numite Sine, un Sine care cunoaște, și un alt Sine care este cunoscut, precum și procesul cunoașterii. Starea pe care noi o numim realizare însemnă a fi pur și simplu noi înșine, și nu a cunoaște ceva sau a deveni ceva. Ființa realizată este ființa ce există în prezent și care a existat dintotdeauna. Nimeni nu poate descrie această stare. Putem doar să fim aceasta. Bineînțeles, noi vorbim adesea despre realizarea de sine din dorința utilizării unui termen potrivit. Cum să „REAL-izezi” sau să faci real ceea ce prin exclusivitate este real?

Î: Uneori spuneți că Sinele este tăcere sau liniște. De ce este el aceasta?

R: Pentru cei ce trăiesc identificați cu Sinele, așa cum frumusețea există în afara gândirii, nu există nimic care să fie gândit. Doar experiența tăcerii este cea la care trebuie să aderăm, deoarece, în această stare supremă nu există nimic altceva care să fie realizat decât noi înșine.

Î: Ce este mauna (tăcerea)?

R: Acea stare care transcende vorbirea și gândirea este mauna. Ceea ce este, este mauna. Cum ar putea fi explicată mauna în cuvinte?

Înțelepții o definesc ca fiind starea în care gândul „Eu”, (egoul), nu apare nici măcar ca fundal, existând doar Sinele (swarupa) identic cu tăcerea (mauna). În acest Sine Suprem se regăsește esența divină a oricărei ființe, jivatama, ca reflexie a Sinelui Esență individual. Singură experiența tăcerii oglindește reala și perfecta cunoaștere, orice alte cunoștințe fiind demne de milă și triviale. Cunoscând aceasta, multiplele diferențe obiective nu vor fi privite ca fiind reale, ci doar ca supraimpuneri peste adevăratul Sine, care îmbracă forma adevăratei cunoașteri.

Î: Atât timp cât corpurile și individualitățile animate se află în prezent pretutindeni, putânt fi observate în număr nelimitat, cum se poate spune să Sinele este unic?

R: Dacă ideea „Eu sunt corpul” este acceptată, Sinele devine multiplu. Starea în care această idee dispare este adevărata existență în Sine, în această stare nemaiexistând alte obiecte. Din acest motiv Sinele este privit ca fiind unic.

Atât timp cât corpul însuși nu există, privind din punctul de vedere natural al Sinelui, el existând doar în viziunea extrovertită a minții, care este înlănțuită de puterea iluziei, a numi Sine spațiul conștiinței, dehi (posesorul corpului) este greșit. Lumea nu există fără de corp, corpul nu există niciodată în afara minții, mintea nu există niciodată în afara conștiinței și conștiința nu există niciodată în afara realității.

Pentru ființa înțeleaptă, ce a dobândit cunoașterea Sinelui prin divinizarea „Eu”-lui interior, nu există nimic altceva în afara Sinelui care să fie cunoscut. Deoarece atunci când egoul, care identifică forma corpului cu „Eu”-l real, dispare, „Ea” (ființa înțeleaptă) devine conștiință existențială lipsită de formă.

Un jnani (cel care și-a realizat Sinele) știe că el este Sinele și atunci nimic, nici măcar corpul său, sau nimic altceva, nu există în afara Sinelui. Pentru o astfel de ființă, ce diferență ar putea să mai existe între prezența sau absența unui corp?

Este fals să vorbim despre realizare. Ce trebuie să realizezi de fapt? Realul este așa cum a fost dintotdeauna. Noi nu creăm nimic nou și nu dobândim nimic pe care să nu-l fi avut dinainte. ªi această carte tocmai aceasta urmărește să arate. Noi ne construim o fântână și pentru această săpăm o groapă adâncă. Spațiul din acea fântână nu a fost creat de către noi. Noi doar am scos de acolo pământul ce umplea acel spațiu. Spațiul exista acolo așa cum există și acum. În mod similar noi trebuie să aruncăm pur și simplu tendințele acumulate de-a lungul timpului (samskaras-urile) din interiorul nostru. Când toate acestea vor fi înlăturate, singur Sinele va străluci.

Î: Dar cum să realizăm aceasta și să atingem eliberarea?

R: Eliberarea este propria noastră natură. Noi suntem aceasta. Însuși faptul că noi ne dorim eliberarea arată că libertatea față de orice înlănțuire este natura noastră reală. Ea nu este ceva care să fie dobândit acum. Tot ceea ce este necesar este să înlăturăm falsa noțiune că noi suntem înlănțuiți. Când vom realiza aceasta, nu va mai exista nici o dorință și nici un gând de acest tip. Deci, atât timp cât ființa dorește eliberarea, deși o deține, ea este totuși înlănțuită.

 

ADEVARATA RELIGIE ESTE CEA A INIMII

Iată aici prezentat pe scurt crezul lui Swami Shivananda – un mare maestru yoghin şi totodată vindecător.  (vezi aici si bibliografia)

”Consider ca adevarata religie este cea a inimii. Mai intai trebuie purificata inima. Adevarul, iubirea si puritatea sunt bazele adevaratei religii. Controlul asupra naturii instinctuale, cucerirea mintii, cultivarea calitatilor divine, servirea detasata a umanitatii, bunavointa, prietenia, constituie fundamentele adevaratei religii.

O fiinta care paseste pe calea spirituala este supusa la multe incercari, inainte de a ajunge la capatul calatoriei. Ea este de obicei tentata sa-si micsoreze eforturile la jumatatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceste din greu, constant, va atinge telul suprem al vietii: universalizarea fiintei, cunoasterea si beatitudinea.

Am inteles ca indatorirea fundamentala a omului este sa invete sa daruiasca, sa daruiasca cu compasiune si detasare, sa daruiasca mult, sa daruiasca cu iubire, fara a astepta vreo rasplata, deoarece nu pierde nimic daruind si pe de alta parte celui care daruieste i se va da inapoi inmiit.

Consider de asemenea ca a actiona cu bunatate este temelia vietii omenesti. Prin bunatate inteleg capacitatea de a fi alaturi de ceilalti cand au nevoie, de a-i percepe empatic si de a fi capabil sa actionezi astfel incat sa nu faci rau nimanui prin faptele tale. Bunatatea este oglinda credintei in Dumnezeu. Cred ca a fi bun cu adevarat, pana in cele mai adanci cotloane ale inimii, nu este deloc usor, desi poate parea simplu la prima vedere. Este unul dintre cele mai dificile lucruri de pe pamant, daca esti sincer cu tine insuti.

Pentru mine nu exista lumea fizica. Ceea ce eu vad este manifestarea glorioasa a lui Dumnezeu. Cand ajut pe cineva, acela este chiar El. Invat sa fiu umil in fata atotputernicei Existente. Filozofia pe care o urmez nu este o doctrina care sa infirme natura reala a existentei lumii. Ea reveleaza realitatea prezentei divinitatii in univers, eternitatea sufletului omenesc, unitatea creatiei cu Absolutul, pentru ca aceasta este singura doctrina care merita sa fie luata in considerare.

O sanatate foarte buna, putere de discriminare, o cunoastere profunda, o vointa pura si puternica, integritate morala si spirituala, aceste sunt necesare pentru a realiza idealul divin.

Sa fii maleabil, sa te adaptezi la orice conditii, sa-l vezi pe Dumnezeu in orice lucru, sa cunosti si sa folosesti principiile naturii in procesul evolutiei catre Realizarea Sinelui, sunt unii dintre factorii principali care contribuie la formarea unei filozofii de viata. Pentru mine, filozofia nu este numai iubirea de intelepciune, ci chiar detinerea ei.

Sa-l descopar pe Dumnezeu in orice fiinta sau forma, sa-l simt peste tot, in orice moment si in orice conditii ale vietii, sa vad, sa aud, sa gust si sa simt totul ca fiind Dumnezeu, acesta este telul meu,

Sa traiesc in Dumnezeu, sa ma topesc in Dumnezeu si sa fiu una cu El, acesta este telul meu.

Traind intr-o astfel de uniune, sa-mi folosesc mintea, simturile si corpul in folosul umanitatii, sa cant numele Domnului, sa dau instructiunile necesare aspirantilor sinceri si sa raspandesc adevarata cunoastere in lume, acesta este telul vietii mele.

Sa fiu un prieten al tuturor fiintelor si un binefacator al lor, un prieten al saracilor, al celor oropsiti si neajutorati, al celor decazuti, acesta este telul meu.

Crezul meu sfant este sa-i servesc pe cei bolnavi, sa-i ingrijesc cu compasiune si dragoste, sa-i inveselesc pe cei tristi, sa raspandesc putere si bucurie in toti, sa simt identitatea in esenta cu fiecare si sa-i tratez pe toti egal.

Eu nu fac diferente: nu exista nici tarani, nici regi, nici cersetori, nici imparati, nici barbati, nici femei, nici invatatori, nici elevi.

Ma rog ca acest ideal divin sa fie prezent in viata fiecarei fiinte umane. Ma rog ca pamantul sa devina un adevarat paradis si aceasta nu este doar o simpla dorinta, ci este o posibilitate reala. Se va realiza cand majoritatea oamenilor vor intelege ca viata inseamna evolutie spirituala.” – Swami Sivananda

 

CUNOASTEREA SUBIECTIVA SI CUNOASTEREA OBIECTIVA

”Viaţa este limitată, dar cunoaşterea nu are nici o limită. Să foloseşti ceea ce este limitat pentru a descoperi ceea ce este nelimitat este absurd şi inutil. Dacă, ştiind aceasta, vom continua totuşi să acţionăm în funcţie de cunoaştere, nu vom putea evita pericolele”. Chuang-Tzu

În mod convenţional, cunoaşterea este considerată de două feluri: subiectivă şi obiectivă, cunoaşterea lui „ce” şi „cum”, sau a lui „a avea” şi „a fi”. Tipul „ce” se referă la cunoaşterea obiectivă, pe care o poţi dobândi şi avea. În această categorie intră cunoaşterea analitică a ştiinţei, cunoaşterea faptelor ce pot fi calculate, măsurate şi testate. Din păcate, este aproape singurul mod de cunoaştere predat în şcoli.

În mod tradiţional, acest mod de cunoaştere foloseşte o metodă reducţionistă, care divide realitatea în părţi distincte, pe care le examinează apoi individual, separat de restul creaţiei. Este un proces care merge din ce în ce mai profund, analizând părţi din ce în ce mai mici, prin izolarea lor de întreg. Asigură o cunoaştere detaliată a părţii astfel izolate, dar îi este greu să facă legătura între aceasta şi mediul din care face parte. Este totuşi o manieră de cunoaştere eficientă şi puternică, ce a permis dezvoltarea şi progresul medicinii şi tehnologiei occidentale, inclusiv a controlului extensiv asupra mediului natural.

Cealaltă formă de cunoaştere este de tip „cum”. Este cunoaşterea experienţei, a fiinţei, a corpului, minţii şi sufletului, pe care nu o poţi descoperi decât în şi prin tine însuţi. Şcolile moderne nu operează decât extrem de rar cu acest tip de cunoaştere, inhibându-i chiar pe copii să înveţe metode prin care să descopere singuri realitatea. Să nu uităm că o cunoaştere reală înseamnă o mare putere individuală, lucru care – în mod evident – nu este dorit la nivelele de decizie ale lumii moderne.

Iată un exemplu de cunoaştere subiectivă, de tip „cum”, preluat din opera lui Chuang Tzu. Un rotar îşi explică astfel meşteşugul:

„Eu confecţionez roţi. Dacă nu mă grăbesc prea tare, munca devine de-a dreptul plăcută, dar nu avansez prea rapid. Dacă fac un efort mai consistent, voi obţine mai rapid rezultatul dorit, dar încheieturile mele nu se vor simţi deloc bine. Pe scurt, nu este bine să lucrez nici prea rapid, nici prea lent. Mâinile mele ştiu cum să procedeze, acţionând în armonie cu inima, şi astfel, roţile mele ies perfect.

Nu pot să vă descriu însă acest proces în cuvinte. Există un anumit secret al meseriei, pe care nu-l pot preda nici măcar fiului meu, şi pe care acesta nu-l poate învăţa de la mine. Aşa se explică de ce continui să fabric roţi, deşi am atins vârsta de 70 de ani”.

Există într-adevăr un asemenea „secret” al vieţii, al artei de a trăi, pe care taoiştii, şi nu numai ei, şi-au propus să-l descopere şi să-l utilizeze. El nu poate fi revelat însă decât printr-o călătorie lăuntrică profundă, pentru a descoperi în interior cunoaşterea intuitivă şi subconştientă a modului în care operează trupul şi mintea noastră. Făcând această călătorie, adepţii căilor spirituale au descoperit că trupul şi mintea lor corespund într-o manieră miraculoasă şi organică cu restul creaţiei. Ei şi-au dat seama că întreaga viaţă, nu doar cea umană, se află într-o uniune profundă cu restul universului. Au înţeles că nu există nici o diferenţă între felul în care acţionează organismul lor pentru a-şi menţine viaţa şi maniera în care operează universul pentru a susţine întreaga existenţă. Această realizare este holistică, profundă, subtilă şi misterioasă, un amestec de cunoaştere obiectivă şi subiectivă, care se armonizează şi devine revelatoare a Unicului şi simultan a Totului. Este descoperirea adevărului sacru că ”Toate sunt Una”.

Cultura noastră nu agreează genul acesta de experienţă subiectivă profundă, deşi aceasta este unica sursă a senzaţiilor artistice, religioase şi mistice. Oamenii se tem să îşi exploreze viaţa interioară, căci nu ştiu ce pot descoperi acolo: teamă şi insecuritate, sentimente reprimate de sexualitate şi mânie. Este o zonă întunecată, inconştientă, latura ascunsă, dar extrem de puternică, a minţii noastre, dar este totodată şi sursa creativităţii noastre.

De multe ori, oamenii de ştiinţă şi toţi cei care preferă cunoaşterea obiectivă uită că această sursă nu se referă numai la creativitatea artistică şi mistică, ci şi la propria lor creativitate ştiinţifică, lucru dovedit de viaţa multora dintre marii savanţi. De pildă, cele mai importante descoperiri ale lui Albert Einstein au fost făcute mai întâi la nivel mental, printr-un proces subiectiv de reflexie, cu implicaţii adânci la nivelul subconştientului. Abia ulterior aveau să fie testate ele în mod „obiectiv”.

Am trăit cu toţii atâta vreme într-o cultură materialistă, ştiinţifică, încât cunoaşterea obiectivă a devenit unica modalitate acceptată de cunoaştere, în timp ce cea subiectivă este unanim denigrată, fiind considerată suspectă şi lipsită de temei. Dacă vom căuta în dicţionar semnificaţia cuvântului „obiectiv” vom găsi următoarea explicaţie: „care are o existenţă reală, spre deosebire de existenţa pur subiectivă”.

Societatea în care trăim consideră că tot ce este subiectiv este ireal şi că numai ceea ce este obiectiv este real. Cum am putea înţelege însă lumea în care trăim, indiferent dacă suntem oameni de ştiinţă sau mistici, dacă nu prin intermediul viziunii noastre subiective? Se ştie astăzi că adevărata obiectivitate nu există, că prezenţa observatorului modifică din start realitatea observată, aşa că lumea nu poate fi înţeleasă decât printr-o cunoaştere subiectivă. Şi totuşi, sistemul de educaţie în care creştem ne învaţă să nu avem încredere în senzaţiile noastre subiective, în sinele nostru intuitiv şi profund, iar îndoielile care se nasc din acest proces devin sursa multor probleme spirituale cu care ajungem să ne confruntăm.

Avem cu toţii nevoie de un echilibru mai bun între aceste două tipuri de cunoaştere, pentru a armoniza adevărurile lor, astfel încât să căpătăm încredere nu numai în adevărul obiectiv al ştiinţei, ci şi în cel subiectiv al intuiţiei şi viziunii noastre interioare. Este esenţial pentru un căutător spiritual să  acorde întotdeauna prioritate acestor adevăruri subiective interioare. Iată cum explică Chuang Tzu care a fost un mare maestru taoist, acest lucru:

”Cel care îşi foloseşte doar vederea ochilor este condiţionat de starea ochilor săi şi de realitatea din faţa sa. Cea care percepe realitatea este însă intuiţia spiritului.

Cei înţelepţi au ştiut dintotdeauna că informaţiile furnizate de ochi nu vor egala niciodată cunoaşterea oferită de spirit. Şi totuşi, majoritatea oamenilor continuă să nu creadă decât în ceea ce văd, rătăcindu-se astfel în lumea lucrurilor exterioare. Nu vi se pare trist?”

Extras din lucrarea ”Invăţături spirituale despre Tao – M. Forstater, Editura KAMALA

EGOUL NEAGA MESAJUL UNIFICATOR AL INIMII

Alte cateva aspecte semnificative corelate cu manifestarea celui de al patrulea centru energetic – Anahata Chakra (centrul care controleaza nivelul afectivitatii). Egoul tinde sa se opuna trairilor si experientelor de natura pur afectiva din simplul motiv ca acest mesaj al inimii, de iubire unificatoare şi deschidere nu ii mai poate asigura rolul sau suveran in orientarea personalitatii acelei fiinte.

SPECIFICITATEA EXPERIENTEI LA NIVELUL CELUI DE AL 4 NIVEL ENERGETIC

În universul specific de manifestare a celui de al patrulea centru de forţă care corespunde trezirii sufletului şi deschiderii afective, metafora zborului îsi găseşte de la sine semnificaţia. Pentru a zbura în acest ”cer” al iubirii trebuie depus acel efort de auto-susţinere în ”aer”. Este necesar să învingi prin forţa portantă a propriilor aripi, puterea gravitaţiei care te atrage către ”pământ”. Şi, când eşti la ”pământ” este mai greu să îţi iei din nou zborul. De multe ori experienţele de natură afectivă sunt dureroase dar necesare evoluţiei din perspectiva lecţiei zborului nostru necondiţionat. Aşadar ”lecţia iubirii” reprezintă din perspectiva evolutivă, etapa care corespunde efortului continuu de a te auto-susţine la înălţime. Şi astfel, orizontul descoperit in acest zbor îţi revelează noi piscuri, noi dimensiuni şi înălţimi spre care sufletul tău se avântă.

 

CUNOASTEREA DE SINE DIN PERSPECTIVA PRIMILOR 4 CENTRI ENERGETICI

In aceasta prezentare am subliniat cateva aspecte fundamentale cu privire la procesul cunoasterii de sine integrat din perspectiva determinarilor specifice  ale primilor 4 centri energetici. Este un extras din prelegerea introductiva sustinuta cu ocazia Seminarului consacrat studierii si aprofundarii teoretice si practice a metodelor de trezire si dinamizare armonioasa a celui de al patrulea centru energetic al fiintei – Anahata Chakra – centrul afectiv.

YOGA SI MINTEA – PORNIND DE LA DEFINITIE

Ce este Yoga, ce presupune si care este rolul mintii in procesul transformarii spirituale. Sunt prezentate anumite aspecte menite sa ne faca sa intelegem ca mintea poate reprezenta, pe de o parte, un minunat instrument, dar, pe de alta parte, ca nu intotdeauna ne este necesar daca el nu ne ajuta, si atunci trebuie lasat deoparte. Dificultatile pe care le avem in viata, atat cei care si-au asumat efortul de a merge pe o cale spirituala cat si ceilalti, sunt produse datorita identificarilor limitatoare si conditionante cu mintea.  

CELE 3 TENDINTE FUNDAMENTALE REFLECTATE IN NATURA INDIVIDUALA

De-a lungul timpului am fost surprins sa descoper subtilitatea psihologica a invataturilor yoghine. Am putut sa descoper in unele texte si invataturi stravechi multe dintre tendintele, atitudinile si tiparele comportamentale descoperite de abia in epoca moderna de catre oamenii de stiinta.

NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 8

Sri AUROBINDO

1872 -1950

”Scopul sistemului Yoga este de a pătrunde în Prezenţa şi în Conştiinţa divină şi de a ne lăsa ghidaţi de ea, de a iubi Divinul numai de dragul iubirii de Divin, de a ne pune natura proprie la unison cu natura Divină, şi de a fi în toată voinţa noastră, în toate acţiunile şi în întreaga noastră viaţă, instrumentul Divinului. Scopul său nu este de a face din noi mari yoghini sau supraoameni (deşi se poate întâmpla şi aşa ceva), nici de a acapara Divinul în folosul puterii egoului, al orgoliului sau al plăcerii acestuia. Yoga nu are drept scop nici măcar moksha (eliberarea spirituală), deşi prin practica yoga eliberarea apare, şi de asemenea tot restul se poate produce, însă nu acesta este scopul pe care trebuie să-l urmărim. Ţelul nostru este numai Divinul. (II, 7).” Sri Aurobindo

Sri AUROBINDO s-a născut la 15 august 1872 la Calcutta. Tatăl său, pe nume Krishnadhan Ghose, era un medic bengalez care şi-a făcut studiile în Anglia, de unde s-a întors foarte europenizat. El nu dorea absolut deloc ca cei trei fii ai săi – Sri Aurobindo fiind cel mai mic – să fie contaminaţi cu ceea ce el numea „misticismul afumat şi retrograd” al Indiei. Deci, Sri Aurobindo a fost hotezat cu un prenume englez, Akroyd, a avut o guvernantă englezoaică, iar limba sa „maternă” a fost engleza. La vârsta de cinci ani a fost înscris la o şcoală organizată de nişte călugăriţe irlandeze, alături de băieţii funcţionarilor din administraţia britanică. Doi ani mai târziu, în 1879, cei trei băieţi au fost trimişi în Anglia. Sri Aurobindo nu şi-a mai văzut niciodată tatăl, care a murit cu puţin timp înaintea întoarcerii sale în India. Cât despre limba lui maternă, bengali, a învăţat-o la vârsta de 20 de ani. Datorită concepţiei sale educaţionale, tatăl său l-a sustras practic oricărei influenţe familiale, naţionale sau tradiţionale, deci putem spune că Sri Aurobindo a fost un spirit liber în concepţii şi în modul de a gândi. Şi aceasta este prima lecţie pe care o oferă discipolilor săi – libertatea gândirii. Cei trei băieţi au fost încredinţaţi unui pastor anglican din Manchester, cu instrucţiuni stricte de a nu intra în contact cu nici un indian şi de a nu primi nici o influenţă indiană. Totodată, tatăl lor i-a cerut pastorului să nu le dea nici o instruire religioasă, urmând să-şi aleagă ei înşişi religia pe care vor s-o urmeze atunci când vor fi maturi. Totuşi, nu se poate spune că dr. Ghose ar fi fost lipsit de inimă, căci el îngrijea gratuit bolnavii săraci din satele din Bengal şi chiar le dăruia sume substanţiale de bani. Intenţia lui era ca cei trei fii ai săi să fie nişte „oameni puternici şi de caracter”.

La 12 ani, Sri Aurobindo cunoştea la perfecţie franceza, latina şi, desigur, engleza. A intrat la şcoala St. Paul din Londra, unde a fost în mod deosebit apreciat de profesorii săi. În această perioadă citeşte foarte mult. Spre deosebire de fraţii săi, care-şi făcuseră mulţi prieteni, era oarecum singuratic, deşi nu era nicidecum prea exigent sau puritan şi chiar avea un simţ al umorului cu totul deosebit. La 18 ani termină şcoala şi primeşte o bursă pentru Cambridge, universitate pe care a absolvit-o în 1893. După primul an acolo câştigă toate premiile la poezie greacă şi latină, deşi după cum chiar el recunoştea, îl pasiona mai mult istoria şi mai ales marile revoluţii ale lumii. Îşi descoperă astfel vocaţia politică şi începe să-l preocupe independenţa ţării sale.

Devine secretarul asociaţiei studenţilor indieni de la Cambridge, pronunţă discursuri revoluţionare, renunţă la prenumele său englezesc şi intră într-o societate secretă numită „Lotus şi pumnal”. Se prezintă la un concurs pentru un post în guvernământul Indiei – India era în acea perioadă sub stăpânire britanică – trece primele probe strălucit, dar neglijează să se prezinte la proba de călărie. Ajunge apoi să fie considerat de autorităţi un „personaj periculos” şi este respins.

La vârsta de 20 de ani, Sri Aurobindo pleacă în India. Tatăl său tocmai murise şi el nu avea nici o situaţie materială asigurată acolo. Tot ceea ce rămăsese din cei 13 ani petrecuţi în Occident era dinamismul, şi ştim că India, extraordinar de bogată spiritual a avut întotdeauna nevoie de un plus de putere de acţiune. Venind deci în India, Sri Aurobindo intră în lumea fascinantă a misterului şi tradiţiei spirituale, dar e totodată animat de dorinţa intensă de a acţiona, de a face ceva concret, căci „adevărul şi cunoaşterea sunt o rază palidă dacă nu le dai puterea de a schimba lumea.”

În următorii 13 ani s-a dedicat studiului şi practicii învăţăturilor tradiţionale yoghine, abordând această cale într-un mod cu totul inedit. Nu s-a izolat şi nici nu a stat în preajma unui Maestru, ci a practicat singur nerenunţând la viaţa socială, foarte activă, chiar agitată. Şi astfel, în mod spontan, el abordează o atitudine corectă din punct de vedere spiritual: nu încearcă să-şi scindeze existenţa în două – acţiune şi meditaţie; exterior şi interior. Din ziua în care s-a gândit prima dată să practice yoga, el a integrat în această practică absolut totul, căci a considerat că totul îl putea ajuta să evolueze spiritual şi a pornit pe această cale fără a privi înapoi.

Degeaba am încerca să găsim în viaţa lui Sri Aurobindo evenimente senzaţionale, întâmplări miraculoase, precum în viaţa altor înţelepţi sau mistici. Nimic nu pare a fi ieşit din comun, dar, după cum spune chiar el: „Totul e miracol, totul este profund pentru ochiul care crede cu adevărat.” L-a caracterizat întotdeauna un anumit „realism spiritual”. El nu a încercat niciodată să separe spiritualul de material: „totul este divin şi îl regăsesc pe Dumnezeu pretutindeni” spunea el.

Această atitudine de realism spiritual se reflectă în primul rând în acţiunile sale revoluţionare. El a elaborat un program care viza obţinerea independenţei Indiei, care presupunea printre altele pregătirea în secret  a  unei  armate. Împreună cu fratele lui mai  mic, Barin, organizează trupe în Bengal sub nume acoperitoare de cluburi sportive sau culturale. La un moment dat, l-a trimis pe unul din prietenii săi în Europa pe cheltuiala sa, pentru a studia fabricarea bombelor. Iată ce spunea el despre necesitatea unor astfel de acţiuni, care par a fi în contradicţie cu principiul nonviolenţei: „Este evident că în viaţa intelectuală, socială, politică şi morală omul nu poate face nici un pas înainte fără a lupta… Aşteptând ca forţele spirituale să fie eficiente în câştigarea acestor bătălii, forţele demoniace din oameni şi naţiuni distrug, masacrează, demolează şi ard… şi poate că voi sunteţi cauza distrugerii atâtor vieţi prin modul vostru de a înţelege nonviolenţa. Nici violenţa, nici nonviolenţa nu pot atinge şi elimina sursa răului.” Şi el mai spunea că „niciodată războaiele nu sunt purtate între forţele binelui şi ale răului, ci între două aspecte ale aceleiaşi ignoranţe”.

Din 1902 până în 1910, India a trecut printr-o perioadă de frământări politice. În 1906 Sri Aurobindo părăseşte Baroda şi se aruncă în vâltoarea vieţii politice din Calcutta, unde începuseră în acea perioadă mari mişcări studenţeşti. A făcut turnee politice în Bengal şi a publicat articole militante în ziarul naţionalist Banda Mutaram. Împreună cu un prieten, Bepin Pa, el lansează un cotidian în limba engleză în care declară ferm că scopul lor era independenţa totală a Indiei. Convins că India trebuia să-şi redobândească, odată cu independenţa, adevărata sa identitate, Sri Aurobindo a devenit un adevărat naţionalist, fără a înceta să practice yoga, care-i dădea seninătate şi stăpânire de sine. Fondează un partid naţionalist şi stabileşte un program de acţiune naţională. Devine directorul primului colegiu naţional din Calcutta. Discursurile şi articolele sale erau inatacabile din punct de vedere legal şi, deşi a fost arestat, a trebuit să fie eliberat. Aceasta l-a făcut celebru. A devenit liderul partidului naţionalist, deşi ar fi preferat să rămână „în culise”. Nu era deloc un fanatic, ci era un om foarte liniştit – avea acea putere charismatică de a face să tacă o mulţime de oameni prin rostirea unui singur cuvânt.

De altfel, cei care l-au cunoscut spuneau că ceea ce era extraordinar în prezenţa lui era liniştea pe care o emana, – desigur impresiona şi prin privirea lui extraordinar de luminoasă şi prin iubirea în care îi învăluia pe cei din jur – dar în primul rând era impresionantă această linişte copleşitoare pe care o simţeai în prezenţa lui.

