CUM MANCAM?

CUM MÂNCĂM ? ATITUDINEA FAŢĂ DE ACTUL HRĂNIRII

Observând cu atenţie cum mănâncă fiecare om în parte ne vom lărgi mult sfera de cunoştinţe în ceea ce priveşte natura şi comportamentul uman.

Orele la care luăm mesele, ritmicitatea în alimentaţie (sau lipsa ei), poziţia, rapiditatea mişcărilor, felul în care pregătim mâncarea, în care o degustăm şi o mestecăm, starea de relaxare sau de încordare în care ne hrănim sunt componente ale unui tot care se numeşte modul în care ne hrănim.

Medicina psihosomatică pune tot atâta accent pe modul în care mâncăm, ca şi pe ceea ce mâncăm. Atitudinea în timpul mesei este hotărâtoare pentru felul în care vor decurge ulterior procesele de digestie, asimilare şi eliminare. S-a constatat că multe persoane care vor să slăbească sau să se împlinească sunt împiedicate în acest demers de felul în care mănâncă. Într-adevăr, pentru persoanele care au un cult al mâncării, care rămân uitate într-o stare de reverie gurmandă la masă sau pentru cei ce înghit „disperaţi” va fi imposibilă o reglare ponderală pe termen lung, după cum şi pentru cei ce mănâncă din picioare, rămân scufundaţi în gânduri şi proiecte sau, şi mai rău, în angoase şi temeri va fi imposibilă vitalizarea.

Practicanţii medicinii psihosomatice consideră că peste 40% din afecţiunile digestive sunt generate de atitudinile greşite din timpul mesei. Starea emoţională din timpul mesei va trebui autocontrolată, după cum vor trebui conştientizate şi controlate gesturile, mestecatul, poziţia din timpul mesei.

Importanţa felului în care mâncăm a fost sesizată de foarte mult timp. Din acest motiv există o serie de ritualuri religioase în toate părţile lumii care se fac înainte de masă. Binecuvântarea bucatelor, aducerea de ofrande de hrană lui Dumnezeu la sărbătorile importante, ospătarea săracilor şi străinilor, înălţarea de rugi înainte de masă sunt modalităţi de a genera o stare lăuntrică adecvată în timpul mesei, de debranşare de la cotidian.

Mai recent apărut, codul bunelor maniere aduce o serie de indicaţii (mai mult sau mai puţin inspirate) despre felul în care se ia masa, menite să genereze aceeaşi stare lăuntrică armonioasă în timpul hrănirii.

Principalele erori pe care le fac oamenii atunci când se hrănesc sunt:

  • nu-şi cultivă o stare interioară de calm şi bună dispoziţie în timpul mesei (din ignoranţă, neglijenţă sau sub pretextul neputinţei cronicizate)
  • mănâncă prea repede
  • mănâncă distraţi sau concentraţi în altă parte
  • mănâncă prea mult
  • consumă o hrană prea caldă sau prea rece
  • mestecă prea puţin
  • mănâncă atunci când nu le e foame, ci atunci când le este poftă
  • nu se bucură de alimente, ci se ataşează de gustul lor, le acceptă cu greutate sau rămân indiferenţi.

Au putut fi identificate chiar câteva tipuri de personalitate (tipologii umane) în funcţie de felul în care este abordat actul hrănirii. De-a lungul vieţii, sub presiunea evenimentelor exterioare sau interioare, un om se poate apropia mai mult sau mai puţin de toate cele trei tipologii descrise în continuare:

  1. “Apaticul” – este cel care preferă mesele îndelungate şi “liniştite”. Uneori el se poate simţi cel mai în bine la masă, unde se simte în siguranţă şi mângâiat. El are un apetit mare pe care şi-l satisface tacticos. Este predispus la sedentarism, la obezitate şi la indigestie. Atunci când este deprimat, găseşte cea mai bună mângâiere în mesele suculente şi dulci.
  2. “Impulsivul” – are un apetit foarte puternic, pe care şi-l manifestă sau nu. Firea sa mai fierbinte îl face adesea să uite de control şi atunci poate avea o poftă de mâncare nestăpânită, care, în cazul în care nu este satisfăcută la timp, poate genera stări de indispoziţie, frustrare sau chiar de furie (uneori cu exteriorizări violente). Când este foarte preocupat, poate să şi uite că a mâncat sau să mănânce în neştire. Preferă adesea grăsimile, mâncărurile condimentate puternic, deşi nu întotdeauna le suportă. Este predispus la gastrite, ulcer şi hipertensiune.
  3. “Împrăştiatul” – are un apetit oscilant şi o digestie capricioasă. Mănâncă grăbit sau distrat, adesea în cantităţi şi în combinaţii inadecvate. Adesea este subponderal şi în ciuda unor regimuri consistente nu reuşeşte să se vitalizeze datorită slabei sale participări conştiente la actul hrănirii. Atunci când circumstanţele îi permit se poate îngrăşa, dar adesea neuniform şi, în consecinţă, dizarmonios. Este predispus la slăbiciune fizică, la indigestie, balonare şi aerofagie.

Oricăreia dintre tipologiile anterior descrise i-am aparţine, ne putem corecta modul de a mânca, acţionând sistematic, respectând cu atenţie câteva indicaţii simple referitoare la alimentaţie:

1. Aspecte esenţiale referitoare la alimentaţia tipului “apatic”:

– mesele vor fi strict delimitate pe parcursul unei zile, eliminându-se “gustatul”, “ronţăitul”, “ciugulitul” în intervalul de timp dintre două mese

– este indicat ca prima masă a zilei să fie servită după ora 10.

– ultima masă a zilei va fi cel târziu la ora 21 (ideală ar fi ora 19)

– nu se iau mai mult de 3 mese pe zi

– masa începe întotdeauna cu fructe şi legume crude. Apoi se trece la consumarea hranei preparate (cel mai bine, după o pauză de 15-20 de minute).

– mesele trebuie să fie luate într-o atmosferă vioaie, de tonus. Este indicată chiar folosirea în timpul mesei a unui fond muzical dinamic

– după masă niciodată nu se face program de somn, “dulcele somn de după-masă” fiind cât poate de nesănătos. Printre efectele sale nedorite, se numără şi faptul că îngreunează mult digestia, măreşte mult inerţia, încetinind considerabil procesele mentale, favorizează depunerile de grăsime, declanşează un apetit intens.

– hrana trebuie mestecată mult (de minim 30 de ori înainte de a fi înghiţită), conştientizându-i cât mai mult gustul şi valoarea nutritivă. Astfel, se ajunge mai repede la senzaţia de saţietate şi se diminuează fără efort cantitatea de hrană consumată la o masă.

– nu se consumă hrană rece de la frigider. Este bine ca în perioadele friguroase să existe la masă măcar un fel de mâncare caldă.

– este necesar să se evite consumarea în exces a alimentelor cu gust dulce sau sărat.

– dacă se constată tendinţa spre obezitate, digestie lentă, limbă “încărcată”, acumulări de mucus, stări de somnolenţă sau letargie, precum şi atunci când se doreşte pur şi simplu amplificarea puterii digestive şi a unui apetit sănătos, se recomandă utilizarea cu 15 minute înainte de masă a unor plante adecvate, cum ar fi: ţintaura, anghinarea, busuiocul, cimbrul etc.

2. Aspecte esenţiale referitoare la alimentaţia tipului “impulsiv”:

– mesele nu trebuie să fie niciodată prea copioase. Este bine ca mâncarea să nu fie de un singur fel, deoarece în acest caz pentru ajungerea la saţietate este necesară o cantitate mult mai mare din hrana respectivă decât în mod obişnuit.

– la finalul mesei, stomacul trebuie să fie umplut la două treimi din capacitatea sa, restul fiind completat cu infuzii reci (puţin sub temperatura camerei)

– în timpul mesei se renunţă la discuţii, la citit, uitat la televizor, la distragerea atenţiei cu planuri şi proiecte palpitante pentru viitor

– trebuie evitat mâncatul în stări de oboseală sau nervozitate. Este preferabil să ne acordăm un răgaz de odihnă, de calmare înainte de masă, mâncând atunci când starea noastră emoţională este echilibrată.

– reducerea cantităţii de hrană, reducere care uneori este necesară la acest tip, nu se face brusc, ci progresiv. Reducerea progresivă se face cu ajutorul regulii sfertului: în prima zi se mănâncă normal, notându-ne cantitatea de hrană pe care o ingerăm; în următoarele trei zile raţia de hrană va fi redusă cu un sfert faţă decât era în prima zi; apoi reducem pentru următoarele trei zile încă o dată raţia de hrană cu un sfert faţă de raţia pe care am avut-o după ultima reducere ş.a.m.d. Ne oprim din această reducere sistematică atunci când simţim că am ajuns la un echilibru între necesităţile reale organismului şi ceea ce noi mâncăm. Este bine totuşi să nu slăbim excesiv, ci să ne menţinem la o greutate normală în raport cu înălţimea şi tipul constituţional.

– la persoanele care nu au un exces ponderal nu se va urmări diminuarea cantitativă a porţiei de hrană, ci îmbunătăţirea calitativă a acesteia. Vor fi aşadar consumate numai alimentele pure, lipsite de stridenţe de gust, proaspete sau cât mai puţin conservate, digerabile.

– se recomandă consumarea infuziilor şi lichidelor mai reci, dar nu direct de la frigider

– nu se vor consuma mâncăruri fierbinţi, dar nici foarte reci; hrana la temperatura camerei este cea mai convenabilă.

– este necesar să fie evitate excesele în ceea ce priveşte utilizarea gustului picant (şi în mai mică măsură şi a celui acru).

– este recomandată utilizarea unor plante cu rol calmant, detensionant sau uşor răcoritor, cu 10-15 minute înaintea mesei: mentă, fenicul, măghiran, roiniţă (melisă).

3. Aspecte esenţiale referitoare la alimentaţia tipului “distrat”:

– este indicat ca mesele să fie în număr de minim 3 pe zi, luate în fiecare zi, ritmic, la aceeaşi oră;

– se elimină suplimentele alimentare de dinaintea mesei, care reduc apetitul, îngraşă haotic, suprasolicită digestia, perturbă ritmicitatea proceselor de digestie şi metabolism.

– este bine ca la fiecare masă să fie alimente calde, mai ales în perioadele friguroase.

– nu se mănâncă în stări de stres, agitaţie mentală, emoţie puternică, teamă, anxietate, grabă, nelinişte, inapetenţă

– în timpul mesei se exclud conversaţia, privitul la televizor, cititul, etc.

– alimentele trebuie să fie bine prezentate, să aibă culori cât mai calde, vii, care să stimuleze în mod armonios apetitul şi digestia

– la o masă nu se consumă prea multe alimente grele, foarte consistente şi, în consecinţă, greu de digerat. Trebuie bine dozate mai ales alimentele grase sau bogate în proteine, care deşi sunt foarte necesare nu trebuie consumate în exces deoarece poate apare cu uşurinţă indigestia, balonarea, etc.

– pe cât posibil nu se ia masa în locuri friguroase, unde sunt curenţi de aer, zgomot excesiv, agitaţie

– în cazurile de devitalizare extremă se adoptă o tactică de revigorare rapidă: mesele vor fi în număr de 5 pe zi, mai uşoare ca cele obişnuite, cu alimente consistente măcar două dintre ele (dar în cantităţi moderate pentru a putea fi digerate); prima masă va fi luată până la ora 7 dimineaţa (pentru o trezire la o oră matinală este necesar ca ora de culcare să fie 2230 – 2300)

– sunt recomandate infuziile, chiar în cantităţi mai mari ca de obicei (cu excepţia cazurilor în care există afecţiuni în care este contraindicat aportul de lichide). Se recomandă infuziile de coriandru, fenicul, busuioc, cimbrişor, mentă, măceşe, coacăze, coacăze negre, zmeură, fragi, portocal. Plantele recomandate pentru infuzii pot fi utilizate, evident, şi sub formă de pulbere, ca adaos la diferitele preparate culinare. Rolul lor este chiar mai important pentru tipul “distrat” faţă de celelalte tipologii, având în vedere digestia oscilantă a acestuia, care poate fi rapid ameliorată în acest mod. Totodată, aceste plante vor permite eliminarea inconvenientelor legate de apariţia gazelor intestinale, balonării, crampelor abdominale – fenomene la care este de asemenea predispus.

Rugăciunea sau consacrarea actului hrănirii

Un obicei tot mai puţin urmat în ultima perioadă este cel al tradiţionalei rugăciuni realizate cu dăruire şi simplitate înaintea începerii mesei. Pentru sufletele deschise spre credinţă, acest gest-ofrandă simplu prin care este invocată puterea Creatorului înaintea actului de a mânca devine calea de a da hranei şi hrănirii adevărata lor valoare. Timp de sute de ani, strămoşii noştri au realizat gestul simplu de a închide ochii şi a-şi împreuna mâinile cu smerenie înaintea începerii mesei, rostind încetişor sau în gând “Tatăl Nostru”, recunoscând astfel că hrana pe care o primeau le era dată prin bunăvoinţa acestei forţe enigmatice a lui Dumnezeu pentru susţinerea vieţii.

Nimic nu este, poate, mai eficient pentru a obţine o atitudine calmă, senină şi cumpătată pe parcursul servirii mesei decât realizarea unei scurte rugăciuni, în spiritul tradiţiilor străvechi româneşti, sau mulţumindu-i cu propriile cuvinte lui Dumnezeu pentru darurile pământului şi dăruindu-i totodată interior (ca o ofrandă) întregul act al hrănirii şi toate rezultatele lui. Acest act al consacrării hranei şi hrănirii către Dumnezeu poate produce adevărate miracole (prin schimbarea atitudinii celui care îl realizează) în ceea ce priveşte modul de “primire” a alimentelor.

