”Viaţa este limitată, dar cunoaşterea nu are nici o limită. Să foloseşti ceea ce este limitat pentru a descoperi ceea ce este nelimitat este absurd şi inutil. Dacă, ştiind aceasta, vom continua totuşi să acţionăm în funcţie de cunoaştere, nu vom putea evita pericolele”. Chuang-Tzu
În mod convenţional, cunoaşterea este considerată de două feluri: subiectivă şi obiectivă, cunoaşterea lui „ce” şi „cum”, sau a lui „a avea” şi „a fi”. Tipul „ce” se referă la cunoaşterea obiectivă, pe care o poţi dobândi şi avea. În această categorie intră cunoaşterea analitică a ştiinţei, cunoaşterea faptelor ce pot fi calculate, măsurate şi testate. Din păcate, este aproape singurul mod de cunoaştere predat în şcoli.
În mod tradiţional, acest mod de cunoaştere foloseşte o metodă reducţionistă, care divide realitatea în părţi distincte, pe care le examinează apoi individual, separat de restul creaţiei. Este un proces care merge din ce în ce mai profund, analizând părţi din ce în ce mai mici, prin izolarea lor de întreg. Asigură o cunoaştere detaliată a părţii astfel izolate, dar îi este greu să facă legătura între aceasta şi mediul din care face parte. Este totuşi o manieră de cunoaştere eficientă şi puternică, ce a permis dezvoltarea şi progresul medicinii şi tehnologiei occidentale, inclusiv a controlului extensiv asupra mediului natural.
Cealaltă formă de cunoaştere este de tip „cum”. Este cunoaşterea experienţei, a fiinţei, a corpului, minţii şi sufletului, pe care nu o poţi descoperi decât în şi prin tine însuţi. Şcolile moderne nu operează decât extrem de rar cu acest tip de cunoaştere, inhibându-i chiar pe copii să înveţe metode prin care să descopere singuri realitatea. Să nu uităm că o cunoaştere reală înseamnă o mare putere individuală, lucru care – în mod evident – nu este dorit la nivelele de decizie ale lumii moderne.
Iată un exemplu de cunoaştere subiectivă, de tip „cum”, preluat din opera lui Chuang Tzu. Un rotar îşi explică astfel meşteşugul:
„Eu confecţionez roţi. Dacă nu mă grăbesc prea tare, munca devine de-a dreptul plăcută, dar nu avansez prea rapid. Dacă fac un efort mai consistent, voi obţine mai rapid rezultatul dorit, dar încheieturile mele nu se vor simţi deloc bine. Pe scurt, nu este bine să lucrez nici prea rapid, nici prea lent. Mâinile mele ştiu cum să procedeze, acţionând în armonie cu inima, şi astfel, roţile mele ies perfect.
Nu pot să vă descriu însă acest proces în cuvinte. Există un anumit secret al meseriei, pe care nu-l pot preda nici măcar fiului meu, şi pe care acesta nu-l poate învăţa de la mine. Aşa se explică de ce continui să fabric roţi, deşi am atins vârsta de 70 de ani”.
Există într-adevăr un asemenea „secret” al vieţii, al artei de a trăi, pe care taoiştii, şi nu numai ei, şi-au propus să-l descopere şi să-l utilizeze. El nu poate fi revelat însă decât printr-o călătorie lăuntrică profundă, pentru a descoperi în interior cunoaşterea intuitivă şi subconştientă a modului în care operează trupul şi mintea noastră. Făcând această călătorie, adepţii căilor spirituale au descoperit că trupul şi mintea lor corespund într-o manieră miraculoasă şi organică cu restul creaţiei. Ei şi-au dat seama că întreaga viaţă, nu doar cea umană, se află într-o uniune profundă cu restul universului. 
Au înţeles că nu există nici o diferenţă între felul în care acţionează organismul lor pentru a-şi menţine viaţa şi maniera în care operează universul pentru a susţine întreaga existenţă. Această realizare este holistică, profundă, subtilă şi misterioasă, un amestec de cunoaştere obiectivă şi subiectivă, care se armonizează şi devine revelatoare a Unicului şi simultan a Totului. Este descoperirea adevărului sacru că ”Toate sunt Una”.
Cultura noastră nu agreează genul acesta de experienţă subiectivă profundă, deşi aceasta este unica sursă a senzaţiilor artistice, religioase şi mistice. Oamenii se tem să îşi exploreze viaţa interioară, căci nu ştiu ce pot descoperi acolo: teamă şi insecuritate, sentimente reprimate de sexualitate şi mânie. Este o zonă întunecată, inconştientă, latura ascunsă, dar extrem de puternică, a minţii noastre, dar este totodată şi sursa creativităţii noastre.
De multe ori, oamenii de ştiinţă şi toţi cei care preferă cunoaşterea obiectivă uită că această sursă nu se referă numai la creativitatea artistică şi mistică, ci şi la propria lor creativitate ştiinţifică, lucru dovedit de viaţa multora dintre marii savanţi. De pildă, cele mai importante descoperiri ale lui Albert Einstein au fost făcute mai întâi la nivel mental, printr-un proces subiectiv de reflexie, cu implicaţii adânci la nivelul subconştientului. Abia ulterior aveau să fie testate ele în mod „obiectiv”.
Am trăit cu toţii atâta vreme într-o cultură materialistă, ştiinţifică, încât cunoaşterea obiectivă a devenit unica modalitate acceptată de cunoaştere, în timp ce cea subiectivă este unanim denigrată, fiind considerată suspectă şi lipsită de temei. Dacă vom căuta în dicţionar semnificaţia cuvântului „obiectiv” vom găsi următoarea explicaţie: „care are o existenţă reală, spre deosebire de existenţa pur subiectivă”.
Societatea în care trăim consideră că tot ce este subiectiv este ireal şi că numai ceea ce este obiectiv este real. Cum am putea înţelege însă lumea în care trăim, indiferent dacă suntem oameni de ştiinţă sau mistici, dacă nu prin intermediul viziunii noastre subiective? Se ştie astăzi că adevărata obiectivitate nu există, că prezenţa observatorului modifică din start realitatea observată, aşa că lumea nu poate fi înţeleasă decât printr-o cunoaştere subiectivă. Şi totuşi, sistemul de educaţie în care creştem ne învaţă să nu avem încredere în senzaţiile noastre subiective, în sinele nostru intuitiv şi profund, iar îndoielile care se nasc din acest proces devin sursa multor probleme spirituale cu care ajungem să ne confruntăm.
Avem cu toţii nevoie de un echilibru mai bun între aceste două tipuri de cunoaştere, pentru a armoniza adevărurile lor, astfel încât să căpătăm încredere nu numai în adevărul obiectiv al ştiinţei, ci şi în cel subiectiv al intuiţiei şi viziunii noastre interioare. Este esenţial pentru un căutător spiritual să acorde întotdeauna prioritate acestor adevăruri subiective interioare. Iată cum explică Chuang Tzu care a fost un mare maestru taoist, acest lucru:
”Cel care îşi foloseşte doar vederea ochilor este condiţionat de starea ochilor săi şi de realitatea din faţa sa. Cea care percepe realitatea este însă intuiţia spiritului.
Cei înţelepţi au ştiut dintotdeauna că informaţiile furnizate de ochi nu vor egala niciodată cunoaşterea oferită de spirit. Şi totuşi, majoritatea oamenilor continuă să nu creadă decât în ceea ce văd, rătăcindu-se astfel în lumea lucrurilor exterioare. Nu vi se pare trist?”
Extras din lucrarea ”Invăţături spirituale despre Tao – M. Forstater, Editura KAMALA