În această perioadă clocotitoare, permanent ameninţat de poliţia secretă, Sri Aurobindo întâlneşte un yoghin, Vishnu Basckar Lele (la 13 ani de la întoarcerea în India), care are o mare influenţă asupra sa. Când Aurobindo i-a spus: „Eu vreau să practic yoga pentru a munci, pentru a acţiona, nu pentru a renunţa la lume şi nici pentru Nirvana”, acesta i-a dat un răspuns ciudat: „Pentru dumneavoastră asta nu ar trebui să fie dificil, întrucât sunteţi un poet.” Cei doi s-au retras pentru a medita într-o cameră izolată timp de trei zile. Sri Aurobindo a experimentat atunci cu adevărat liniştea mentală şi pacea interioară. După această experienţă practica sa yoghină pare să-l îndepărteze de acţiune, dar aceasta doar pentru a-l conduce la descoperirea secretului acţiunii şi al transformării lumii. Întreaga sa practică yoga de până atunci, precum şi credinţele sale profunde păreau nişte forme lipsite de conţinut făcând parte dintr-o enormă iluzie. Starea de conştiinţă atinsă de el a fost doar punctul de plecare către noi experienţe, către o Realitate totală, continuă, divină, care să integreze atât adevărul lumii cât şi adevărul transcendent. „Aspectul iluzoriu al lumii făcea loc treptat unui alt aspect în care iluzia nu mai era decât un mic fenomen de suprafaţă, în spatele căruia exista imensa Realitate Divină, o Realitate divină supremă în inima tuturor lucrurilor care îmi apăruseră la început ca forme vide sau imagini cinematografice. Şi aceasta nu era o reîncătuşare în simţuri, nu era o diminuare sau o cădere din experienţa supremă; din contră, era o elevare şi o lărgire constantă a Adevărului.”

Sri Aurobindo a trăit luni în şir în această stare de conştiinţă. Este interesant de remarcat că el a putut, menţinându-se în această stare, să continue editarea cotidianului, să participe la reuniuni secrete şi chiar să ţină discursuri politice. Cuvintele lui veneau acum, dintr-o sursă superioară de inspiraţie divină, „urmăriţi să fiţi conştienţi de această forţă din voi şi să o manifestaţi; fiecare lucru pe care îl faceţi să nu-l consideraţi acţiunea voastră, ci acţiunea Adevărului din voi.”

La 4 mai 1908, în zori, poliţia britanică îl arestează. Sri Aurobindo avea atunci 36 de ani. Avusese loc un atentat împotriva unui magistrat englez, iar bomba respectivă fusese fabricată în grădina fratelui său Barin, care antrena „discipolii”. El nu fusese în nici un fel implicat în acel atentat. Organizarea revoltei nu avusese nimic în comun cu asemenea acte de terorism individual.

A fost dus la închisoarea Laz Bazar. În primul moment credinţa sa a fost un pic zdruncinată, căci nu înţelegea intenţia divină aflată în spatele acestei întâmplări şi se aştepta să fie „protejat”.

A fost transferat la închisoarea din Alipore unde a stat un an în aşteptarea pronunţării verdictului. La început aştepta un semn divin ca să ştie ce are de făcut. Apoi şi-a amintit cum, cu o lună înainte de a fi închis, simţise o chemare de a abandona orice activitate pentru a fuziona cât mai profund cu Divinul. Nedorind să renunţe la activităţi, nu a ascultat acest apel şi acum simţea că toate legăturile pe care nu avusese puterea să le rupă singur i-au fost tăiate prin arestarea sa. În perioada petrecută în închisoare a atins starea de Conştiinţă Cosmică, Unitatea, cum a numit-o el, şi a explorat planurile supramentalului, menţinându-se permanent în contact cu Dumnezeu şi primind prin graţia sa Cunoaşterea Ultimă, trecând prin diferitele transformări ale conştiinţei.

În timpul celor şase luni cât a durat procesul, cu două sute de martori şi 4000 de piese la dosar, Sri Aurobindo era închis în fiecare zi într-o cuşcă de fier în mijlocul sălii de judecată. Dar experienţa conştiinţei supreme nu-l părăsea nici o clipă, astfel el nu vedea mulţimea ostilă, ci percepea pretutindeni prezenţa Supremului Absolut.

În acest mod, viziunea sa spirituală integrează treptat binele şi răul, adevărul şi minciuna, frumosul şi urâtul, el atingând acea experienţă a Unităţii care se află în spatele oricărui cuplu al contrariilor. Sri Aurobindo se întreabă din nou şi din nou care este rolul morţii, minciunii şi al suferinţei în această lume, şi cum poate fi adusă Lumina aici, pentru a le elimina definitiv. El îşi descoperă astfel Esenţa Fiinţei, dar se descoperă a fi în acelaşi timp şi o persoană universală. „De ce ţi-ai pune singur limite? Să simţi că tu eşti în sabia care te loveşte tot atât de mult cât şi în braţul care te iubeşte, atât în îmbrăţişarea Soarelui cât şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, tot ceea ce este acum şi în tot ceea ce se străduie să devină. Căci tu eşti infinit şi această bucurie ţi se oferă în totalitate.”

El experimentează de asemenea cunoaşterea prin identitate, despre care vorbeşte pe larg în Scrisorile sale. Primele semne ale acestei noi conştiinţe sunt că „începi să simţi că ceilalţi fac parte din tine însuţi, că sunt diferite repetări ale tale, acelaşi Eu modificat de către natură în alte corpuri.”

„Adevărata cunoaştere nu se obţine prin gândire, spune Sri Aurobindo, ea este ceea ce sunteţi voi, ceea ce deveniţi.”

Sri Aurobindo nu a fost un teoretician al evoluţiei. Tot ceea ce a scris este consecinţa realizărilor sale interioare. În perioada petrecută în închisoare a explorat succesiv planurile supramentale şi ne-a făcut apoi părtaşi ai acestor trăiri, reamintindu-ne însă permanent că trebuie să ne convingem prin proprie experienţă, să căutăm această realizare în noi.

La 5 mai 1909, după un an de închisoare, Sri Aurobindo a fost achitat în urma unor întâmplări aparent misterioase. În ziua judecăţii, când toată lumea se aştepta ca el să fie condamnat la moarte, avocatul său a fost cuprins de o iluminare spontană, care s-a transmis întregii săli. El a spus: „Mult timp după moartea lui cuvintele îi vor fi repetate nu numai în India, ci peste mări şi ţări. Căci vă spun, un om ca el nu se află doar aici, în faţa acestui tribunal, ci în faţa Curţii Supreme a istoriei.” Sri Aurobindo a fost achitat, dar fratele său a fost condamnat la moarte prin spânzurare.

Părăsind închisoarea la 37 de ani, Sri Aurobindo se simte ghidat de aceeaşi voce interioară care îi spune că nimic nu este imposibil, nimic nu este dificil. El regăseşte o scenă politică golită datorită execuţiilor şi deportărilor masive şi se reapucă de lucru, fondează două cotidiene, proclamă idealul independenţei totale. Acum nu mai este preocupat doar de destinul Indiei, ci de destinul întregii omeniri.

Din punct de vedere spiritual, caută secretul unei vieţi adevărate, divine în această lume. În februarie 1910, la mai puţin de un an de la ieşirea din închisoare, într-o seară, pe când se afla în biroul său de la ziar, a fost avertizat că va fi din nou arestat şi deportat în insulele Andaman. Atunci, deodată, a auzit clar aceeaşi voce interioară spunându-i: „Du-te la Chandernagor.”

Zece minute mai târziu s-a suit în prima barcă ce trecea pe Gange şi a plecat. Astfel s-a încheiat definitiv viaţa sa politică.

Despre următoarea perioadă a vieţii sale se ştie foarte puţin. La Chandernagor el s-a lansat în căutarea acelui secret care să unească jumătatea întunecoasă şi jumătatea luminoasă a vieţii, susul şi josul, planurile supramentale şi planurile subconştiente. El nu a relatat nimic despre aceste căutări şi descoperiri – în general era deosebit de tăcut când era vorba despre el însuşi. Gazda sa din Chandernagor povesteşte: „Când vorbea, se simţea că de fapt altcineva vorbeşte prin el. Îi puneam mâncarea în faţă şi el rămânea contemplând-o, apoi mânca puţin, mecanic. Părea absorbit chiar şi atunci când mânca şi medita cu ochii larg deschişi.”

După două luni petrecute la Chandernagor, Sri Aurobindo a auzit din nou vocea interioară care i-a spus să se refugieze la Pondichery, care pe atunci era sub guvernare franceză. Câteva zile mai târziu pleacă pe ascuns, tocmai când poliţia britanică îi depistase urmele. El părăseşte astfel pentru totdeauna India de Nord.

Ultimii 40 de ani ai vieţii sale îi va consacra transformării acestei realizări individuale într-o realizare a tuturor, astfel încât supramentalul să fie o stare permanentă de conştiinţă a oamenilor, aşa cum este acum mentalul. El vroia să deschidă astfel o cale care este încă blocată; adresează lumii întregi invitaţia de a participa la această aventură supramentală. Primii ani la Pondichery, Sri Aurobindo i-a trăit într-o mare sărăcie. Era departe de toţi cei care l-ar fi putut ajuta. Suspectat, scrisorile îi erau cenzurate, toate mişcările îi erau supravegeate de agenţii britanici, care încercau prin tot felul de manevre să-i obţină extrădarea şi chiar au încercat să-l răpească. Agenţii englezi au ascuns chiar documente compromiţătoare la el acasă şi l-au denunţat autorităţilor franceze. În cursul unei percheziţii, comisarul de poliţie francez a fost impresionat găsind opere de Homer şi constatând că Aurobindo vorbea perfect franceza, iar din acel moment nu a mai avut probleme cu poliţia. De altfel, deşi câţiva prieteni revoluţionari îl urmaseră şi aşteptau ca el să reia conducerea mişcărilor politice, totuşi, întrucât reuşise să trezească in compatrioţii lui spiritul de independenţă, Sri Aurobindo îşi considera misiunea încheiată în această direcţie.

India şi-a recâştigat independenta la 15 august 1952, exact la 80 de ani de la naşterea lui Sri Aurobindo.

În acest timp citeşte Vedele în original, până atunci nu citise decât traduceri şi nu cunoscuse decât erudiţi care nu pătrundeau sensul ascuns al scrierilor sacre. El descoperă în ele „un izvor nesecat de înţelepciune”, găsind explicaţia multor experienţe spirituale pe care le trăise şi pe care nu le putea explica satisfăcător prin învăţăturile şcolilor tradiţionale.

În 1910 îl vizitează un scriitor francez, Paul Richard, care în 1914 revine în India, doar pentru a-1 revedea pe Sri Aurobindo. El îl îndeamnă să scrie şi chiar fondează împreună o revistă filozofică bilingvă, Arya, sau Revista Marii Sinteze, în care Aurobindo expunea principiile viziunii sale asupra lumii. Discipolii nu au întârziat să vină şi să trăiască alături de el. Deoarece aceştia erau foarte numeroşi el a fondat un ashram împreună cu doamna Richard, care a devenit «Mama». Întrucât izbucneşte războiul, Richard se întoarce în Franţa şi Sri Aurobindo rămâne singur să scrie 64 de pagini de filozofie pe lună, deşi nu simţea că asta ar fi vocaţia sa. „Teoria mea este că un yoghin trebuie să fie capabil să facă orice este benefic”, şi aşa Aurobindo a devenit scriitor Ia 42 de ani. Timp de opt ani, până în 1920, el scrie fără întrerupere, aproape 5000 de pagini. Dar modul său de a scrie era cu totul special – scria patru, cinci sau chiar şase cărţi simultan, cu subiecte foarte diferite cum ar fi: Viaţa Divină, opera lui filozofică fundamentală şi viziunea sa spirituală asupra evoluţiei, Sinteza Yoga, în care descrie etapele practicii yoga şi trece în revistă toate disciplinele yoghine, Eseuri asupra Bhagavad-Gita-ei şi filozofia acţiunii, Secretul Vedelor, cu un studiu asupra originilor limbajului, Idealul Unităţii Umane, Ciclul Uman, care înfăţişează evoluţia sub aspectul social şi psihologic şi analizează posibilităţile viitoare ale societăţii umane.

El scria în continuu, neobosit, după cum mărturiseşte: „Nu făceam nici un efort pentru a scrie, doar lăsam Puterea superioară să se manifeste prin mine. Scriam într-o perfectă stare de linişte mentală, şi ceea ce scriam îmi venea gata formulat.”

După şase ani, în 1920, Sri Aurobindo hotărăşte că a spus destul deocamdată şi opreşte editarea revistei Arya. De acum înainte el va scrie aproape numai scrisori – mii şi mii de scrisori, conţinând tot felul de indicaţii asupra practicii yoga şi mai ales va scrie o colosală epopee de 28813 versuri, Savitri, care este mesajul său spiritual şi în care relatează experienţele planurilor sub şi supraconştiente şi istoria ocultă a evoluţiei terestre şi universale.

Sri Aurobindo se retrage începând din 1926 într-o recluziune totală din care nu avea să mai iasă decât o dată pe an pentru a apărea în public, şi asta până la moartea sa, în 1950. Opera sa este continuată de doamna Richard, supranumită Mere (Mama).

Între 1920 şi 1950, la Pondichery, Sri Aurobindo se dedică operei sale spirituale. Într-o primă perioadă, între 1920 şi 1926, Sri Aurobindo verifică experimental puterile conştiinţei, experimentând pe propriul lor corp, de exemplu, postul prelungit (fără a se devitaliza, ci din contră, fiind plini de energie) sau levitaţia. Odată chiar, Sri Aurobindo a consumat o cantitate imensă de opium care, datorită controlului pe care conştiinţa sa îl avea asupra corpului fizic, nu a avut nici un efect. În acea perioadă Sri Aurobindo scria 12 ore pe zi, mai mult scrisori adresate discipolilor săi, lucrând în fiecare noapte până la ora 4 dimineaţa. El a verificat, rând pe rând, toate aşa-zisele legi naturale, descoperind că toate sunt supuse conştiinţei şi prin urmare pot fi depăşite graţie acesteia.

Pe atunci avea puţini discipoli. Ei trăiau cu toţii într-o atmosferă cu totul specială, în care experienţele spirituale erau uimitor de uşor de obţinut, ca în joacă, şi se părea că voalurile dintre această lume şi celelalte sunt din ce în ce mai subţiri, de parcă zeii şi forţele supramentalului se aflau printre ei, manifestându-se prin ceea ce noi numim în mod obişnuit miracole. Dacă lucrurile ar fi continuat astfel, Sri Aurobindo şi Mere ar fi fondat o nouă religie, căci acele miracole erau suficient de spectaculoase pentru a zgudui lumea. Dar ei au devenit conştienţi de faptul că nu acesta este scopul pe calea lor spirituală, de aceea, într-o bună zi, ei au pus capăt acelor experimente şi s-au hotărât să reînceapă pe altă bază. La 20 noiembrie 1926, Sri Aurobindo anunţă că se retrage în solitudine totală şi că ashramul va fi condus oficial de Mere.

În a doua perioadă, din 1926 până în 1940, Sri Aurobindo îşi orientează practica asupra corpului şi subconştientului. Deşi atinseseră Nirvana şi învinseseră toate legile naturale dobândind puteri spirituale extraordinare, ei considerau că acestea sunt realizări accesibile oricărei fiinţe care se dăruie cu răbdare şi perseverenţă practicilor menţionate în Shastra-e şi de aceea căutau acum drumul necunoscut al transformării Materiei în Spirit. Spre deosebire de progresul spiritual, mental, sufletesc, această evoluţie care integra şi corpul fizic trebuie realizată într-o singură viaţă, căci altfel trebuie luat totul de la capăt. De asemenea, aici intră şi munca de purificare a subconştientului, atât la nivel individual cât şi colectiv. Ei descoperă astfel că fiecare fiinţă, pentru a ajunge la aceste realizări, trebuie să controleze pe deplin rezonanta cu subconştientul colectiv. Şi mai mult, ei au demonstrat că este imposibilă transformarea individului fără o minimă transformare a lumii. Realizând acest lucru, se hotărăsc să pună capăt şi acestei perioade – pe atunci aveau foarte puţini discipoli aleşi cu maximă exigenţă. Ei se decid să deschidă larg porţile ashramului lor, extinzându-şi învăţătura la nivel de masă.

Acest ashram nu seamănă prea mult cu cele tradiţionale – foarte mulţi discipoli, bărbaţi şi femei de toate vârstele, trăind în satul Pondichery, printre locuitorii obişnuiţi. Nu există reguli, discipolii au o viaţă socială foarte activă, iar Sri Aurobindo şi Mere sunt neobosiţi în ghidarea lor.

Sri Aurobindo şi-a părăsit corpul fizic pe 5 decembrie 1950, la vârsta de 78 de ani.

Viaţa şi căutările sale spirituale pot fi pentru noi toţi un minunat exemplu, o sursă de putere interioară şi de inspiraţie. Urmându-l în această aventură interioară, pe care el o numea „aventura conştiinţei şi a bucuriei”, fiecare din noi putem deveni o fereastră prin care Lumina strălucitoare a conştiinţei să se reverse în această lume. Sri Aurobindo spunea: „Dacă Pământul cere şi Supremul răspunde, clipa realizării poate fi chiar aceasta.”

După opinia lui: «Omul este în această perioadă o fiinţă anormală care încă nu şi-a găsit normalitatea». Printr-o operă literară şi didactică impunătoare, o veritabilă frescă a disciplinelor yoga, el ne introduce în mecanismul evoluţiei psihologice a societăţilor de-a lungul epocilor, de la primitivi până în epoca religiilor şi a raţiunii, a cărei inevitabilă descompunere o analizează. Foarte legat de gândirea non-dualistă a Indiei, dar hrănit de filosofia occidentală, Sri Aurobindo se preocupă mai ales de contactul cu ştiinţa modernă. Astfel, opera lui urmăreşte să realizeze o sinteză, capabilă să împace raţionalismul cu misticismul, acţiunea cu contemplarea, ştiinţa occidentală cu înţelepciunea orientală, sistemul creat de Aurobindo fiind cunoscut sub numele de yoga integrală. Principala teorie a filozofiei indiene este: «a trăi o viaţă divină într-un corp divin», cuvântul «divin» având sensul de perfecţiune, de absolut. Nu se cramponează de nici o dogmă, de nici un sistem de credinţe.

Pentru Aurobindo, Dumnezeu, care este în acelaşi timp transcendent şi imanent, îi apare omului mai ales ca o Conştiinţă cosmică, care se manifestă în timp, în spaţiu şi dincolo de ele.

Yoga integrală a lui Sri Aurobindo are ca obiectiv evoluţia speciei umane către perfecţiune, către uniunea cu Divinul. Lumea rezultată din „jocul cosmic”, este involuţia spiritului spre materie, iar omul trebuie să reuşească să restabilească perfecţiunea în el însuşi, cu ajutorul potenţialităţilor sale nefolosite încă, mai ales a facultăţii pe care Sri Aurobindo o numeşte „supramentalul”, posibil de atins prin practicarea sistemului yoga. Printr-o transformare radicală a fiecărei celule, a fiecărui atom, această mutaţie conştientă ar trebui să ducă la un nou tip uman, un veritabil „zeu”.

CUVINTE DIN LUMINA

Devin ceea ce văd în mine însumi; tot ceea ce gândul îmi şopteşte, pot să înfăptuiesc; tot ceea ce mintea îmi revelează, pot să devin. Aceasta ar trebui să fie credinţa de nezdruncinat a omului în sine însuşi, căci Dumnezeu locuieşte în el.

A fost odată un Maharajah foarte hain care nu putea tolera faptul c-ar putea fi cineva deasupra lui. Îi chemă deci pe toţi pandiţii regatului, cum era obiceiul în împrejurări grave, şi le puse această întrebare: „Cine credeţi că este mai mare, eu sau Dumnezeu?” Pandiţii începură să tremure. Fiind înţelepţi de profesie, cerură timp de gândire; şi apoi, dintr-o străveche obişnuinţă, ţineau la poziţia şi la capul lor. Dar mai erau nişte pândiţi curajoşi care nu voiau să-1 supere pe Dumnezeu; tocmai începuseră a se tângui când cel mai bătrân dintre ei le spuse: „Lăsaţi-mă pe mine, mâine voi vorbi Prinţului”. A doua zi, când toată curtea era reunită într-o ceremonie solemnă, bătrânul pandit veni în mod umil, cu mâinile împreunate şi fruntea vopsită cu cenuşă albă, şi înclinându-se, rosti aceste cuvinte: „O, Doamne, fără îndoială tu eşti cel mai mare”. – Prinţul îşi răsuci de trei ori mustaţa-i lungă şi se umflă în pene – „tu eşti cel mai mare, Doamne, căci tu ne poţi alunga din regatul tău, în timp ce Dumnezeu nu poate: căci, adevăr grăiesc, totul este regatul Său şi nu-i ungher în afara Lui”.

Orientul şi Occidentul, au două feluri de a vedea viaţa, care sunt cele două laturi opuse ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Intre adevărul pragma­tic pe care gândirea vitală a Europei moderne, îndrăgostită de vigoarea vieţii şi de dansul lui Dumnezeu în Natură, îl afirmă cu atâta vehemenţă şi exclusivism, şi Adevărul imuabil şi etern pe care gândirea indiană, îndrăgostită de calm şi de echilibru, îl iubeşte şi îl urmăreşte cu egală pasiune în căutarea sa exclusivă, nu există acel divorţ, nici acea controversă pe care o pretind gândirea partizană, raţiunea separatistă, absorbanta pasiune de realizare exclusivă. Adevărul unic, veşnic şi imuabil, este Spiritul, şi fără Spirit adevărul pragmatic al universului nu ar avea origine şi nici fundament; lumea ar fi lipsită de sens, goală de direcţie interioară, fără ţel, un foc de artificii care se învolburează în nimic pentru a dispare niciunde. Dar nici adevărul pragmatic nu este un vis al inexistentului, o iluzie sau o cădere prelungită într-un delir al imaginaţiei creatoare; ca şi cum am spune că Spiritul veşnic este un beţiv sau un visător sau nebunul propriei sale halucinaţii gigantice. Adevărurile existenţei universale sunt de două feluri: veşnice, imuabile, adevărurile Spiritului – dar ele sunt cele care se aruncă în Devenire, ele cele care, aici jos, în mod constant, îşi realizează puterile şi semnele lor – şi conştiinţa care se joacă cu ele: disonanţe, variaţii, explorarea posibilelor reversi-uni, perversiuni şi conversiuni ascendente într-un motiv armonic mereu mai înalt; şi din toate acestea Spiritul şi-a făcut şi îşi face întotdeauna universul său. El însuşi este cel care îl creează în el, El însuşi creatorul şi energia creaţiei, cauza şi metoda şi rezultatul lucrărilor, mecanicul şi maşina, muzica şi muzicianul, poetul şi poemul, El însuşi supramentalul, mentalul, viaţa şi materia, sufletul şi natura.

O yoga care-ţi cere să abandonezi lumea nu este făcută pentru mine, o salvare solitară care lasă lumea sorţii ei este un lucru aproape dezgustător.

Agnosticul era în mine, ateul era în mine, scepticul era în mine; nu eram nici măcar absolut sigur că exista un Dumnezeu… Simţeam numai că trebuia să existe un puternic adevăr undeva în această yoga. Deci, când m-am decis s-o practic ca să văd dacă ideea mea era adevărată, am făcut-o în această stare de spirit şi adresându-i lui Dumnezeu această rugăciune: Dacă exişti, îmi cunoşti inima. Ştii că nu-Ţi cer eliberarea (mukti), nu-ţi cer nimic din ceea ce-Ţi cer ceilalţi. Îţi cer numai forţa de a ridica această naţiune, îţi cer numai puterea de a trăi şi de a lucra pentru acest popor pe care-l iubesc.

Credinţa este o intuiţie care nu numai că aşteaptă experienţa pentru a se justifica, ci care o conduce la experienţă.

De fapt „afară” este peste tot înăuntru! suntem peste tot! greşeala constă în a crede că dacă am putea reuni admirabile condiţii de pace, de frumuseţe, de singurătate, ar fi mult mai uşor; pentru că va fi întotdeauna ceva care să ne deranjeze, oriunde, şi că este de preferat să ne decidem să spargem construcţiile noastre şi să îmbrăţişăm tot acest „în afară” -atunci vom fi peste tot la noi. La fel pentru antinomia acţiune -meditaţie; căutătorul a făcut tăcere în el şi acţiunea sa este o meditaţie (va întrezări chiar că meditaţia poate fi o acţiune); că-şi face toaleta sau că-şi rezolvă treburile Forţa trece, trece în el, este pentru totdeauna conectat altundeva. Şi va vedea în sfârşit că acţiu­nea sa devine mai clarvăzătoare, mai eficace, mai puternică, fără ca în schimb să-i tulbure pacea: Substanţa mintală este liniştită, atât de liniştită încât nimic n-o poate tulbura. Dacă gândurile sau activităţile vin…ele traversează mintea ca un stol de păsări care traversează cerul în aerul nemişcat. Ele trec, nu deranjează nimic, nu lasă urme. Chiar dacă o mie de imagini sau evenimentele cele mai violente ne-ar traversa, imobilitatea liniştită ar rămâne, ca şi cum textura însăşi a minţii ar fi fost făcută dintr-o substanţă de pace eternă şi indestructibilă. Mintea care a ajuns la acest calm poate începe să acţioneze, poate acţiona chiar intens şi puternic, dar va păstra întotdeauna această nemişcare fundamentală, nepunând nimic în mişcare prin ea însăşi, primind de Sus şi dând la ceea ce a primit o formă mintală fără a-i adăuga nimic de la sine, în mod calm, imparţial, dar cu bucuria Adevărului şi cu puterea, cu lumina trecerii acestuia.

Conştiinţa mentală nu este decât o gamă umană şi ea nu epuizează toate gamele de conştiinţă posibile după cum vederea umană nu epuizează toate gradaţiile de culoare sau auzul uman nu epuizează toate gradaţiile de sunet, căci există o grămadă de lucruri, deasu­pra sau dedesubt, care sunt invizibile şi inaudibile pentru om. În acelaşi fel există game de conştiinţă deasupra şi dedesubtul gamei umane, cu care fiinţa umană normală nu are contact şi care, din această cauză, i se par „inconştiente” – game supramintale sau plusmintale şi game submintale. …De fapt, ceea ce numim „incon­ştienţă” este în mod simplu o altă conştiinţa. Nu suntem mai „inconştienţi” când dormim sau când suntem la podea, sau drogaţi, sau „morţi”, sau în oricare altă stare, decât atunci când suntem cufundaţi într-un gând interior şi am uitat eul nostru fizic şi tot ceea ce ne înconjoară. Pentru oricine a avansat câtuşi de puţin în yoga, aceasta este o propoziţie cu totul elementară.

Pe măsură ce progresăm şi ne trezim la sufletul din noi şi din lucruri, realizăm că există de asemenea o conştiinţă în plantă, în metal, în atom, în electricitate, în tot ceea ce aparţine Naturii fizice; descoperim chiar că nu este vorba, în toate aceste privinţe, de un mod de conştiinţă inferior sau mai limitat decât mintea; dimpotrivă, în multe forme zise „neanimate” conştiinţa este mai intensă, mai rapidă, mai ascuţită, cu toate că mai puţin dezvoltată la suprafaţă. Deci sarcina ucenicului yoghin va fi aceea de a fi conştient în toate felurile, la toate nivelele fiinţei sale, şi la toate etajele existenţei universale, nu numai mintal; de a fi conştient în el însuşi şi în ceilalţi şi în lucruri, pe timp de veghe sau în somn; şi, în cele din urmă, de a învăţa să devină conştient în ceea ce oamenii numesc „moartea”, căci după cum am fost conştienţi în viaţa noastră vom fi conştienţi în moartea noastră.

Odată cu experienţa în yoga, conştiinţa se lărgeşte în toa­te direcţiile – împrejur, dedesubt, deasupra – şi în fiecare direcţie la infinit. Când conştiinţa s-a eliberat, yoghinul nu va mai trăi in corp, ci în această înălţime, în această profunzime, în această întindere infinită. Baza sa este un vid infinit sau o tăcere infinită, dar în acest vid sau în această tăcere totul se poate manifesta: Pacea, Libertatea, Puterea, Lumina, Cunoaşterea, Bucuria – Ananda. Imediat ce apare suferinţa, de orice fel ar fi ea, este semnul imediat al unei îngustări a fiinţei şi a unei pierderi de conştiinţă.

Tot ceea ce atinge, pentru că ea nu se poate stăpâni să nu iubească, este starea sa; nimic nu este jos pentru ea, nici înalt, nici pur, nici impur; flacăra sa nu poate fi întunecată, şi nici bucuria sa. Şi alte semne o pun în evidenţă: este uşoară, nimic nu o apasă, ca şi cum lumea ar fi jocul său; este invulnerabilă, nimic n-o atinge, ca şi cum ar fi pentru totdeauna dincolo de dureri, deja salvată de toate accidentele; ea este magul, ea vede; este liniştită, liniştită, ca un mic suflu în străfundul fiinţei; vastă ca şi cum ar fi marea pentru milioane de ani. Căci ea este veşnică. Şi este liberă, nimic n-o poate prinde; nici viaţa, nici oamenii, nici ideile, nici doctrinele, nici ţările – este dincolo de toate acestea, mereu dincolo, şi totuşi într-un fel de nenumărat în inima tuturor lucrurilor, ca şi cum ar fi una cu totul. Căci Ea este Dumnezeu în noi.