Această invocaţie realizată sincer şi cu atenţie (în nici un caz într-un mod mecanic şi lipsit de trăire interioară) poate fi constituită de rugăciunea “Tatăl Nostru” sau de rostirea interioară, plină de credinţă a oricărei rugăciuni adecvate urmată întotdeauna de un scurt moment de linişte şi ascultare interioară, în care vom căuta să simţim ecourile acestei invocaţii în fiinţa noastră.

Extras din lucrarea „Vindecare si purificare prin alimentatie si post. Vol.2” EDITURA KAMALA

ALIMENTELE – MEDICAMENTE NATURALE EXCEPŢIONALE

ALIMENTELE – MEDICAMENTE NATURALE EXCEPŢIONALE

Un savant renumit afirma faptul că alimentele (legumele şi fructele proaspete) nu sunt altceva decât condensări de lumină. Aşa cum lumina albă poate fi modulată pe diferite frecvenţe de vibraţie, dând naştere tuturor culorilor pe care le cunoaştem, în mod similar lumina solară ajunge să fie condensată şi “păstrată” în vegetale – aceste transformatoare ale luminii în materie.

Miracolul pe care natura îl realizează cu fiecare fruct ce se naşte într-un pom roditor constituie încă o taină pentru oamenii de ştiinţă. Nu însă şi pentru fiinţele spirituale, foarte intuitive, care au putut remarca faptul că în spatele tuturor acestor realităţi există o anumită energie fundamentală care se modulează pe diferite frecvenţe vibratorii şi dă naştere spre exemplu unui minunat şi savuros măr, de culoare roşie, cu diferite nuanţe, cu gustul său dulce-acrişor, cu parfumul său unic. Toate elementele legate de forma, culoarea, parfumul şi proprietăţile unor fructe şi legume nu au fost şi nu sunt nişte simple rezultate ale unor combinaţii aleatoare de gene, aşa cum unii botanişti ar dori să creadă. Ele reprezintă un tot unitar, exprimă o anumită armonie unică şi comunică o informaţie precisă relativ la calităţile şi proprietăţile acelui aliment.

Ne-am obişnuit să avem permanent în alimentaţie diferite legume care au ajuns pentru noi banale, comune şi lipsite de orice notă de mister. Nu ne mai mirăm şi nu ne mai întrebăm aproape deloc cum este posibil să apară astfel de alimente dintr-o mică sămânţă, puţină apă, un sol prielnic şi lumină solară. Nu este oare acesta un continuu miracol care se produce în jurul nostru?

Mai mulţi cercetători curioşi au studiat de-a lungul timpului în mod amănunţit caracteristicile speciale ale acestor alimente care ne sunt foarte accesibile şi au putut constata că informaţiile referitoare la ele sunt extraordinar de vaste, iar utilizările lor terapeutice ar putea revoluţiona domeniul sănătăţii în întreaga lume. Cu toate acestea, există încă o mare doză de ignoranţă referitoare la proprietăţile curative ale unor alimente pe cât de accesibile pe atât de eficiente. Neîntâmplător, Hipocrat a spus: “alimentele voastre să vă fie medicamente”…

CATEVA REPERE

Fiecare om este, în mod inevitabil, dependent de procesul hrănirii pe parcursul întregii sale existenţe terestre. La scurt timp după ingerarea hranei, substanţele conţinute în alimente sunt descompuse gradat şi transformate în interacţiunile complexe cu organismul uman. În finalul acestor procese, o parte dintre aceste substanţe sunt integrate complet în fiinţa celui ce le ingeră (devenind parte componentă a organismului acestuia), o altă parte dintre ele (care, în mod normal, nu mai sunt necesare) este eliminată. Privind lucrurile din această perspectivă simplă, procesul autosusţinerii propriei fiinţe prin intermediul alimentaţiei devine asemănător construirii gradate a unei clădiri. Aşa cum în realizarea unei construcţii trainice este întotdeauna necesară o mare atenţie la calitatea materialelor utilizate, în mod analogic, apare ca o necesitate alegerea înţeleaptă a “cărămizilor” ce vor contribui la construirea propriului corp şi simultan la dobândirea şi menţinerea unei stări de sănătate înfloritoare: alimentele şi substanţele naturale destinate hrănirii.

Dietoterapia poate determina, cu condiţia aplicării sale inteligente, atât vindecarea unor boli, cât şi menţinerea sănătăţii prin adoptarea unei alimentaţii adecvate.

Dietoterapia răspunde nu numai întrebării: “Ce trebuie să mâncăm?”, ci şi întrebărilor “Ce nu trebuie să mâncăm?”, “Cum trebuie să mâncăm?”, “Cât şi de câte ori pe zi trebuie să mâncăm”, “Când trebuie să mâncăm?”, “Când trebuie să nu mâncăm?”, “Cum trebuie să pregătim mâncarea?”, etc.

Această formă de tratament a fost împărţită în:

dietoterapie de fond – care vizează o îmbunătăţire a alimentaţiei pe ansamblu, urmărind o revigorare amplă a organismului – este o terapie pe termen lung, ce merge în profunzimea procesului vindecării. Prin acest tip de dietoterapie se urmăreşte re-dinamizarea resurselor vitale a organismului prin intermediul unor procese complexe de dezintoxicare şi purificare, urmate de procese de tonifiere şi revitalizare.

dietoterapia simptomatică – care foloseşte remedii culinare pentru rezolvarea de moment a unor probleme de sănătate. Acest tip de terapie foloseşte aşa numitele “alimente-medicament” şi “cure-medicament”, pe o perioadă limitată de timp.

Evident, dietoterapia de fond este o formă superioară de tratament, care vizează redobândirea şi menţinerea echilibrului întregii fiinţe, fiind o garanţie a sănătăţii pe termen lung. Bolile cronice şi cele extrem de grave sunt cele în care dietoterapia de fond este singura soluţie. Acest tip de dietoterapie (de fond) se mai adresează şi oamenilor care urmăresc atingerea performanţei în anumite domenii: intelectual, sportiv, artistic, spiritual. Nu în ultimul rând, ea se mai adresează şi tuturor celor care doresc să-şi menţină facultăţile fizice, mentale şi sufleteşti nealterate până la vârste înaintate.

Dietoterapia simptomatică se poate asocia dietoterapiei de fond, dar poate fi abordată şi ca formă de tratament de sine stătătoare. Pe lângă alimentele-medicament şi curele-medicament anterior menţionate, ea se foloseşte şi ca interdicţie (mijloc folosit şi în dietoterapia de fond), pentru a feri organismul afectat de boală de influenţele nefaste a anumitor alimente. Interdicţiile în dietoterapia simptomatică sunt în funcţie de afecţiune – de exemplu, în afecţiunile hepatice sunt interzise mai ales alimentele care conţin grăsimi, cele conservate sau cu un conţinut ridicat de toxine.

Ambele forme de dietoterapie sunt deosebit de eficiente datorită faptului că acţionează asupra unei verigi esenţiale a metabolismului – procesul asimilaţiei. Ele sunt uşor de aplicat, total nenocive şi neinvazive, putând fi adaptate şi nuanţate în nenumărate moduri – în funcţie de pacient şi de principiile de bază acceptate de terapeut.

PARTICULARITĂŢI ALE DIETOTERAPIEI ÎN RAPORT CU ALTE TERAPII

Dietoterapia este probabil cea mai la îndemână terapie din cele cunoscute. Ea este în acelaşi timp o formă de tratament şi de auto-tratament. Practic, nu există boală care să nu răspundă la această formă de tratament sau bolnav care să nu poată aplica această modalitate. În acelaşi sens, se poate afirma faptul că, indiferent dacă urmărim vindecarea unor afecţiuni sau menţinerea unei foarte bune stări de sănătate, o dietă adecvată constituie alături de celelalte terapii un element esenţial, fără de care rezultatele multor tratamente devin nesigure sau nu se menţin în timp.

Printre avantajele pe care le prezintă această terapie menţionăm:

– nu necesită un timp suplimentar pentru a fi aplicată – argument important pentru omul modern, care tinde să-şi motiveze adeseori lipsa de grijă faţă de propria sănătate şi propriul echilibru prin lipsa de timp.

– este ieftină – având în vedere că oricum fiecare fiinţă trebuie să consume alimente pentru a putea supravieţui, mai rămâne doar să afle cum, ce şi când să mănânce pentru a putea aplica această terapie fără nici o cheltuială suplimentară.

– este total nenocivă, potenţialele “pericole” pe care le prezintă fiind practic inexistente în raport cu terapia medicamentoasă alopată, cu radioterapia, terapia chirurgicală sau altele de acest gen.

– influenţează benefic toate planurile fiinţei umane, începând cu corpul fizic şi continuând cu psihicul şi mentalul.

– este baza de plecare pentru orice altă formă de tratament alopată sau naturistă.

Dificultati de aplicare

Ca orice procedeu eficient şi cu efecte benefice ample asupra întregii fiinţe umane, dietoterapia întâmpină o serie de dificultăţi, cele mai multe de ordin subiectiv, în aplicarea ei. Iată câteva din aceste dificultăţi, dintre care majoritatea sunt false, ridicate de mentalitatea complicată şi superficială a omului secolului XX:

– inerţia în aplicarea unor obiceiuri alimentare nefaste, ridicate la rang de “tradiţii”. Ataşamentul faţă de alimentele nesănătoase este foarte mare (actul hrănirii are un impact psihologic foarte puternic asupra fiinţei umane), generând reacţii de opunere faţă de modul de alimentaţie judicios şi sănătos atât din partea pacientului, cât şi din partea familiei şi a mediului social în care acesta trăieşte.

– invazia de alimente artificiale, mai ieftine (cel puţin aparent), mai uşor de conservat, extrem de intens şi fără ruşine mediatizate, alimente extrem de toxice care s-au infiltrat insidios în viaţa de zi cu zi, devenind o tentaţie permanentă şi nefastă

– nivelul redus de informare a publicului larg asupra importanţei alimentaţiei naturale, a riscurilor prezentate de alimentele chimizate, toxice, suprarafinate.

– campaniile de dezinformare şi de sugestionare puternică şi haotică a publicului, campanii susţinute conştient sau inconştient prin intermediul reclamelor publicitare, a unei anumite părţi a presei, a unor lucrări “de specialitate“.

– compromiterea terapiilor naturale de către răuvoitori, şarlatani, extremişti “naturişti”, etc.

– existenţa la nivel de masă a unor idei primitive de genul: “Omul trebuie să ţină regim când este bolnav – în rest trebuie să mănânce şi să bea cât poate şi ce poate”.

– dezinteresul omului modern pentru calitatea propriei vieţi, dezinteres apărut ca urmare a ignoranţei, a punerii accentului pe confort şi pe reuşita materială

Cei ce vor să aplice dietoterapia ca formă de (auto-)tratament vor trebui aşadar să fie pregătiţi să surmonteze obstacolele ridicate de obişnuinţele culinare adânc înrădăcinate, care ridică la rang de alimente tradiţionale româneşti, de exemplu, indigeştii mici (aliment tradiţional turcesc pătruns la noi pe la începutul secolului XX la oraşe), berea (băutură importată de la germani şi austrieci) şi alte câteva “specialităţi” . De asemenea, vor trebui să(-şi) ofere alternative viabile pentru a înlocui alimentaţia artificială şi nesănătoasă, care totuşi a fost reglată aşa încât să satisfacă anumite necesităţi calorice. Nu în ultimul rând va trebui să accepte despărţirea de anumite gusturi favorite pentru a savura altele mai rafinate, să-şi mobilizeze voinţa pentru a depăşi tentaţiile culinare.

Poate cel mai greu va fi de acceptat ideea, adevărată, că, cel puţin deocamdată, marea majoritate a oamenilor mănâncă greşit şi haotic, ignoranţa în acest domeniu fiind în anumite cazuri incredibilă. O dată acest lucru descoperit, poate apare constatarea, nu întotdeauna liniştitoare, că adoptând o alimentaţie judicioasă şi sănătoasă începem să ne deosebim într-o anumită privinţă net de cei din jur (colegi, prieteni, superiori ierarhici, etc.).

Alegerea unei alimentaţii corecte pentru reechilibrarea şi însănătoşirea fiinţei, stabilirea unor cure pentru vindecarea unor afecţiuni reprezintă demersuri esenţiale în actul terapeutic sau auto-terapeutic, si se va realiza cu ajutorul si sprijinul medicului de specialitate.


PURIFICAREA ORGANISMULUI

PURIFICAREA ORGANISMULUI

Deşi practic nu există boală care să nu îşi aibă leacul în medicina naturistă, mulţi preferă să ocolească încă tratamentele cu plante, alimente, post negru sau rugăciune. După decenii în care bolile produse de efectele toxice ale medicamentelor au devenit din ce în ce mai numeroase, unii oameni naivi mai visează încă la miraculoasa pilulă, care să le rezolve toate problemele de sănătate fără ca ei să facă vreun efort.

Regimurile cu crudităţi, postul negru, plantele puternice, toate generează, într-o primă etapă a terapiei, efecte intense de dezintoxicare a organismului. Acest proces natural poate reprezenta pentru cei neavizaţi o adevărată “probă de foc”, de care unii se feresc, dar care odată ce a fost înţeleasă, acceptată şi trecută devine un veritabil catalizator al proceselor de vindecare.

Ce sunt intoxicarea și impurificarea organismului?

Majoritatea bolilor, mai ales cele grave ori cronice, sunt produse de o incapacitate a organismului de a se a apăra şi de a se autoregla, incapacitate care apare pe fondul acumulării unor adevărate depozite de toxine care stânjenesc desfăşurarea proceselor vitale în organism.

Noţiunile de “toxine” şi “intoxicare” există în diferitele sisteme medicale încă din Antichitate. Medicina modernă a considerat multă vreme drept o superstiţie stupidă concepte cum ar fi “otrăvirea sângelui”, “acumularea de otrăvuri în organism” şi altele de acest gen. Pe măsură însă ce ştiinţa a făcut progrese, s-a constatat, de exemplu, că o evacuare necorespunzătoare a colonului şi încărcarea lui face ca anumite substanţe toxice să fie resorbite în organism, în plus fiind blocat procesul producerii şi asimilării unor vitamine. În ultima vreme se vorbeşte tot mai mult despre radicalii liberi, care sunt fragmente moleculare din sânge care pot înconjura celulele, provocând îmbătrânirea corpului. Aceşti radicali liberi sunt foarte instabili şi tind să întrerupă activitatea normală a celulelor pe care le întâlnesc. Iată că “otrăvirea sângelui” nu este o simplă superstiţie. Din această perspectivă, este firesc ca orice tratament eficient să înceapă prin a elimina mai întâi din organismul pacientului aceste toxine, pentru ca, ulterior, remediile utilizate să atingă un maxim de eficienţă. Un tratament care urmăreşte doar eliminarea simptomelor, fără a avea în vedere eradicarea cauzei bolii şi a diferitelor blocaje determinate de toxinele acumulate în corp, este din start sortit eşecului. După opinia mai multor specialişti naturişti, el nu va face decât să “împingă” boala şi mai profund în corp, generând un alt lanţ de manifestări maladive.

Surse ale impurificării și intoxicării organismului

O întrebare firească ce poate să apară în acest moment este: de unde provin aceste acumulări nocive, în trupurile noastre? Renumitul terapeut naturist american, dr. Richard Anderson, consideră că cei mai importanţi factori generatori de toxine în corp sunt:

– dieta inadecvată: se consumă adesea prea multă carne, prea multe proteine şi alimente generatoare de aciditate în corp. Alimentaţia de tip occidental, bazată pe alimente rafinate şi cu aditivi chimici, sau pe alimente semipreparate şi conservate accelerează foarte mult procesul de încărcare a organismului cu toxine. Dieta improprie este sursa numărul 1 a acumulării de toxine în corp.

– abuzul de medicamente: folosirea în cantităţi mari sau pe perioade lungi a unor medicamente de sinteză, în special antibiotice şi pilule cu acţiune hormonală determină stocarea unor substanţe chimice, greu de eliminat, mai ales la nivelul colonului.

– mediul toxic şi contactul cu elemente chimice dificil de eliminat de către organism: plumbul, mercurul, aluminiul etc. acestea pot proveni uneori şi din apa de băut, ambalajele metalice ale unor alimente, poluarea atmosferică.

– un mod de viaţă dizarmonios, sedentar care conduce la “lenevirea” digestiei şi altor funcţii corporale importante, precum şi a activităţii ficatului (organ cu rol esenţial în purificarea sângelui şi a celorlalte fluide corporale) sau a stomacului.

– stresul şi gândirea pesimistă: stările psihice şi mentale negative, alimentate de un ritm de viaţă tensionant, nu numai că blochează activitatea normală a unor organe, dar este de natură să modifice compoziţia unor fluide corporale şi mai ales a sângelui. S-a constatat că, în cazul celor care întreţin stări frecvente de mânie, supărare, agresivitate, nemulţumire etc, pH-ul sângelui devine mai acid decât este normal. Aceasta determină un lanţ de reacţii nefaste în întregul organism, în final fiind obstrucţionate procesele de eliminare a toxinelor din organism.

Care sunt metodele cele mai eficiente de dezintoxicare?

Cei care constată că organismul lor prezintă semnele unei uzuri accentuate sau care au suferit deja multiple tulburări sau boli de-a lungul vieţii, se află cu siguranţă în situaţia în care au nevoie de un regim de purificare şi dezintoxicare a organismului.

Prezentăm în continuare o listă cu cele mai eficiente tratamente naturiste care generează o dezintoxicare eficientă a organismului:

– Cura cu sucuri şi crudităţi (cu variantele ei bazate doar pe sucuri proaspete, doar pe consumul de mere ori de sucuri de citrice etc.)

– Regimul nr. 7 (cu cereale integrale) al doctorului George Ohsawa (mai ales atunci când este reluat de 7-10 ori, cu 3-5 zile de pauză între cure.

– Postul negru de mai multe zile (ţinut cu apă de izvor sau cu apă distilată)

– Clismele cu cafea aplicate după metoda doctorului Gerson din Statele Unite

– Curele cu plante puternice: spânz, rodul pământului, remf, rostopască care se fac numai sub supravegherea strictă a unui medic competent (datorită toxicității lor).

– Curele cu plantele depurative puternice. Dintre plantele laxative şi depurative puternice, mai cunoscute sunt: fructele de soc (mai ales cele verzi), coaja de cruşin, mutătoarea cu poame negre (este o plantă toxică, cunoscută şi ca împărăteasă), senna (o plantă care intră şi în componenţa biterului suedez şi care a început să se găsească şi în farmaciile noastre), uleiul de ricin, seminţe de lobodă (trebuie administrate cu prudenţă pentru că sunt foarte puternice), trei fraţi pătaţi (macerate la rece consumate în cantităţi mai mari), aloe vera.

– Terapiile de purificare cunoscute în sistemul medical Ayurveda (denumite Panchakarma) – care presupun o purificare adecvată a întregului organism şi în special a tractului digestiv

– Curele hidroterapeutice combinate cu anumite plante medicinale ale preotului german Sebastien Kneipp.

Semnele benefice ale dezintoxicării organismului

Procesul de purificare este însoţit întotdeauna de reacţii şi efecte care ne dovedesc fără îndoială că facem paşi importanţi în sensul reechilibrării şi vindecării organismului. Iată câteva dintre semnele mai importante ale dezintoxicării care pot să apară pe parcursul unor cure naturale:

– culoarea şi textura tenului se modifică vizibil în bine; pielea devine mai netedă şi mai strălucitoare, dispar coşurile şi iritaţiile pielii.

– vitalitatea creşte vertiginos la scurt timp de la declanşarea proceselor de purificare

– procesul de curăţare a organismului se reflectă foarte bine la nivelul ochilor: ei devin mai clari, irisul poate chiar să îşi modifice nuanţa (în general se deschide la culoare)

– focul digestiv devine mai acut; se poate resimţi o stare de uşurare în întreaga fiinţă

– mintea devine mai calmă, apare o predispoziţie spre veselie, relaxare şi destindere

– depunerile albicioase de pe limbă dispar, iar aceasta capătă o culoare roşie, sănătoasă

– eliminarea este îmbunătăţită.

Dezintoxicarea organismului este însoţită, în majoritatea cazurilor şi de alte reacţii specifice, nu întotdeauna agreabile, cunoscute sub numele de reacţii la purificare.

Reacţia la purificare

Atunci când organismul începe să elimine masiv toxinele depozitate în corp, pot să apară reacţii pasagere, cu un caracter mai neobişnuit, dar care nu trebuie niciodată să ne sperie. Aceste reacţii sunt semne clare ale declanşării unor procese naturale de eliminare şi, prin urmare, trebuie privite ca fiind în totalitate benefice. Cele mai întâlnite fenomene sunt:

– amplificarea eliminărilor prin urină şi transpiraţie, care adesea au un miros urât şi persistent, ce se poate menţine zile în şir;

– diaree cu eliminarea de materii întărite din intestin sau scaune prin care se elimină cantităţi foarte mari de fecale de culoare închisă (aceste fenomene pot să apară chiar şi în zilele post negru sau în curele cu sucuri când, aparent, nu ar mai fi nimic de eliminat);

– apariţia unor erupţii pe piele sau a unor reacţii alergice, care dispar de la sine în 1-2 săptămâni;

– uşoare ameţeli (mai ales la ridicarea bruscă de pe scaun), dureri temporare de cap, “ceaţă” mentală

– zgomote în urechi, tuse, uşoare dureri în corp, stări de slăbiciune (care însă nu durează mai mult de 2-3 zile)

– reapariţia unor simptome specifice unor boli mai vechi, pe care cel în cauză le-a avut de-a lungul vieţii

– pot să apară uneori şi fenomene cum ar fi curgerea nasului, strănutul, amplificarea producţiei de cerumen din urechi etc.

În general, aceste fenomene pot fi mult reduse (sau aproape insesizabile) în măsura în care terapia este urmată într-un mod corect, fără exagerările sau graba care pot să apară la unele fiinţe care doresc o vindecare instantanee. Ele sunt fenomene fireşti.

Reacţie de vindecare sau agravarea bolii?

Trebuie precizat faptul că reacţiile la purificare pot fi uneori foarte asemănătoare cu anumite simptome care se datorează unei aplicări greşite a tratamentului sau chiar agravării bolii. Cel care vă poate spune cu exactitate dacă este vorba de simptome de dezintoxicare sau dacă o anumită formă de tratament este adecvată sau nu constituţiei dvs. este medicul naturist competent. Din acest motiv este absolut necesar ca toate tratamentele naturiste intensive să fie aplicate sub control medical strict. În plus, trebuie avut în vedere faptul că apariţia următoarelor simptome trebuie să ne facă să prezentăm o atenţie mărită: scăderea accelerată a vitalităţii, stările de oboseală şi apatie prelungită, slăbirea corporală exagerată însoţită de lipsă de vigoare (pe perioade mai lungi de 7-8 zile), pierderea apetitului pentru perioade lungi de timp, constipaţie şi blocarea proceselor de eliminare prin transpiraţie.

De asemenea, este necesar să avem în vedere faptul că intensitatea reacţiilor la purificare este direct determinată de două elemente: gradul de intoxicare al organismului (intoxicare de care, cel mai adesea, pacientul nu este conştient) şi intensitatea tratamentului.

Un grad mare de intoxicare al organismului va genera boli pe măsură şi prin urmare reacţii mai drastice la tratament. Iată câteva din bolile la care tratamentul naturist generează puternice reacţii de dezintoxicare: fibrom uterin şi mamar, chisturi ovariene, psoriazis şi alte dermatoze grave, cancer cu diverse localizări, ciroză hepatică, leuconevraxită, alergii în forme grave.

În ceea ce priveşte intensitatea tratamentului, în cazul unor tratamente mai blânde, reacţia este mult diminuată şi pacienţii nu se mai confruntă cu stări de slăbiciune, cu pierderile de lichide datorate eliminărilor masive de urină şi fecale etc. Tratamentele foarte puternice sunt necesare totuşi atunci când, în anumite boli timpul este prea scurt pentru tratamentele blânde, boala având o evoluţie galopantă.

Dezintoxicarea psihică şi reacţiile asociate

Procesele fiziologice nu pot fi niciodată separate complet de activităţile mentale şi psihice. Din acest motiv, dezintoxicarea trupului este însoţită, fără excepţie, de fenomene complexe de transformare psihică. Sentimentele chinuitoare, angoasele, anumite rigidităţi şi închistări sunt tot atâtea stări nefaste ce pot fi gradat eliminate, simultan cu uşurarea care apare odată cu dezintoxicarea organismului.

Putem spune fără să greşim că cea mai importantă reacţie de dezintoxicare apare la nivel psihic. Cea mai grea probă pe care o dau pacienţii cu boli grave nu este cea a reacţiilor fizice neplăcute, ci a depăşirii unei întregi palete de gânduri şi emoţii negative cum ar fi descurajarea, pesimismul, teama, suspiciunea, nerăbdarea, iritarea etc. Pe măsură ce medicina psihosomatică face progrese, se constată că factorul psihic este foarte important în procesul îmbolnăvirii şi, mai ales în procesul de vindecare. Eliminarea toxinelor psihomentale durează mai mult şi este mai dificilă decât procesul eliminării toxinelor fizice.

Numai plantele şi regimurile alimentare nu pot ajuta pacientul să depăşească momentele dificile. El trebuie să facă eforturi conştiente de autodepăşire, de reorientare fermă a sufletului şi minţii spre aspectele pozitive. “Armele” în această luptă nevăzută, dar adesea foarte dură, care se dă în timpul dezintoxicării şi vindecării, sunt rugăciunea, sugestia pozitivă, meditaţia, tehnicile de respiraţie şi de relaxare. Toate aceste mijloace urmăresc trezirea în fiinţa umană a unor sentimente binefăcătoare, care joacă rolul unui medicament, cu efecte atât asupra sufletului, cât şi asupra trupului. Sentimentele şi atitudinile care trebuie cultivate în această perioadă sunt credinţa în Dumnezeu şi în vindecare, calmul profund, dragostea de viaţă, deschiderea față de semeni, iubirea de Dumnezeu, luciditatea, simţul umorului… Odată ce această luptă cu tendinţele psihice negative este câştigată, se poate spune că vindecarea mai este doar o problemă de timp şi de răbdare. Cel ce se vindecă descoperă cu uimire în această etapă faptul că starea de boală care era o adevărată frână, s-a transformat acum în factorul mobilizator şi transformator al fiinţei sale.