Pentru ochiul care vede, iată cum apare psihicul: Când privim pe cineva care este conştient de sufletul său şi care trăieşte în sufletul său,  avem impresia că se coboară, că intrăm adânc, adânc in persoană, departe, departe, foarte departe înăuntru, în timp ce, în general, când privim ochii oamenilor (există ochi în care nu intrăm, sunt închişi ca o uşă) în sfârşit, când există ochi care sunt deschişi, intrăm; apoi întâlnim destul de aproape, în spate, ceva care vibrează, care străluceşte câteodată, care scli­peşte. Şi atunci, dacă ne înşelăm, spunem: „Oh, are un suflet viu” -nu este aceasta; este vitalul său. Pentru a afla sufletul trebuie să te îndepărtezi de suprafaţă, să te retragi profund, şi să intri, să intri, să cobori, să cobori într-o gaură foarte adâncă, tăcută, nemiş­cată; şi acolo, există ceva care este cald, liniştit, bogat în conţinut, şi foarte nemişcat, şi foarte plin, ca o blândeţe – acesta este sufletul. Dacă insistăm, şi suntem conştienţi noi înşine, se produce un fel de plenitudine care dă impresia unui lucru complet şi care conţine profunzimi insondabile. Şi simţim că dacă am intra acolo ar exista nişte secrete care s-ar dezvălui, ca reflectarea într-o apă foarte liniştită a ceva care este etern. Şi limitele timpului nu mai există. Avem impresia de a fi fost dintotdeauna şi de a fi pentru veşnicie.

Aceste diverse nivele interioare se pot prezenta ca nişte camere sau ca nişte case la care cele mai mărunte detalii sunt revelatorii: Când începem să ne descoperim fiinţa interioară,  şi diferitele părţi care o alcătuiesc, avem adesea impresia că pătrundem într-o sală sau într-o cameră, şi, urmărind culoarea, atmosfera, lucrurile care se află acolo, avem percepţia foarte limpede a părţii fiinţei pe care suntem pe cale să o vizităm. Atunci se poate trece în camere din ce în ce mai profunde care îşi au fiecare propriul specific. Sau câteodată, în loc de camere, vom găsi fiinţe de tot felul – o întreagă mică familie, poate chiar o menajerie -care sunt expresia diferitelor forţe sau vibraţii pe care nu ne-am obişnuit să le primim în noi şi care constituie natura „noastră”. Şi nu sunt nişte fiinţe „de vis”, sunt nişte fiinţe adevărate pe care noi le adăpostim: forţele sunt conştiente, vibraţiile sunt conştiente – fiinţe sau forţe, conştiinţă sau forţă, sunt două feţe simultane ale unei aceleiaşi realităţi. Vom vedea astfel într-un fel deosebit de viu ceea ce nu vrem sau nu mai vrem să tolerăm în noi.

A spune că un individ merge în „infernul veşnic” este o crudă absurditate; cum de-ar fi posibil ca sufletul, această Lumină, să fie pentru totdeauna prizonierul acestor vibraţii joase? ca şi cum am spune că infraroşul este stăpânul ultravioletului. Asemănătorul merge cu asemănătorul, întotdeauna şi pretutindeni, aici-jos şi altundeva. Şi ce altceva decât sufletul, decât bucuria, ar putea fi cu adevărat „veşnic”? Dacă ar exista un infern fără de sfârşit, n-ar putea fi decât un loc de extaz fără de sfârşit, căci Dumnezeu este bucurie, este Ananda; nu există altă eternitate decât eternitatea beatitudinii Sale

Pentru a vindeca răul din lume, trebuie mai întâi să vindecăm „ceea ce se află la baza lui în om” şi că nu putem vindeca nimic în afară dacă nu vindecăm mai întâi înăuntru, pentru că este acelaşi lucru; nu putem stăpâni partea de dinafară dacă nu stăpânim înlăuntrul, pentru că este acelaşi lucru; nu putem transforma materia exterioară fără a transforma materia noastră interioară, pentru că este iarăşi şi întotdeauna acelaşi lucru – nu există decât o Natură, o lume, o materie, şi atâta timp cât vom vrea să procedăm cu susul în jos nu vom ajunge la nimic. Şi dacă remediul ni se pare dificil, atunci nu există speranţă nici pentru om şi nici pentru lume, căci toate panaceele noastre exterioare şi moralele noastre din apă de trandafiri sunt, în cele din urmă, hărăzite neantului şi distrugerii de către aceste puteri ascunse.

Singura soluţie, constă în venirea unei alte conştiinţe care nu va mai fi jucăria acestor forţe, care va fi mai mare decât ele şi care le va putea forţa să se schimbe sau să dispară.

Am fost dintr-o dată proiectat într-o stare aparte, fără gânduri, pură de orice mişcare mintală sau vitală; nu exista ego, nici o lume reală -doar când „se”privea prin simţurile nemişcate, ceva percepea sau purta pe tăcerea sa absolută o lume de forme goale, de umbre materializate fără substanţă adevărată. Nu exista nici Unu, nici măcar mai mulţi, doar Acela, în mod absolut, fără atribute, fără relaţii, pur, de nedescris, de negândit, absolut, şi cu toate acestea, în mod suprem real şi numai real. Şi nu era o realizare mintală, nici ceva pe care-l percepeam undeva sus – nu era ceva abstract, era pozitiv – singura realitate pozitivă (cu toate că nu era o lume fizică spaţială) care umplea, ocupa, sau mai degrabă inunda şi în ne ca această părere de lume fizică, nelăsând nici un loc, nici un spaţiu pentru o altă realitate decât el însuşi şi nepermiţând la nimic altceva să pară cu adevărat real, pozitiv sau substanţial… Această experienţă îmi aducea o Pace nespusă, o formidabilă tăcere, un infinit de eliberare şi de libertate.

Am trăit zi şi noapte în această Nirvana, înainte ca ea să înceapă să admită altceva în ea sau să se modifice câtuşi de puţin… apoi ea începu să dispară într-o Supraconştiinţă, mai mare, în sus. Aspectul iluzoriu al lumii ceda locul unui alt aspect unde iluzia nu mai era decât un mic fenomen de suprafaţă, cu o imensă Realitate divină în spate, o Supremă Realitate deasupra, şi o intensă Realitate divină în inima tuturor lucrurilor care, mai întâi, îmi apăruseră ca nişte forme goale sau ca nişte umbre cinematografice. Şi nu era o reînchidere în simţuri, o diminuare sau o cădere din experienţa supremă; dimpotrivă era o ridicare constantă, şi o lărgire constantă a Adevărului… Nirvana, în conştiinţa mea eliberată, se revelă drept începutul propriei mele realizări, un prim pas spre lucrul complet şi nu ca singura realizare posibilă, nici măcar drept culmea finală.

Am avut experienţa Nirvanei şi a tăcerii în Brahman, cu mult timp înainte de a avea cea mai mică cunoştinţă despre planurile spirituale de deasupra capului.

Vivekananda vorbind de Nirvana: „Un ocean de pace infinită, fără un rid, fără un suflu”

Sfat  către căutători: Oricare ar fi natura, puterea şi încântarea unei experienţe, nu trebuie să fiţi dominaţi de ea într-o măsură atât mare încât aceasta să domine toată fiinţa voastră…Când intraţi, într-un fel oarecare, în legătură cu o forţă sau cu o conştiinţă care o depăşeşte pe a voastră, în loc de a fi în întregime subjugaţi de această conştiinţă sau de această forţă, trebuie să vă aduceţi întotdeauna aminte că nu este decât o experienţă printre alte mii şi mii, şi că, în consecinţă, ea nu are un caracter absolut. Oricât de frumoasă ar fi ea, puteţi şi trebuie să aveţi altele şi mai frumoase; oricât de excepţională ar fi ea, sunt altele şi mai minunate; şi oricât de înaltă ar fi ea, puteţi întotdeauna să urcaţi mai sus în viitor.

Încercaţi să realizaţi această Forţă în voi, spunea el militanţilor naţionalişti, şi să o trageţi afară; ca fiecare lucru pe care-l faceţi să nu mai fie acţiunea voastră, ci acţiunea Adevărului în voi. Pentru că nu sunteţi voi ci ceva în voi (care acţionează). Ce pot toate aceste tribunale, ce pot toate puterile lumii împotriva Celui care este în voi, acest Nemuritor, acest Nenăscut, acest Nepieritor pe care sabia nu-L poate străpunge şi focul nu-L poate arde? temniţa nu-L poate închide, nici spânzurătoare nu-L poate ucide. De ce-ar putea să vă mai fie frică, dacă sunteţi conştienţi că El este în voi?

Dominată şi subjugată, imobilizată, eliberată de ea însăşi, mintea ia această Tăcere drept Supremul. Dar căutătorul descoperă că totul este acolo, în această Tăcere, conţinut şi parcă făcut nou… atunci golul începe să se umple şi din el iese sau în el se precipită incalculabila diversitate a Adevărului divin şi nenumăratele nivele ale unui Infinit dinamic.

În curtea închisorii din Alipore, în timpul orei de plimbare, avu loc această nouă schimbare de conştiinţă: Priveam zidurile care mă izolau de oameni, şi nu mai erau nişte ziduri înalte care mă închideau, nu, era Vasudeva* cel care mă încon­jura. Mergeam pe sub crengile copacului din faţa celulei mele, dar nu era un copac, ştiam că era Vasudeva – era Sri Krishna* pe care-l vedeam, acolo, în picioare, care mă ţinea în umbra sa.

Priveam gratiile celulei, chiar şi grilajul care servea drept uşă, şi îl văzui iarăşi pe Vasudeva. Era Narayana* cel care făcea de gardă, Narayana sentinela. Şi când mă culcai pe pătura din păr de animal care mi se dăduse în loc de pat, simţii braţele lui Sri Krishna în jurul meu, braţele Prietenului meu, Iubitului meu… Priveam prizonierii locului, hoţii, ucigaşii, escrocii, şi cum îi priveam îl văzui pe Vasudeva, Narayana era cel pe care-l aflam în aceste suflete întunecate şi în aceste corpuri prost folosite.

Trebuie să privim existenţa în faţă dacă scopul nostru e acela de a ajunge la o soluţie adevărată, oricare ar fi această soluţie. Şi a privi existenţa în faţă, înseamnă a-l privi pe Dumnezeu în faţă, căci una nu poate fi separată de cealaltă. Această lume a luptei şi a suferin­ţelor noastre este o lume feroce, periculoasă, o lume distrugătoare şi devoratoare în care viaţa este precară, în care sufletul şi corpul omului se mişcă printre enorme pericole, în care fiecare pas înainte, că o vrem sau nu, striveşte şi sparge ceva, în care fiecare suflu de viaţă este şi un suflu de moarte. A arunca responsa­bilitatea pentru tot ceea ce ni se pare rău sau teribil pe spinarea unui Diavol pe jumătate omnipotent sau a ne debarasa de ea spunând că răul face parte din Natură, creând astfel o opoziţie ireductibilă între natura lumii şi natura lui Dumnezeu, sau a arunca responsabilitatea asupra omului şi păcatelor sale, ca şi cum el ar fi avut un cuvânt de spus la facerea lumii, sau ca şi cum ar putea să creeze ceva împotriva voinţei lui Dumnezeu, sunt nişte expediente neîndemânatice şi prea comode…înălţăm un Dumnezeu de Iubire şi de îndurare, un Dumnezeu al Binelui, un Dumnezeu drept, binegânditor şi virtuos după concepţiile noastre morale despre justiţie, virtute şi după gîndurile noastre bune, iar toate celelalte, spunem noi, nu este El, nu este al Său, ci este opera unei oarecare Puteri diabolice pe care El o lasă, pentru un motiv oarecare, să-şi împlinească reaua voinţă, sau opera unui tenebros Ahriman contrabalansându-l pe graţiosul nostru Ormuzd, sau se spune chiar că greşeala omului egoist şi păcătos a fost cea care a stricat ceea ce Dumnezeu făcuse atât de bine la început… Trebuie să privim realitatea in faţă, în mod curajos, şi să vedem că Dumnezeu şi nimeni altul este cel care a făcut această lume în fiinţa Sa, şi pe care a făcut-o aşa cum este. Trebuie înţeles că Natura care-şi devoră fiii, Timpul care se hrăneşte cu viaţa crea­turilor, Moartea universală şi ineluctabilă, şi violenţa puterilor lui Rudra în om şi în Natură, sunt de asemenea Divinitatea supremă sub unul din aspectele sale cosmice. Trebuie înţeles că Dumnezeu creatorul darnic şi binefăcător, Dumnezeu care apără şi salvează, îndurarea nesfârşită, este totodată Dumnezeu care devoră şi Dumnezeu care distruge. Suferinţa aşternutului de răutate şi de chin pe care suntem sfâşiaţi este lucrarea mâinii Sale, ca şi bucuria,  blândeţea şi plăcerea. Numai când vedem cu ochiul uniunii complete şi când simţim acest adevăr până în străfundurile fiinţei noastre suntem capabili să descoperim în întregime, în spatele acestei măşti, chipul frumos şi senin al Celui care este preafericire, şi de a simţi în mâna care pune la încercare imper­fecţiunea noastră, mâna prietenului şi a constructorului Spiritului în om. Vrăjbile lumii sunt vrăjbile lui Dumnezeu şi numai acceptându-le şi progresând prin ele vom fi capabili să ajungem la înaltele înţelegeri ale armoniei sale supreme şi la culmile, la imen­sităţile vibrante ale Anandei*sale transcendente şi cosmice…Căci adevărul este temelia adevăratei spiritualităţi, iar curajul este sufletul său.

Caută-L pe pământ…

Căci tu eşti El, o, Rege. Doar noaptea

Ţi-e pe suflet

Prin propria-ţi voinţă. Alung-o dar şi află

Totalitatea senină

Ce eşti cu-adevărat.

Fiinţa Centrală. Persoana Universală

„Tu eşti El”, acesta este adevărul veşnic – Tat tvam asi, tu eşti Acela. Acesta este Adevărul pe care îl ofereau spre învăţare vechile Mistere şi pe care religiile ulterioare l-au uitat. Pierzând semnificaţia acestui suprem adevăr, ele au deviat şi au creat  toate aceste doctrine dualiste aberante, şi au substituit cu nişte obscure mistere acest adevăr care este pur şi cu totul simplu. „Eu şi Tatăl una suntem”, spunea Cristos (Ioan 10, 30), „Eu sunt El”, spuneau înţelepţii Indiei – so’ham – pentru că este adevărul pe care-1 descoperă toţi oamenii liberi, fie ei din Asia sau din Occident, din trecut sau din prezent. Pentru că Faptul veşnic este cel pe care trebuie să-1 descoperim cu toţii. Şi acest „mine”, acest „eu” care-şi proclamă identitatea cu Dumnezeu, nu este a nici unui individ privilegiat – ca şi cum ar mai fi loc pentru un mic eu personal şi exclusiv în această strălucitoare deschidere, ca şi cum înţelepţii Upanishadelor, rishii sau Cristos, ar fi anexat pentru ei singuri filiaţia divină – este vocea tuturor oamenilor topită într-o conştiinţă cosmică şi suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu.

„Spiritul care se află aici-jos în om şi Spiritul care se află acolo-sus în Soare sunt, cu-adevărat, un singur Spirit şi nu există altul”, spune Taittiriya Upanishad X.

«Cel ce gândeşte „El e altul şi eu sunt altul”, nu ştie.»**Această descoperire a Spiritului înlăuntru este ceea ce      * Vedele, acum şase sau şapte mii de ani, numeau „naşterea Fiului”: „Noi l-am văzut, masa sa de roşu arzător – un mare dumnezeu a fost descătuşat din întuneric” (Rig-Veda V.1.2) iar rişhii vedici afirmau, într-un limbaj de o putere orbitoare, veşnica Identitate a Fiului şi a Tatălui şi transformarea divină a omului: „Eliberează-L pe Tatăl tău! în lăcaşul tău păstrează-L teafăr – Tatăl tău care devine Fiul tău şi care te poartă” (Rig-Veda V.3.9).                                                         [

Şi din clipa în care ne-am născut vedem că acest suflet din noi este acelaşi în toate fiinţele umane, şi nu numai în toate fiinţele ci şi în lucruri, latent, nerevelat: „El este fiul apelor, fiul pădurilor, fiul lucrurilor care nu se mişcă şi fiul lucrurilor care se mişcă. Chiar şi în piatră El se află acolo” (Rig-Veda V.1.70). Totul este una pentru că totul este Unul. Nu spunea Cristos: „Acesta este corpul meu şi acesta este sângele meu”, luând aceste două simboluri dintre cele mai materiale, dintre cele mai obişnuite, pentru a spune că şi această Materie este corpul Unului, şi această Materie este sângele lui Dumnezeu*. Şi dacă El nu ar fi fost chiar şi în piatră, în ce fel ar fi venit El în om, prin ce cădere miraculoasă din cer? Suntem fructul unei evoluţii, nu al unei succesiuni de miracole arbitrare: Tot trecutul pământului este aici în natura noastră umană… însăşi natura fiinţei umane implică existenţa unui stadiu material şi al unui stadiu vital care au pregătit apariţia minţii acesteia, şi un trecut animal care a modelat primele elemente ale umanităţii sale complexe. Să nu mai spunem că Natura materială a dezvoltat mai întâi, prin evoluţie, viaţa şi corpul nostru, apoi mintea noastră animală, şi că numai după aceea s-a pogorât un suflet în forma astfel creată…căci aceasta ar presupune o prăpastie între suflet şi corp, între suflet şi viaţă, între suflet şi minte, prăpastie ce nu există – nu există corp fără suflet, nu există corp care să nu fie în sine o formă de suflet; Materia însăşi este o substanţă şi o putere a Spiritului şi nu ar putea exista altfel, căci nimic nu poate exista fără a fi substanţă şi putere din Cel Veşnic… Ceea ce este mut şi orb, chiar şi bruta, este tot Acela, nu mai puţin decât existenţa umană

Brihadaranyaka Upanishad 1.4.10. Vezi Sri Aurobindo, Eight Upanishads X.XI.

Atunci când am deschis porţile psihicului, ni se dezvăluie un prim stadiu al conştiinţei cosmice. Dar psihicul care creşte, conştiinţa -forţă care se individualizează şi devine din ce în ce mai compactă, mai adunată înlăuntru, nu se va mai mulţumi multă vreme cu această strâmtă formă individuală; simţindu-se una cu Acela, el vrea să fie vast ca Acela, universal ca Acela, şi vrea să-şi regăsească Totalitatea nativă. A fi şi a fi din plin, acesta este scopul pe care-l urmăreşte Natura în noi… iar a fi din plin, înseamnă a fi tot ceea ce este. Avem nevoie de totalitate pentru că suntem Totalitatea; idealul care ne cheamă, scopul care ne conduce paşii, nu se află de fapt în faţă; el nu ne trage, el ne împinge, el este în spate – şi în faţă şi înlăuntru.

Evoluţia este veşnica înflorire a unei flori care era floare din totdeauna. Fără această sămânţă din adânc, nimic nu s-ar mişca, pentru că nimic nu ar avea nevoie de nimic – este Nevoia lumii. Este fiinţa noastră centrală. Ea este fratele de lumină care se iveşte câteodată când totul pare disperat, memoria însorită care ne suceşte şi ne răsuceşte, şi nu ne va lăsa pic de odihnă până ce nu vom fi aflat tot Soarele nostru. Este centrul nostru cosmic, după cum psihicul era centrul nostru individual. Dar această fiinţă centrală nu se află undeva într-un punct; ea este în toate punctele; ea este într-un fel greu de înţeles în inima tuturor lucrurilor şi îmbră­ţişează toate lucrurile în acelaşi timp; ea este în mod suprem înăuntru şi în mod suprem deasupra, şi dedesubt şi peste tot – ea este un punct uriaş. Şi când l-am aflat, am aflat totul, totul se află aici; sufletul adult îşi regăseşte originea, Fiul redevine Tatăl; sau mai degrabă Tatăl, care devenise Fiul, redevine El însuşi: Zidurile care întemniţau sufletul nostru conştient sunt dărâmate, distruse; orice sentiment de individualitate şi de personalitate a dispărut, orice senzaţie de situare în spaţiu sau în timp, sau în acţiune şi în legile Naturii, a dispărut; nu mai există eu, nu mai există persoa­nă definită sau care poate fi definită, ci doar conştiinţa, doar existenţa, doar pacea şi fericirea; devenim nemuritori, devenim veşnici, devenim infiniţi. Din sufletul personal nu mai rămâne decât un imn de pace şi de libertate, o fericire care vibrează pretutindeni în cel Etern.

Ne-am crezut mici şi separaţi unii de ceilalţi, un om plus un om în mijlocul lucrurilor separate, şi aveam nevoie de această separare pentru a creşte sub carapace, căci altfel am fi rămas o masă nediferenţiată în plasma universală, un membru al turmei fără viaţă proprie. Prin această separare am devenit conştienţi; prin această separare suntem conştienţi în mod incomplet; şi suferim, căci suferinţa noastră este aceea de a fi separaţi – separaţi de ceilalţi, separaţi de noi înşine, separaţi de lucruri şi de tot, pentru că ne aflăm în afara singurului punct unde totul se reuneşte.

Singurul mijloc de-a pune totul în ordine e de a redeveni conştient; şi este foarte simplu. Nu există decât o origine. Această origine este perfecţiunea Adevărului, pentru că este singurul lucru care există cu adevărat. Şi exteriorizându-se, proiectându-se, împrăştiindu-se, s-a produs ceea ce vedem şi o grămadă de mici creiere foarte delicate şi foarte strălucitoare se află în căutarea a ceea ce nu au aflat încă dar pe care-1 pot afla, pentru că ceea ce caută se află înlăuntrul lor.

Când am suferit destul, vieţi după vieţi din această lungă evoluţie, când am crescut destul pentru a ne da seama că totul ne vine din afară, de la o Viaţă mai mare decât a noastră, de la o Minte superioară nouă, de la o Materie mai vastă, universală, vine ora să regăsim în mod conştient ceea ce am fost în mod inconştient din totdeauna – o Fiinţă universală: De ce te-ai limita? Simte că eşti în sabia care te loveşte ca şi în braţele care te iubesc, în îmbrăţişarea soarelui şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, în tot ceea ce este acum şi în tot ceea ce se trudeşte să devină. Căci tu eşti infinit şi toată această bucurie îţi este deschisă.

 „Când Acela este cunoscut, totul este cunoscut” (Shandilya Upanishad)

Primele simptome ale acestei noi conştiinţe sunt foarte tangibile: începem să simţim că şi ceilalţi fac parte din noi înşine sau că sunt nişte repetiţii diverse ale noastre înşine, acelaşi eu modificat de Natură în alte corpuri. Sau cel puţin simţim că trăim într-un eu universal mai vast care este de acum înainte propria noastră realitate superioară. De fapt, totul începe să-şi schimbe natura şi aparenţa; întreaga noastră experienţă despre lume este radical diferită de cea pe care o au oamenii închişi într-un eu personal, începem totodată să cunoaştem lucrurile printr-un alt fel de experienţă directă, care nu mai depinde de mintea exterioară şi de simţuri. Posibilităţile de eroare nu dispar totuşi, căci acest lucru nu este posibil atâta timp cât mintea rămâne câtuşi de puţin instrumentul de transcriere a cunoaşterii, dar există un fel nou, mai vast şi mai profund, de a simţi, de a vedea, de a cunoaşte, de a intra în contact cu lucrurile; iar hotarele cunoaşterii pot fi împinse la un grad aproape nelimitat.

Cunoaştem pentru că noi suntem ceea ce cunoaştem. Adevărata cunoaştere nu se obţine prin gândire, .  Ceea ce sunteţi, aceea deveniţi.

Nimic nu poate fi dat spre învăţare inteligenţei fără a nu fi fost deja pe deplin cunoscut, în secret,  în sufletul care se desăvârşeşte. De asemenea, toată perfecţiunea de care omul exterior este capabil nu este decât realizarea veşnicei perfecţiuni a Spiritului care se află în el. Cunoaştem Divinul şi devenim Divinul pentru că noi îl purtăm deja în natura noastră intimă. Orice învăţătură este o revelaţie, orice devenire o înflorire. Descoperirea de sine este secretul; cunoaşterea de sine şi o conştiinţă mereu mai largă sunt mijlocul şi procedeul.

Preafericirea miriadelor de miriade ce una sunt.

„Cum ar putea fi dezamăgit, de unde ar avea suferinţa, cel ce peste tot vede Unitatea?” (Isha Upanishad.)

Filosofiile şi religiile discuta despre ordinul de prioritate al diferitelor aspecte ale lui Dumnezeu iar anumiţi yoghini, rishi sau sfinţi au preferat cutare filosofie sau cutare religie în locul alteia. Ceea ce avem de făcut nu este de a discuta aceste aspecte, ci de a le realiza pe toate şi de a le deveni pe toate; nu trebuie să urmărim o realizare cu excluderea celorlalte realizări, ci să-l îmbrăţişăm pe Dumnezeu sub toate aspectele sale şi dincolo de orice aspect – este sensul însuşi al yogăi integrale.

DESPRE FERICIRE

Un calugar budist ne aminteste ca fericirea este o stare de a fi care nu depinde de conditii exterioare.

Dati Play (butonul stanga-jos) si alegeti  subtitrarea pentru limba romana din butonul (27 languages off).

<!–copy and paste–><object width=”446″ height=”326″><param name=”movie” value=”http://video.ted.com/assets/player/swf/EmbedPlayer.swf”></param><param name=”allowFullScreen” value=”true” /><param name=”allowScriptAccess” value=”always”/><param name=”wmode” value=”transparent”></param><param name=”bgColor” value=”#ffffff”></param> <param name=”flashvars” value=”vu=http://video.ted.com/talks/dynamic/MatthieuRicard_2007-medium.flv&su=http://images.ted.com/images/ted/tedindex/embed-posters/MatthieuRicard-2007.embed_thumbnail.jpg&vw=432&vh=240&ap=0&ti=191&lang=rum&introDuration=15330&adDuration=4000&postAdDuration=830&adKeys=talk=matthieu_ricard_on_the_habits_of_happiness;year=2004;theme=what_makes_us_happy;theme=the_creative_spark;theme=how_the_mind_works;event=TED2004;&preAdTag=tconf.ted/embed;tile=1;sz=512×288;” />

</object>

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE AL MISTICII ORIENTALE – Ep.7

PARAMAHAMSA YOGANANDA

1895 – 1952

”Indiferent de ceea ce tu percepi, fii conştient că există o, realitate mult mai vastă, care în această clipă îţi scapă. Indiferent de persoana cu care tu vorbeşti, imaginează-ţi că există o fiinţă invizibilă pentru cel care nu este receptiv la realitatea subtilă, care îţi vorbeşte prin intermediul acelei fiinţe. Indiferent de acţiunea pe care o realizezi, urmăreşte să percepi o altă prezentă alături de tine care te priveşte, te ghidează şi-ţi dăruieşte putere. În momentul în care priveşti în ochii oamenilor, fii conştient că primeşti prin intermediul privirii lor un mesaj de la Dumnezeu.”

S-a născut pe 5 ianuarie 1895 la Gorakhpur în nord estul Indiei, în apropiere de munţii Himalaya. Numele lui de familie era Mukunda Lal Ghosh. Tatăl lui, Bhagbat Charan Ghosh, era vicepreşedintele uneia dintre cele mai importante companii de căi ferate din India, această funcţie implicând numeroase deplasări, motiv pentru care familia a locuit succesiv în mai multe oraşe în timpul copilăriei lui Mukunda.  Părinţii lui erau amândoi practicanţi Kriya Yoga şi discipoli ai lui Lahiri Mahasaya.

Încă din copilărie, Paramahamsa Yogananda  a avut o credinţă puternică şi o frenetică aspiraţie către Divin. Având un înalt nivel spiritual, el îşi amintea fragmente din existenţa exterioară în care fusese un yoghin solitar pe vârfurile înzăpezite ale Himalayei şi suferea foarte tare din cauza neputinţei şi limitărilor pe care i le impunea micuţul lui trup. Dorinţa lui cea mai  fierbinte era dintotdeauna să se întoarcă în Himalaya şi să găsească un Maestru spiritual care să îi ghideze mai departe practica spirituală.

Fiinţa care a luminat primii ani ai existenţei lui a fost Lahiri Mahasaya, Maestrul părinţilor săi, al cărui portret, aşezat la loc de cinste în altarul familiei, era obiectul contemplărilor şi devoţiunii lui zilnice. Pentru el Lahiri Mahasaya era o prezenţă vie, care îl ajuta întotdeauna în situaţiile dificile. În jurul vârstei de 8 ani, bolnav fiind de holeră asiatică, medicii declaraseră că nu are nici o şansă să supravieţuiască. În ciuda faptului, el s-a autovindecat în mod miraculos prin contemplarea plină de dăruire a fotografiei Maestrului.

Evenimentul tragic care a marcat profund copilăria lui Mukunda a fost moartea mamei lui, fiinţa care cu căldura, generozitatea şi afecţiunea ei însufleţea întreaga familie. La un an de la moartea mamei sale, pe când Mukunda avea 10 ani, Anata, fratele lui mai mare, i-a trimis mesajul pe care mama sa i-l încredinţase pe patul de moarte. Ea şi-a dorit ca fiul ei să ştie că Lahiri Mahasaya îi dăduse binecuvântarea sa pe când Mukunda era încă în faşă  şi că îi prezisese că va fi yoghin, că va urma învăţătura sa  şi că va aduce multe suflete în Împărăţia lui DUMNEZEU. Un alt sfânt care venise într-o zi în casa lor îi prezisese apropiata ei moarte şi o rugase să îi încredinţeze lui Mukunda o amuletă de argint pe care era înscrisă o mantră. “ El o va primi în momentul când se va simţi gata să renunţe la lume pentru a-l căuta pe DUMNEZEU”. Această amuletă i-a trezit lui Mukunda amintiri uitate din alte vieţi şi l-a însoţit şi protejat până în apropierea întâlnirii cu Maestrul său spiritual.