DIETOTERAPIA NATURALĂ

DIETOTERAPIA NATURALĂ

„Cu excepţia maladiilor provenind din cauze accidentale, otrăvire (plumb, arsenic, etc.), din microorgranisme extrem de virulente, malformaţii congenitale, majoritatea bolilor cunoscute îşi au originea direct sau indirect într-o alimentaţie incorectă” Dr. W. Kollath

Instinctul de alimentaţie este primul instinct care apare în viaţa omului. Format ca o necesitate încă de la naştere, el lasă odată cu trecerea timpului o amprentă tot mai adâncă în fiecare dintre noi, alcătuind una dintre cele mai bogate şi mai complexe experienţe din viaţa noastră. Zi de zi trupul nostru se formează, creşte şi este susţinut de toate acele substanţe hrănitoare (vitamine, minerale, enzime, oligoelemente etc.) pe care le extragem din alimentele consumate. În mod constant celule ale pielii, părului, sângelui, celule din întregul corp mor pentru a fi reînnoite cu altele, care la rândul lor se formează în urma proceselor susţinute prin energia furnizată de hrană. Hrana înghiţită trece, odată cu parcurgerea traseului digestiv, prin diferitele faze ale digestiei, în urma cărora este descompusă în substanţe elementare asimilabile de către organism. Tot acum are loc un proces de triere a substanţelor ce pot fi asimilate de cele care este necesar să fie eliminate. Substanţele asimilabile sunt la rândul lor preluate în circuitul sanguin şi redistribuite apoi acolo unde este necesar în corp. Fiecare aliment sau tip de aliment, are un mod specific de a interacţiona cu corpul nostru, imediat după ingerare, determinând formarea anumitor substanţe hrănitoare specifice. Pentru fiecare tip de aliment este necesar ca organismul nostru să depună un anumit efort pentru a-l putea descompune şi prelucra, pentru a-l face asimilabil. Acest efort mai mare sau mai mic (în funcţie de aliment) este răsplătit apoi într-o măsură mai mare sau mai mică prin energia furnizată în urma digestiei sale. De asemenea, în urma acestui proces poate să rezulte o cantitate mai mică sau mai mare de substanţe neasimilabile sau toxine care este necesar să fie eliminate. În urma acestei foarte succinte descrieri a unui proces care se produce zi de zi în cazul tuturor putem înţelege mai bine faptul că este inevitabil ca trupul nostru să nu fie într-o foarte mare măsură rezultatul a ceea ce mâncăm, purtând amprenta specifică a tipului de alimente pe care le consumăm în mod preponderent.

Tocmai din această cauză este firesc, pentru orice om care doreşte să dobândească şi să menţină o excelentă stare de sănătate, să se întrebe: „Ce alimente ar trebui să consum astfel încât să pot beneficia la maxim de pe urma lor?”.

Răspunsul la această întrebare nu este simplu, mai ales având în vedere faptul că în afara elementelor practice referitoare la alimentele cele mai indicate unei persoane (în funcţie de vârstă, constituţie, zonă geografică în care locuieşte şi chiar specificul naţional) se pune cel mai adesea şi problema depăşirii de către persoana care doreşte să-şi modifice alimentaţia a unor obiceiuri adânc înrădăcinate în conştiinţa ei şi a comunităţii în care trăieşte.

Toate aceste obiceiuri alimentare, adoptate cel mai adesea nu de indivizi singulari ci de comunităţi întregi umane, îşi pun amprenta în mod profund asupra trupului, psihicului (printr-o influenţă chiar profundă, la nivelul subconştientului) şi minţii (este cunoscută la ora actuală influenţa mai multor componente din hrană asupra sistemului nervos) fiecărui individ generând efecte mult ample în sfera sănătăţii, afectivităţii şi echilibrului psiho-mental, în sfera socială etc.. În cazul în care aceste obiceiuri legate de alimentaţie sunt sănătoase şi echilibrate aceasta va reprezenta pentru noi un ajutor uriaş pentru a ne menţine o stare de sănătate excelentă şi o longevitate remarcabilă. Ce facem însă în situaţia în care astfel de obiceiuri alimentare sunt parţial sau total deformate, greşite, dăunătoare? Lumea a cunoscut în ultimele decenii schimbări considerabile atât în ceea ce priveşte evoluţia ştiinţei şi tehnicii, comunicarea şi relaţiile interumane, legătura omului cu mediul ambiant etc. Modul de viaţă al majorităţii oamenilor (în special în cazul celor ce locuiesc în zone urbane) s-a modificat şi el considerabil. Simultan cu acesta obiceiurile alimentare împământenite s-au transformat gradat şi nu într-o direcţie bună.

Tendinţe generale în alimentaţie

Iată doar câteva dintre tendinţele generale care pot fi remarcate la ora actuală în alimentaţie valabile pentru ţara noastră:

1. Aproximativ 60% dintre alimentele care sunt consumate în zonele urbane suferă înainte de consumare diferite procese de preparare industrială, conservare sau au contact cu diferite substanţe chimice specifice industriei alimentare. Multe dintre substanţele chimice (aşa-numiţii aditivi alimentari pe care îi regăsim menţionaţi pe unele produse sub forma E… urmată de un număr) conţinute în diferite proporţii în aceste alimente au fost – nu rareori – puse în discuţie în diferite ţări şi medii ştiinţifice din punctul de vedere al efectelor nocive pe care le determină asupra sănătăţii.

2. Există o tendinţă accentuată de „occidentalizare” a dietei prin trecerea la hrana semipreparată, congelată sau conservată, cu preparare rapidă, prin consumarea frecventă de snacks-uri, chips-uri şi produse fast-food pregătite cel mai adesea prin decongelarea şi încălzirea rapidă în cuptoare cu microunde a unor sortimente alimentare îndelung conservate, etc.

3. Procentul în care sunt consumate alimentele „de bază” s-a modificat gradat în ultimele decenii. În unele ţări din Occident, cum este Franţa consumul de cereale a scăzut în ultimii 40 de ani cu 50%, în timp ce consumul de zahăr alb rafinat a crescut în aceeaşi perioadă de la 19 la 36 de kilograme pe cap de locuitor pe an. În România lucrurile nu stau cu mult mai bine. O statistică mai veche arăta faptul că în privinţa consumului de zahăr s-a produs o creştere de la 6,9 kg în 1950 la 28,3 kg în 1980 (pe cap de locuitor, pe an). De atunci lucrurile au evoluat considerabil…De asemenea s-a remarcat o creştere a preponderenţei în alimentaţie a pastelor făinoase, dulciurilor, margarinei şi grăsimilor animale.

4. În privinţa consumului de alcool este de remarcat şi alt fapt îngrijorător în ceea ce priveşte ţara noastră: România a ajuns în ultimii ani în topul consumatorilor de alcool din Europa, cu cel mai mare consum raportat la locuitor pe an!

Aspecte semnificative ale dietei moderne

Atât în Occident cât şi la noi, „dieta modernă” în general prezintă câteva aspecte semnificative, care apar ca fiind îngrijorătoare pentru orice fiinţă lucidă şi cunoscătoare a mecanismelor fiziologice şi psiho-mentale care sunt conexe cu alimentaţia:

– cereale integrale tind să fie înlocuite cu produsele din făină albă şi cartofi

– hrana preparată termic a crescut ca preponderenţă faţă de consumul de crudităţi

– exces de proteine şi grăsimi animale

– exces de sare de bucătărie

– exces de condimente exotice şi preparate chimice pentru ornamentare şi conservare

– exces de dulciuri

– sărăcie de vitamine naturale, fermenţi şi alte substanţe naturale din vegetale

– sărăcie de fibre alimentare (celuloză, hemiceluloză, pectine)

– sărăcie de săruri minerale şi oligoelemente

– sărăcie de pigmenţi vegetali utili organismului (clorofilă)

Consecinţele acestui fel de alimentaţie sunt tot mai vizibile. O mare parte din stressul cotidian, din tulburările de natură emoţională şi din bolile care apar adesea la vârste din ce în ce mai fragede ar putea fi fără îndoială eliminate printr-o alimentaţie mult mai adecvată condiţiilor actuale de existenţă.

Efectele unei alimentaţii inadecvate

Unii experţi nutriţionişti au remarcat efectele provocate asupra organismului de către o alimentaţie inadecvată, dintre car menţionăm câteva dintre cele mai evidente:

– slăbirea danturii şi dezvoltarea cariilor, creşterea incidenţei paradontozei

– insuficienta sau incorecta stimulare a tractului digestiv şi a glandelor anexe, cu consecinţele patologice asociate

– supraîncărcarea organelor de depurare metabolică (ficat, rinichi, tegument etc.)

– creşterea incidenţei obezităţii, diabetului zaharat, aterosclerozei, cardiopatiei ischemice

– dezechilibre neuro-vegetative şi neuro-hormonale

– creşterea incidenţei cancerelor de toate felurile prin lipsa existenţei protectorilor anticancerigeni (spre exemplu, un studiu chinez recent pe un milion de subiecţi de peste 20 de ani arată o incidenţă mult crescută a cancerului bronho-pulmonar la cei care nu consumă fructe decât ocazional, comparativ cu cei care consumă fructe cel puţin 5 zile pe săptămână. Acelaşi studiu arată că întrebuinţarea polivitaminelor sintetice la modă între anii 60-80 în S.U.A. nu modifică incidenţa cancerului bronho-pulmonar la fumători)

– creşterea incidenţei malformaţiilor congenitale

– scăderea fertilităţii în cazul bărbaţilor, mărirea numărului de cazuri de impotenţă şi sterilitate

Aceasta este însă numai o parte a efectelor determinate de alimentaţie.

O altă parte, mai puţin luată în considerare până nu demult se referă la acţiunea complexă pe care hrana o exercită asupra psihicului şi minţii. Experienţe ştiinţifice recente au arătat destul de clar modul în care unele alimente pot interveni direct asupra activităţii cerebrale, afectând din punct de vedere chimic neuronii de transmisie ai creierului implicaţi în funcţiiile mentale şi fizice ca memoria, somnul, coordonarea motorie, durerea, depresiunea, capacitatea de a învăţa, şi chiar percepţia realului. Lecitina de exemplu (conţinută în boabele de soia sau în gălbenuşul de ou crud) poate face să crească în mod apreciabil puterea memoriei, în timp ce o masă bogată în hidraţi de carbon şi săracă în proteine face ca creierul să fie somnolent timp de mai multe ore în şir, generând efecte sistematice, decelabile la un mare număr de oameni. Se ştie în plus faptul că hidraţii de carbon stimulează secreţia de insulină, care la rândul său face să crească nivelul serotoninei în creier ceea ce are drept efect că ne face să dormim mai mult. Alte cercetări realizate asupra unei grupe de mai multe mii de lacto vegetarieni au pus în evidenţă un nivel al stressului psihic mult mai redus comparativ cu un număr similar de consumatori de carne, simultan cu o incidenţă mai mică a afecţiunilor vasculare şi cardiace. Exemplele ar putea continua mult în această direcţie, ceea ce este esenţial însă este faptul că hrana exercită fără îndoială efecte complexe asupra întregului organism, asupra sistemului nervos şi în sfera psihicului şi a minţii. Este necesar să avem în vedere faptul că toate sistemele spirituale tradiţionale consideră necesară realizarea diferitelor forme de control al alimentaţiei ca o condiţie a purificării şi evoluţiei lăuntrice a fiinţei.

În această direcţie cele mai vechi sisteme medicale cunoscute – cel chinez şi cel indian (Ayurveda) – ambele cu o tradiţie şi o experienţă de mai multe mii de ani, au dezvoltat de-a lungul timpului sisteme complexe de identificare a calităţii şi gradului de eficienţă terapeutică al unor alimente. În tratatele tradiţionale secrete ale sistemului Ayurveda există descrieri de o remarcabilă complexitate şi precizie ale efectelor pe care gusturile, ca energii specifice ale alimentelor, le generează asupra corpului şi mai mult chiar, asupra psihicului şi minţii.

Privind din perspectiva tradiţiei milenare a vindecării naturale există, în sinteză 3 fenomene de bază care ne pot ajuta să înţelegem modul în care fiinţa noastră reacţionează la contactul cu hrana neadecvată.

1. INTOXICAREA (sau acumularea de substanţe nocive)

Este un fenomen foarte frecvent în perioada actuală, generat în mare măsură de condiţiile de alimentaţie expuse anterior. Cauzele principale pot fi rezumate astfel:

– supraîncărcarea organismului cu alimente, astfel că acesta nu poate digera şi asimila complet substanţele ingerate, ceea ce conduce mai departe la formarea unor produşi secundari neasimilabili, nocivi, pe care organismul îi va elimina gradat în măsura în care i se permite aceasta

– ca o condiţie ce survine în urma celei dintâi este lipsa unui drenaj suficient al toxinelor din organism, prin organele specifice. Blocarea eliminării prin piele prin substanţe cosmetice care inhibă transpiraţia sau prin lipsa de aerisire a corpului, apariţia frecventă a constipaţiei, consumul redus de lichide etc.

– lipsa unor principii vitale în alimente şi existenţa în mare măsură a unor substanţe chimice în alimentaţie, care sunt considerate de către corp „străine”, nefiind organice. Acestea nu sunt compatibile din punct de vedere fizic şi energetic cu structura noastră, ceea ce determină activarea mecanismelor de eliminare a lor.

Problema care survine adesea este aceea că, chiar şi în aceste condiţii, nu îi lăsăm corpului repaosul necesar eliminării acestor toxine din corp, astfel că în timp ce el repartizează o parte din energia organismului pentru eliminarea toxinelor, noi substanţe greu asimilabile sau greu digerabile pătrund în fiinţă. Este de înţeles în aceste condiţii de ce fenomenele de aşa-zisă intoxicare a organismului sau de „încărcare” se manifestă foarte evident în cazul multor persoane prin stări de oboseală „fără motiv”, greutate, depresie şi lipsă de energie, de vreme ce cea mai mare parte a energie noastre este reţinută pentru procesele de digestie şi eliminare.

Tocmai de aceea dietoterapia naturală nu recomandă niciodată utilizarea unor alimente cum sunt: carnea, zahărul şi produsele pe bază de zahăr, aspartam sau zaharină, orice fel de alimente cu conţinut de aditivi alimentari chimici, produsele sintetice şi ultrarafinate, alcoolul, cafeaua – care fiecare, în mod specific „asigură” derularea proceselor de intoxicare şi impurificare masivă a organismului. Fără a intra în detalii referitoare la modul în care fiecare dintre aceste alimente produce efectele nocive specifice asupra corpului vom menţiona mai departe câteva semne ale intoxicării într-un anumit grad al organismului, ca urmare a alimentaţiei şi modului de viaţă greşit. Pentru cei ce se regăsesc la mai multe dintre aceste simptome caracteristice este cu atât mai stringentă realizarea cât mai grabnică a unei modificări conştiente a alimentaţiei.

10 semne ale intoxicării organismului

1. Apar frecvent stări de oboseală „fără motiv”, plictiseală, apatie, energie scăzută, chiar în condiţiile în care ne odihnim şi ne hrănim suficient.

2. Perioada de somn tinde să se mărească peste măsură; constatăm că deşi dormim, somnul nu este suficient de odihnitor.

3. Fecalele au un miros puternic extrem de neplăcut. Transpiraţia prezintă un miros pătrunzător. Poate să apară simultan un miros neplăcut al respiraţiei (halenă).

4. Limba prezintă dimineaţa, după trezire, o depunere albicioasă.

5. Simţim tot mai frecvent nevoia de a mânca dulciuri în cantitate mai mare; simţim nevoia de a consuma alimente prăjite în ulei, grele, arse, excesiv sărate sau condimentate.

6. Apar una sau mai multe dintre stările: depresie, anxietate, frică, nervozitate accentuată şi iritabilitate, isterie, lipsa puterii de concentrare, confuzie, plictiseală, dorinţe sexuale intense şi necontrolate.

7. Simţim o stare de greutate a membrelor şi corpului în general. Resimţim „supraîncărcarea” prin starea de tensiune la nivelul ficatului; ne-am confruntat cu stări de indigestie, vomă, greaţă.

8. Respiraţia este de amplitudine foarte redusă, insuficientă.

9. Suferim de una sau mai mute afecţiuni de natură cronică. Ne-am confruntat cu boli degenerative, de metabolism sau imunitate (printre care diabet, reumatism, cancer, boli ale sângelui, boli infecţioase frecvente)

10. Suntem predispuşi la obezitate sau depuneri dizarmonioase de ţesut adipos pe diferite zone ale corpului.

Dacă am constatat în noi sau la cei apropiaţi astfel de fenomene este important să reflectăm cu maturitate asupra lor gândindu-ne că provin în foarte măsură tocmai de la o alimentaţie dezechilibrată, în care alegerea pentru ceea ce mâncăm, când şi cum mâncăm nu există sau este adesea lăsată în voia întâmplării. Acum mai multe zeci de ani, pe vremea bunicilor şi străbunicilor noştri, în pofida multor alte probleme care existau atunci, era evident un mult mai mare echilibru în direcţia hranei, ceea ce ne face şi acum pe mulţi să ne mândrim cu longevitatea, vitalitatea şi dinamismul acestor înaintaşi.

Oare faptul că ştiinţa şi studiile în domeniul nutriţiei au avansat, faptul că activitatea comercială (în special în domeniul alimentaţiei) este înfloritoare, faptul că reclamele ne îndeamnă să cumpărăm produse din ce în ce mai prelucrate şi mai bine prezentate sunt condiţii suficiente care pot înlocui inteligenţa şi bunul simţ natural al organismului nostru? Nu este oare acum timpul să ascultăm mai mult acea voce a Naturii care apare din când în când în fiinţa noastră spunându-ne că trebuie schimbat ceva, care ne face să simţim nevoia de a fi mai uşori şi mai liberi? Această transformare esenţială este necesar să înceapă chiar cu modificare alimentaţiei. Odată ce organismul va resimţi o stare plenară de bine prin eliminarea acumulărilor nocive, odată ce nu vor apare noi surse de perturbare din alimente, vom putea resimţi cu claritate şi repeziciune cum psihicul şi mintea se eliberează la rândul lor de o povară nebănuită şi considerată de multe ori drept o „greutate” firească. Prin purificarea trupului, a minţii şi psihicului fiinţa umană poate să descopere gradat, mai mult decât starea de bine, sănătate şi prosperitate fizică, în universul său lăuntric, lumina spirituală regeneratoare, regăsindu-se pe sine însăşi în armonia din ce în ce mai profundă dată de apropierea de însăşi sursa existenţei – DUMNEZEU.

2. DEZINTOXICAREA SAU PURIFICAREA

Reprezintă întregul ansamblu de mijloace naturale care sunt puse în acţiune pentru a uşura şi ajuta sarcina corpului de a elimina ceea ce este nociv în organism, produşii de degradare metabolică.

Cei mai mulţi dintre terapeuţii naturişti valoroşi au apelat la dezintoxicare ca element esenţial în terapiile lor, chiar şi în bolile cele mai grave. Aici îi putem menţiona pe Gunter, Kneipp, Kuhne, Ohsawa, Valeriu Popa, Suvorin, Bragg, Berner etc. cu toţii au o viziune mult asemănătoare în ce priveşte faptul că organismul îşi poate regăsi cu mare uşurinţă sănătatea şi schilibrul în condiţiile în care substanţele nedorite acumulate de-a lungul multor ani de viaţă dizarmonioasă sunt eliminate gradat. Mai mulţi dintre aceştia, la unison cu cunoştinţele tradiţiilor străvechi ale vindecării consideră că multe dintre manifestările unor boli (cum ar fi erupţiile, febra, tusea, voma etc) sunt în unele situaţii eforturi ale organismului de a elimina aceste substanţe nocive.

Etapele ce trebuie să fie parcurse de orice fiinţă care urmăreşte conştient să-şi modifice în bine starea de sănătate sunt jalonate de curele şi regimurile alimentare de purificare (pe termen scurt) şi o alimentaţie cât mai pură, lacto-ovo-vegetariană (pe termen lung, adică pe parcursul întregii vieţi).

Curele şi regimurile alimentare – sunt calea cea mai scurtă de a realiza o purificare specifică, pe anumite segmente ale corpului sau focalizată în cazul anumitor afecţiuni. Ele permit o eliminare rapidă şi foarte eficientă a tulburărilor din zonele cele mai afectate ale organismului, cu condiţia să le alegem în mod adecvat. Problema alegerii regimului ceşl mai adecvat apare adesea, mai ales în condiţiile în care au fost făcute cunoscute în lucrările de naturism apărute, multe modalităţi. Pentru o orientare în această direcţie este recomandat întru-totul să ţinem cont de efectul pe care îl urmărim şi de constituţia noastră. În ceea ce priveşte importanţa adaptării unui regim în funcţie de caracteristicile noastre specifice (înălţime, greutate, vârstă, stil de viaţă) veţi regăsi în continuare în paginile acestei lucrări o modalitate practică extrem de eficientă de adaptare constituţională, inspirată de tradiţia spirituală a vindecării naturale.

Dintre curele şi regimurile alimentare eficiente folosite pentru a aduce o stare plenară de bine şi purificare a fiinţei, cele mai cunoscute şi eficiente sunt: curele cu sucuri din fructe sau legume, curele şi regimurile cu crudităţi, alimentaţia crudivoră (de tip Gunter), regimurile cu legume şi cereale (Ohsawa), regimul alimentar cu orez şi lapte, regimurile alimentare Yang precum şi cele considerate foarte eficiente mai ales in cazurile de boală – diferitele forme de post (de la postul creştin obişnuit în care se consumă numai vegetale, la postul complet sau negru, în care nu se consumă nimic altceva decât apă).

Fiecare dintre acestea, în condiţiile în care este abordată cu curaj şi înţelepciune ne poate aduce darul nepreţuit al unei sănătăţi înfloritoare. Cei care au realizat cu succes experienţa transformării unei boli înfiorătoare în motiv de bucurie prin intermediul metodelor naturale, precum şi cei care au ajuns la o remarcabilă putere şi longevitate prin intermediul unui control al alimentaţiei au putut cu siguranţă să descopere că fiind atenţi şi selectivi cu ceea ce îi oferă corpului şi întregii lor fiinţe pot ca gradat să-şi modifice în bine chiar destinul. Merită să amintim aici faptul că multe dintre fiinţele geniale şi inspirate care au adus multe realizări umanităţii au optat pentru o alimentaţie pură, lacto-vegetariană. Iată câteva nume remarcabile în acest sens: Pitagora, Platon, Socrate, Empedocle, Ovidiu, Seneca, Plutarh, Crysostom, Clement din Alexandria, Leonardo da Vinci, Tolstoi, Sir Isaac Newton, Milton, Sir Isaac Pitman, William Shakespeare, Jean Jacques Rousseau, Bob Dylan, Voltaire, Benjamin Franklin, Charles Darwin, Richard Wagner, William Booth, Henry David Thoreau, Alexander Pope, Rabindranath Tagore, H.G. Wells, George Bernard Show, Gandhi, Albert Schweitzer, Albert Einstein.

Este oare întâmplătoare optiunea de a fi vegetarieni a tuturor acestor oameni, a căror inteligenţă si chiar genialitate este incontestabilă?

3. REVITALIZAREA ŞI REGENERAREA

În urma etapei de dezintoxicare, devine necesară “reconstrucţia” diferitelor structuri ale corpului. Hrănirea corpului, se va realiza în această etapă prin alimente pure, vitalizante, hrănitoare, care să acopere cât mai bine necesităţile sale, creând astfel premizele menţinerii unui excelent echilibru fiziologic ţi interior de-a lungul timpului. Din punct de vedere al alimentaţiei naturale, în această etapă sunt incluse alimentele cu potenţial energetic ridicat, vitalizante, bogate în vitamine şi minerale, oligoelemente, proteine. În această etapă sunt aproape nelipsite alimente ca polenul apicol, mierea, germenii de cereale, condimentele vitalizante şi afrodisiace, seminţele oleaginoase (nucile, susanul, seminţele de floarea soarelui), legumele şi fructele proaspete.

CUM SA POSTIM?

Cum sa postim?


Intrarea în post

Mulţi oameni, când vine vremea să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi băutură.” Sfântul Ioan Gură de Aur

Seara, înainte de intrarea în post, se recomandă să se mănânce foarte uşor: lapte, salate, fructe Yang, pentru ca stomacul să nu fie încărcat în timpul nopţii şi organismul să se poată odihni bine. Dacă se mănâncă târziu, în cantitate mare, dimineaţa apare starea de oboseală, de amorţeală, limba este încărcată şi se simte un gust neplăcut în gură. Procesul de eliminare a toxinelor se realizează mai mult timp şi, în loc să ne bucurăm pe întreaga durată a zilei de post de prospeţimea şi uşurinţa corpului, vom resimţi, mai ales la începutul zilei, senzaţiile de disconfort, mai ales în zona abdominală, greutate în mişcări, lentoare în gândire etc. În plus, hrănirea copioasă şi cu poftă în seara dinaintea postului conduce la o impregnare mentală (mai mult sau mai puţin conştientă) a momentelor din ziua următoare cu o atitudine de „fiinţă înfometată”, ceea ce va îngreuna mult integrarea spirituală a repausului alimentar. Dimpotrivă, atunci când seara mâncăm uşor, dimineaţa corpul este vioi, sprinten, mişcările sunt mai rapide şi mai precise, gândurile mai uşor de controlat şi ne vom realiza toate activităţile în forţă, siguri pe noi, cu o stare de bună dispoziţie molipsitoare.

Reguli pentru ziua de post:

  • durata postului este de 24 de ore, de la ora 0 la ora 24.

  • pe parcursul acestui post se poate consuma doar apă (nici un alt aliment). Pentru a beneficia de efectele acestui post (şi nu ale altei cure) este exclusă folosirea oricăror alte adaosuri cum ar fi: sucurile de fructe, infuziile îndulcite, cafelele amare ori alte stimulente, etc.

  • cu excepţia persoanelor cu ţesut adipos foarte abundent ori cu retenţie de apă în ţesuturi, este necesar să se bea minim 1 litru de apă în ziua de post. În zonele urbane unde apa este de o calitate îndoielnică este de preferat folosirea apei de izvor, a apei minerale naturale (plată sau carbogazoasă) sau, şi mai bine, a apei distilate. Înainte de a fi consumată, apa poate fi energizată prin folosirea cănilor magnetice, a piramidei sau prin simpla expunere la soare. Se bea încet, în linişte, înghiţitură cu înghiţitură, căutând să remarcăm valenţele ei vitalizante şi purificatoare.

  • cei care ţin pentru prima oară post negru trebuie să se menajeze, fără a face eforturi fizice prea mari sau bruşte, fără a se expune la frig sau la căldură excesivă vreme îndelungată.

  • în timpul zilei de post este strict contraindicată menţinerea unei stări de letargie, somnolenţă ori angoasă cauzată de foamea care ar putea apărea sau care deja a apărut. Găsirea unor activităţi care să capteze atenţia şi să canalizeze creator resursele lăuntrice este cea mai bună soluţie de a „rezista” micilor rigori ale acestei forme de post.

Reguli la ieşirea din post:

Unii oameni, când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame de la care de-abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, prin mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post”. Sfântul Ioan Gură de Aur

Respectarea corectă a alimentaţiei în perioada de revenire după post are o foarte mare importanţă, deoarece, de cele mai multe ori, cele mai spectaculoase rezultate de vindecare apar abia atunci. Dacă în această perioadă de ieşire din post se comit abuzuri sau erori, este posibil ca rezultatele să nu mai apară.

  • Mai ales în cazul în care realizaţi pentru prima oară un astfel de post sau sunteţi la început în utilizarea acestei metode, este bine ca prima masă să fie constituită din legume proaspete consumate de preferinţă sub formă de salată. Cele mai indicate legume în această direcţie sunt varza şi morcovii. Se poate realiza din acestea o salată la care se poate adăuga puţină zeamă de lămâie. În cazurile persoanelor care realizează frecvent perioade de post, beneficiind de o structură fizică mult mai pură poate fi acceptabilă consumarea la ieşirea din post a unei salate din fructe proaspete îndulcite cu puţină miere.