Într-adevăr, micul Mukunda era pregătit să renunţe la lume şi a încercat de mai multe ori să fugă în Himalaya, dar tatăl lui i-a interzis să facă acest lucru înainte de terminarea studiilor medii şi l-a adus înapoi de fiecare dată. Singura  lui bucurie erau desele vizite pe care le făcea fiinţele sfinte care locuiau în apropierea casei lui.

După terminarea studiilor secundare, el a plecat la ashramul din Benares condus de Swami Deyananda, unde spera să se poată dedica meditaţiei. Dar a fost dezamăgit de disciplina strictă de acolo şi de faptul că o mare parte din timp era consacrată activităţilor gospodăreşti şi organizatorice. La scurt  timp după aceea l-a întâlnit într-un mod miraculos pe Maestrul lui.

Acesta era Sri Yukteswar. Spre marea lui dezamăgire, tocmai când se bucura că scăpase de şcoală, acesta i-a cerut să urmeze studiile Colegiului din Calcuta, explicându-i:” cândva vei merge în Occident. Oamenii vor gusta mai bucuroşi înţelepciunea antică a Indiei dacă Maestrul hindus posedă o diplomă universitară”.

Natura lui Paramahamsa Yogananda era iubire şi devoţiune pură. În viziunea lui, dăruirea faţă de Divin ar fi însemnat o viaţă retrasă petrecută în meditaţie pe culmile munţilor, ceea ce nu corespundea misiunii sale. Sri Yukteswar  a fost cel care, prin exemplul său strălucit, l-a pregătit pentru a-şi îndeplini misiunea ce implica o viaţă socială intensă şi dinamică. Maestru desăvârşit, aflat în permanentă fuziune cu Conştiinţa Cosmică, Sri Yukteswar nu neglija şi nu dispreţuia aspectele practice ale existenţei în această lume şi îşi modela discipolii în aşa fel încât ei poată face faţă în mod exemplar solicitărilor de natură socială.

În 1915, Paramahamsa Yogananda a absolvit Colegiul din Calcuta, după ce anii studenţiei îi petrecuse mai mult în ashramul Maestrului său decât în Universitate.  Imediat după absolvirea Colegiului, el a făcut legământul de renunţare la lume şi a intrat în Ordinul Swami.

Doi ani mai târziu, în 1917, a înfiinţat o şcoală pentru băieţi la Dinika, în Bengal, urmărind să le ofere copiilor o educaţie cât mai complexă care să îi pregătească pentru o existenţă mai armonioasă şi dinamică atât în plan material cât şi în plan spiritual. A început cu şapte elevi, dar după un an, datorită generozităţii Maharajahului din Kasimbazar el a avut posibilitatea de a muta şcoala, care avea din ce în ce mai mulţi elevi, în palatul de la Ranchi. Programele pentru învăţământul secundar conţineau, pe lângă  disciplinele curente, şi ore de agricultură, industrie, comerţ. Urmând idealul de educaţie al înţelepţilor, elevii învăţau şi metode yoghine de concentrare şi meditaţie, precum şi u sistem de educaţie fizică pus la punct de Paramahamsa Yogananda numit yogoda. Studiul era armonios îmbinat cu practica spirituală, precum şi cu munca fizică pe terenul agricol al şcolii şi cu treburile gospodăreşti. Paramahamsa Yogananda era foarte apropiat de elevii lui, înconjurându-i cu multă căldură şi afecţiune în timp ce le îndruma paşii spre atingerea idealului spiritual.

În 1920, Paramahamsa Yogananda a primit o invitaţie pentru a reprezenta India la Congresul Internaţional al Religiilor, care se ţinea în acel an la Boston. El  a plecat în America, având atât binecuvântarea Maestrului lui spiritual, cât şi pe cea a lui Babaji, Mahavatarul veşnic tânăr, care l-a vizitat înainte de plecare, spunându-i:

“ Tu eşti cel pe care l-am ales pentru a răspândi în Occident Kriya Yoga. Cu mulţi ani în urmă l-am întâlnit pe gurul tău, Sri Yukteswar , la Kumbha Mela. Atunci l-am anunţat că te voi conduce la el pentru a te instrui. “.

Deşi oarecum inhibat la început de reputaţia materialistă a Occidentului şi de lipsa obişnuinţei de a vorbi în public, cu atât mai puţin în limba engleză, graţie inspiraţiei divine, Paramahamsa Yogananda şi-a îndeplinit în mod desăvârşit misiunea sa. Pe 6 octombrie 1920 a ţinut prima sa conferinţă în America, la Congres. El a rămas în America după închiderea Congresului şi a petrecut următorii patru ani în Boston ţinând conferinţe, deschizând cursuri de yoga şi publicând o culegere de poezii, Cântecele sufletului.

În 1924, a traversat America ţinând conferinţe în faţa a mii de oameni, turnea care s-a încheiat cu o vacanţă în nord, în Alaska. La sfârşitul anului 1925, cu ajutorul unor discipoli generoşi, şi-a stabilit reşedinţa pe Domeniul Muntelui Washington, Los Angeles. În toată  decada 1920 – 1930, americanii, cu zecile de mii, au urmat cursurile sale de yoga. în 1929, Paramahamsa Yogananda le-a dedicat o nouă carte de rugăciuni, Şoaptele eternităţii.

În 1935, s-a întors în India la chemarea subtilă a Maestrului său, care se pregătea să părăsească această lume. În drumul spre India el s-a oprit mai întâi la Londra, apoi a străbătut împreună cu însoţitorii lui Europa, vizitând-o pe Therese Neumann, precum şi numeroase locuri sfinte de pe tot cuprinsul continentului. În India i s-a făcut o primire deosebit de caldă, iar reîntâlnirea cu Maestrul lui, Sri Yukteswar , a fost o emoţie şi o bucurie pe care cuvintele nu o pot reda. Scurta perioadă petrecută în India a fost una de activitate intensă, punctată de vizite la fiinţele sfinte pe care Paramahamsa Yogananda le îndrăgea atât de mult. El a participat cu o mare bucurie la ritualurile funerare ale Maestrului său, dar a avut bucuria de a-l reîntâlni după câteva luni, când Sri Yukteswar se materializează în mod miraculos în faţa sa, relevându-i unele mistere ale existenţei în lumile subtile superioare din punct de vedere spiritual şi demonstrând  printr-o nouă experienţă nemurirea spiritului.

La sfârşitul anului 1936, Paramahamsa Yogananda se întoarce în America, după ce mai întâi ţine o serie de conferinţe la Londra. Discipolii care îl aşteptau în California construise între timp ashramul de la Encinitas, pe care i l-au oferit în semn de bun venit. În mijlocul splendorilor de pe malul Pacificului, Paramahamsa Yogananda a dus la bun sfârşit o operă proiectată de mai multă vreme: Cântecele cosmice – traducera în engleză şi muzica pentru aproape 40 de imnuri, unele originale, altele adaptări ale melodiilor străvechi. Opera sa mai include textul unei interpretări spirituale a vieţii lui IISUS care a apărut periodic în revista Self – Realization şi o traducere comentată a Bhagavad Gitei (1951). Paramahamsa Yogananda şi-a părăsit corpul fizic la 7 martie 1952.

Moartea sa i-a umplut de uimire pe discipolii occidentali, deoarece corpul fizic al Maestrului şi-a păstrat strălucirea şi prospeţimea nealterate după ce spiritul l-a părăsit. Sicriul a fost închis la 20 de zile după deces fără ca trupul neânsufleţit să prezinte cele mai mici urme de descompunere.

Şcoala de yoga pe care el a fondat-o în America se numeşta Self – Realization Fellowship, iar cea din India Yogoda Sat – Sanga Brahmacharya Vidyalaya.

Opera sa fundamentală rămâne Autobiografia unui yoghin. Această carte fiind un document spiritual de o inestimabilă valoare, deoarece prezintă viaţa şi realizările unor fiinţe divine care au trăit în India în secolul trecut şi la începutul acestui secol, multe dintre faptele relatate putând să pară de necrezut pentru o minte închistată de prejudecăţi şi dogme. El descrie cum a întâlnit fiinţe care aveau puterea de a fi simultan în două locuri (sfântul cu două corpuri), fiinţe care pluteau prin aer (levitau), care aveau puterea de a impregna cu un anumit parfum diverse obiecte, care trăiau fără a consuma nici un fel de hrană (Therese Neumann, Giri Bala), relatează câteva cazuri de vindecări miraculoase şi de înviere a morţilor. Sri Yukteswar i-a mărturisit discipolului său că scrierea acestei cărţi fusese prezisă de Lahiri Mahasaya în felul următor:

“ La 50 de ani după moartea mea, viaţa mea va fi descrisă într-o carte, datorită profundului interes faţă de yoga în Occident. Acest mesaj yoghin va face înconjurul globului, ajutând la stabilirea unei fraternităţi umane, născută din percepţia directă a Tatălui unic”.”

Paramahamsa Yogananda a făcut cunoscută Ştiinţa Kriya Yoga unui număr foarte mare de discipoli din întreaga lume. Dar el a pus accentul asupra practicii spirituale subliniind că o înţelegere teoretică, dacă nu este însoţită de o practică susţinută, este lipsită de valoare. Referitor la acest aspect, Paramahamsa Yogananda le spunea discipolilor săi:

“Cel care doreşte să ajungă un virtuos al pianului va practica zilnic 12 ore pe zi.  Dacă practică numai câteva minute, cu mintea distrată, gândindu-se la altceva, nu va ajunge niciodată un bun pianist. La fel se întâmplă şi cu fiinţa care porneşte în căutarea lui DUMNEZEU. Cum ai putea să speri că Îl vei găsi dacă vei încerca numai pe jumătate? Va fi foarte dificil să-l găseşti pe DUMNEZEU. Dacă  un pianist trebuie să muncească foarte mult ca să ajungă o personalitate, cu atât mai mult un aspirant trebuie să se focalizeze în meditaţia sa pentru a reuşi să înţeleagă Infinitul.

Pentru a vă încuraja o să vă spun că pe calea spirituală toţi cei care vor depune eforturi sincere vor ajunge cu siguranţă la ţintă.

Nu poţi să spui acelaşi lucru în cazul ambiţiilor terestre. Nu oricine poate deveni un celebru pianist pentru că, indiferent de domeniul de activitate, în vârf este loc doar pentru câteva persoane. Însă toţi oamenii pot să realizeze plenar că sunt copiii lui DUMNEZEU”.

Paramahamsa Yogananda a fost un mare maestru spiritual al acestui secol care a urmărit să reveleze Occidentului bogăţia spirituală a Orientului şi care a dorit să trezească în sufletele semenilor lui dorul de DUMNEZEU.

“ Cum să-l iubeşti pe DUMNEZEU? Iubeşte-L aşa cum un sărac iubeşte banii, aşa cum un înecat tânjeşte după o gură de aer, aşa după cum o fiinţă rătăcită în deşert tânjeşte după o cană de apă. Iubeşte-L cu înflăcărarea primei iubiri a tuturor îndrăgostiţilor.

Atunci când vei învăţa să-L iubeşti cu toată inima ta, atunci Îl vei găsi. Doar atunci vei fi cu adevărat yoghin, fiinţă ce a atins uniunea cu DUMNEZEU.

Contopirea cu Fiinţa  Preaiubită Cosmică este cea mai minunată experienţă posibilă. Este vis în vis, bucurie în bucurie, un milion de divine iubiri într-una singură ce-ţi vor topi inima. În orice punct din spaţiu te-ai afla, vei primi dragostea Sa, strălucind cu intensitatea a milioane de sori. De fiecare dată când vei gândi că ai epuizat dragostea Lui vei simţi cum un val infinit te cuprinde şi te topeşte în fericire.

Aceasta este extazul divin!”

Cuvinte din lumină

Adevărul Ultim este simplu. El nu poate fi exprimat în cuvinte. Fiinţa umană poate să-l cunoască doar prin revelarea Sinelui Suprem (Atman).

Savanţii contemporani îşi folosesc mentalul pentru a îmbunătăţi mediul înconjurător, pentru a-l adapta cât mai bine vitezei de creştere şi de diversificare a societăţii. Oamenii de spirit folosesc puterea mentalului pentru a atinge Iluminarea. Puterea minţii conduce omul pe calea obţinerii fericirii profunde, singura capabilă de a-l proteja de pericolele exterioare.

Astfel, este evident că atitudinea oamenilor de spirit este net superioară demersurilor oamenilor de ştiinţă.

La ce ne serveşte să ne consacram timpul pentru obţinerea de bunuri şi satisfacţii efemere? Spectacolul vieţii este văzut de toate religiile asemeni unei piese de teatru – iluzoriu. Majoritatea oamenilor sunt convinşi că piesa este reală şi eternă şi ajung să sufere nespus când, într-un final, descoperă că existenţa lor se va sfârşi şi că vor lăsa în urmă toată agoniseala de-o viaţă.   Suferinţa este rezultatul orbirii spirituale.

Înţeleptul consideră această piesă de teatru ca iluzorie, efemeră şi îşi caută fericirea şi împlinirea în Esenţa fiinţei sale, Sinele Nemuritor. Pentru cei care sunt orbi, viaţa este o veritabilă „maşină infernală”: mai devreme sau mai târziu îi va distruge.

A dori să posezi bunuri materiale înainte de obţinerea stării de calm interior este o situaţie la fel de prostească cu a muri de sete atunci când te îmbăiezi într-un lac.

Dacă dorim să eliminăm toate suferinţele, trebuie să evităm nu sărăcia în plan material, ci sărăcia spirituală, pentru că aceasta este cauza tuturor necazurilor şi amărăciunilor umane.

Oamenii uită că energia nervoasă şi cerebrală pe care ei o consumă pentru satisfacerea capriciilor lor antrenează, datorită diminuării potenţialului vital al fiinţei, scurtarea duratei vieţii. Materialiştii sunt atât de preocupaţi de câştigul lor, încât ei nu sunt capabili nici măcar pentru câteva clipe să se relaxeze şi să se bucure de ceea ce au realizat.

Cât de înşelătoare este viaţa! Priviţi cu atenţie oamenii care vă înconjoară. Întrebaţi-vă dacă ei sunt cu adevărat fericiţi. Uitaţi-vă la toate aceste priviri lipsite de bucurie. Observaţi cât de goi sunt ochii lor. Chiar dacă materialismul tentează umanitatea prin plăceri facile şi imediate, este sigur că o astfel de viaţă nu poate să ne aducă o fericire durabilă.

Pentru ignorant, în spatele fiecărui moment de plăcere se ascunde şarpele durerii şi al suferinţei.

Sufletul nu poate găsi fericirea în acumularea de bunuri materiale, pentru simplul motiv că fericirea nu este artificială. Pierzând contactul cu beatitudinea divină, el speră să acopere această lipsă cu ajutorul unor pseudo-plăceri. Dar, pe un plan mai profund al existentei, el va rămâne întotdeauna conştient de lipsa sa de comuniune cu Divinul, înlăuntrul fiinţei sale, ştie că plăcerile simţurilor nu îi vor aduce împlinirea dorită.

Cât timp trebuie să mai rătăcim până când, sătui de atâta suferinţă, să descoperim fericirea în interiorul fiinţei noastre, unicul loc în care ea există cu adevărat?

Adevăratul ţel al existenţei

Treziţi-vă înainte ca visul vostru să se topească în infinit. Unde va fi atunci casa voastră, familia voastră, în momentul în care corpul vostru va dispare? Voi nu sunteţi acest corp. El nu este decât „farfuria” pe care aţi primit-o pentru a participa la „festinul” spiritului. De ce să nu învăţaţi această lecţie esenţială înainte să muriţi? Nu vă lăsaţi înşelaţi de limitările minţii voastre umane şi nu uitaţi nici o clipă că adevărata voastră natură este Spiritul.

Krishna a spus: „Părăseşte oceanul suferinţei şi al mizeriei! Viaţa în Dumnezeu este o sărbătoare continuă. Ignorând prezenţa Lui, existenţa devine plină de griji, dureri şi decepţii. Ţelul vieţii umane nu constă în a te căsători, a supravieţui şi a muri. Acesta este destinul animalelor.

De ce să trăieşti uitând că eşti om? Dumnezeu ţi-a dăruit inteligenţa pentru a o folosi să descoperi sensul existenţei tale. El te-a făcut inteligent pentru a-ţi dezvolta discernământul spiritual, singurul care te ajută să-L găseşti. Foloseşte cu înţelepciune acest dar! Nu deveni sclavul inteligenţei pentru că dacă vei proceda astfel aceasta îţi va aduce numai suferinţă!”

Adevăratul ţel al vieţii este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Tentaţiile acestei lumi vă sunt prezentate pentru a vă ajuta să vă dezvoltaţi discernământul. Preferaţi plăcerile simţurilor sau beatitudinea divină? Plăcerile exercită o anumită atracţie, dar dacă nu le veţi rezista veţi ajunge într-un moment în care problemele şi greutăţile nu mai încetează.

Obţinerea sănătăţii, a liniştii interioare şi a fericirii durabile este imposibilă celor care se lasă dominaţi de plăcerile senzuale. Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce o fericire infinita. Mai devreme sau mai târziu, fiecare fiinţă trebuie să înveţe de la viaţă această lecţie.

Priviţi luminile oraşului. Nu sunt minunate? Totuşi, unele din aceste lumini pot ascunde crime sordide. Nu vă lăsaţi seduşi de aparenţe. Adeseori, strălucirea lor este superficială, în spatele aparenţelor, urmăriţi să găsiţi Adevărul Etern.

Voi nu aţi venit pe lume doar pentru a câştiga bani, a avea familie şi a muri. Destinul vostru este glorios. Sunteţi copii ai Infinitului. Cele mai minunate împliniri pe care vi le puteţi imagina vă aşteaptă atunci când îl veţi cunoaşte pe Dumnezeu. Comoara Sa vă-aparţine. Ce mai aşteptaţi? De ce să mai pierdeţi timpul în ocolişuri nenumărate? Mergeţi  şi căutaţi-L  direct pe El.

Valoarea omului nu este determinată de personalitatea sa, ci de faptul că este picătură din Dumnezeu.

Anii pe care îi petrecem în existenta terestră sunt secunde în comparaţie cu eonii care preced naşterea noastră sau cu incomensurabila perioadă de timp care va veni după ce vom părăsi această lume. De ce să te identifici cu această personalitate trecătoare? Casa, familia, ţara în care te-ai născut nu-ţi aparţin. Adevărata ta patrie este Infinitul. Adevărata durată a vieţii tale este Eternitatea.

Oamenii trăiesc imitându-i pe ceilalţi, trăiesc după opiniile altora. Dacă doreşti să „guşti” cu adevărat viaţa, trebuie să asculţi vocea ta interioară şi nu părerile celorlalţi.

Nu uita nici o clipă de Dumnezeu. Această lume va continua şi fără tine, pentru că tu nu eşti. mai important decât alţii. De-a lungul anilor, milioane de „personalităţi” au sfârşit în „tomberoanele” istoriei. Trebuie să învăţăm să, cultivăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu. El este singurul rost al vieţii.

Pe ecran, personajele unui film par foarte reale, dar privind din cabina de proiecţie poţi să observi că ele nu sunt animate decât de o singură rază de lumina. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Marele Film al Creaţiei. Dumnezeu a spus :”Să se facă lumina’!” (Geneza, 1:2) şi întregul Univers a fost emanat de o singură rază de lumina divină. Este un film cosmic, asemănător cu cel din sala de cinematograf.

Diferenţa constă în faptul că, în sala de cinematograf, spectacolul este bidimensional, solicitând doar văzul şi auzul, în timp ce „filmul” cosmic este multidimensional şi afectează toate cele cinci simţuri ale omului, în sala de cinematograf, imaginile proiectate pot să vă facă să râdeţi sau să plângeţi, dar filmul proiectat de Dumnezeu este mult mai complex şi deci mult mai captivant. „

Un fizician comenta cu condescendenţă:

„Este foarte frumos să reprezint arborii, florile, râurile ca părţi ale visului lui Dumnezeu. Ştiinţa a revelat că toate aceste lucruri sunt identice în esenţă, că toate sunt formate din protoni şi electroni”.

Prompt, Yogananda l-a întrerupt:

„Dacă tu ai lăsa o grămadă de cărămizi să cadă la sol, crezi că vor forma o casă? Cu siguranţă că nu. Este necesară o inteligenţa pentru a face ceva coerent cu o grămadă de cărămizi. Protonii şi neutronii sunt „cărămizile” din care a fost construit Universul. Dar a fost necesară o Inteligenţă pentru ca acesta să capete forma pe care o are.

Toate florile, toate râurile, toţi arborii sunt dotaţi cu inteligenţă.”

Sufletul şi Dumnezeu

Dumnezeu este Oceanul de Spirit, iar oamenii sunt asemănători valurilor care apar pe suprafaţa sa. Văzute dintr-o barcă, aceste valuri par să fie foarte diferite – unele sunt înalte şi puternice, altele sunt mici şi insignifiante. Dintr-un avion vedem numai oceanul, fără a sesiza valurile ce anima suprafaţa sa.

La fel se întâmplă cu cel absorbit de jocul iluziei, Maya. El se ataşează de succes şi este trist când suferă un eşec. Îi este teamă de durere şi boală, iubeşte existenţa terestră şi este îngrozit de moarte. Valurile existenţei umane par reale şi infinit diversificate, în ochii unei fiinţe eliberate totul este Brahman, totul este Dumnezeu.

Cu cât furtuna este mai puternică, cu atât valurile simt mai înalte. Cu cât vântul iluziei suflă mai puternic asupra minţii unei fiinţe, cu atât mai mult ea urmăreşte să se distingă de cei din jurul său.

Este cu neputinţă să te ascunzi de Creator. Toţi facem parte din Dumnezeu, la fel cum valurile fac parte din ocean. Noi nu suntem separaţi de El decât în aparenţă.

Persoanele care vor să-şi afirme personalitatea şi să se ridice deasupra celorlalţi prin vanitate şi orgoliu, la un moment dat se vor lovi cu putere de valurile celorlalte ego-uri, provocate tot de o furtună a iluziei.

Atâta timp cât este furtună, suprafaţa oceanului nu va cunoaşte liniştea. La fel, spiritul uman, perturbat de furtuna iluziei nu va găsi niciodată pacea şi nu va experimenta decât neliniştea şi angoasa. Pacea nu apare decât după furtună, indiferent dacă este vorba de elemente ale Naturii sau de conştiinţa unei persoane. „Valul” ego-ului va exista atâta timp cât fiinţa va fi pierdută în Maya (în iluzie).

In măsura în care ego-ul discipolului se va diminua, acesta va accepta o nouă relaţie cu Spiritul Infinit. O fiinţă evoluată spiritual nu încearcă nici o clipă să fie mai presus decât celelalte şi urmăreşte în permanenţă să trăiască în armonie cu cei din jurul său, cu Natura, cu Dumnezeu.

Analogic vorbind, dacă am considera că Dumnezeu este curentul electric atunci oamenii sunt becurile. Forma, culoarea şi luminozitatea becurilor poate varia la infinit, dar cauza care determină ca toate aceste becuri să dea lumină este, identică în toate cazurile.

Oamenii sunt înşelaţi de aparente. Ei exclamă: „Ce fiinţă frumoasă! Ce păr frumos! Ce surâs strălucitor!” – dar în momentul în care curentul se întrerupe, ce devine culoarea? Cine mai admiră culoarea şi forma unui bec stins?

Nu uita nici o clipă adevărata Sursă a energiei vieţii.

Tot analogic vorbind, am putea spune că fiinţele umane sunt asemănătoare unor mici flăcări produse de o lampă cu gaz, iar pe Dumnezeu am putea să-L comparăm cu combustibilul. Forţa flăcării este proporţională cu comunicarea dintre flacără şi combustibil. La fel, cu cât noi ne deschidem mai mult faţă de prezenţa divină, cu atât El îşi poate manifesta lumina şi forţa Sa în vieţile noastre.

Invers, cu cât ne închidem mai mult faţă de Dumnezeu, datorită orgoliului şi indiferenţei faţă de nevoile celor din jurul nostru, cu atât Flacăra Divină, forţa şi inspiraţia Sa se vor reduce în proporţia obstrucţiei pe care noi o realizăm; iar în momentul în pare închiderea devine totală, flacăra dispare, chiar dacă mai există combustibil.

Nenumărate fiinţe sunt, atât de secate de vitalitate încât putem spune că nici nu există. Nu le putem considera în viaţă, în sensul obişnuit al cuvântului Despre ei vorbeşte IIisus când spune: „Lăsaţi morţii să-i îngroape pe cei morţi”.(Matei, 8:22)

Imaginaţi-vă mai multe recipiente pline cu apă şi lumina Lunii cum se reflecta pe suprafaţa apei din ele. Reflexia sa va fi diferită pentru flecare recipient, deşi ele reflectă aceiaşi Lună. Extrapolând, Dumnezeu este reflectat distinct de flecare fiinţă umană, dar nu este afectat de aceasta. Chiar dacă veţi distruge toate recipientele cu apă, Luna va rămâne neafectata, neschimbată.

Înţelept este cel care, primind lumina vieţii în „vasul” conştiinţei sale, ridică capul către Cer pentru a descoperi originea reală a luminii, Dumnezeu. Cel care, din contră, se încăpăţânează să reflecte doar „Luna”, se păcăleşte grav şi va înţelege aceasta atunci când recipientul său va fi distrus de trecerea vremii.

Pentru cel care îl iubeşte pe Dumnezeu, toate elementele creaţiei nu sunt decât o reamintire permanentă a prezentei Sale. „Reamintiţi-vă, în primul rând” – spune Iisus – „că împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. (Luca, 17;21)

Oamenii sunt asemeni valurilor oceanului: ei dansează în furtuna iluziei. Oceanul nu încetează să-i aspire către El. Mai devreme sau mai târziu, ei vor fi resorbiţi şi în final se vor topi din nou în vastul Ocean al Iubirii Divine, care i-a emanat.

Un Dumnezeu, o religie

Un fermier avea şase fii, toţi orbi. într-o zi, el i-a rugat să spele un elefant. După ce fraţii au terminat treaba, fiecare a încercat să descrie animalul.

„Este foarte simplu” – a spus primul. „Acest animal este format din două oase foarte mari, acoperite de piele” – a spus primul frate; el îi spălase spatele.

„Cum poţi să spui astfel de prostii?” – a replicat cel de-al doilea. „Elefantul este asemănător unui tub lung”; el îi spălase trompa.

Cel de-al treilea, care a spălat urechile a spus că elefantul este format dintr-o pereche de evantaie.

Al patrulea a declarat că elefantul este format din patru coloane; el îi spălase picioarele.

Cel de-al cincilea, care spălase părţile laterale susţinea că elefantul este asemenea unui zid care respiră.

Cel de-al şaselea le-a spus: „Nici unul n-o să mă faceţi să cred prostiile pe care voi le-aţi spus. Eu ştiu: elefantul este asemenea unei frânghii care a coborât din cer”; el îi spălase coada.

Fiecare încerca să-i convingă pe ceilalţi că el are dreptate, astfel că s-au luat la ceartă. Tatăl, aflând motivul discuţiei, a zâmbit, şi le-a spus: „Copiii mei, nici unul dintre voi nu aveţi cu adevărat dreptate”.

„Să n-am dreptate?” – a spus unul dintre ei. „Fraţii mei sunt nişte mincinoşi şi tu acum încerci să spui că şi eu mint?”

„Copiii mei” – le-a spus tatăl, pe un ton conciliant – „fiecare dintre voi a spălat doar o parte din elefant, dar eu sunt singurul care-l pot vedea întreg. El este exact cum fiecare dintre voi l-aţi descris; dar este şi ceva mai mult, ceva ce voi nici nu vă puteţi imagina”. Astfel, el le-a descris cum arată cu adevărat un elefant.

„La fel se întâmplă şi cu diversele concepţii despre Divin ale diferitelor religii” – a conchis Sri Yogananda. „Dumnezeu este unul, dar căile care ne duc la El sunt numeroase şi aceasta poate să dea naştere Ia nenumărate confuzii şi conflicte”.

Un catâr poate transporta pe spatele său o mare cantitate de biblii şi scrieri sacre. Credeţi că aceasta îl va face mai spiritual? Din contră, această încărcătură îl va priva şi de limitata sa libertate de mişcare.

Adevărurile spirituale care sunt afirmate de religie sunt eterne. Dar din momentul în care au fost revelate de marii maeştri spirituali forma lor s-a diluat, s-a opacizat, datorită interpretărilor date de fiinţe umane netrezite spiritual.

Acesta este motivul pentru care Divinul trimite pe Pământ, din când în când, pe unul din Fiii Lui Iluminaţi, pentru a face să reînvie spiritul religios şi pentru a reda învăţăturilor tradiţionale puritatea originală. Priorităţile urmărite variază întotdeauna funcţie de necesităţile diverselor epoci, dar adevărurile fundamentale rămân eterne.

Legea vieţii are ca finalitate armonizarea fiinţei atât cu natura sa interioară, subiectivă, cât şi, bineînţeles, cu cea exterioară ei, obiectivă. Dacă vă veţi atinge cu degetele de o plită încinsă vă veţi arde. Durerea fizică este avertismentul pe care-l primiţi din partea Naturii pentru a înţelege ce trebuie să evitaţi pentru a vă păstra integritatea corporală.

Dacă îi trataţi pe cei din jurul vostru cu răutate, cu siguranţă că viaţa vă va trata într-un mod asemănător, iar în final inima voastră va fi împietrită şi viaţa voastră va deveni tristă şi searbădă. Prin astfel de exemple, Natura vă avertizează că printr-o atitudine dizarmonioasă ajungeţi să vă răniţi propriul Sine.

Dacă recunoaşteţi existenta acestei legi şi aliniaţi ei toate acţiunile voastre vă veţi bucura de o fericire durabilă, de o sănătate de fier şi de o perfecta armonie, atât în universul vostru lăuntric, cât şi în relaţiile voastre cu întreaga creaţie.

Când dorinţa ne tulbură mintea este important să ne amintim acest mare adevăr: „Când ne va inunda starea de beatitudine, orice suferinţă va dispare.”

Nu te identifica niciodată cu greşelile pe care le comiţi. Tu eşti copilul lui Dumnezeu, întotdeauna raportează-te la relaţia ta eternă cu EL.

Cel mai mare păcat pe care o fiinţă poate să-l facă este să se considere un păcătos. Pentru că doar gândind astfel, deschizi uşa şi inviţi păcatul să intre în mintea ta.

Să  te   defineşti  în   termenii   limitării   umane   înseamnă   să desacralizezi imaginea Divinului din fiinţa ta.

Nu te preocupa de defectele pe care le ai. Reaminteşte-ţi bunele tale acţiuni şi de tot binele care există în lume. Convinge-te de perfecţiunea ce există în tine. Aceasta te va ajuta să realizezi natura ta eternă, de copil al Divinului.

O cameră poate rămâne în întuneric timp de mii de ani, dar atunci când vom intra cu o lumânare aprinsă întunericul va dispare. La fel se întâmplă şi cu păcatul.

Totuşi, nu poţi să elimini păcatul din mintea unei fiinţe la fel de simplu cum poţi să elimini întunericul dintr-o cameră. Dar cu ajutorul devoţiunii şi al meditaţiei profunde întunericul -. din fiinţa ta va dispare, ca şi cum niciodată nu ar fi existat.

Nu contabilizaţi niciodată greşelile voastre. Urmăriţi să vedeţi dacă dragostea voastră pentru Dumnezeu este profund sinceră, pentru că pe Dumnezeu nu-L deranjează imperfecţiunea voastră, greşelile voastre; pe Dumnezeu, îl deranjează indiferenţa.

Dacă acoperim un obiect aurit cu un voal negru, vom spune că este negru? Bineînţeles că nu. Vom ştii întotdeauna că în spatele acelui voal obiectul este aurit.

Tot aşa, atunci când vom îndepărta vălurile ignoranţei care acoperă Spiritul, vom descoperi frumuseţea neschimbătoare a naturii noastre divine.

Simplul fapt de a gândi că nu suntem liberi este suficient pentru a ne împiedica să conştientizăm că în esenţă suntem de-a pururi liberi. Dacă nu putem elimina această idee nu vom reuşi niciodată să intrăm în samadhi.

Samadhi nu este ceva ce trebuie să obţinem; este ceva ce deja avem. Intru eternitate existăm în comuniune cu Dumnezeu şi doar pentru o scurtă perioadă de timp suntem răpiţi de iluzie, după care suntem din nou liberi în El.

„Maestre”, l-a întrebat într-o zi un discipol pe Yogananda, „dacă eu aş pretinde că sunt liber aceasta nu ar fi suficient ca să devin liber, nu-i aşa?”

„Ba da”, şi Maestrul a adăugat cu un surâs, „dar tu ţi-ai răspuns singur la întrebare. Tu ai spus «aceasta nu ar fi suficient ca să mă facă să fiu liber.»”

„Ne pare rău pentru cei care sunt bolnavi,” a spus Maestrul. „De ce să nu avem aceiaşi stare de compasiune şi pentru cei care sunt în păcat? Ei sunt «bolnavi» spiritual.”

Ignoranţa spirituală este cel mai mare păcat. Ea face ca toate celălalte păcate să devină posibile.

Dumnezeu te iubeşte la fel de mult ca pe Iisus, Krishna sau pe alţi mari sfinţi şi maeştrii spirituali. Tu eşti o picătură din Marele Ocean al Spiritului, iar oceanul este format în mod egal din toate picăturile sale.

Şi tu eşti o parte din Dumnezeu. Acest statut ţi-a fost conferit de Dumnezeu însuşi. Tu aparţii  Lui.

Fii în permanenţă conştient de ideea perfecţiunii tale în Dumnezeu. Aurul rămâne aur chiar dacă este îngropat în pământ de-a lungul anilor.

„Dacă nu aş avea nici un fel de dorinţă”, l-a întrebat un discipol pe Yogananda, „nu aş pierde toate motivaţiile, nu aş deveni un fel de robot uman?”

„Multe fiinţe îşi imaginează aceasta” i-a răspuns Maestrul. „Ei cred că în momentul în care nu mai au dorinţe interesul pentru viaţă dispare; aceasta nu se întâmplă deloc, ba din contră: abia atunci vei descoperi că întreaga viaţă este mult mai interesantă. Hai să ne gândim acum la aspectul negativ al dorinţei. Acesta te face să îţi fie teamă şi încontinuu să te întrebi: «ce se va întâmpla dacă….?» sau «dacă acest lucru nu se va întâmpla?».

Trăieşti într-o permanentă stare de anxietate legată de viitor sau într-o stare de regret continuu legat de trecut. Non-ataşamentul permite să trăim plenar starea de libertate interioară şi de bucurie divină. Atunci când vei fi capabil să te bucuri de prezent atunci îl vei putea găsi pe Dumnezeu. Absenţa dorinţei nu îţi distruge motivaţiile; cu cât vei ajunge să trăieşti mai mult în Dumnezeu cu atât va fi mai mare bucuria pe care o vei experimenta.”

Condiţiile exterioare obiective sunt întotdeauna neutre. Modul în care reacţionaţi Ia ele le determină să pară benefice sau nu. Trebuie să vă transformaţi reacţiile fată de circumstanţele exterioare.

Aceasta este esenţa întregului sistem Yoga – a neutraliza cu ajutorul Spiritului valurile reacţiunii. Fiţi în permanenţă fericiţi interior. Nu încercaţi să modificaţi exteriorul pentru a-l adapta cerinţelor voastre; urmăriţi mai bine să vă transformaţi interior.

Nu vei putea să te eliberezi atât timp cât îţi va mai fi frică. Cea mai bună metodă de ardere a karmei este să-ţi îndeplineşti plin de bucurie îndatoririle şi să întâmpini plin de curaj tot ceea ce viata îţi oferă.

Calea spirituală este formată din 25% efortul aspirantului, 25% ajutorul guru-lui şi 50% Grafia Divină. Dar este absolut necesar ca cele 25 de procente ale discipolului să fie formate din 100% efort şi sinceritate.

Modul tău de a gândi şi fluxul de graţie divină ce se va manifesta in viaţa ta este determinat de profunzimea conştientizării Sinelui fiinţei tale.

Marile miracole ale credinţei sunt posibile doar pentru cei care au perceput Divinul ca fiind unica realitate

Sunt multe pietre care există pe pământ, dar dintre toate doar câteva sunt diamante. În mod similar, adevărurile spirituale nu pot fi găsite printre opiniile umane confuze. Graţia divină este una dintre cele mai rare şi preţioase diamante. Ea poate fi obţinută numai de cei care o caută încontinuu, cu răbdare şi fermitate; iar pentru ca cineva să ajungă să o experimenteze nu este suficient doar să citească câteva cărţi spirituale sau să audieze câteva conferinţe.

Graţia nu va fi niciodată găsită acolo unde oamenii cred că ea trebuie să fie. Ea trebuie căutată într-un anumit mod, la locul potrivit şi într-o stare de spirit potrivită. Starea de spirit necesară pentru a putea primi Graţia Divină este o atitudine necondiţionată de dragoste faţă de Dumnezeu. Locul potrivit este în voi înşivă şi maniera potrivită este liniştea unei meditaţii profunde.

Pentru a-L găsi pe Dumnezeu, trebuie să vă puneţi de acord cu metodele şi legile sale.

Realizarea Sinelui Suprem este mesajul tuturor religiilor; acestea te ajută să-ţi descoperi potenţialul spiritual al fiinţei, pentru a realiza că nu eşti altceva decât copilul lui Dumnezeu. Valul trebuie si înţeleagă că realitatea sa, de simplu val, este temporară. Să înţeleagă că existenţa sa nu rezidă în forma pe care o are, ci în apa oceanului, a cărei realitate substanţială o manifestă. Realizarea adevăratei sale naturi necesită topirea, cufundarea în ocean şi unirea cu el.

Să presupunem că un evreu se converteşte la creştinism; deci nu va mai merge la sinagogă şi se va duce în fiecare duminică la biserică. Crezi că această mică schimbare îi va asigura mântuirea? Cu siguranţa că nu, cu excepţia cazului în care această schimbare nu va trezi în fiinţa sa adevărata iubire pentru Dumnezeu. Religia ta nu trebuie să-ţi fie precum un costum de haine, exterioară fiinţei tale, ci asemeni unui veşmânt de lumina”. Prin costum eu nu mă refer numai la învelişul fizic, ci şi la gândurile şi dorinţele în care oamenii se închistează. Ele nu te reprezintă. Descoperă că eşti în spatele acestor înlănţuiri, că eşti asemeni lui Buddha, Iisus sau Krishna. Pentru că aceste extraordinare fiinţe au venit pe Pământ pentru a ajuta oamenii să perceapă reflexia Sinelui Etern înlăuntrul lor.”

Propriul tău corp este templul lui Dumnezeu.. Descoperindu-ţi Sinele îl vei realiza pe Dumnezeu. Indiferent ce temple vizitezi şi indiferent ce ritualuri urmezi, cel mai important pelerinaj al tău va fi cel interior. Ultimul ritual religios constă în ofranda- energiei tale pe altarul comuniunii cu Absolutul Divin. Acesta este motivul pentru care Iisus a spus: «Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica». (loan, 2:19)

Atunci când te rogi lui Dumnezeu fă-o din tot sufletul tău. Spune ceea ce cu adevărat simţi. Nu ceea ce crezi tu că El ar dori să simţi. Fii total sincer faţă de Ei, pentru că nu ai cum să-i ascunzi trăirile tale interioare. O rugăciune intensă conferă o deosebită forţă mentală. Gândurile tale vor fi atunci focalizate şi centrate asupra Sa. Fără sinceritate, aceasta nu va avea loc. Dacă nu simţi nici un fel de stare de devoţiune roagă-te Lui astfel: „Dumnezeu, ajută-mă să te iubesc!” Dacă mintea ta este tulburată de nenumărate dorinţe roagă-te astfel: „Dumnezeu, mintea mea este plină de dorinţe, dar eu te doresc pe Tine mai mult decât orice. Ajută-mă să elimin orice limitare, pentru a mă putea cufunda în oceanul Tău de pace.” Este bine să te rogi cât mai des lui Dumnezeu, chiar şi pentru a obţine anumite bunuri materiale; dar este mult mai bine să te rogi ca voinţa Lui să o manifeşti în întreaga ta viaţă. El este ceea ce tu ai cu adevărat nevoie şi va face mult mai multe pentru tine decât îţi poţi imagina, înainte de toate, caută-L pentru El însuşi, pentru dragostea Lui. Roagă-l: „Tată, revelează-mi-te!” Dacă îL vei chema în acest fel plin de sinceritate, cu siguranţă întotdeauna va fi alături de tine.

Nu te ruga niciodată cu atitudinea unui cerşetor. Nu uita nici o clipă că eşti copilul lui Dumnezeu. Copilul Lui fiind, ai drept asupra comorilor Sale. Roagă-te fiind convins că te ascultă, deoarece cu siguranţă îţi va îndeplini toate rugăminţile dacă te vei ruga Lui plin de dragoste. Roagă-te cu toată inima ta, cu toată intensitatea. Formulează-ţi rugăminţile cu dragoste, nu cerşi. Cerându-i nu trebuie nici o clipă să urmăreşti să-I impui voinţa ta Lui, ci roagă-te cu fermitate, convins fiind că El îţi va dărui tot ce este mai bine pentru tine. Iisus exprimă aceasta când spune: „Rugaţi-vă cu credinţă”. (”Tot ceea ce vă veţi ruga cu credinţă în rugăciunea voastră veţi primi”. Matei 21:22)

O credinţă fermă şi iubirea sinceră sunt elementele cele mai importante în rugăciune.

Roagă-te lui Dumnezeu astfel: „Preaiubitul meu infinit, eu ştiu că Tu eşti mai aproape de mine decât aceste cuvinte pe care le folosesc în rugăciunea mea; mai aproape chiar decât gândurile mele cele mai intime. Depăşind toate sentimentele agitate, eu simt în permanenţă dragostea şi grija Ta pentru mine. Dincolo chiar de trezirea mea actuală spirituală, eu simt susţinerea şi ghidarea Conştiinţei Tale. Depăşind chiar şi dragostea mea pentru Tine, eu voi deveni din ce în ce mai conştient de dragostea Ta.”

Dacă vei continua să te rogi astfel cu toată intensitatea, vei simţi prezenţa Sa ca pe o mare bucurie ce îţi va umple inima, în această stare de bucurie covârşitoare vei ştii că El este alături de tine şi că îi aparţii cu adevărat.

Roagă-te într-o stare extatică, meditează într-o stare extatică şi în fiecare moment liber pe care îl ai gândeşte-te la Dumnezeu. Fii asemeni acului unui busole care, indiferent cum este aceasta orientată, arată nordul. Aceasta trebuie să fie atitudinea unui yoghin. Indiferent unde mergi sau ce faci, mintea ta trebuie să fie întotdeauna orientată către steaua polară a prezenţei lui Dumnezeu din fiinţa ta.

Cum să-L iubeşti pe Dumnezeu? lubeşte-L aşa cum un sărac iubeşte banii, aşa cum un înecat tânjeşte după o gură de aer, aşa cum o fiinţă rătăcită in desert tânjeşte după o cană cu apă. Iubeşte-L cu înflăcărarea primei iubiri a tuturor îndrăgostiţilor.

Atunci când vei învăţa să-L iubeşti din toată inima ta, atunci Îl vei găsi. Doar atunci vei fi cu adevărat yoghin, fiinţă ce a atins uniunea cu Dumnezeu.

Contopirea cu Fiinţa Preaiubită Cosmică este cea mai minunată experienţă posibilă. Este vis în vis, bucurie în bucurie, un milion de divine iubiri într-una singură ce-.ţi vor topi inima, în oricare punct din acest spaţiu te-ai afla, vei primi dragostea Sa, strălucind cu intensitatea a milioane de sori. De fiecare dată când vei gândi că ai epuizat dragostea Lui vei simţi cum un val infinit te cuprinde şi te topeşte în fericire.

Acesta este extazul divin!

Sufletului îi place foarte mult să mediteze, pentru că intrând astfel în contact cu Spiritul, experimentează cea mai intensă stare de bucurie. Nu uita aceasta niciodată; în mod special atunci când te afli într-o o stare de agitaţie mentală. Aversiunea faţă de meditaţie este datorată ego-ului şi nu sufletului.

Doar aspiranţii yoga ce realizează un efort extrem pot să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu; nu cei care în permanenţă găsesc scuze spunând cum ar fi: „Mai întâi trebuie să am din ce să trăiesc, pe urmă să găsesc un loc liniştit, şi după aceea voi începe să meditez.”

Cei care continuă să amâne practica lor spirituală nu vor ajunge niciodată să-L cunoască pe Dumnezeu. Dar dacă îţi vei spune: «acum, chiar în acest moment, voi intra într-o meditaţie profundă» – poţi să atingi instantaneu o stare spirituală înălţătoare. Atunci când o fiinţă moare de somn, ea poate adormi oriunde, instantaneu. Tot aşa se întâmplă şi cu o fiinţă care îl iubeşte pe Dumnezeu. Ea poate medita oriunde, chiar şi într-un loc foarte aglomerat sau foarte zgomotos.

Nu aştepta în fiecare zi să vezi cum înfloreşte o floare spirituala în grădina vieţii tale. Ai încredere că Dumnezeu, dacă te vei dărui total lui, îţi va da împlinirea spirituală la timpul Său, adică la momentul potrivit. După ce ai plantat sămânţa aspiraţiei divine, ud-o zilnic printr-o practică spirituală intensă şi prin acţiuni corecte.

Elimină din fiinţa ta indecizia, neîncrederea şi inerţia. Când lăstarii divinei percepţii apar îngrijeşte-i cu devoţiune şi într-o dimineaţă vei observa cu uimire cum a înflorit cea mai frumoasă floare, floarea Realizării Sinelui.

Nu fii nerăbdător sau neliniştit în efortul tău de a-L găsi pe Dumnezeu. Dăruie-te cu toată inima, dar nu fii nerăbdător să aştepţi efectele. Fii calm, îndreaptă-te spre ţelul tău divin cu linişte şi pace în suflet.

Trăieşte în această lume ca un musafir. Adevăratul tău cămin nu este aici. Chiar dacă actul casei în care trăieşti este pe numele tău, cui a aparţinut el înainte ca tu să-L cumperi şi cine-L va avea după moartea ta. Această existentă nu este decât un refugiu, o scurtă etapă în lungul voiaj care te conduce către Dumnezeu Tatăl. Consideră-te un invitat pe Pământ. Atâta timp cât eşti aici musafir, încearcă să fii cât mai agreabil. Urmăreşte să acţionezi cât mai bine şi cât mai responsabil, ai grijă de tot ceea ce Dumnezeu îţi pune la dispoziţie şi nu uita nici o clipă că sunt ale Lui şi nu ale tale.

Ce inconştienţi sunt oamenii că îşi irosesc timpul pentru a-şi îmbuiba corpul, a acumula bogăţii şi a ajunge să aibă maximum de posesiuni. In momentul în care vor muri vor trebui să lase totul în urma lor. Ei se pierd în scuze interminabile: „Nu am timp să meditez”, spun ei, „trebuie să mă duc la toate acele întâlniri de afaceri”. Dar uită că atunci când Dumnezeu îi va chema la el vor fi obligaţi să întrerupă toate aceste angajamente. Moartea este singurul „angajament” ce nu poate fi anulat.

De ce să pierzi atunci atâta timp cu lucruri efemere? Cât de orb eşti. Trezeşte-te! Dacă Dumnezeu te cheamă trebuie să laşi în urmă toate plăcerile sau durerile acestei lumi.

„Caută-mă”, îţi spune El. „Şi vei găsi în Mine bucuria imperisabila” pe care tu o cauţi de atâta timp în valurile impermanenţei. Tot ceea ce tu ai dorit, de-a lungul a nenumărate încarnări nu vei găsi decât în Mine, pentru totdeauna.

Consideră întotdeauna că nu aparţii nimănui şi că nimeni, de fapt, nu îţi aparţine. Tu eşti în trecere pe acest Pământ şi adevăratul motiv pentru care eşti aici este foarte diferit de cel pe care tu îl crezi.

Familia ta consideră că îi aparţii, dar dacă vei muri şi vei renaşte la vecinii tăi, crezi că te va recunoaşte?

Şi prietenii tăi cred că le aparţii, dar dacă vor exista mici neînţelegeri între voi câţi îţi vor rămâne loiali?

Oamenii spun că îşi iubesc aproapele, dar ei nu se iubesc decât pe ei înşişi. De fapt, ei îi iubesc pe ceilalţi numai în măsura în care aceştia le fac pe plac. Adevărata iubire este atunci când, chiar cu preţul unui sacrificiu personal, îţi face plăcere să poţi genera fericire fiinţei iubite. Oare câte fiinţe iubesc astfel? Foarte puţine! Şi câte dintre ele sunt la rândul lor iubite? Şi mai puţine.

Iubirea noastră pentru Dumnezeu nu rămâne niciodată fără răspuns. Şi este chiar mult mai mult decât recompensată, pentru că Dumnezeu ne înţelege chiar şi atunci când toţi cei din jurul nostru ne înţeleg greşit. Pentru că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când toţi ne părăsesc. Pentru că Dumnezeu şi-aduce aminte de noi chiar şi atunci când toţi ceilalţi ne-au uitat. Noi suntem ai lui Dumnezeu şi doar ai Lui pentru eternitate.

O regulă de aur pe care trebuie să o urmezi întreaga viaţă este să păstrezi starea de martor în tot ceea ce se întâmplă. Ca să înţelegi mai bine ceea ce vreau să-ţi spun îţi voi da următoarele exemple.

Indiferent de ceea ce tu percepi, fii conştient că există o, realitate mult mai vastă, care în această clipă îţi scapă. Indiferent de persoana cu care tu vorbeşti, imaginează-ţi că există o fiinţă invizibilă pentru cel care nu este receptiv la realitatea subtilă, care îţi vorbeşte prin intermediul acelei fiinţe. Indiferent de acţiunea pe care o realizezi, urmăreşte să percepi o altă prezentă alături de tine care te priveşte, te ghidează şi-ţi dăruieşte putere. In momentul în care priveşti în ochii oamenilor, fii conştient că primeşti prin intermediul privirii lor un mesaj de la Dumnezeu.

Orice eveniment din viaţa ta priveşte-l detaşat cum se derulează şi întreabă-te ce vrea Dumnezeu să te înveţe din această experienţă.

Dacă doreşti să simţi pe Dumnezeu cum te ghidează în întreaga ta viaţă nu pierde timpul vorbind prea mult. Liniştea este altarul Spiritului.

Atunci când eşti în compania celorlalţi fii alături de ei cu toată fiinţa ta. Dar în clipa când rămâi singur fii doar cu Dumnezeu. Şi fă tot posibilul să petreci cât mai mult timp cu El.

Solitudinea este preţul evoluţiei.

Când în cei din jurul tău vei vedea numai aspectele lor negative, numai ce este rău în fiinţa Ior, adu-ţi aminte că de fapt este ceva în neregulă cu persoana ta.

Atunci când eşti într-o stare de armonie interioară, toate lucrurile ţi se vor părea corecte pentru că atunci vei realiza că toate fac parte din Dumnezeu. Doar în acel moment vei accepta viaţa aşa cum este şi vei privi cu înţelegere şi simpatie toate fiinţele indiferent de greşelile pe care le fac.

Nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi în acelaşi timp să fii rău cu oamenii din jurul tău. Nu poţi să-L iubeşti şi totuşi în inima ta să mai existe ură. Modul în care te comporţi cu ceilalţi reflectă starea ta de conştiinţă şi condiţionările tale.

Să nu-ţi imaginezi vreodată că poţi câştiga dragostea lui Dumnezeu, dacă tu nici măcar nu eşti capabil să cucereşti dragostea fiinţelor din jurul tău. Dacă cu adevărat îl iubeşti pe El, trebuie să-L iubeşti pe El în toţi.

REAMINTIRE – 1

În aceasta categorie, m-am gândit sa adaug gândurile, reflecţiile despre viaţă, unele citate sau sfaturi ale  unor oameni care au încercat să dea răspunsuri la unele întrebări pe care cu toţii ni le punem. Sunt binevenite contribuţiile dumneavoastra la această categorie şi dacă aveţi deja o colecţie de învăţături, sfaturi, poveţe, povestiri cu tâlc, citate pline de înţelepciune le puteţi posta şi aici ca şi Contribuitori. Sperăm ca şi această categorie să se bucure de interes.

 

Utilizeaza FULLSCREEN si apoi selecteza SCROLL sau SLIDE pentru o mai buna vizionare

INIMA SPIRITUALA

În prezentarea următoare, Inima este ”Subiectul”, Inima este ”Obiectul” și tot ea, Inima devine trăire, pace, cunoaștere și iubire.

Lăsaţi-vă aşadar timp de câteva minute ghidaţi de înţelepciunea ei spre a descoperi prin proprie intuiţie realitatea a ceea ce sunteţi.

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE -Ep.6

SHANKARACHARYA

788 – 820

Cel care a declarat: ‘Voi veni ori de câte ori virtutea scade’, a venit din nou, de această dată în sudul Indiei. Aici s-a născut sfântul brahman despre care se spune că la vârsta de 16 ani îşi desăvârşise deja toate scrierile filosofice şi spirituale. Acesta a fost minunatul SHANKARACHARYA” (SWAMI VIVEKANANDA)

Imagini de legendă, frumoase şi fantastice, îmbracă austera şi totodată încântătoarea viaţă a lui SHANKARA – cel ce a fost un mare yoghin, filosof şi poet. Dar, vorbind din punct de vedere istoric, cunoaştem foarte puţin despre viaţa sa.

Cel mai mare filozof al tuturor timpurilor şi cel mai mare hindus al vremurilor sale, SHANKARA, numit şi SHANKARACHARYA, se presupune că s-ar fi născut la Kaladi în Kerala, pe coasta de vest a Indiei, în jurul anului 788 e.n. Fiecare filă a vieţii lui SHANKARA străluceşte prin atât de multă înţelepciune, forţă spirituală, subtilitate logică şi profunzime filosofică, încât timp de secole, el a arătat, de la înălţimea realizării sale, şi va continua să arate tuturor oamenilor, calea către Fericire şi Pace. De secole, orice călător care vine din trecutul furtunos al existenţei sale şi se îndreaptă către cea mai înaltă Realizare recunoaşte în inima sa că: „Viziunea cea mai profundă a Supremului a venit cu siguranţă de aici”.

Copil fiind, SHANKARA a frecventat Şcoala Vedică. Mintea sa ascuţită a pătruns scrutător în miezul învăţăturilor vedice sacre şi a formulat cu genialitate definiţii precise şi analize profunde la aceste texte, creând astfel o veritabilă filosofie sintetică.

La vârsta de zece ani el era deja un talent academic. Nu numai că citise şi memorase toate scripturile, dar scrisese deja şi comentarii la multe dintre ele şi întreţinuse conversaţii cu diferiţi erudiţi care veniseră la el din toate colţurile ţării, interesaţi să-l vadă pe acest băiat minune ce era considerat o încarnare a lui SHIVA.

Băiatul era însă nemulţumit. La vremea când toţi copiii încep de-abia să studieze silabisind cuvinte, el era deja dezgustat de toată cunoaşterea vană şi superficială din cărţi. El vedea că profesorii săi nu practică adevărurile înalte şi pure pe care le predică. Într-adevăr, întreaga societate în care trăia era, ca şi acum, materialistă, iar oamenii aveau drept scop căutarea plăcerilor. India trecea printr-o perioadă de decadenţă spirituală. SHANKARA, plin de ardoare şi dăruire spirituală, a simţit în adâncul fiinţei sale chemarea lui Dumnezeu şi cu maturitate, încă de când nu era decât un copil, a hotărât să-şi facă propria viaţă un exemplu care să-i îndrepte pe oameni pe drumul luminos al adevărului.

În acea perioadă tatăl lui a murit. Băiatul s-a preocupat îndelung să înţeleagă problema vieţii şi a morţii şi s-a hotărât să o rezolve. În căutările sale asupra sensului existenţei, el a renunţat treptat la tot ceea ce avea o valoare relativă. Atunci a scris el poemul denumit MOHA MUDGARATU – „Sfărâmarea iluziei”. Iată o traducere a lui:

Cine este soţia ta? Cine este fiul tău?

Drumurile acestei lumi sunt într-adevăr stranii.

Al cui eşti tu? De unde ai venit?

Vastă este ignoranţa ta, dragul meu!

De aceea reflectează asupra acestor lucruri

şi adoră-L pe Dumnezeu.

Iată prostia omului:

În copilărie e preocupat de jucăriile lui,

La tinereţe e vrăjit de dragoste,

La bătrâneţe e împovărat de griji –

Şi-întotdeauna uită de Dumnezeu!

Orele zboară, secundele se rostogolesc, viaţa se scurge,

Dar briza speranţei suflă continuu în inima sa.

Naşterea aduce moarte, moartea aduce renaştere:

Acest rău nu are nevoie de nici o dovadă.

Atunci unde poate fi, omule, fericirea ta?

Această viaţă tremură în balans

Precum apa pe o frunză de lotus –

Şi totuşi, înţeleptul poate să-ţi arate, într-o clipă,

Cum să treci această mare de prefaceri.

Chiar când trupul este ridat, când părul devine alb,

Când gingiile sunt fără dinţi şi toiagul bătrânului

Se clatină precum o trestie sub greutatea lui,

Cupa dorinţelor lui rămâne încă plină.

Fiul tău îţi poate aduce suferinţă,

Averea pe care o ai nu este o asigurare a raiului:

De aceea nu fi mândru de averea ta,

De familia, sau de tinereţea ta –

Toate sunt vremelnice, toate sunt schimbătoare.

Cunoaşte acest adevăr şi fii liber.

Lasă-te pătruns de fericirea lui Dumnezeu.

Nu căuta nici pacea, nici lupta

Cu amicii sau rudele, cu prietenii sau cu duşmanii,

O, dragul meu, ca să obţii eliberarea

Fii egal în toate.

Atunci SHANKARA şi-a convins mama să-l lase să facă jurământul monastic, promiţându-i că se va reîntoarce să o vadă înainte de a muri. Apoi, făcându-şi pregătirile de plecare, a pornit în căutarea unui maestru veritabil.