  • la jumătate de oră după ingerarea salatei se poate consuma şi alt fel de hrană cu excepţia: cărnii şi a preparatelor din carne, alcoolului, cafelei şi produselor cu cofeină (cum ar fi băuturile de tip cola), prăjelilor, margarinei, conservelor, mâncărurilor complicate, grele.

  • alimentele care nu sunt strict contraindicate, dar care ar fi bine să fie evitate sunt: zahărul, băuturile şi dulciurile cu conservanţi, coloranţi, aromatizanţi, corectori de gust sintetici, supele “instant”.

  • laptele, untul, arahidele, alunele, nucile, susanul, ouăle şi alte alimente vitalizante şi nutritive vor fi consumate numai începând cu a doua masă.

  • se revine la regimul de alimentaţie normal în două zile.

După post, mesele vor fi regulate, îndestulătoare, şi în acelaşi timp vor fi atent dozate. Un regim alimentar foarte bogat în calorii care urmează unui post în care s-a produs o scădere rapidă în greutate, este dăunător pentru organism atât sub aspectul formei, cât şi al stării de sănătate.

Pe de altă parte, în această perioadă se vor evita schemele rigide de realimentare, ele fiind individualizate după starea bolnavului şi durata postului.

Cui îi este recomandat postul complet de o zi?

Această formă de post mai este numită şi repausul alimentar complet. Este indicată în primul rând celor care simt nevoia de dezintoxicare, care vor să-şi menţină mintea în stare de veghe, care urmăresc continuu transformarea şi purificarea, pentru păstrarea şi amplificarea disponibilităţilor afective, mentale, volitive, creatoare. El este indicat şi pentru cei care au tendinţe de îngrăşare, de pierdere a supleţei şi a agilităţii. De la o anumită vârstă, această formă de post este un remediu excelent pentru a menţine supleţea corpului şi flexibilitatea gândirii.

Un mijloc simplu pentru a ne da seama cât de necesar ne este postul complet este acela de observa noi înşine câteva simptome. De exemplu, dacă reziduurile eliminate de intestine şi prin transpiraţie au un miros neplăcut puternic, putem fi siguri că suntem sau vom fi bolnavi, chiar dacă boala nu s-a manifestat încă, fizic sau psihic. Mai ales atunci este indicat să postim. Mirosul corporal depinde foarte mult de hrana pe care o consumăm, dar şi de stările psihice prin care trecem. Dacă vom urmări cu atenţie, vom observa că atunci când suntem anxioşi sau supăraţi, furioşi sau geloşi, mirosul corporal se schimbă în mod neplăcut. Postul complet nu numai că va conduce la purificare fizică accelerată, dar, prin menţinerea unei atitudini interioare corespunzătoare, va armoniza şi starea lăuntrică pe termen lung. În general, oamenii nu înţeleg importanţa purificării şi atunci corpul este obligat să o facă singur, folosind mecanismele de urgenţă. Apare uneori ca din senin febră, ne curge nasul sau avem erupţii pe piele, dureri de cap, palpitaţii, senzaţie de leşin, dar toate acestea nu sunt altceva decât mijloace naturale de purificare la care organismul apelează atunci când este forţat de împrejurări (adică atunci când este urgentă nevoie). Aceste fenomene neplăcute nu dovedesc altceva decât prezenţa unei mari încărcări cu impurităţi, de care astfel scăpăm. Nimeni nu a murit pentru că a postit din când în când, dar foarte mulţi oameni au murit şi continuă să moară datorită lăcomiei şi supraalimentării. Pentru că este ceva nou, poate fi la început ceva deranjant pentru organism, dar acesta este un semn bun. Dacă putem suporta puţină neplăcere şi ne continuăm cu încredere postul, vom vedea că în scurt timp tulburările interne fac loc unei liniştiri extraordinare.

Nu trebuie aşadar să judecăm postul după primele sale efecte neplăcute, pentru că dacă suntem prudenţi, nu va exista nici un pericol; dimpotrivă, oamenii care se simt tulburaţi atunci când postesc, sunt exact aceia care au cea mai mare nevoie de post: tulburarea este dată de cantitatea însemnată de reziduuri vărsate brusc în sânge şi apoi eliminate. Oamenii ignoranţi îşi imaginează că postul îi va slăbi şi le va da un aspect nesănătos şi neplăcut. Acest lucru poate fi adevărat la început, dar apoi totul se schimbă: ne mişcăm mult mai uşor, pielea devine mai strălucitoare şi devenim mult mai plăcuţi la privire. Dacă nu cunoaştem limbajul Naturii, ne putem speria de moarte la cel mai mic disconfort. Putem gândi că aceste efecte sunt semnele unui grav pericol şi începem să mâncăm, după care totul devine ca la început. Cum perturbările dispar mai mult sau mai puţin atunci când începem să mâncăm, tragem concluzia că am avut dreptate în întreruperea postului, dar în realitate nu este deloc aşa. Este bine să avem încredere şi răbdare şi să realizăm că, de-a lungul a mii de ani, nenumăraţi oameni de pe tot globul au postit măcar o zi pe săptămână întreaga viaţă şi nu au păţit nimic rău, dimpotrivă au beneficiat imens. Numai frica şi ignoranţa împiedică oamenii să postească şi să se regenereze astfel cu rapiditate.

Dacă suntem serios interesaţi de purificarea fiinţei noastre, trebuie să învăţăm să gândim altfel decât până acum. Dacă nu ne simţim în formă într-o primă perioadă, nu trebuie să ne îngrijorăm, ci să continuăm până când încetează tulburările, lucru care se petrece de cele mai multe ori în scurt timp. Tulburările însoţesc în mod firesc acţiunea naturală de eliminare a impurităţilor din organism, iar cel mai bun lucru este să aşteptăm liniştiţi până când se realizează aceasta, focalizându-ne preponderent şi plini de încredere asupra transformărilor binefăcătoare pe care le va aduce postul în fiinţa noastră.

Refuzând să aşteptăm, facem aceeaşi greşeală ca oamenii care iau pastile pentru a-şi opri febra. Aceasta îi poate face să se simtă mai bine pe moment, dar a coborî febra în mod nenatural nu face decât să ascundă simptomele şi pregăteşte calea pentru o boală mult mai serioasă. Este mai bine să lăsăm organismul să acţioneze singur: când este supraîncărcat, el reacţionează făcând tot ce poate pentru a elimina cât mai repede reziduurile.

Cui îi este contraindicat postul complet de o zi?

În general puţine sunt persoanele care să nu reziste la un post de 24 de ore pe săptămână. Postul este contraindicat persoanelor cu o vitalitate extrem de redusă, cu o glicemie scăzută, în convalescenţă. În cazul gastritei hiperacide, această cură, de la caz la caz, poate produce neplăceri, dar se poate dovedi şi extrem de benefică.

Câteva secrete ale acestei metode

  • cele mai bune rezultate cu acest post se ating prin includerea sa în regimul de viaţă, o dată pe săptămână (este preferabil să se menţină aceeaşi zi, de exemplu vinerea), ca o obişnuinţă

  • o ieşire din post gradată, respectând fiecare etapă este o metodă sigură de control a apetitului

  • urmaţi exemplul animalelor – atunci când sunt bolnave nu mănâncă, ci îşi direcţionează toată energia spre vindecare. În cazul unor boli cu manifestări acute cum ar fi gripele, cistitele, infecţiile de toate felurile, ţineţi o zi de post în care să vă administraţi remediile naturale prescrise de terapeut şi veţi vedea că perioada de boală va fi scurtată spectaculos.

BENEFICII ŞI AVANTAJE ALE POSTULUI COMPLET DE O ZI

  • este accesibil marii majorităţi a oamenilor, chiar şi celor ce nu sunt într-o foarte bună formă din punct de vedere al vitalităţii

  • datorită faptului că efectele de purificare şi dezintoxicare a organismului sunt cumulative, în condiţiile realizării unui post complet de o zi pe săptămână, reuşim ca într-un an să beneficiem de avantajele excepţionale a 52 de zile de post

  • postul complet de o zi ne pregăteşte organismul pentru a putea realiza posturi cu durată mai mare (de 3,5,7,10 sau mai multe zile)

  • în condiţiile unei alimentaţii lacto-vegetariene echilibrate, adecvată din punct de vedere cantitativ şi calitativ constituţiei noastre, postul complet de o zi pe săptămână prezintă avantaje de excepţie în menţinerea tonusului, a vigorii şi tinereţii. Dacă suplimentar se realizează şi alte cure de purificare sau 3-4 posturi mai lungi de-a lungul anului putem fi siguri că se vor declanşa procese ample de vindecare şi chiar reîntinerire a organismului

  • postul de o zi realizat cu consecvenţă, săptămânal, ne poate prelungi viaţa. Procesele de îmbătrânire sunt mult încetinite datorită unei constante detoxifieri a organismului.

  • tenul devine curat şi capătă un aspect strălucitor

  • eventualele mirosuri corporale neplăcute (transpiraţia, mirosul respiraţiei etc.) sunt îndepărtate gradat (aceste procese sunt mult mai pregnante în cazul postului de mai multe zile)

  • Unele afecţiuni aflate în stare incipientă (în categoria cărora cele mai frecvente sunt gripele, răcelile, afecţiunile febrile, afecţiuni ale pielii, diferite tipuri de alergii alimentare sau la factori din mediu etc.) pot fi diminuate şi chiar complet eliminate

  • vederea se îmbunătăţeşte şi privirea devine mai clară şi mai strălucitoare

  • simţurile sunt activate considerabil ceea ce permite o trăire mult mai plenară a senzaţiilor ce provin din mediul exterior în special prin gust şi miros, dar şi prin văz, auz şi chiar pipăit.

  • Apetitul devine gradat mult mai echilibrat; apare o selectivitate benefică în ceea ce priveşte alegerea hranei pe care o vom consuma în afara perioadei de post. Se constată astfel că alegem firesc alimente care sunt adecvate constituţiei noastre; vom tinde să ne orientăm spontan către o hrană tot mai naturală şi mai pură (mai puţin prelucrată şi fără adaosuri de substanţe chimice).

  • Metabolismul va tinde de asemenea să se regleze astfel încât vom putea constata cu bucurie că greutatea corporală se va modifica într-un sens armonios. Astfel, cei care au tendinţe spre îngrăşare sau obezitate vor constata o reducere gradată a greutăţii în timp ce persoanele cu un fizic mai slăbuţ şi o greutate corporală mai redusă vor constata amplificarea poftei de mâncare, a vitalităţii şi chiar a greutăţii corporale. Aceasta este una dintre acţiunile profund reglatoare pe care postul le determină datorită reintegrării gradate a fiinţei într-o armonie superioară, în armonia Naturii.

  • În perioada postului mintea se menţine clară şi liniştită; este o ocazie foarte bună pentru a studia şi a învăţa (excepţia e constituită de perioadele de adaptare la post, în care pot să mai apară turbulenţe mentale simultan cu procesele mai intense de eliminare a toxinelor)

  • Trăirile psihice negative, gândurile sau preocupările obsedante care pot adesea să acapareze o mare parte din energia noastră psihică vor dispărea gradat odată cu eliminarea focarelor de rezonanţă din corp (acumulările nocive, toxinele depuse pe diferite nivele). Postul devine astfel o ocazie extraordinară de înălţare interioară, în care putem experimenta stări de pace profundă, euforie, afectivitate intensă, trezirea aspiraţiei către idealuri înălţătoare, dorinţa de transformare a propriei fiinţe într-un sens benefic, rugăciune ardentă, apropiere de Dumnezeu.

12 MOTIVE PENTRU A POSTI

12 MOTIVE PENTRU CARE ESTE EXCELENT SĂ

INTEGRĂM POSTUL ÎN VIAŢA NOASTRĂ


1. Postul ne ajută să ne reglăm greutatea corporală. Pentru cei supraponderali este o adevărată ocazie de profundă refacere a organismului şi eliminare a substanţelor ce împovărează fiinţa. Pentru cei ce nu reuşesc să se împlinească din punct de vedere corporal, redă atunci când este realizat cu inteligenţă, apetitul, restabileşte asimilaţia şi determină astfel dorita reglare ponderală.

2. Postul ne permite să ne adaptăm mult mai uşor la condiţiile de mediu. Rezistenţa, atât în situaţiile de căldură foarte mare cât şi la temperaturi scăzute este mult îmbunătăţită prin realizarea consecventă a postului; “termostatul” natural este făcut să funcţioneze optim.

3. Postul conferă claritate şi putere minţii. Eficienţa acţiunilor noastre este astfel crescută în mod semnificativ.

4. Postul purifică psihicul şi ne ajută să ne eliberăm de emoţiile negative. Mânia, ura, lăcomia, poftele şi dorinţele inferioare, ataşamentul, gelozia, invidia, frica, slăbiciunea sunt înlocuite gradat de trăiri stenice, bucurie, afectivitate, înţelegere, bunăvoinţă şi detaşare.

5. Postul vindecă. “Punctele slabe” ale organismului nostru, zone perturbate de acumularea substanţelor nocive provenind din alimentaţia greşită, sunt purificate şi întărite. Un mare număr de afecţiuni, manifestate sau în curs de manifestare pot fi ameliorate şi chiar complet vindecate prin post, în acest sens existând nenumărate mărturii ale celor ce au reuşit să transforme cu ajutorul postului boala într-o adevărată “trambulină” pentru transformarea lăuntrică. Postul devine astfel cea mai ieftină, accesibilă şi profundă modalitate de vindecare pe care Natura ne-a pus-o la dispoziţie.

6. Postind putem înţelege că omul mănâncă pentru a trăi şi nu trăieşte pentru a mânca. O perioadă de post ne permite să reevaluăm importanţa unei alimentaţii echilibrate pentru întreaga noastră viaţă.