Pe malurile râului Narmada îl întâlneşte pe GAUDAPADA, un mare yoghin, care atinsese cunoaşterea Realităţii ultime. SHANKARA îi cere bătrânului iniţierea, dar GAUDAPADA îl refuză, deoarece făcuse jurământul de a rămâne absorbit continuu în uniunea cu BRAHMAN. Totuşi el îl trimite pe băiat la cel mai avansat discipol al său, GOVINDAPADA. GOVINDAPADA îl iniţiază şi îl instruieşte în tehnicile de meditaţie şi în întregul proces YOGA. Într-un timp foarte scurt, SHANKARA atinge realizarea spirituală completă şi se hotărăşte să devină şi pentru alţii un ghid spiritual.

Într-o dimineaţă, când se îndrepta către Gange pentru a face o baie rituală, întâlneşte un chandala, un membru al celei mai de jos caste din India, casta celor consideraţi a fi de neatins, impuri. Omul avea patru câini cu el şi aceştia blocaseră cărarea lui SHANKARA. Pentru moment, prejudecăţile de castă înnăscute în el şi-au revendicat poziţia. SHANKARA, brahmanul, îi ordonă lui chandala să se dea la o parte din drumul lui. Dar chandala i-a răspuns: „Dacă există numai un Dumnezeu, cum pot să existe atâtea feluri de oameni? Cum pot fi atâtea deosebiri de caste şi credinţe?” SHANKARA a fost cuprins de ruşine şi respect. S-a prosternat, plin de recunoştinţă pentru lecţia primită, în faţa acelui chandala. Acest incident l-a inspirat mai târziu în unul din cele mai frumoase poeme ale sale, MANISHA PANCHAKA. El are cinci strofe şi fiecare se termină cu refrenul:

„Cel ce a învăţat să vadă Existenţa unică pretutindeni, Acela este maestrul meu – fie el un brahman sau chandala.”

SHANKARA a început să-şi dăruiască învăţăturile câtorva discipoli, fascinând prin frumuseţea şi luciditatea prezentărilor sale, întâi profesorii şi apoi elevii lor. Unul dintre aceştia a fost faimosul filozof MANDAN MISRA. Acesta considera că viaţa trăită în familie, după prescripţiile vedice, urmând cu rigurozitate toate ritualurile, era mult superioară aceleia de călugăr şi opinia lui era respectată şi larg împărtăşită în toată India. Pentru a-i elimina această falsă concepţie, SHANKARA s-a decis să discute cu el şi de aceea s-a dus la el acasă. Când a ajuns a găsit uşile încuiate. MISRA tocmai oficia o ceremonie religioasă şi nu dorea să fie deranjat. SHANKARA cu spiritul ştrengăresc şi spontan al unui adolescent, s-a căţărat într-un copac din apropiere şi a sărit jos din el în interiorul curţii. MISRA l-a văzut în mulţimea credincioşilor ce se adunaseră la el pentru realizarea ceremoniei. El dezaproba călugării – mai ales când erau atât de tineri-şi de aceea întrebă sarcastic: „De unde vine acest cap ras?” „Aşa după cum prea bine vedeţi, domnule”, îi răspunse SHANKARA cu dezinvoltură, „Capul ras răsare chiar din gât”. MISRA îşi pierdu , răbdarea, dar SHANKARA continuă să se joace cu el în acest fel şi în cele din urmă cei doi se pun de acord să poarte o discuţie asupra meritelor relative ale călugărului şi ale capului de familie. Aceste confruntări nu aveau numai caracter teoretic, ci în primul rând practic, cu consecinţe asupra întregii lor existenţe, astfel că, dacă ar fi pierdut, SHANKARA ar fi devenit cap de familie, iar MISRA dacă ar fi pierdut ar fi devenit călugăr. Dezbaterea a durat şapte zile. BHARATI, învăţata şi onesta soţie a lui MISRA, a fost arbitru. Cei doi purtau fiecare la gât câte un şirag de flori proaspete cu un parfum îmbătător. După cele şapte zile însă, ghirlanda lui MISRA se ofilise, pe când cea a lui SHANKARA era şi mai frumoasă ca la început. În final SHANKARA a fost capabil să-l convingă pe MISRA de superioritatea vieţii monastice şi MISRA a devenit discipolul său. El este cel care mai târziu a făcut adnotări asupra comentariilor lui SHANKARA la BRAHMA SUTRAS, textul fundamental al învăţăturii VEDANTA.

Îndeplinind instrucţiunile date de GURUL său, de a restabili învăţătura ADVAITA VEDANTA ca loc de confluenţă a tuturor vederilor moniste şi dualiste, oricât de contradictorii ar putea părea ele, tânărul înţelept a plecat la VARANASI, vechiul centru al religiei şi culturii vedice şi a început să predice principiul filosofic fundamental al ADVAITA: Unitatea în diversitate. El a avut dispute cu învăţaţii conducători ai diferitelor şcoli de gândire, şi neascunzând falsele presupuneri, răspunzând la toate obiecţiile aduse si contestând certitudinile aparente ale altor şcoli filosofice, el a stabilit supremaţia sistemului său de gândire. Aici l-a întâlnit pe primul dintre cei patru discipoli ai săi, SANANDA

De la VARANASI, marele maestru spiritual a călătorit la BGARINATH împreună cu discipolii săi, răspândind mesajul filosofiei sale sintetice. A vizitat multe locuri sfinte precum Prayag, Hardwar, Rishikesh, Srinagar, Rudrapayag, Nadaprayag, Kamarupa şi Gomukhi, a venerat zeităţile întâlnite în drum şi astfel a demonstrat că un cunoscător al lui NIRGUNA BRAHMAN (BRAHMAN transcendent, lipsit de calităţi) nu este lipsit de devoţiune faţă de SAGUNA BRAHMAN (BRAHMAN văzut în forme, zeităţi, etc). Aici, în calmul înălţimilor himalayene, SHANKARA a scris comentarii la zece din UPANISHADE, la BHAGAVAD GITA şi la BRAHMA SUTRAS şi si-a stabilit astfel doctrina pe o fundaţie fermă. THIMBAUD spunea: „Doctrina revelată de SHANKARA este, din punct de vedere pur filosofic şi separat de toate consideraţiile teologice, una dintre cele mai importante şi mai interesante care s-a născut pe pământul indian; nici acele forme ale VEDANTEI care derivă din vederile reprezentate de SHANKARA nici orice alt sistem non-vedantic nu poate fi comparat în îndrăzneală, profunzime şi subtilitate cu aşa-numita VEDANTA ortodoxă”.

Apoi el a pelegrinat dintr-un loc în altul angajându-se în discuţii cu conducătorii diverselor culte şi secte şi, prin superbul său talent oratoric, el a continuat să înlăture dogmele false şi să distrugă prezumţiile eronate.

SHANKARA a călătorit de-a lungul şi de-a latul vastului subcontinent de patru ori, stabilind patru mănăstiri principale în cele patru puncte cardinale ale Indiei, Sringeri Math, pe dealurile Sringeri în sud, Sarada Math la Dvaraka în vest, Jyotir Math la Badarikasrama în nord şi Govardhana Math la Puri în est şi i-a numit pe primii săi patru discipoli ca stareţi ai acestor mânăstiri în scopul de a promova bunăstarea călugărilor şi laicilor de pe aceste teritorii. De asemenea, a repartizat fiecărei mânăstiri câte o VEDA astfel: RIG-VEDA pentru Govardhana Math, YAJUR-VEDA pentru Sringeri Math, SAMA-VEDA pentru Sarada Math şi ANTHARVA-VEDA pentru Jyotir Math.

Multe culte ciudate vidaseră societatea indiană pe vremea aceea şi templele erau în mâinile unor preoţi corupţi care practicau forme hidoase de cult şi de sacrificiu animal. SHANKARA cu ajutorul adevărului din scripturi şi a ingeniozităţii sale oratorice, a demonstrat că acestea sunt de fapt împotriva adevărului spiritual al VEDELOR. El a reformat aceste practici corupte reinfuzând în ele nobilele principii ale cultului vedic şi le-a transformat astfel în mijloace ale realizării de sine.

SHANKARA a organizat întregul sistem al cultului monastic în India în zece ordine bine închegate (DASANAMI SAMPRADAYA). Nu este fără semnificaţie faptul că SRI RAMAKRISHNA PARAMAHAMSA profetul Indiei moderne, a fost discipolul lui SWAMI TOTAPURI MAHARAJ, care aparţinea liniei PURI, una dintre DASANAMIS. De aceea călugării ordinului RAMAKRISHNA sunt legaţi în mod fundamental de marele înţelept SRI SHANKARA.

Viața lui SHANKARA s-a sfârşit, la KEDARNATH în Himalaya. Avea numai 32 de ani. El a fost mai degrabă un reformator decât un inovator; nu a predicat o doctrină sau vreo credinţă nouă. El însă a dat un puternic impuls creator vieţii spirituale din timpul său. SHANKARA a făcut să strălucească din nou învăţătura pură a VEDANTEI, după o perioadă de recul datorată dezvoltării budismului. Datorită sfinţeniei sale, el a fost considerat încarnarea lui SHIVA Separaţi de un interval de o mie de ani, precum trei vârfuri ameţitoare de munţi, BUDDHA, SHANKHARA şi RAMAKRISHNA domină semeţ şi senin istoria religioasă a Indiei.

CUVINTE DIN LUMINA

DESPRE IGNORANŢĂ

– Aşa cum pe întuneric o bucată de sfoară poate părea a fi un şarpe şi scoica a fi o monedă de argint, tot astfel şi ATMAN este identificat cu corpul de o persoană ignorantă.

– Aşa precum într-o pădure, seara, un buştean poate fi confundat cu o figură umană şi un miraj din desert cu o oază plină de izvoare, tot astfel şi ATMAN este văzut de omul ignorant ca fiind identic cu corpul.

– Acţiunea nu poate distruge ignoranta pentru că ea nu este într-o opoziţie logică faţă de ignoranţă. Numai cunoaşterea alungă ignoranţa, aşa precum lumina alungă întunericul.

– Lumea este plină de ataşamente şi aversiune, etc. şi este precum un vis: pare a fi reală atâta timp cât omul este ignorant, dar devine nereală când omul se trezeşte.

– Aşa precum mişcarea, care aparţine apei, este atribuită, prin ignoranţă, lumii reflectate în ea, tot astfel acţiunea, plăcerea şi celelalte limitări care aparţin minţii sunt atribuite în mod fals lui ATMAN.

– Omul ignorant, nerăbdător să obţină rezultate palpabile, se angajează în acţiune.

– Înţelegerea afirmaţiei „Eu sunt BRAHMAN”trăită ca o meditaţie neîntreruptă, distruge ignoranţa şi creaţiile” sale, aşa precum RASAYANA (medicina) distruge boala.

– Aşa cum un om aflat într-o barcă crede că arborii se mişcă în direcţia opusă aceleia a mişcării bărcii, tot astfel şi existenţa limitată, raportată la corp, transmigratorie, este considerată de către cel ignorant că aparţine Sinelui.

– Ignoranţa nu este nimic altceva decât o supraimpunere a non-sinelui. Distrugerea ignoranţei înseamnă Eliberare. întunericul nu poate înlătura întunericul. Fiinţele înţelepte, care sunt incompatibile cu ignoranţa, o fac să dispară instantaneu prin însăşi lumina cunoaşterii.

– Ignoranţa produce efecte efemere care se nasc odată cu zorii de zi şi mor cu amurgul.

– Ignorantul tânjeşte după rezultate şi se angajează în acţiune cu ideea că el este autorul acţiunii şi cel care se bucură de ea. Ignorantul fiind înşelat de iluzia acestei lumi şi implicându-se egotic gândeşte: „Eu acţionez”, „Eu îi fac pe alţii să acţioneze”, „Eu mă bucur”, „Eu îi fac pe alţii să se bucure”, şi aşa mai departe.

– Ignorantul se bucură şi suferă de multitudinea obiectelor, fiecare stare fiind determinată de KARMA sa anterioară, şi stăruie astfel în această viaţă ca să-şi deplângă soarta.

– MAYA sau AVIDYA poate fi distrusă prin realizarea purului BRAHMAN, Unicul, aşa precum ideea greşită a existenţei unui şarpe este schimbată prin discriminare în înţelegerea corectă şi anume că nu era vorba decât de o funie. MAYA conţine GUNASURILE (cele 3 tendinţe fundamentale) cunoscute ca TAMAS (inerţia), RAJAS (dinamismul) şi SATTVA (puritatea), numite aşa după funcţiile lor corespunzătoare.

– Nu există ignoranţă în afara minţii. Mintea singură este AVIDYA, cauza constrângerii şi supunerii în lanţul transmigrării. Când mintea este distrusă, toate celelalte condiţionări sunt distruse.

– ATMAN (Sinele)este stăpânul corpului şi se află înlăuntrul lui; corpul este cel condus şi este extern; dar oamenii încă văd aceste două noţiuni ca fiind una! Cum ar putea fi numită aceasta altfel decât ignoranţă?

– ATMAN (Sinele) este conştiinţă şi este sfânt; corpul este doar un receptacul mai mult sau mai puţin pur; dar oamenii încă văd aceste două noţiuni ca fiind una! Cum ar putea fi numită aceasta altfel decât ignoranţă?

– Aşa precum o oală este în esenţă pământ tot astfel şi corpul este în esenţă conştiinţă. De aceea împărţirea în Sine şi non-sine, ideea de dualitate este creată de ignorant fără nici un motiv real.

– Aşa precum unei persoane suferind de un defect al ochilor, lucrurile albe îi apar galbene, tot aşa şi o persoană ignorantă consideră că Sinele său este corpul.

– Aşa precum albastrul cerului, apa din mirajul oazei şi poza unui chip uman nu sunt decât iluzorii, tot astfel este şi universul în comparaţie cu purul ATMAN (Sinele).

– Aşa cum, atunci când norii se mişcă, luna pare a fi în mişcare, tot astfel, datorită ignoranţei, omul consideră că Sinele său este corpul.

– Toate fiinţele sunt, prin natura lor, însăşi Pură Conştiinţă. Datorită ignoranţei însă aceasta apare a fi diferită de ei.

DESPRE CUNOAŞTERE

– Cunoaşterea veritabilă nu se realizează prin nici un alt mijloc decât prin VICHARA (introspecţia), aşa precum un obiect nu poate fi perceput nicăieri fără ajutorul luminii.

– Orice lucru îşi revelează esenţa în lumina Cunoaşterii Supreme.

– Când mintea devine purificată, ea reflectă precum o oglindă, şi astfel Cunoaşterea se revelează în ea. De aceea, trebuie să-ţi purifici mentalul.

– Sinele nu poate fi acceptat sau respins de către el însuşi şi nici de către alţii, nici nu acceptă sau respinge nimic altceva. Aceasta este adevărata Cunoaştere.

– Adevărata Cunoaştere este suprema purificare, cel mai mare secret al tuturor VEDELOR sau al zeilor.

– Această Cunoaştere supremă şi secretă nu va fi împărtăşită unuia care nu-şi poate controla singur simţurile şi mintea, dar va fi dată unui discipol care este ascultător, supus şi calm.

– Sunt cu adevărat BRAHMAN, fiind senin, nemişcat şi prin natura mea sunt Existenţă, Cunoaştere şi Beatitudine Absolută. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Sunt liber de toate impurităţile, sunt nemişcat, nelimitat, sfânt, fără declin, nemuritor. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa. Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Nu sunt supus bolilor, sunt dincolo de orice înţelegere, eliberat de toate alternativele şi omnipotent. Nu sunt corpul care este non-existenţa însăşi. Aceasta este numită adevărata Cunoaştere de către înţelepţi.

– Nu sufăr nici o schimbare, nici nu am vreo formă. Sunt eliberat de toate defectele şi imperfecţiunile. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa. Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Cunoaşterea prin intermediul Sinelui, care neagă noţiunea de identificare a corpului cu Sinele, îl eliberează necondiţionat pe aspirant de visul că el este doar o fiinţă umană.

– Aşa precum focul este cauza directă a mâncării gătite, tot astfel şi Cunoaşterea, şi nu vreo altă formă de disciplină, este cauza directă a eliberării; pentru că eliberarea nu poate fi atinsă fără Cunoaştere.

– Prin practică constantă şi repetată, Cunoaşterea purifică sufletul încarnat pătat de ignoranţă şi apoi dispare ea însăşi.

– Lumea care este plină de ataşamente, aversiune şi alte lucruri asemănătoare, fiind precum un vis, pare a fi reală atâta timp cât omul este ignorant. Cu ajutorul Cunoaşterii, lumea ne apare în adevărata ei lumină şi dobândim cu adevărat sentimentul Realităţii.

– Prin meditaţie constantă se aprinde flacăra cunoaşterii, care arde complet combustibilul ignoranţei.

– Cunoaşterea produsă de realizarea adevăratei naturi a Realităţii Supreme distruge imediat ignoranţa caracterizată prin noţiunile de eu şi „al meu”, aşa precum soarele îndepărtează orice eroare privind direcţia în care se deplasează cineva.

– Yoghinii care au atins iluminarea completă văd, prin ochii Cunoaşterii, întregul univers în propriul Sine şi privesc totul ca fiind Sine şi nimic altceva.

– JIVA (Sinele încarnat) este eliberat de impurităţi, fiind bine încălzit de focul cunoaşterii, aprinzându-se la realizarea ei şi strălucind în propria sa lumină precum aurul.

–  Cunoaşterea Perfectă constă în realizarea identităţii dintre Sinele suprem individual (ATMAN) şi BRAHMAN.

– Natura adevăratei Cunoaşteri taie din rădăcini egoismul şi arde acţiunile dorinţelor. Aceasta nu se întâmplă nici pentru cel care face ataşat acţiunile, nici pentru cel care se bucură egotic de rezultatul lor.

– În numele căutării eliberării un om poate să meargă în pelerinaj la GANGASAGARA (izvoarele Gangelui – Gangele este considerat un fluviu sacru și îmbăierea în apele sale este considerată de asemenea o acțiunea sacră cu o mare putere de purificare spirituală. n.n), să-şi ţină promisiunile şi să le dea de pomană săracilor, dar fără Cunoaştere nici o fiinţă nu-şi va asigura vreodată libertatea

– Cunoaşterea Sinelui conduce la realizarea instantanee aici şi acum. Concluzia stabilită de toate Upanishadele este că realizarea finală rezultă din Cunoaştere.

– Deoarece rezultatul Cunoaşterii depline este imediat, adică se manifestă aici şi acum, nu există nici un motiv să-ţi fie teamă atunci când va apare vreun rezultat al Cunoaşterii.

– Adevărata Cunoaştere, subiectul esenţial al Vedantei, produce convingerea că Sinele Suprem Individual, ATMAN, este BRAHMAN. Când atingi Cunoaşterea devii perfect liber de sclavia acestei existenţe transmigratorii.

– Întrucât nu există nici un alt echivalent pentru cuplul neseparabil Sine-Cunoaştere, este clar că nu avem altceva de făcut decât să dobândim Cunoaşterea şi astfel să obţinem traversarea oceanului existenţelor transmigratorii.

– Sinele Suprem, prin existenţa sa de natura beatitudinii atotcuprinzătoare, nu admite diferenţe între Cunoscător, Cunoaştere şi obiectele cunoaşterii. El singur străluceşte deasupra acestora şi în fiecare din ele.

– În timp ce trăiam în ignoranţei, credeam că lumea este singura realitate. Dar când soarele Cunoaşterii a răsărit, n-am mai văzut nimic altceva decât lumină. Aceasta este cu adevărat sublim!

DESPRE AUTO-CUNOAŞTERE – CINE EŞTI TU ? Ep. 1

CINE EŞTI TU?

Un autentic proces de auto-cunoaştere pune în centrul cercetării fiinţa. Totul se rezumă la a ne cunoaşte cu adevărat propria identitate. Aşa cum intuim, aceasta nu are de-a face cu o descriere a ceea ce considerăm că desemnează numele, statutul social şi aşa mai departe. ”Tu” ești subiectul acestei căutări şi tot ”tu” eşti ”obiectul” cercetării. Produsă corect, această investigaţie a naturii tale, poate conduce la o cunoaştere revalatoare cu privire la ”tine” însuţi. Pentru aceasta nu este necesar să cauți o stare, o experiență sau o realizare în viitor. Ceea ce urmărești să cunoști, nu este separat sau îndepărtat de tine, întrucât este propriul tău Sine. Ceea ce tu ești (ca esență), trebuie sa fie întotdeauna și prezent cu tine (ca ființă). Aşa stând lucrurile, experienţa cunoaşterii de sine se desfăşoară mereu în prezent. Aşadar poţi începe prin a te întreba cât de conştient eşti acum, în prezent.


Prin însăși esența lucrurilor, nimic din ce apare și dispare nu poate fi ceea ce ești cu adevărat. Gândurile, sentimentele, percepțiile, experiențele, obiectele – vin și se duc. Toate acestea sau orice altceva asemănător lor nu pot să fie esența a ceea ce tu ești. Așa că pune-le pe acestea deoparte și continuă să cauți adevărata ta natură. Ce mai rămâne de luat în calcul? Surprinzător de puține! Cu toate acestea încă mai ești prezent, încă mai ești conștient. Privește cu atenție această prezență a conștienței. Îndepărtea totul și ceea ce va mai rămâne nu poate să fie decât adevărata ta esență. Existența ta nu poate fi pusă la îndoială și urmărește să devii conștient de propria ta natură. Ești acea prezență atotștiutoare care înregistrează toate gândurile, sentimentele și experiențele. Privește direct spre aceasta căci este însăşi Inima Spirituală, Sinele, Atman. Este totodată Inima care face să pulseze întreaga Creație – Conştiinţa Dumnezeiască.

Observă cum gândurile apar și dispar, dar această prezență – starea ta naturală de a fi – rămâne constantă. Nu este necesar să aștepți evenimentele viitoare pentru a îți da seama de acest lucru. Această cunoaştere a esenţei noastre nu are de-a face cu vreo metodologie care să aducă ceva nou în fiinţă. Iar dacă este să abordăm anumite aspecte practice o facem pentru a crea mai degrabă condiţiile interioare care să faciliteze recunoaşterea a cine suntem noi, în REALITATE. Pentru prima oară, abordând corect această auto-investigare creem premizele ca subiectul (care eşti ”tu”), ”obiectul cercetat” (care eşti ”tu”) şi cunoaşterea care apare (cu privire la ”tine”) să puncteze către o singură realitate. Căci ele sunt unificate, prin prezenţă. Pentru a fi prezent și conștient nu este necesar să depui nici un efort. Este complet natural și chiar lipsit de efort. Privește acum în interiorul tău și observă că ceea ce ești și acest simț al conștienței – prezente nu sunt două lucruri diferite. Tu ești acel ceva care este şi prezent și conștient.

De-a lungul timpului au fost folosite multe cuvinte pentru a defini această natură esențială: prezență, conștiință, viață, spirit, vid, Sine, Dumnezeu, unitate și altele. Acestea sunt doar niște „săgeți” ce ne indică calea către adevărata noastră natură – nimic mai mult. Ele sunt cuvinte ”reper” pe o hartă care descrie traseul ”iniţiatic” dar care nu are de-a face cu experienţa spirituală propriu-zisă, trăirea în prezentul experienţei Realităţii.

Corpul și mintea pot percepe anumite experiențe ca fiind dureroase, dar, așa cum soarele continuă să strălucească chiar și atunci când este acoperit de nori, tot astfel, și conștiința, starea ta naturală de a fi, rămâne neafectată și de neatins. Adevărata ta natură nu are suferințe, îndoieli sau probleme. Înțelege toate acestea și vei descoperi că adevărata ta natură este întotdeauna conștiință prezentă. Ea însăși are existență autonomă, libertate infinită și este plină de pace. Acestea sunt indicii suplimentare care conduc la aceeași prezență tăcută, nemijlocită, a naturii tale divine. Nu ești o ființă limitată, nedesăvârșită, un ego ori o entitate. Această credință falsă stă la baza tuturor căutărilor, suferințelor, îndoielilor și problemelor vieții. Aceste experiențe sunt doar creații ale intelectului. Credința în existența acestui nucleu, este sursa gândurilor noastre egocentrice, a credințelor și a obișnuințelor mentale. De aceea, o metodă foarte eficientă este să cercetați pur și simplu realitatea acestei așa-zise personalități.

Tot ceea ce putem ști este ceea ce ne apare în experiența noastră imediată. Și ceea ce apare (chiar dacă este gând, sentiment, percepție sau orice altă experiență) nu are o existență separată nici independentă de conștiința care o percepe. Deoarece conștiința și obiectele apar mereu împreună, înseamnă că trebuie să fie în esență același lucru. Cât de multe gânduri, sentimente sau percepții poți avea în afara conștiinței tale? Ele sunt inseparabile. Tot ceea ce apare se naște din conștiință, există cu ajutorul ei și se întoarce tot la conștiință. Chiar și timpul, spațiul și obiectele aparent exterioare sunt experiențe conținute în prezența ta atotștiutoare. Nu există nimic separat sau diferit de aceasta – vreodată. De fapt, există doar aceasta – există numai aceasta – doar această prezență conștientă de care nu poți scăpa. Tu ești Acela.

Scopul spiritualității non-dualiste este auto-cunoașterea. Atunci când urmărim să aflăm cine suntem, descoperim că singurul care se potrivește ca și natură esențială a noastră este acest sentiment neschimbător al propriei noastre ființe care este prezențăși conștiență în același timp. Dacă analizăm această senzație de a fi conștient descoperim că se află deja aici și că este ușor de recunoscut. Nu numai că este prezentă dar și rămâne prezentă și de netulburat în mijlocul gândurilor, sentimentelor și experiențelor. Nu este ceva care vine la noi ca și experiență viitoare. Nu este ceva ce se poate obține citind o carte sau în urma unui proces evolutiv, a unor practici sau tehnici. Nici nu este ceva care vine din afara noastră, de la un învățător, o ființă divină sau din orice altă sursă.

Este experienţa fiinţării pur şi simplu; este prezentul, lipsit de orice efort. De fapt nu putem face nimic pentru a scăpa de ea. Am văzut că natura noastră nu este ceva obiectiv, acest lucru este foarte clar și nu mai este pus la îndoială de nimeni. Noi nu suntem ceva diferit de această fință-conștientă, noi suntem această Ființă-Conștientă. Așadar nu există nici o distincție între noi și realitate.

În sfârșit, am văzut că natura noastră adevărată, această conștiință fundamentală, este absolut și complet liberă de suferințe, îndoieli, frică, îngrijorări și dispute. Nu numai că este prezență și conștiență, dar este pacea absolută și însăși libertatea. Din acest motiv, auto-cunoașterea nu ține cont de o experiență profundă sau de o stabilizare în adevărata noastră natură. Aceasta ar fi în legătură cu diferența imaginativă dintre ceea ce suntem și ceea ce ne imaginăm că am putea deveni în viitor. Se presupune de asemenea că timpul este real, asemeni unei ființe separată ce va urma să atingă o stare de trezie specială sau de iluminare. Am văzut faptul că aceste noțiuni sunt duale. Auto-cunoașterea nu are nici o valoare dacă nu există o înțelegere foarte clară a ceea ce este deja. Nu există nimic dincolo de auto-cunoaștere deoarece auto-cunoașterea este non-dualitatea. Tot ceea ce apare este doar o expresie sau o înfățișare a unicului, nedivizat, a ființei-conștiente și mereu prezente. Nu mai există nimic dincolo de unitate. Numai este nimic necesar mai departe de auto-cunoaștere deoarece adevărata noastră natură este existență nealterată, conștiință și libertate ce nu mai pot fi puse la îndoială sub nici o formă.

Prin definiție, ceea ce suntem se află deja aici. Prin urmare, Sinele care trebuie cunoscut prin auto-cunoaștere se află prezent deja în experiența noastră imediată. Propria noastră ființă nu este ceva îndepărtat sau separat de ceea ce noi suntem. Este ceea ce noi suntem. Prin auto-cunoaștere nu obținem ceva nou, dar ne clarificăm ceea ce este prezent deja, deși poate nu este încă foarte clar cunoscut și pe deplin apreciat. Nu așteptăm o experiență viitoare pentru a obține ceva ce noi nu avem încă. Nici nu așteptăm să obținem o stare specială de „iluminare”, „trezire”, sau orice altceva de acest fel. Scopul imediat este simplu: trebuie să ne clarificăm în legătură cu propria natură conştientă deja prezentă.

CUVINTE DIN LUMINĂ – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 5

Swami Sivananda

1887-1963

Swami Sivananda s-a născut pe data de 8 septembrie 1887, la Pattamadai în sudul Indiei. A primit numele de Kuppuswamy. A fost un şcolar silitor şi a urmat, după colegiu, Institutul Medical din Tanjore devenind astfel medic. A lucrat multă vreme ca doctor, conducând un spital în Malaesia. În 1923, fiind în vârstă de 36 de ani, renunţând la viaţa pe care a dus-o până atunci a devenit un călugăr rătăcitor. Ajuns la Benares el are viziunea lui Shiva şi îşi începe astfel ”aventura” spirituală care va duce la răspândirea ştiinţei yoghine în întreaga lume. În 1924 se stabileşte la Rishikesh, pe care îl simte ca fiind locul de destinaţie al călătoriei sale. Acolo primeşte de la guru-l său iniţierea şi odată cu ea o mare forţă spirituală.

Iată cum descrie în Autobiografia sa modul în care i s-a transformat viaţa sub influenţa experienţelor spirituale:

“Cum a intrat Dumnezeu în viaţa mea? Ar fi uşor să scap de întrebare spunând: După o lungă perioadă de tapas-uri şi meditaţii, pe când locuiam la Swargashram şi aveam graţia de a fi în preajma unor mari înţelepţi, fiind binecuvântat de prezenţa lor, Dumnezeu mi s-a arătat sub forma lui Sri Krishna”. Dar acesta nu ar fi întregul adevăr şi nici un răspuns suficient la o întrebare care se referă la Dumnezeu, care este infinit, nelimitat, dincolo de cuvinte şi de minte.

Starea de Conştiinţă Cosmică (SAMADHI) nu poate fi experimentată accidental. Ea este capătul unei scări cu trepte alunecoase pe care am urcat-o treaptă cu treaptă. Însă la fiecare etapă l-am simţit pe Dumnezeu alături de mine.

Tatăl meu realiza constant un ritual de adorare a Divinului, iar eu eram încântat să-l ajut la acest ceremonial, aducându-i flori şi alte obiecte de veneraţie. Satisfacţia interioară obţinută de amândoi prin acest ritual, mi-a inoculat în inimă convingerea că într-adevăr Dumnezeu trebuie adorat în acest mod de către cei care-l iubesc. Astfel a apărut El pentru prima oară în viaţa mea şi astfel am păşit pe prima treaptă a scării spirituale.

Când am mai crescut, îmi făceau plăcere gimnastica şi exerciţiile fizice. De aceea am vrut să învăţ scrima de la un profesor care însă aparţinea unei caste inferioare. Am putut merge la el doar câteva zile, până când am fost făcut să înţeleg că nu se cuvine unui Brahman să fie elevul unui paria. M-am gândit intens la aceasta şi deodată am simţit că Dumnezeul pe care-l veneram a trecut brusc în inima acestui paria. Aşa că am mers imediat la el cu flori, dulciuri, postavuri şi l-am împodobit, i-am pus florile la picioare şi m-am prosternat în faţa lui. Astfel a venit Dumnezeu în viaţa mea să îndepărteze vălul diferenţelor dintre caste.

Cât de valoros a fost acest pas am realizat curând după aceea, când am devenit medic, profesie care ar fi fost o parodie dacă aş fi păstrat această diferenţiere. Odată această ceaţă împrăştiată de lumina Divinului, mi-a fost uşor şi natural să ajut pe oricine avea nevoie.

Apoi în Malaesia, Dumnezeu mi-a apărut sub forma bolii şi a suferinţei. Pentru unii viaţa înseamnă aşteptarea morţii. Pentru alţii moartea este mai binevenită decât viaţa. Oamenii sunt bolnavi atât fizic cât şi mental şi sufleteşte. Aspiraţia mea spirituală a crescut şi am înţeles că Dumnezeu nu a făcut această lume pentru ca oamenii să sufere şi intuiam că trebuie să existe ceva diferit de această existenţă mizeră şi neajutorată, ceva care trebuie să fie bine cunoscut şi experimentat.

În acest moment crucial al vieţii mele Dumnezeu mi-a apărut sub forma unui călugăr cerşetor care mi-a dat prima lecţie despre Vedanta. Am înţeles atunci aspectele benefice ale creaţiei, ce este cu adevărat moartea şi care este ţelul vieţii omeneşti. Aceasta m-a determinat să plec spre Himalaya. Acum Dumnezeu s-a manifestat sub forma unei aspiraţii ardente de a-l realiza înăuntrul meu, ca Sine Suprem.

Practicam cu fervoare meditaţia şi devoţiunea şi astfel am avut numeroase experienţe spirituale. Corpul, simţurile şi mintea au fost transcense şi întregul univers a strălucit de Lumina lui Dumnezeu. Această Lumină, din care totul capătă o formă divină, mi-a revelat faptul că durerea şi suferinţa se datorează stării de ignoranţă în care oamenii se încăpăţânează să rămână.

Altă dată Dumnezeu a venit la mine sub forma unui atacator pe jumătate nebun, care a deranjat meditaţia de noapte de la Ashram. Încercarea lui a dat greş. M-am închinat în faţa lui, l-am venerat şi l-am trimis acasă. Răul există pentru a glorifica binele şi este o manifestare necesară pentru a descoperi binele. Dincolo de vălul iluziei, singur doar Sinele străluceşte în tot ceea ce există.

În întreaga mea evoluţie, nimic din ceea ce am câştigat într-o etapă anterioară nu a fost pierdut în întregime în etapele următoare. Una este înglobată în următoarea şi fructul este yoga sintezelor. Simţeam imperios nevoia de a împărtăşi această cunoaştere şi această misiune a devenit cu timpul o parte integrantă a fiinţei mele.

În 1951 am făcut turul întregii Indii şi atunci Dumnezeu a venit la mine sub forma mulţimii de discipoli, nerăbdători să afle şi să transpună în practică principiile vieţii divine. În fiecare cuvânt pe care l-am rostit am simţit prezenţa lui Dumnezeu şi El însuşi, în forma lui cosmică, mi s-a arătat sub forma mulţimii, ascultându-mă. A cântat cu mine, s-a rugat cu mine şi de asemenea a ascultat. Cu adevărat, totul este Brahman.

Tânăr fiind aş putea spune că printr-o iluminare bruscă am ajuns la concluzia că viaţa omenească nu este complet definită de fenomenele observabile şi că există ceva, dincolo de percepţia umană obişnuită, care controlează şi susţine tot ceea ce este vizibil. Şi astfel, am început să percep realitatea din spatele a ceea ce noi numim viaţă pe pământ. Dorinţa permanentă de transformare care caracterizează viaţa omului obişnuit prevesteşte un ţel mai înalt la care el trebuie să ajungă mai devreme sau mai târziu.

Când omul este prins în mrejele egoismului, lăcomiei, urii şi dorinţelor, el uită ceea ce este dincolo de aparenţe. Materialismul şi scepticismul îl acaparează cu totul. Se enervează din nimicuri şi începe să se lupte şi să se certe cu ceilalţi. Pe scurt, ajunge să sufere.

Profesia de medic m-a făcut să cunosc cele mai mari suferinţe ale acestei lumi şi am căpătat astfel o nouă perspectivă asupra vieţii. Am devenit convins că trebuie să existe un loc, o minunată reşedinţă a purităţii imaculate şi a splendorii divine, unde pot fi trăite veşnic pacea şi fericirea. De aceea am renunţat la lume şi atunci am simţit că aparţin lumii întregi.

Autodisciplina şi tapas-urile m-au înzestrat cu destulă putere ca să trec nevătămat prin vicisitudinile lumii fenomenale. Am început astfel să simt marele bine pe care l-aş putea face umanităţii dacă aş putea dărui această viziune tuturor. Instrumentul prin care am realizat aceasta s-a numit “Societatea ‘Viaţa Divină’” (The Divine Life Society).

Unul după altul, evenimentele tragice de la începutul secolului XX au trezit multe întrebări în minţile oamenilor inteligenţi. Nu era greu de observat că durerile şi suferinţele oamenilor erau provocate de propriile lor acţiuni. Necesitatea care se impunea atunci oamenilor era conştientizarea erorilor şi schimbarea în bine a atitudinilor mentale, astfel încât ei să-şi folosească viaţa pentru atingerea scopului Suprem.

Religia nu poate fi învăţată sau înţeleasă prin simple discuţii sau citirea unor cărţi. Este necesară prezenţa unei fiinţe elevate spiritual, sau o capacitate înnăscută de a simţi profunzimea şi vastitatea Existenţei. Ceea ce se cere este o înţelegere reală a Creaţiei.

Consider că adevărata religie este cea a inimii. Mai întâi trebuie purificată inima. Adevărul, iubirea şi puritatea sunt bazele adevăratei religii. Controlul asupra naturii instinctuale, cucerirea minţii, cultivarea calităţilor divine, servirea detaşată a umanităţii, bunăvoinţa, prietenia, constituie fundamentele adevăratei religii.

Cel care caută Adevărul fără a fi ghidat de o fiinţă care L-a realizat în propria sa fiinţă, poate fi adeseori înşelat de capriciile minţii. O fiinţă care păşeşte pe calea spirituală este supusă la multe încercări, înainte de a ajunge la capătul călătoriei. Ea este de obicei tentată să-şi micşoreze eforturile la jumătatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceşte din greu, constant, va atinge ţelul suprem al vieţii: universalizarea fiinţei, cunoaşterea şi beatitudinea.

Am înţeles că îndatorirea fundamentală a omului este să înveţe să dăruiască, să dăruiască cu compasiune şi detaşare, să dăruiască mult, să dăruiască cu iubire, fără a aştepta vreo răsplată, deoarece nu pierde nimic dăruind şi pe de altă parte celui care dăruieşte i se va da înapoi înmiit.

Consider de asemenea că a acţiona cu bunătate este temelia vieţii omeneşti. Prin bunătate înţeleg capacitatea de a fi alături de ceilalţi când au nevoie, de a-i percepe empatic şi de a fi capabil să acţionezi astfel încât să nu faci rău nimănui prin faptele tale. Bunătatea este oglinda credinţei în Dumnezeu. Cred că a fi bun cu adevărat, până în cele mai adânci cotloane ale inimii, nu este deloc uşor deşi poate părea simplu la prima vedere. Este unul dintre cele mai dificile lucruri de pe pământ, dacă eşti sincer cu tine însuţi.

Pentru mine nu există lumea fizică. Ceea ce eu văd este manifestarea glorioasă a lui Dumnezeu. Când ajut pe cineva, acela este chiar El. Învăţ să fiu umil în faţa atotputernicei Existenţe. Filozofia pe care o urmez nu este o doctrină care să infirme natura reală a existenţei lumii. Ea revelează realitatea prezenţei divinităţii în univers, eternitatea sufletului omenesc, unitatea creaţiei cu Absolutul, pentru că aceasta este singura doctrină care merită să fie luată în considerare.

O sănătate foarte bună, putere de discriminare, o cunoaştere profundă, o voinţă pură şi puternică, integritate morală şi spirituală, aceste sunt necesare pentru a realiza idealul divin.

Să fii maleabil, să te adaptezi la orice condiţii, să-l vezi pe Dumnezeu în orice lucru, să cunoşti şi să foloseşti principiile naturii în procesul evoluţiei către Realizarea Sinelui, sunt unii dintre factorii principali care contribuie la formarea unei filozofii de viaţă. Pentru mine, filozofia nu este numai iubirea de înţelepciune, ci chiar deţinerea ei.

Să-l descopăr pe Dumnezeu în orice fiinţă sau formă, să-l simt peste tot, în orice moment şi în orice condiţii ale vieţii. Să văd, să aud, să gust şi să simt totul ca fiind Dumnezeu, acesta este ţelul meu.

Să trăiesc în Dumnezeu, să mă topesc în Dumnezeu şi să fiu una cu El, acesta este ţelul meu.

Trăind într-o astfel de uniune, să-mi folosesc mintea, simţurile şi corpul în folosul umanităţii, să cânt numele Domnului, să dau instrucţiunile necesare aspiranţilor sinceri  şi să răspândesc adevărata cunoaştere în lume, acesta este ţelul vieţii mele.

Să fiu un prieten al tuturor fiinţelor şi un binefăcător al lor, un prieten al săracilor, al celor oropsiţi şi neajutoraţi, al celor decăzuţi, acesta este ţelul meu.

Crezul meu sfânt este să-i servesc pe cei bolnavi, să-i îngrijesc cu compasiune şi dragoste, să-i înveselesc pe cei trişti, să răspândesc putere şi bucurie în toţi, să simt identitatea în esenţă cu fiecare şi să-i tratez pe toţi egal.

Eu nu fac diferenţe: nu există nici ţărani, nici regi, nici cerşetori, nici împăraţi, nici bărbaţi, nici femei, nici învăţători, nici elevi.

Mă rog ca acest ideal divin să fie prezent în viaţa fiecărei fiinţe umane. Mă rog ca pământul să devină un adevărat paradis şi aceasta nu este doar o simplă dorinţă, ci este o posibilitate reală. Se va realiza când majoritatea oamenilor vor înţelege că viaţa înseamnă evoluţie spirituală.

CUVINTE DIN LUMINĂ

DUMNEZEU EXISTĂ !

Totul este tranzitoriu în această lume. Cu toate acestea, oamenii cumpără terenuri întinse, construiesc case sau blocuri cu 100 de etaje. Ei vor să trăiască etern în acest univers al simţurilor. Aceasta arată totuşi că în esenţă omul este nemuritor. În pofida cunoaşterii că va muri, omul crede că va trăi etern, realizând toate aceste lucruri ca şi cum va trăi aici pentru totdeauna. Nimeni nu vrea să moară, toţi vor să trăiască şi de aceea atunci când se îmbolnăvesc se tratează cheltuind pentru aceasta oricât de mulţi bani. Prin urmare, natura esenţială a fiinţei umane este existenţa eternă.

Chiar şi un prost se crede înţelept. Toţi vor să arate că ştiu mai mult decât alţii. Nimănui nu-i place să fie numit “prost”. Copii le pun părinţilor tot felul de întrebări. Dorinţa de a cunoaşte este înnăscută. Aceasta arată că natura noastră esenţială este cunoaşterea.

Când un om râde sau este fericit, puţini îl vor întreba de ce. Însă atunci când el plânge şi strigă, aproape toţi îl vor întreba de ce. Aceasta arată că natura noastră esenţială este beatitudinea, fericirea. Nimeni nu vrea să sufere şi toţi vor să fie fericiţi. Toate acţiunile pe care un om le face sunt orientate spre dobândirea fericirii. Şi aceasta dovedeşte că adevărata noastră natură este beatitudinea. În timpul somnului profund, când nu mai există obiecte, simţuri sau  gânduri, noi trăim starea de beatitudine. Din acest motiv natura noastră esenţială este fericirea. Tot acesta este motivul pentru care oamenii care suferă de boli grave, care provoacă multă suferinţă, îşi doresc uneori să renunţe la corpul lor pentru a scăpa astfel de durere.

Dacă toţi avem ca natură existenţa, cunoaşterea şi fericirea, atunci trebuie să existe un principiu care să aibă aceste caracteristici şi să fie diferit de acest corp fizic trecător, inert şi aducător de suferinţă. Acesta este Brahman, sau Dumnezeu a cărui natură este Pura Existenţă, Pura Cunoaştere şi Pura Beatitudine (Sat-Chit-Ananda).

Există întotdeauna sentimentul că ne lipseşte ceva, oricâte lucruri am avea. Nu există niciodată o stare de împlinire lăuntrică continuă. Doar dacă este dobândit Cel Omniprezent şi Atoate-Cuprinzător, va fi trăită starea supremă de împlinire.

Atunci când realizezi o acţiune greşită, îţi este teamă. Conştiinţa te apasă şi ai remuşcări. Aceasta dovedeşte de asemeni că Dumnezeu există şi este martorul tuturor gândurilor şi acţiunilor tale.

A-l defini pe Brahman înseamnă a-l nega pe Brahman. Singurul mod de a-l descrie pe Brahman este un şir de negaţii. Acesta este motivul pentru care Yajnavalkya spune în Brihadaranyaka Upanishad despre Brahman: Neti, Neti (Nu este aceasta, nici aceasta). Semnificaţia este că după ce au fost eliminate toate atributele şi formele, ceea ce rămâne este Brahman.

Existenţa lui Brahman, a Sinelui, sau a lui Dumnezeu Imanent, nu poate fi demonstrată, pentru că el este dincolo de capacitatea de percepţie a simţurilor şi de puterea de cuprindere a minţii; însă aceasta  poate fi dedusă prin anumite experienţe obişnuite din viaţa de zi cu zi.

Uneori eşti într-o mare dilemă sau eşti presat de o anumită problemă financiară. Ajutorul îţi vine atunci într-un mod misterios şi vei avea banii exact la timp. Cei mai mulţi oameni au avut această experienţă. Atunci ai exclamat plin de bucurie: “Misterioase şi necunoscute sunt căile lui Dumnezeu”.

Un avocat nu credea în existenţa Absolutului Divin. S-a îmbolnăvit de o dublă pneumonie. Respiraţia şi pulsul i s-au oprit. Soţia, fiul şi rudele au început atunci să plângă. Însă el a avut atunci o experienţă misterioasă. Mesagerii lui Yama l-au luat şi l-au dus la palatul acestuia. Însă Yama le-a spus îngerilor morţii: “Nu acesta este omul pe care îl vreau. Aţi adus o altă persoană. Trimiteţi-l înapoi”. Atunci avocatul a început să respire din nou. El a avut experienţa părăsirii corpului fizic, a călătoriei până la palatul lui Yama, zeul morţii, şi a revenit apoi în corpul fizic. Această uimitoare experienţă i-a transformat întreaga existenţă.

Altă persoană a avut o experienţă similară, cu câteva mici diferenţe. Sufletul său a fost dus de îngerii morţii la palatul lui Yama. Atunci acest om l-a rugat pe Yama: “Încă nu mi-am terminat treburile în planul fizic. Trebuie să mai fac încă multe lucruri folositoare. Te rog trimite-mă înapoi”. Viaţa i-a fost dăruită din nou. El a fost foarte uimit de această experienţă şi s-a schimbat profund. Şi-a părăsit imediat serviciul pe care-l avea şi şi-a dedicat restul vieţii pentru acţiuni altruiste şi meditaţie.

Vei vedea că nici cei mai faimoşi doctori nu reuşesc să vindece un rege aflat pe patul de moarte. Ai auzit probabil şi de multe cazuri în care oameni suferind de boli incurabile s-au vindecat miraculos, chiar şi atunci când toţi doctorii au declarat cazul lor lipsit de orice speranţă. Aceasta arată cu claritate că există o mână divină în spatele tuturor vindecărilor.

Uneori vrei să fii singur. Vei merge într-un loc liniştit, într-un parc sau pe malul unui râu, şi te vei bucura de pacea interioară. Aceasta îţi indică că tu eşti în esenţă o încarnare a păcii supreme, că tu eşti singur şi prin aceasta identic cu Brahman.

Unii oameni mor la 80 de ani, alţii mor în pântecele mamelor lor. Unii mor la 20 de ani, alţii la 40. Care este cauza acestor diferenţe? Cine este cel care a fixat durata vieţii fiecăruia? Aceasta dovedeşte cu claritate teoria Karma-ei şi faptul că există o Fiinţă Omniscientă  care este cea care dăruieşte fructele acţiunilor lor tuturor fiinţelor şi care fixează durata vieţii lor în conformitate cu natura Karma-ei lor sau a acţiunilor pe care ele le-au realizat. Această Fiinţă cunoaşte exact relaţia între acţiuni şi fructele lor.

Fie că bufniţa acceptă prezenţa luminii sau nu, aceasta va exista întotdeauna. Fie că accepţi sau nu accepţi existenţa lui Dumnezeu, EL va exista întotdeauna. El exista înainte ca tu să porneşti în căutarea Lui. El este mai aproape de tine decât respiraţia ta.

Tot ceea ce vezi este Dumnezeu. Tot ceea ce auzi este Dumnezeu. Tot ceea ce savurezi este Dumnezeu. Tot ceea ce miroşi şi tot ceea ce atingi este Dumnezeu. Acesta este aspectul lui manifestat. Corpul fizic aparţine universului. Corpul astral aparţine Inteligenţei Universale (Hiranyagarbha). Corpul cauzal aparţine Realităţii absolute împreună cu puterea sa de a oculta. De unde provine atunci sentimentul de “Eu”?

Emerson spunea: “Puţină atenţie asupra a ceea ce se produce în jurul nostru în fiecare zi, ne va arăta că o lege mai presus de voinţa noastră ordonează evenimentele; că de multe ori munca noastră plină de suferinţă este nenecesară şi lipsită de finalitate; că doar în acţiunile pe care le realizăm cu uşurinţă, simplu, spontan suntem cu adevărat puternici şi fiind mereu mulţumiţi şi umili vom deveni divini. Credinţa şi iubirea ne vor aduce multe bucurii. Dumnezeu există! Există un Suflet în centrul naturii şi deasupra voinţei omeneşti, astfel încât nimic nu poate să fie greşit în univers. El şi-a pus pecetea încântării sale în întregul univers, astfel încât toate lucrurile vor merge bine dacă îi vom accepta ghidarea. Iar atunci când vom vrea să facem rău vreuneia din creaţiile sale, mâinile noastre vor rămâne nemişcate. Întregul curs al vieţii vrea să ne înveţe ce este credinţa”.

Puteţi să-mi spuneţi dacă există cineva pe acest pământ care să nu se teamă de moarte? Există cineva care să nu-l cheme pe Dumnezeu atunci când este în dificultate, când viaţa lui se află în joc sau când se află pe moarte? De ce mai este negată existenţa lui Dumnezeu? Tu însuţi admiţi existenţa lui Dumnezeu atunci când eşti în dificultate. Datorită pervertirii minţii şi influenţei nefaste a lumii materiale, te-ai transformat într-un ateu, cu toate că nu poţi dovedi că Dumnezeu nu există. Aminteşte-ţi de El, atingând astfel nemurirea şi pacea eternă.

Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită prin experimentele ştiinţei actuale. Este mai mult o problemă de credinţă şi se referă la latura intuitivă a fiinţei umane.

Aspiraţia cea mai profundă a fiinţei umane este dobândirea fericirii eterne, cunoaşterii absolute şi Adevărului etern. Însă pentru aceasta ea trebuie să caute o realitate supranaturală care să-i poată împlini această aspiraţie.

Pentru că totul în Natură este explicat prin legea cauzei şi a efectului, tot astfel ar trebui explicată şi Natura privită ca un întreg. Ea trebuie să aibă o cauză şi această cauză trebuie să fie diferită de efectul pe care îl produce. Aceasta implică prezenţa unei realităţi supra-naturale, cu alte cuvinte Dumnezeu.

Natura nu este numai o colecţie întâmplătoare de evenimente, o simplă succesiune de accidente, ci este o manifestare ordonată. Planetele se mişcă în mod ordonat pe orbitele lor, seminţele se transformă în conformitate cu o anumită ordine, în copaci, anotimpurile se succed unul după altul în ordine. Însă Natura nu se poate ordona singură. Ea necesită acţiunea unei Inteligenţe superioare pentru a o ordona. Chiar Einstein, marele om de ştiinţă, era ferm convins că acest univers este creaţia unei Inteligenţe Supreme.

Totul în Natură are un anumit scop, sau împlineşte o anumită funcţie. Cu siguranţă însă că nici un obiect nu îşi poate alege singur rolul pe care îl va juca în cadrul Naturii. Toate acestea par a fi aranjate şi programate de o singură Fiinţă inteligentă, care este Dumnezeu.

Ateii vor dovezi despre existenţa lui Dumnezeu. Pot însă ei să dovedească inexistenţa lui Dumnezeu? Nimeni până acum nu a reuşit să demonstreze că Dumnezeu nu există.

Orice om care a primit o educaţie materialistă şi atee poate să spună că Dumnezeu nu există, că totul în această lume se desfăşoară şi evoluează pe baza unor legi bine stabilite. Însă aceste legi au apărut singure? Ar putea o lege să apară din nimic? Cu siguranţă că trebuie să existe o cauză ultimă şi aceasta este Dumnezeu. Aceasta este Brahman sau Absolutul. El este omnipotent, omniscient şi plin de bunătate.

Noţiunea de Dumnezeu implică o fiinţă absolut perfectă. O fiinţă absolut perfectă trebuie să aibă toate calităţile şi inclusiv cea de a exista. De aceea Dumnezeu trebuie să existe.

Credinţa în Dumnezeu şi cunoaşterea lui Dumnezeu ne vor dărui pacea supremă. În această pace supremă se topesc toate durerile şi suferinţele. Nu vom mai fi niciodată tulburaţi. Vom fi eliberaţi de înlănţuirea creată de acţiune. Vom deveni nemuritori. Vom obţine Înţelepciunea divină şi eternă. Vom ajunge într-un loc din care nu mai există întoarcere în această lume a suferinţei, păcatele noastre fiind arse de Înţelepciunea Divină. Mintea noastră va fi mereu echilibrată. Nu ne vom mai bucura obţinând ceea ce este plăcut şi nici nu ne vom mai întrista când vom trăi evenimente neplăcute. Vom trăi starea de detaşare. Vom fi stabiliţi pentru totdeauna în Conştiinţa Divină. Vom deveni una cu Dumnezeu trăind beatitudinea eternă, infinită şi supremă. Vom dobândi Akshaya Sukha, Fericirea care nu scade niciodată şi Atindriya Sukha, Fericirea de dincolo de simţuri.

Fericirea şi Pacea Supremă pot fi atinse numai în Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care aspiranţii sensibili şi inteligenţi urmăresc să-l cunoască.  Cunoaşterea lui Dumnezeu poate pune capăt roţii naşterii şi morţii, dăruind suprema fericire. Această lume este cu adevărat numai un vis foarte, foarte lung. Ea este într-adevăr numai o iluzie produsă de Maya. Cele cinci simţuri creează iluzia clipă de clipă. Deschideţi-vă ochii şi învăţaţi discriminarea. Înţelegeţi misterele Lui. Simţiţi Prezenţa Lui peste tot şi de asemeni apropierea Lui. El îşi are reşedinţa în cea mai secretă cameră a inimii voastre. El este martorul tăcut al minţii voastre. Căutaţi-l în inimă şi obţine-ţi graţia Lui. Numai atunci vă veţi trăi cu adevărat viaţa. Numai atunci veţi fi cu adevărat oameni. Numai atunci sunteţi cu adevărat înţelepţi. Nu există nici un minut de pierdut, nici o clipă de întârziere. Acum este momentul, sau nu va mai fi niciodată.

FUNDATIA ENERGETICA A FIINTEI – MULADHARA CHAKRA

În clipul care urmează dezvolt câteva idei fundamentale cu privire la primul centru energetic – Muladhara Chakra.  Aceste aspecte au fost prezentate pe larg în cadrul seminarului consacrat practicii armonizării acestui nivel al fiinţei.

CLICK ! CONTINUARE PARTEA a II-a

UNIVERSUL CELOR 7 CENTRI DE FORTA – EP. 2

Vă prezint şi în această postare câteva idei fundamentale cu privire la centrii de forţă şi la rolul pe care ei îl au în ceea ce numim structurarea nivelului de conştiinţă. Ele au fost dezvoltate în cadrul seminarului ”UNIVERSUL CELOR 7 CENTRI DE FORŢĂ”consacrat studiului şi practicilor metodelor de trezire, dinamizare şi armonizare ale acestora.

CLICK ! CONTINUARE

UNIVERSUL CELOR 7 CENTRI DE FORTA – Ep.1

Intrucat au fost multe solicitari pentru a fi puse la dispoziţie expunerile din cadrul seminarului consacrat studiului şi practicii metodelor de trezire, purificare şi dinamizare a centrilor de forţă (chakra)  vă ofer în acest prim episod 2 expuneri. Celor care sunt mai nerăbdători le sugerez să intre pe canalul meu YOUTUBE şi să le preia de acolo.

(Canalul meu este: liviugheorghemarian).

CLICK!!! PARTEA 2

CENTRUL VITALITATII – MULADHARA CHAKRA

O prezentare sintetică a celor mai importante caracteristici ale centrului rădăcină – Muladhara Chakra – primul dintre cei 7 centri de forţă şi conştiinţă.

Aşa cum probabil mulţi ştiţi, gradul de trezire, puritate şi activare a acestor centri de forţă imprimă în universul individual al fiinţei adevărate linii de forţă destinică. Iată la nivelul primului centru cum se prezintă lucrurile:

CLICK!!! SLIDE SHOW: SINTEZA MULADHARA CHAKRA

SISTEMUL CELOR 7 CHAKRA (Centri energetici ai fiinţei)

În cadrul seminarului consacrat metodelor de trezire, dinamizare şi armonizare a centrilor energetici am prezentat un slide care contine cateva idei fundamentale cu privire la realitatea acestora. Vi le ofer in continuare:

CLICK AICI! CEI 7 CENTRI DE FORTA ŞI CONSTIINŢĂ

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 3

RUMI

(1207-1273)

“Îndrăgostiţii au religia lor. Singurul lor crez este Iubirea”

 

Jalaluddin Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, învăţat renumit, adorator al Lui Dumnezeu şi totodată unul din cei mai mari poeţi mistici ai tuturor timpurilor. Numele său întreg este Moulana Jalaluddin Mohammad Ebne Sheikh Bahauddin Mohammad Ebne Housseine Balkhi.

Numit Jalaluddin Balkhi de persani şi de afgani, Rumi s-a născut la 30 septembrie 1207 la Balkh, zonă care a devenit mai târziu parte a Imperiului Persan, iar acum este în Afganistan. A încetat din această viaţă la 17 decembrie 1273.

Rumi înseamnă – “din Anatolia romană”. A fost cunoscut sub acest nume după ce el şi familia sa au emigrat în 1219. S-au îndreptat spre vest; au ajuns mai întâi la Nishapur, apoi Bagdad, Siria şi Meca, iar în final s-au stabilit la Laranda, în Anatolia, la 80 km. de Konya.

Tatăl său a fost un profesor renumit de sufism; a scris un tratat mistic numit “Gnosis” (Cunoaşterea mistică). Se spune că în perioada copilăriei sale, Rumi s-a întâlnit cu mulţi maeştri sufiţi  printre care şi cu Farid al-Din Attar, care i-a dat o copie a celebrei sale lucrări “Cartea secretelor”- un poem mistic plin de forţă, din care Rumi a citat de multe ori în scrierile sale. Attar a recunoscut de la început măreţia sufletului acestui copil şi văzându-l într-o zi pe tatăl lui Rumi care-şi ţinea băiatul de mâna a exclamat: “Iată un râu care trage după el un ocean.”