7. Prin post întregul corp este regenerat. Organele digestive, rinichii, pielea, plămânii, inima şi întregul sistem circulator beneficiază din plin în urma repaosului alimentar care le conferă timpul necesar pentru a-şi reface ritmurile naturale armonioase îmbunătăţindu-şi astfel funcţionarea foarte mult.

8. Postul este un remediu contra îmbătrânirii. S-a constatat în cazul celor ce postesc în mod constant pentru anumite perioade de timp, încetinirea semnificativă a proceselor de degenerare corporală şi a îmbătrânirii. Trupul îşi menţine astfel supleţea şi întregul sistem nervos este menţinut într-o stare foarte bună de funcţionare până la vârste înaintate.

9. Postul ne apropie de aspectele profunde ale fiinţei noastre. Fiinţele spirituale, sfinţii şi înţelepţii din toate timpurile au postit, considerând aceasta ca o modalitate necesară care împreună cu aspiraţia intensă spre Dumnezeu ajută la regăsirea în propria fiinţă a luminii spirituale esenţiale. În perioada postului cei care aspiră către Dumnezeu descoperă cu uimire şi încântare un nou mod de hrănire, sublimă, prin energiile pure şi armonioase ale Naturii.

10. Postul poate fi realizat de oricine – cu condiţia să fie în mod înţelept adaptat necesităţilor şi disponibilităţilor individuale. O zi de post pe săptămână este în majoritatea cazurilor uşor de realizat şi profund benefică.

11. Postul ne conferă timp liber – putem descoperi astfel că timpul acordat altfel procurării şi preparării hranei devine disponibil pe întreaga perioadă a postului, permiţându-ne să realizăm activităţi la care aspiram poate de mult timp.

12. Postul amplifică voinţa, fermitatea interioară şi bucuria de a trăi. Imaginea comună formată despre post este aceea a fiinţei care respinge cu îndârjire hrana, printr-un uriaş efort al voinţei, care îi aspreşte şi “usucă” fiinţa. Cu toate acestea, postind în mod înţelept putem descoperi, din contră, o mai mare savoare, satisfacţie şi bucurie în întreaga noastră viaţă.

POSTUL COMPLET DE O ZI

Timp de şase zile hrăniţi-vă trupul cu darurile Naturii, dar în a şaptea zi sfinţiţi-vă trupul pentru Tatăl vostru divin Ceresc. Şi în a şaptea zi nu mâncaţi mâncare pământească, ci trăiţi numai din cuvintele şi gândurile lui Dumnezeu. Şi fiţi toată ziua cu îngerii Domnului, în Împărăţia Tatălui Ceresc. În această a şaptea zi, lăsaţi îngerii lui Dumnezeu să clădească Împărăţia divină a Cerurilor în trupul vostru, aşa cum voi munciţi şase zile în Împărăţia Mamei Divine a Naturii. În timpul celei de a şaptea zile, nu lăsaţi deloc mâncarea să tulbure munca îngerilor în trupul vostru, ci beţi numai apă curată, iar Dumnezeu vă va da viaţă lungă şi fericită pe pământ şi veţi ajunge să aveţi viaţă lungă în Împărăţia Cerurilor.”                      Evanghelia Păcii după Ioan

Majoritatea oamenilor au credinţa greşită şi chiar absurdă, că dacă omit o masă li se va petrece ceva foarte rău. Ei uită că în organismul lor sunt depozitate rezerve pentru cazuri de nevoie şi că acestea ar putea să le întreţină viaţa fără hrană din afară pe toată durata unei boli obişnuite. Unii cercetători renumiţi afirmă chiar, în urma studiilor efectuate, că omul are posibilitatea de a rezista fără hrană până la 100 de zile. Sunt nenumărate exemplele celor care au ţinut post negru timp de 40 de zile, pentru a se vindeca astfel de boli foarte grave sau pentru a se apropia de Dumnezeu. Chiar şi atunci când este pură, hrana lasă în organism unele reziduuri şi de aceea se recomandă să fie practicat periodic repausul alimentar complet sau altfel spus postul negru, în care nu se mănâncă nimic şi se bea doar apă, un anumit interval de timp – 24 de ore de exemplu – ceea ce are ca efect purificarea eficientă a întregii noastre fiinţe. În majoritatea cazurilor, frecvenţa optimă cu care trebuie practicat postul negru este o dată pe săptămână. În funcţie de tipul constituţional pot să existe însă anumite variaţii. În general, o persoană cu o  constituţie şi armonioasă din punct de vedere corporal, poate să ţină chiar şi 2-3 zile de post complet pe săptămână, continuu sau cu pauze; unei persoane active si energice se indică numai 1-2 zile de post, iar unei fiinţe cu o constitutie mai „fragila”, nu i se recomandă mai mult de o zi de post săptămânal (cu condiţia să bea suficientă apă).

Este deci foarte bine ca în mod regulat să fie ţinută o zi de post, prin abţinerea de la orice fel de hrană (cu excepţia apei simple, din care este bine să bem cam 1,5 l în ziua respectivă) timp de o zi (24 de ore). În postul creştin, se mănâncă în general la apusul soarelui, dar în postul complet abţinerea de la hrană se face până a doua zi dimineaţă. Acest principiu este recomandat de toate terapiile, cu rezultate deosebite. Zilele de post au rol de punere în repaus a întregului tub digestiv, de eliminare a reziduurilor metabolice şi de purificare a întregii noastre fiinţe.

DESPRE VIRTUTILE POSTULUI

POSTUL COMPLET

– O străveche modalitate de transformare a fiinţei –

POSTUL COMPLET (NEGRU)

Postul este medicament. Şi dacă medicamentul este de mii de ori folositor, adeseori se face inutil sau chiar păgubitor datorită lipsei de experienţă a celui care îl foloseşte. Trebuie să ştim şi timpul în care îl folosim, şi cantitatea medicamentului, şi natura trupului acelora care îl vor primi, şi anotimpul anului, şi dieta corespunzătoare şi multe altele, dintre care, dacă omitem ceva, aceasta strică pe toate celelalte.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Terapia prin post – o practică veche de peste o mie de ani la români

Tipurile de post cunoscute de religia creştin-ortodoxă sunt destul de numeroase şi sunt o expresie a unei înalte cunoaşteri a necesităţilor umane. Există o gradare evidentă a lor; astfel, se începe cu cea mai uşoară formă şi se ajunge la cea mai dificilă. Trecând în revistă formele de post, putem distinge 7 nivele:

  1. hrană fără carne

  2. hrană fără carne, lactate şi ouă

  3. hrană fără carne, lactate, ouă şi untdelemn

  4. hrană constituită din pâine şi apă

  5. fără nici un fel de hrană şi cu apă timp de o zi

  6. fără nici un fel de hrană şi fără apă timp de o zi

  7. fără nici un fel de hrană, dar cu apă timp de mai multe zile (până la 40 de zile sau chiar mai mult) .

Aceste forme de post, dintre care unele pot părea dure pentru omul contemporan, au fost ţinute secole de-a rândul de marea majoritate a românilor creştin-ortodocşi. Izvoare autohtone şi occidentale menţionează chiar neobişnuita rigurozitate cu care ţineau postul oamenii din popor.

Aceste forme de post sunt într-un acord perfect cu regimurile naturiste recomandate în medicina actuală. Sunt cunoscute tot mai multe cazuri de oameni care s-au vindecat de boli grele (şi cel mai bun exemplu este cancerul) prin alimentaţie compusă exclusiv din legume şi fructe crude, sau chiar prin post negru (cu apă distilată), uneori de o durată neobişnuit de lungă (până la 40 – 60 de zile).

În general, postul este conceput ca o alimentaţie din care a fost exclusă carnea sau produsele de origine animală. Din acest punct de vedere, posturile creştine sunt inspirat structurate anual. Astfel, după o iarnă în care se presupune că fiinţa umană s-a alimentat preponderent cu carne şi produse în carne, urmează Postul Paştelui (Păresimile sau Postul Mare, care începe cu şapte săptămâni înainte de Paşti), prin care se urmăreşte un dublu scop: pe de o parte, pregătirea spirituală adecvată pentru marea sărbătoare creştină care urmează, iar pe de altă parte, purificarea structurii fizice şi bioenergetice a omului, ieşit oarecum “încărcat” şi obosit după modul de alimentare din timpul iernii, slăbit şi nepregătit în faţa noilor forţe ale primăverii. Este precum o renaştere la o condiţie mai pură, aşa cum natura renaşte la viaţa noului anotimp. În timpul verii sunt rânduite două posturi: cel al Sfinţilor Apostoli (sau Postul Sânpetrului) şi Postul Adormirii Maicii Domnului (sau Postul Sfintei Maria, 1-14 august). Aceste perioade de post ajută la echilibrarea organismului pe timpul verii, în care o alimentaţie vegetariană este cea mai potrivită. În sfârşit, Postul Crăciunului, 15 noiembrie – 24 decembrie, pregăteşte fiinţa umană pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului, purificându-l înainte de perioada mai grea a iernii.

Este important de menţionat că sfinţii părinţi afirmă că de la formele mai dure de post sunt excluşi “cei slabi şi lipsiţi de putere”. Astfel, trebuie avută în vedere constituţia naturală a fiecăruia, iar postul să fie ţinut în limitele posibilităţilor fiecăruia, atât fizice, cât şi psihice. Oricine poate adopta o dietă lacto-vegetariană, chiar toată viaţa, însă mai puţini îşi pot permite un post cu apă şi pâine de 10 zile sau un post negru de 40 zile.

Ne propunem în continuare să detaliem caracteristicile postului complet, ţinut doar cu apă. Principala lui acţiune este cea de purificare, de odihnă a anumitor organe din corp, de facilitare a unor procese şi schimburi interne, fiind, de asemenea, lipsit de orice adaosuri sau constituienţi exteriori, deci perfect natural. Deoarece mulţi oameni ţin asemenea zile de post total, numai cu apă, în scop curativ sau spiritual, vom prezenta în continuare câteva din tainele acestuia.

Despre scopul postului complet

Scopul postului, în tradiţiile spirituale străvechi, dar şi în medicină, este armonizarea fiinţei umane din punct de vedere fizic, psihic, mental şi spiritual. El nu are în nici un caz rolul de a lipsi de cele necesare organismul şi nici de a chinui psihicul cu dorinţe nesatisfăcute. Postul constituie un act firesc, natural, care necesită o treaptă superioară de înţelegere şi conştientizare a propriei fiinţe. Iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog în acest sens:

Într-adevăr, postul, acest doctor al sufletelor noastre, are puterea, la unii, să reprime înfierbântările trupului, la unii să domolească mânia, la alţii să alunge somnul, la unii să stimuleze dorinţa pentru fapta bună, în altă parte să curăţească mintea şi să-l elibereze pe om de gândurile viclene, în altă parte să domesticească limba cea neîmblânzită şi să o împiedice să spună cuvinte fără de folos şi rele. Altora le acoperă în chip nevăzut ochii şi nu-i lasă să se rotească încoace şi încolo, ci face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească păcatele şi lipsurile sale”.

Valenţele terapeutice ale postului complet

Postul negru este unul din tratamentele cele mai vechi şi mai eficiente din câte există. El înseamnă în primul rând curăţire, purificare. S-a observat de mult, prin experienţă, că un post mai îndelungat depăşeşte ca putere de vindecare toate celelalte procedee cunoscute. Cine are temperatură, are aproape automat tendinţa de a posti şi de a consuma lichide. Postul negru purifică chiar mai repede şi mai radical decât crudităţile. Prin post pot fi evitate de multe ori chiar operaţiile chirurgicale. Din păcate, medicii nu amintesc pacienţilor lor nimic despre post, fie din ignoranţă, fie din motive materiale. Aceasta cu toate că postul negru este recomandat şi de medicina alopată sub numele de “repaus alimentar total” pentru dezintoxicare, pentru a da răgaz organismului să se refacă. Postul este recomandat şi în cazul bolilor infecţioase în fazele acute, deoarece energiile organismului, nemaifiind orientate către procesul de digestie (care canalizează o mare parte din acestea) sunt folosite în procesul de apărare contra microorganismelor.

Iată părerea dr. Ernst Schneider despre postul complet în procesul vindecării: “Cura de post este măsura cea mai drastică. Dar şi cea mai eficace în orice boală. (…) Postul terapeutic curăţă nu numai zgura corporală, ci şi pe cea spirituală, sufletească”.

Posturile alimentare terapeutice, de scurtă durată, efectuate în scopul purificării organismului sau în scop preventiv, sau mai îndelungate, efectuate în scop curativ, sunt extrem de utile ca ajutătoare ale altor metode terapeutice naturiste. Utilizarea în scop curativ a postului complet cuprinde un spectru foarte vast de boli. El poate fi aplicat practic în orice stadiu de evoluţie al bolii, rezultatele variind în funcţie caracteristicile individuale ale pacientului, de credinţa acestuia, precum şi de tipul şi durata postului.

Fiecare bolnav, înainte de a se hotărî să ţină un post de lungă durată, chiar dacă a mai experimentat anterior altele pe perioade mai scurte, trebuie să fie bine edificat în privinţa modului de desfăşurare al acestuia, să cunoască eventualele reacţii ce s-ar putea produce în timpul postului, modul în care el poate fi întrerupt şi comportarea în perioada imediat următoare, de la reînceperea alimentaţiei până la reintrarea în normal. Este bine să fie menţinută legătura cu un medic naturist sau o persoană cu experienţă în ţinerea posturilor.

În unele cazuri se recomandă, în scopul grăbirii procesului de vindecare, înlocuirea apei cu ceaiuri medicinale, cu anumite sucuri de legume şi fructe, cu zeamă de legume, în funcţie de natura bolii şi caracteristicile pacientului.