Sultanul din Konya l-a invitat pe tatăl lui Rumi să se stabilească acolo. În acel loc Rumi şi-a petrecut restul vieţii, cu excepţia câtorva ani de studiu.

Rumi avea 22 de ani când a ajuns în Konya. Doi ani mai târziu tatăl său a murit iar el a rămas în locul acestuia, fiind un profesor şi îndrumător spiritual foarte respectat în rândul sufiţilor.

Sufismul este considerat a fi tradiţia mistică a islamului. Adepţii acestei căi spirituale au întemeiat ordine monastice, şcoli cu o specificitate greu de înţeles din perspectiva raţiunii occidentale. Pe lângă diferite forme de rugăciune, post, tehnici secrete de meditaţie, calea sufită include arta ridicată la valoarea sa arhetipală profund spirituală şi transformatoare. Muzica, poezia, dansul, pictura au devenit prin sufism căi pure de iluminare. Cuvântul “sufism” are aceeaşi rădăcină cu alte două cuvinte din limba arabă şi anume safa sau “puritate” şi safwa adică “cei aleşi”. Analogia dintre termenul sufism şi puritate a făcut ca aceată religie să fie numită “purificarea inimii” (tasfyat al-qulub), iar aceasta implică modalităţi foarte precise de evoluţie, bazate pe meditaţie.

Cu ajutorul tatălui său şi prin diferite circumstanţe de viaţă, Rumi a acumulat o extraordinară înţelepciune şi cunoaştere spirituală pe această cale. Dar toată această cunoaştere intelectuală a fost zdruncinată  şi reclădită din rădăcini datorită întâlnirii cu un sufit rătăcitor, Shams al-Din din Tabriz. Rumi era tânăr, sobru, respectabil, corect. Shams avea peste şaizeci de ani, era neconvenţional, liber, nebun de iubire pentru Dumnezeu. S-au recunoscut, suflete vii, pline de efervescenţa căutărilor cele mai înalte şi au devenit inseparabili.

Shams călătoarea mult şi se ruga pentru a găsi un om cu care să împărtăşească ardoarea devoţională. A auzit într-o zi o voce: “Ce vei da în schimb?” “Capul meu!” a răspuns Shams. “Cel pe care-l cauţi este Jalaluddin din Konya.” A urmat astfel întâlnirea cu Rumi în anul 1244. Prietenia lor a fost un fenomen neobişnuit şi plin de mister. Shams nu avea nici un fel de respect pentru autorităţile religioase. El vroia să zboare în Inima Lui Dumnezeu. A aruncat toate cărţile lui Rumi într-o fântână, iar Rumi şi-a abandonat studiile. Petreceau luni de zile împreună, fără să aibă nevoie de nimic din această lume, proiectaţi în tărâmul purei spiritualităţi.

Această comuniune extatică aproape permanentă a produs tulburări în rândul studenţilor lui Rumi. Simţind aceste probleme Shams a dispărut la fel de neaşteptat precum venise. Se spune că acela a fost momentul din care Rumi a început să devină un mare poet, să asculte muzică, să se învărtească în dansuri ameţitoare şi extatice ore în continuu.

Rumi s-a îndreptat gradat spre lumea dansului mistic, extaziant, a muzicii şi a poeziei. A fondat ordinul Mevlevi în care discipolii practicau Sama – ritualul dervişilor rotitori.

După prima dispariţie a lui Shams, Rumi a scris celebrele Ruba’iyat (1600 de catrene), iar Diwan-i-Shams-i-Tabriz (2500 de ode mistice) le-a scris după despărţirea definitivă de prietenul său. Nu trebuie uitată nici lucrarea în proză – Fihi-ma-Fihi bazată pe transcrierea învăţăturilor pe care Rumi le-a dat discipolilor săi şi de asemenea scrisorile trimise unor persoane diferite, toate însă fiind marcate de măreţia de netăgăduit a sufletului său.

Rumi şi-a trăit aproape întreaga viaţă urmărind să afle cine este Rumi. Ca un adevărat yoghin, ca un credincios creştin sau înţelept sufit, sensibil poet şi lucid filozof, Rumi căutându-şi esenţa divină a fiinţei continua să se înalţe către Dumnezeu. Din această frenetică ascensiune s-au desprins poemele sale, precum zborul lebedelor albe.

„Mathnawi” a fost rostită şi nu scrisă de Rumi. Husam Chelebi, un discipol drag lui mărturiseşte: “El nu a luat nici o singură dată pana atunci când a compus „Mathnawi”. Putea să recite oriunde se afla, în lăcaşul dervişilor, la băile din Konya, în vie. Când începea, eu scriam şi mi-era greu să pot menţine ritmul. Uneori recita zi şi noapte multe zile la rând. Alteori nu compunea nimic luni de zile.”

În “Discursuri” Rumi ne spune:

“Există un singur lucru pe lume care nu trebuie niciodată să fie uitat. Dacă uiţi orice altceva, dar îţi aminteşti de acesta, nu ai ce să regreţi. Dar dacă îţi aminteşti de orice altceva, dar nu de acesta, nu ai făcut nimic toată viaţa ta.”

“Comuniunea cu Dumnezeu” este menirea omului de care el niciodată nu trebuie să uite. Învăţătura lui Mahomed proclamă: “Cel care se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte pe Dumnezeu”, adevăr care exprimă şi esenţa sufismului lui Rumi.

“Am privit în inima mea şi acolo L-am găsit pe El – nicăieri în alt loc”, descoperă extaziat Rumi. Dumnezeu este “Conştiinţa care animă întregul univers. Nu există decât Dumnezeu.” Orice idee de separare este o iluzie, inclusiv aceea că noi suntem individualităţi separate. Când ne trezim din acest vis aflăm că Dumnezeu Îl caută pe Dumnezeu”.

Ca şi alţi mari mistici musulmani Rumi arată că pentru a deveni conştienţi de comuniunea cu Dumnezeu trebuie să ne dăruim Lui Dumnezeu; să dizolvăm tendinţele de separare în oceanul Lui de Iubire. Atunci vom experimenta “Gnosis”, “Iluminarea mistică” şi devenim un “Gnostic”, un “Cunoscător”.

De altfel pentru Rumi iluminarea nu este o destinaţie la care trebuie să ajungem; este un continuu proces evolutiv. De aici şi admiraţia lui pentru Mahomed care de fiecare dată când ajungea la un nivel superior de înţelegere implora iertare pentru ignoranţa de până atunci, rămânând mereu pe aripile aspiraţiei către o şi mai înaltă cunoaştere, înţelegere şi profundă iluminare.

Rumi foloseşte des metafora oglinzii şi poezia lui este ea însăşi ca o serie de oglinzi care se reflectă una în alta până la infinit. Prin aceste reflectări putem uneori prinde o rază a lui Dumnezeu sau a esenţei fiinţei noastre.

“Îţi revelezi  chipul în mii de oglinzi;

apari în fiecare oglindă.

Un singur Soare

străluceşte în mii de ochiuri

de oglinzi.”

Personalitatea lui efervescentă este prezentă, trăieşte în fiecare vers. Toate cuvintele sunt impregnate de farmecul său, de o forţă fascinată. Poeziile sunt autobiografice în sensul în care, vorbind despre sufletul  misticului vorbesc despre viaţa sa.

Întreaga sa operă oferă o viziune amplă asupra tradiţiei sufite. Ea este totodată o monumentală şi magnifică perspectivă poetică a stărilor mistice trăite de Rumi.

CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii orientale – Ep. 2

SRI RAMAKRISHNA

18 februarie 1836 – 16 august 1886

Adevărul a fost, este şi va fi întotdeauna simplu, dar este nevoie de astfel de fiinţe divine, care să reamintească oamenilor că Dumnezeu este Adevărul „pur şi simplu” şi să le indice „calea” pentru a ajunge la El.

Milioane de oameni au înţeles că viaţa şi mesajul spiritual al lui Sri Ramakrishna reprezintă înţelepciunea şi puterea cu adevărat divină a unui mare avatar, care a venit în lume pentru a reînvigora şi a da un nou avânt tuturor căilor spirituale, în momentul când forţa credinţei slăbise foarte mult în lume şi mai cu seamă în India.

Cuvintele sale sunt de natură să impulsioneze spiritual orice suflet rătăcitor, să-i ofere certitudinea existenţei lui Dumnezeu şi a posibilităţii de a-L cunoaşte chiar în această viaţă, indiferent de calea spirituală pe care o urmează. Din acest punct de vedere, viaţa lui Ramakrishna este o dovadă de netăgăduit, care poate îndepărta multe îndoieli sau suspiciuni cu privire la calea spirituală aleasă, căci el ne-a arătat prin experienţa sa proprie că toate căile spirituale fundamentale sunt adevărate şi se unesc în acelaşi unic Adevăr Suprem.

Sri Ramakrishna nu a pretins niciodată că ar fi adus ceva nou. Putem regăsi toate învăţăturile sale la predecesorii săi şi în toate textele sacre la care el s-a raportat constant. Ceea ce determină însă valoarea mesajului său este dovada incontestabilă oferită de întreaga sa viaţă că toate aceste învăţături au rămas valabile şi utilizabile practic de către orice fiinţă umană plină de aspiraţie. Gandhi spunea despre el: „Viaţa sa ne permite să-L vedem pe Dumnezeu în faţă.”

Unele din afirmaţiile lui Sri Ramakrishna care au frapat cel mai mult Occidentul, dar i-au surprins mai puţin pe hinduşi, de altfel şi lucrul asupra căruia el insista constant şi asupra căruia aducea o mărturie convingătoare prin experienţa sa personală, a fost că fiecare cale spirituală, dacă este urmată ea singură cu suficientă ardoare şi perseverenţă, permite atingerea scopului ultim pe care şi-l propun toate religiile, şi anume cunoaşterea lui Dumnezeu. După ce a experimentat practic, într-un ritm extraordinar, cele 64 de sadhana-e tantrice, el a urmat timp de şase luni, în 1866, experienţa monismului absolut (advaita vedanta), dar aceasta nu l-a împiedicat să se dedice cu tot atâta deschidere, cu aceeaşi intensitate şi totuşi separat, cultului lui Rama şi Krishna (1864), al lui Kali şi al altor zeităţi fundamentale din panteonul hindus. El a ajuns la o cunoaştere profundă în islamism (1866) şi în creştinism, conformându-se de fiecare dată în mod strict regulilor şi ritualurilor religiilor respective, chiar dacă existau contradicţii faţă de riguroasele prescripţii ale hinduismului. De fiecare dată, ducând experienţa până la Realizarea Ultimă, el afirma plin de fericire că „şi această cale conduce la Dumnezeu.

Anul 1879 a fost cel care i-a adus lui Ramakrishna primii discipoli. În scurt timp, ei au devenit din ce în ce mai numeroşi. Curând s-a constituit un nucleu de adepţi fideli care au format un ordin monastic, „Ordinul lui Ramakrishna”, în care cei mai marcanţi membri au fost Swami Brahmananda, primul adept al Ordinului şi Swami Vivekananda, cel care avea să continue mesajul spiritual al lui Ramakrishna în Orient şi în Occident.

Să privim mai atent viata sa sfanta. El nu putea, în oroarea sa de bogăţie, să atingă o monedă de aur fără să resimtă imediat o arsură insuportabilă. O lovitură dată de un om altuia lăsa şi pe propriul său corp aceeaşi urmă fizică. Nepotul său l-a văzut cu spatele înroşit, acoperit cu sânge, în urma unei scene petrecute în stradă, în care un om furios snopise în bătaie un paria (om dintr-o castă inferioară), biciuindu-l pe spate. Altădată, văzând doi bătăuşi încăierându-se pe malul Gangelui, el a plâns de durere şi tristeţe.

Acest om care-şi punea în gardă discipolii contra oricărui „ramakrishnaism”, le citea gândurile cele mai secrete ca într-o carte. El putea astfel să revitalizeze sufletele cele mai slabe, să entuziasmeze inimile amorţite, să insufle credinţa în sufletele cele mai uscate. El dojenea un discipol moale căruia îi lipsea fermitatea, fie chiar şi în viaţa obişnuită: „Un yoghin nu trebuie să fie un prost” spunea el. Uneori, din contră, el răcea înflăcărarea şi pornirile violente, cum a făcut cu Vivekananda, pentru a-l învăţa să-şi păstreze un umor constant.

El trezea şi armoniza energia interioară a celor cu care intra în contact, încuraja senina stăpânire de sine şi controlul perfect al simţurilor, spunând mai mereu: „Noi trebuie să trăim o viaţă interioară atât de intensă şi de pură, încât ea să ne facă să devenim o adevărată Fiinţă.” Blândul maestru era descris ca având totuşi o „forţă de tigru”. Neobosit, douăzeci de ore din douăzeci şi patru el răspundea la întrebări, cataliza conştiinţele, oprea orice fals avânt: „Voi căutaţi Esenţa Supremă? Ei bine, atunci căutaţi-o în om! Esenţa Supremă este manifestată în om mai mult decât în orice altceva.”

Cei care erau atinşi de Ramakrishna – şi în această direcţie mărturiile abundă – erau inundaţi de un val de energie. Până la extrem, totul la el era dăruire de sine: „Nu mai vorbiţi atât de mult despre iubirea aproapelui, căci mult mai bine este să acţionaţi pentru a vă justifica afirmaţiile.” În acest sens, el era un exemplu luminos pentru toţi discipolii săi. El se dăruia tuturor şi dorea, înainte de toate, să-i ajute pe ceilalţi să-şi dezvolte individualitatea şi să descopere apoi spiritualitatea proprie fiecăruia. Această uluitoare putere de a-i ridica pe ceilalţi, de a-i revela lor înşişi, făcându-i să se înţeleagă, el o dedica mai ales acelora pe care îi ştia sinceri.

Singurul lucru care putea să-l scoată din starea de samadhi (extaz mistic yoghin n.n) pentru a-l readuce la planul obişnuit de conştiinţă era o mantra adecvată. Atunci el revenea printre ceilalţi, pe care, de fapt, nu-i părăsea niciodată, şi continua să vorbească, să explice, să-i trezească la o realitate superioară. Toţi cei care s-au apropiat de el vorbesc de acea radiaţie fascinantă care zguduia inimile, toţi au fost influenţaţi benefic, adesea metamorfozaţi de acest om, atât de pătruns de Iubirea universală şi de o infinită compasiune: „Să fiu condamnat să renasc mereu şi mereu, chiar sub forma unui câine, dacă pot să fiu de oarecare folos măcar şi unui singur suflet!”

Pentru că extazurile sale îi răpeau o parte din timpul pe care voia să îl consacre celorlalţi, el îşi reproşa stările de samadhi strigând: „O, Infinită Mamă, opreşte-mă de a mă bucura atât de mult, ca să rămân mereu în starea obişnuită, pentru a putea fi mai mult timp de folos lumii!”

Simplitatea sa, de asemenea, era remarcabilă: „Nu-mi plac discuţiile. Realitatea Supremului Absolut este dincolo de raţiune. Eu văd că tot ceea ce există este Supremul Absolut. La ce bun numai să raţionezi?… Acţionaţi, intraţi în grădină, mâncaţi sublimele fructe. Şi dacă aţi intrat, nu staţi pentru a număra frunzele copacului dătător al acestor fructe. Pentru ce vă risipiţi timpul vostru discutând despre reîncarnare sau despre un Suprem Absolut abstractizat schematic?”

Oricare ar fi calea pe care o urmaţi, punctul esenţial este dorinţa arzătoare, infinită de adevăr. Ceea ce un om gândeşte, aceea, mai devreme sau mai târziu devine”. Ramakrishna spunea adeseori că gândul trebuie să devină acţiune, căci dacă cele două nu concordă deloc, survine neputinţa şi apoi înfrângerea. Înfrângerea neacceptată, refulată, degradează fiinţa şi tot ceea ce este în legătură cu aceasta. El insista ca atât în acţiune, cât şi în gândire să se manifeste plenar conştiinţa cea mai înaltă, căci numai atunci drumul devine uşor şi luminos.

Ramakrishna ajuta pe toţi oamenii după propriile lor posibilităţi (fizice, psihice, mentale şi spirituale), esenţialul fiind restabilirea echilibrului personal al fiecăruia dintre cei care veneau să-l vadă, făcându-i receptivi faţă de Realitatea Esenţei Supreme, în funcţie de propriul lor grad de maturitate spirituală.

Iată-ne deci destul de departe de enunţarea dogmatică a marilor legi definitive, aplicabile fără discriminare, şi mai mult chiar, dincolo de interdicţii şi de obligaţii decretate cu o autoritate oarbă. Ramakrishna a înţeles că esenţa întregului sistem yoga nu este nici rigiditate, nici întemniţare, ci mai ales libertate în experimentare. „Există unii oameni care citesc mereu scrierile yoghine, dar a căror conduită e în întregime opusă”, spunea Ramakrishna.

Înainte de toate, Ramakrishna pretindea ferm ca fiecare să ajungă să se cunoască pe sine însuşi: „Nu acceptaţi nimic pentru că v-am spus eu. Încercaţi şi verificaţi totul prin voi înşivă. Căci cine a obţinut cunoaşterea este pretutindeni liber”.

Când intra în starea de bhava samadhi (cea mai inalta forma de samadhi n.n.), Ramakrishna vedea Supremul Absolut cu „ochii deschişi”, fiind intim unit cu Fiinţa Supremă. În orice direcţie a Universului îşi îndrepta atenţia, Totalitatea Conştiinţei Cosmice Supreme i se revela printr-o stare de fuziune continuă cu Dumnezeu. El atinsese, după propria sa expresie, starea de bhava-mukta, „pragul transformării”. Rămânând şi pe planul conştiinţei relative, el era, în acelaşi timp, fuzionat în planul conştiinţei cu Supremul Absolut şi cu întreaga manifestare.

Această realizare a Totalităţii Conştiinţei Cosmice Infinite îi permitea lui Ramakrishna să se identifice complet cu cei care se apropiau de el, simţindu-le perfect aspiraţiile, supărările sau angoasele, ca şi cum ar fi fost vorba chiar de ale sale, acesta fiind de fapt aspectul cel mai caracteristic al existenţei sale: compasiunea.

Aşa cum ne spune şi Bhagavad Gita, aspectele manifestării sunt multiple şi realitatea este, şi ea, de asemenea multiplă; dar în fiecare dintre aspectele manifestării, agreabile sau dureroase, se exercită puterea Realităţii Supreme. În întregul Univers, de la firul de iarbă până la soare, totul este impregnat de realitatea Energiei Cosmice, de această Shakti sau Mamă Cosmică cu care Ramakrishna s-a identificat. Răspunsul lui Ramakrishna la suferinţa lumii este profund emoţionant, mai ales prin faptul că nu este conţinut într-o doctrină, ci într-o transmitere efectivă a acestei energii psiho-spirituale discipolilor săi. Răspunsul său la suferinţa lumii îşi păstrează pentru noi întreaga sa valoare inestimabilă şi ne emulează să-l urmăm.

Cuvinte din lumina

Natura reală a omului

* Adăugând zerouri, putem ridica cifra „unu” până la orice valoare – dar aceste zerouri nu valorează nimic prin ele singure dacă cifra „unu” este omisă. Tot astfel, atât timp cât sufletul individual (jiva) nu este unit cu Dumnezeu, el nu-şi poate manifesta adevărata valoare, pentru că toate lucrurile de aici, de jos, nu au valoare decât în măsura în care ele sunt în contact cu Dumnezeu. Singur Dumnezeu, de la începutul acestei lumi, este Cel care poate conferi adevărata valoare şi viaţă.

* Adevărata natură a lui jiva este eternul sat-cit-ananda (Pura Existenţă, Pura Conştiinţă, Pura Beatitudine). Dar egoismul a ridicat atâtea bariere şi limite (upadhis) în calea noastră încât adevărata noastră natură divină a fost uitată.

* Tot astfel cum o lampă nu poate arde fără ulei, nici omul nu poate exista fără Dumnezeu.

* Atât timp cât sufletul este înlănţuit, el se identifică cu jiva. Dar acelaşi suflet, dacă este eliberat de lanţurile sale, este Shiva.

* Sufletul individual (jivatman) îşi are reşedinţa în inima omului. El este întocmai ca o bucăţică de fier pentru sufletul universal (Paramatman) care este un imens magnet.

Răul învăluie pe jivatman ca şi cum ar fi murdar de argilă. Dacă această argilă a tendinţelor rele poate fi spălată de lacrimile iubirii (bhakti), imediat magnetul (sufletul universal) va atrage la el fierul (sufletul individual).

* Ca să înţelegeţi ce înseamnă eul individual, gândiţi-vă că după ce puneţi deoparte puţină apă din Gange, numiţi această apă propriul dumneavoastră Gange.

* Dacă veţi arunca o bucăţică de plumb într-un recipient care conţine mercur, ea va fi repede dizolvată. Tot astfel, sufletul individual îşi pierde existenţa sa limitată când se scufundă în oceanul lui Brahman (Dumnezeu).

* A existat odată o păpuşă de sare care a vrut să măsoare adâncimea oceanului. Ea a adus pentru aceasta un fir de sfoară şi un plumb. S-a îndreptat spre malul apei şi a contemplat nesfârşitul ocean care se întindea în faţa sa. Până în acel moment, ea fusese întotdeauna aceeaşi păpuşă de sare, care îşi conservase propria sa individualitate. Dar acum pe măsură ce făcea un pas în plus, intra cu atât mai mult în apă şi în curând ea s-a contopit cu oceanul. Toate particulele de sare care o compuneau s-au topit în apa mării. Sarea din care ea era făcută provenea din ocean şi iată că ea s-a întors în ocean pentru a se uni din nou cu el. „Diferenţierea” se topise în „nediferenţiere”.

Fiinţa umană este ca această păpuşă de sare – egoul este cel care diferenţiază, individualizează. Absolutul, Necondiţionatul, este infinitul ocean sărat.

Păpuşa de sare nu va putea reveni să ne vorbească despre profunzimea marelui ocean. La fel este şi în cazul celui care are fericirea să-L cunoască pe Dumnezeul Absolut în profunzimile insondabile ale stării de nirvikalpasamadhi, care şterge orice individualitate. Nediferenţiat cum este, el nu poate ieşi din nou din adâncuri pentru a explica lumii natura lui Dumnezeu Absolut şi a necondiţionării. Şi dacă vreodată, prin voinţa Mamei sale, va fi posibil pentru păpuşa de sare să revină la stadiul de diferenţiere, ea va trebui să se exprime în funcţie de limitele care îi vor fi impuse, în limbajul diferenţierii; ea va trebui să se comporte ca un locuitor al lumii relative şi fenomenale.

Acesta este motivul pentru care Marele Mister nu poate fi în întregime revelat fiinţelor limitate. Absolutul, Necondiţionatul, nu poate fi exprimat în funcţie de relativ şi de condiţionat. Infinitul nu poate fi descris în limbajul finitului.

* Divinul însuşi este cel care se joacă cu formele umane. El este marele magician şi această fantasmagorie a lui jiva şi jagat (sufletul individual şi lumea sau universul) este spectacolul său. Singur magicianul este real, restul este o iluzie creată de el.

* O marionetă dansează atât timp cât tragem de firele cu care ea este legată, dar imediat ce mâna maestrului se opreşte, ea devine imobilă.

* A fost odată un om sfânt care trăia continuu în stare de extaz şi nu deranja pe nimeni, niciodată. El era considerat nebun de către oamenii obişnuiţi. Într-o zi, s-a aşezat pe un câine şi a început să mănânce şi să dea de mâncare şi câinelui. Acesta era un spectacol ciudat, care a atras o mulţime de curioşi care se amuzau, pentru că omul sfânt ducea alternativ o bucăţică de hrană la gura sa şi o bucăţică la botul câinelui; astfel omul şi animalul mâncau împreună ca doi buni prieteni. Atunci el le-a spus:

De ce râdeţi?

Vishnu este aşezat deasupra lui Vishnu,

Vishnu îl hrăneşte pe Vishnu,

De ce râdeţi voi, o Vishnu?

Râdeţi de ceea ce nu e nimic altceva decât Vishnu.”

*Nu acordaţi prea mare importanţă unei fotografii, pentru că ea nu reprezintă decât corpul. Adoraţi-l mai curând pe Acela care se află în suflet – Divinul.

Despre căutarea lui Dumnezeu

Îl cauţi pe Dumnezeu? Atunci priveşte-l în om! Divinitatea se manifestă în om mai mult decât în orice alt obiect sau fiinţă. Şi caută în jurul tău un om cu iubire de Dumnezeu, în care iubirea înfloreşte şi creşte continuu, un om care trăieşte, acţionează şi îşi închină întreaga viaţă lui Dumnezeu, un om inundat de iubirea pentru El. Într-un asemenea om este încarnat însuşi Dumnezeu.

* Dumnezeu aude orice. El aude de fiecare dată când te rogi plin de credinţă la El şi cu siguranţă se va manifesta pentru tine într-o zi sau alta, chiar dacă această clipă ar fi la sfârşitul vieţii tale.

* Primeşti întotdeauna ceea ce cauţi. Cel care Îl caută pe Dumnezeu ajunge la El; cel care caută bogăţia şi puterea, pe acestea le va avea.

* Cu adevărat, cu adevărat vă spun că cel care Îl caută pe Dumnezeu, Îl va găsi. Verificaţi aceasta în propria voastră viaţă; încercaţi timp de trei zile, şi fiţi siguri că veţi reuşi.

Despre scopul vieţii: comuniunea cu Dumnezeu


* Omul este născut în această lume pentru a realiza comuniunea cu Divinul; este bine să nu uite aceasta şi să nu-şi îndrepte mintea către altceva.


* Este o viaţă fără rost aceea în care, având privilegiul de a te fi născut ca fiinţă umană, nu eşti capabil să-l realizezi pe Dumnezeu.

* Dumnezeu este în toţi oamenii, dar nu toţi oamenii sunt în Dumnezeu. Acesta este motivul suferinţei lor.

* Aşa cum o lampă nu poate arde fără ulei, tot aşa un om nu poate trăi fără Dumnezeu.

* Aşa cum te gândeşti la procese şi curţi de judecată când vezi un avocat, la boli şi dureri când întâlneşti un medic, tot astfel îţi aminteşti de Dumnezeu când vezi un adevărat credincios.

* Aţi venit în această lume cu un corp uman pentru a ajunge la Dumnezeu prin devoţiune şi iubire. Datoria voastră este să faceţi tot posibilul pentru a trăi bhakti (devoţiunea) în faţa picioarelor de lotus ale Domnului. De ce vă preocupaţi de o sută de lucruri diferite? Discuţiile filozofice şi intelectuale nu vă aduc mai multă înţelepciune decât aveţi.

* Realizaţi mai întâi cunoaşterea supremă a lui Dumnezeu şi apoi vor apărea toate bogăţiile lumilor, dar nu încercaţi să faceţi invers. Dacă urmăriţi o viaţă mondenă înaintea spiritualizării fiinţei voastre, atunci vă veţi pierde pacea sufletului vostru.

* Vă gândiţi la reforme sociale? Înainte de a le întreprinde, realizaţi cunoaşterea ultimă a lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că rishi-i (înţelepţii) de altădată renunţau la lume pentru a ajunge la fuziunea cu Divinul. Acesta este singurul lucru necesar de realizat; tot restul vă va fi dăruit, în plus, dacă veţi mai avea atunci şi alte dorinţe. Mai întâi să Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu şi apoi veţi putea să ţineţi discursuri şi să vorbiţi despre reforme sociale.

* Foarte puţini dintre oameni înţeleg că rostul şi finalitatea vieţii umane este fuziunea cu Dumnezeu.

* Dacă realizaţi cunoaşterea Unicului, puteţi cunoaşte totul. Zerourile pe care le-am adăugat cifrei 1 au devenit sute de mii. Dar dacă veţi înlătura cifra 1, nu va mai rămâne nimic. Multitudinea nu are valoare decât prin acest Unic. Întâi este Unicul şi apoi multiplicitatea. Mai întâi este Dumnezeu şi apoi urmează lumea şi celelalte fiinţe individuale (jagat şi jivas).

Despre Graţia lui Dumnezeu

Graţia lui Dumnezeu nu constă în a ne dărui pâinea în fiecare zi. Fiecare părinte este dator să asigure copiilor lui mâncarea. El ne dăruieşte cu adevărat graţia Sa când ne dă puterea de a ne depăşi tentaţiile zilnice.

* Graţia lui Dumnezeu se revarsă zi şi noapte asupra ta. Deschide larg pânzele bărcii tale, dacă vrei să înaintezi rapid pe oceanul vieţii!

* Dacă, prin graţie Divină, puterea renunţării apare într-un om, atunci el poate elimina ataşamentul faţă de dorinţe şi bogăţii şi astfel, el devine liber de toate legăturile lumeşti.

* Aşa cum zorile vestesc răsăritul soarelui, tot aşa, sinceritatea, altruismul, puritatea şi perseverenţa preced graţia lui Dumnezeu.

* Dăruieşte totul lui Dumnezeu, dăruieşte-te pe tine Lui şi atunci toate necazurile şi durerile tale vor dispărea. Atunci vei ajunge să înţelegi că totul se petrece numai prin voia lui Dumnezeu.