În general, durata posturilor complete în vindecarea bolilor grave este mare, putând ajunge până la 45-60 de zile. În mod obişnuit, nu sunt necesare repetări ale postului, cu condiţia folosirii unei alimentaţii corespunzătoare în perioada de stingere a postului şi a eliminării greşelilor care au condus la instalarea bolii tratate. De multe ori, adevărata vindecare apare abia în perioada de stingere. La noi în ţară, posturile recomandate de dl. Valeriu Popa au dat rezultate foarte bune în numeroase cazuri de boli grave.

În mod curent, la aceste posturi se recomandă şi folosirea unor procedee auxiliare: clismele, purgativele naturale, automasajul, reflexologia, băile de soare, de apă sau aer, homeopatia, procedeele pentru curăţarea limbii, a gurii, a pielii. Pentru amplificarea procesului de purificare se recomandă realizarea în mod regulat a procedeului eliminării acumulărilor nocive prin vomă terapeutică (Vamana Dhauti, procedeu descris în anexă).

Importanţa spirituală a postului complet

Postul stimulează intuiţia, atât cea referitoare la lumea înconjurătoare, cât şi cea interioară, presimţirea şi viziunea. Acesta este motivul cel mai adânc pentru care religiile au recomandat postul” (Dr. Hfun)

Înţelepţii recomandă tuturor fiinţelor o zi de post complet pe săptămână pentru “a-şi limpezi mintea şi emoţiile”. Postul era frecvent întâlnit în trecut la conducătorii diferitelor popoare. Aceştia aveau asemenea zile de post complet şi de reculegere, în care se puteau concentra cel mai uşor asupra procesului de auto-desăvârşire. În Evul Mediu, unii cavaleri posteau înaintea luptei pentru a-şi purifica spiritul. În satele din România, exista obiceiul ca mirii să postească şi să reflecteze asupra propriei existenţe cu o zi înainte de cununie.

„Aşa poţi să-ţi supui simţurile. Aşa ţi se trezeşte mintea. Aşa se îmblânzesc patimile trupului. Aşa vin gânduri blânde, înalte şi subtile. Aşa vin mişcări luminoase în minte. Aşa vine sârguinţa spre lucrarea virtuţii. Aşa izvorăsc lacrimi de dor şi aducerea aminte de moarte. Aşa se curăţă şi înţelepciunea, şi se depărtează de orice nălucire care ispiteşte mintea. Aşa primeşte omul o vedere pătrunzătoare, chiar pentru lucruri depărtate. Aşa primeşte şi înţelegerea cea mai adâncă a tainelor pe care le cuprinde mintea prin puterea cuvintelor celor dumnezeieşti, şi mişcările cele lăuntrice, care se pornesc de la suflet, şi puterea de a desluşi şi de a deosebi puterile sfinte de puterile cele duhovniceşti, şi vedeniile adevărate de nălucirile zadarnice. Aşa se taie lenevirea şi negrija. Aşa vine şi flacăra râvnei, care calcă peste orice primejdie şi trece prin orice îngrozire. Aşa vine adevărata libertate a omului şi bucuria sufletului” (Sfântul Isaac Sirul)

Raţiunile postului sunt totuşi mult mai profunde decât par la prima vedere. Omul îşi atrage nenorocirile asupra sa din cauza încălcării conştiente sau nu a legilor universale ale firii. Fiecare greşeală pe care am făcut-o şi-a lăsat urma în noi, sub forma aşa numitelor păcate – reziduuri destinice (sau, cum sunt cunoscute în tradiţia orientală, karma-ice). Postind, aceste impurităţi se elimină gradat şi lumina lăuntrică se va manifesta din ce în ce mai pregnant în noi. Astfel vom deveni mult mai uşori şi mai fericiţi. Din acest motiv, toate căile spirituale autentice recomandă unanim postul alimentar.

Într-un pasaj dintr-un text apocrif – “Evanghelia Păcii după discipolul Ioan” Iisus afirma:

Vă spun cu adevărat, mari şi multe sunt păcatele voastre, mulţi ani v-aţi supus farmecelor Satanei, aţi fost lacomi, beţivi şi desfrânaţi, şi tocmai de aceea datoriile voastre trecute s-au înmulţit. Şi acum trebuie să le plătiţi şi plata este foarte grea. De aceea, nu fiţi deja nerăbdători, după a treia zi (de post n.n.), ca fiul risipitor, ci aşteptaţi răbdători şi umili a şaptea zi, care este sfinţită de Dumnezeu şi apoi mergeţi cu inima umilă şi supusă în faţa Tatălui divin Ceresc, pentru ca El, în imensa Lui compasiune, să vă ierte toate păcatele şi toate datoriile trecute. Tatăl Ceresc vă iubeşte nesfârşit de mult, pentru că, iată, acum El vă dă voie să plătiţi în numai şapte zile datoriile a şapte ani. .Aceia care datorează păcatele şi bolile a şapte ani, dar plătesc cinstit şi stăruiesc până în a şaptea zi, le va ierta Tatăl nostru divin Ceresc toate datoriile tuturor celor şapte ani”

Postul este, aşadar, o modalitate foarte simplă şi la îndemâna fiecăruia dintre noi, de a redeveni uşori şi luminoşi, de a ne redobândi sau a ne păstra puritatea şi libertatea. Ca urmare a abţinerii de la hrana fizică, vom putea mai apoi să ne abţinem cu uşurinţă şi de la sentimente şi gânduri negative. În loc să vrem să absorbim, să înghiţim, să acumulăm, să luăm cu lăcomie prea mult din toate, învăţăm astfel să renunţăm şi să fim detaşaţi, pentru că înţelegem că exact această tendinţă instinctuală şi permanentă de a acumula este în realitate faptul care ne împiedică să fim cu adevărat fericiţi şi mulţumiţi.

Postul complet creează o „stare de realitate non-comună” (folosind cuvintele lui C. Castaneda), care generează un fel de viziune nouă, reală asupra ta însuţi şi o adevărată deschidere asupra realităţii înconjurătoare. Căci faptul de a te strădui să nu cedezi tentaţiei de a mânca şi abstinenţa însăşi aduc o stare de vigilenţă, de atenţie. În timpul postului se amplifică voinţa, devenim conştienţi de impurităţile care se elimină, cu alte cuvinte apare un nivel superior de conştiinţă.

În lume au existat aproape întotdeauna fiinţe al căror rol a fost tocmai acela de a arăta că omul nu depinde la modul fundamental de hrană ci el este înainte de toate spirit, scânteie din Dumnezeu Tatăl.

PUTEREA MINŢII ŞI CONTROLUL DURERII

PUTEREA MINŢII ŞI CONTROLUL DURERII

Mintea are multiple resurse şi poate face faţă oricăror încercări

Sunt multe situaţiile în care ne confruntăm cu apariţia unor dureri. De la cele mai simple migrene sau dureri de stomac până la cele mai cumplite chinuri ale unei crize de rinichi, fenomenul durerii generează un şoc cu repercursiuni mai mult sau mai puţin grave la nivel fizic, energetic, psihic şi mental, lată de ce este bine să ştim ce trebuie să facem în asemenea situaţii. De multe ori, nu boala însăşi ne sperie, ci simptomul predilect care aduce suferinţă: durerea. De altfel, mulţi oameni trec cu uşurinţă peste anumite simptome de debut ale unor boli, ratând chiar şansa unui tratament mai uşor, numai pentru că ele nu sunt asociate cu durerea fizică. Din această cauză, unii nici nu cred că sunt bolnavi pentru că pe ei „nu îi doare nimic”. Şi totuşi …

Atunci când vorbim despre durere, foarte uşor ne reamintim de situaţiile în care am suferit datorită acesteia. Încărcătura psiho-emoţională rămâne de multe ori vie şi dorim să fim sănătoşi mai mult ca urmare a fricii de suferinţă şi de durere decât ca experimentare mai plenară şi fericită a vieţii. Există situaţii în care durerea persistentă îngreunează foarte mult tratamentul şi lungeşte procesul de vindecare datorită unor complicaţii care au apărut datorită consumului exagerat de sedative sau insomiilor, depresiilor şi chiar anumitor tendinţe suicidare generate de frica produsă de chinul durerii, etc.

Psihologia modernă a conceput un număr considerabil de tehnici psihice menite să diminueze considerabil durerile. Ideea principală în multe dintre aceste metode este aceea a distragerii atenţiei de la punctul sau zona dureroasă; aceasta este o strategie simplă, dar extrem de eficace atunci când este corect executată. Cel mai elocvent exemplu din viaţa de zi cu zi este cel al părinţilor, care – plini de dragoste şi compasiune – mângâie copilul care plânge datorită durerii provocate de o rană. După câteva momente în care îi adresează cuvinte pline de calm şi înţelegere, dar mai ales dacă îi fac şi promisiuni tentante – o prăjitură sau o îngheţată se pot dovedi salutare în astfel de împrejurări – plânsul şi lacrimile sunt oprite, iar copilul este împăcat.

Durerea poate fi controlată şi eliminată dacă ştii cum să acţionezi!

De fapt, ce se produce atunci este o schimbare inconştientă pentru copil a direcţiei de focalizare a atenţiei sale: de la disconfortul provocat de rană, la bucuria plăcută de a savura o prăjitură. Metoda distragerii atenţiei reprezintă una dintre cele mai eficiente metode de control şi stopare a durerii şi, atunci când este utilizată în combinaţie cu alte tehnici specifice, poate îndepărta chiar dureri mai mari ale corpului fizic, cum ar fi cele provocate de gastritele acute sau de ulcerul stomacal. În astfel de cazuri, se poate face apel şi la tehnici de relaxare, yoga, tehnici de vizualizare pozitivă precum şi alte modalităţi menite să distragă şi să re-focalizeze atenţia. De fapt, cheia întregii probleme este capacitatea de a crea chiar noi înşine un tip de autosugestie puternică, opusă senzaţiei mentale de durere.

Doctorul Theodore Barber, psiholog principal la spitalul Medfield din Massachussets şi cercetător renumit în domeniul complex al acţiunii şi efectelor durerii asupra fiinţei umane, a ajuns – în urma experimentelor efectuate – la concluzia că durerea fizică, oricât de puternică ar fi ea, poate fi controlată complet dacă persoana în cauză este antrenată corespunzător, astfel încât să îşi poată impune propriile idei forţă, printr-o autosugestie puternică.

De fapt, pentru o bună reuşită în cazul aplicării unei sugestii contrare durerii resimţite, trebuie să ne raportăm constant la trei puncte de vedere esenţiale în acest proces:

1. trebuie să ne educăm voinţa, astfel încât să dobândim abilitatea de a ne îndrepta atenţia într-o altă direcţie decât cea în care este atrasă spontan, involuntar, datorită durerii pe care o resimţim într-un anumit loc;

2. este necesar să ne concentrăm asupra senzaţiilor dureroase într-un mod cât mai detaşat şi neafectat de vreun gând de iritare, nervozitate sau mânie, ca şi cum ne-am plasa în poziţia unei alte persoane care, deşi simte durerea, nu este totuşi influenţată de aceasta;

3. trebuie, de asemenea, să obţinem abilitatea de a ne disocia (psihic, emoţional) de durerea care ne afectează respectiva parte a corpului, ca şi cum aceasta nu ar face parte din corpul nostru.

Atitudinea corectă în confruntarea cu durerea

Deşi este greu de presupus că ar putea exista o atitudine corectă în faţa durerii, totuşi ea există şi fiecare dintre noi intuim de la caz la caz, în fiecare situaţie neplăcută şi dureroasă că se impune un anumit gen de autocontrol mărit asupra stărilor noastre în acele momente. Iată două atitudini concrete:

1. Prima dintre ele se referă la posibilitatea îndepărtării durerii prin acţiunea voluntară de distragere a minţii de la locul afectat, utilizând imaginaţia, concentrarea şi vizualizarea creatoare, dar opusă senzaţiei dureroase. S-a constatat că unele persoane pot tolera o durere intensă pur şi simplu prin adoptarea unei atitudini de detaşare, în care ele înţeleg şi se referă la senzaţia dureroasă ca la ceva ce provine din afara lor şi nu din ele însele. Această atitudine non-identificatoare cu durerea permite un control superior al stării interioare. Este chiar recomandabil să nu dramatizăm situaţia şi să nu exagerăm prin acele văicăreli şi lamentări zadarnice care epuizează şi secătuiesc organismul de energiile vitale atât de necesare în acele momente.

2. Una dintre modalităţile specifice în care oamenii reacţionează la durere este aceea de a se simţi agasaţi, iritaţi de aceasta, înverşunându-se împotriva ei. De obicei, natura umană exagerează şi amplifică mult aspectul negativ al durerii şi în general vorbind, toate lucrurile şi fenomenele care îi displac. Felul în care vă exprimaţi şi vă manifestaţi în toate aceste situaţii exprimă de fapt propria dumneavoastră viziune asupra vieţii şi felul în care vă integraţi în ea. Oamenii reacţionează în faţa durerii exact aşa cum fac în faţa conjuncturilor mai neplăcute ale vieţii, adică amplificând şi exagerând aspectele negative şi implicându-se într-un mod „dureros” în ele. Trebuie, mai ales în aceste conjuncturi, să ne păstrăm controlul, să reuşim să gândim pozitiv, să abordăm cu încredere şi totodată cu detaşare aspectele mai puţin plăcute, căci o viziune preponderent optimistă şi stenică ne ajută întotdeauna să ieşim cu mult mai repede din impas.

Tehnici de control al durerii

Cele câteva tehnici care vor fi prezentate în continuare este bine să fie abordate şi aplicate în succesiunea expusă mai jos.

1. Relaxarea

Întindeţi-vă la orizontală pe o pătură, la sol. Trebuie să fiţi singur în cameră şi să vă asiguraţi că nu veţi fi deranjat pe întreaga durată a practicii. Destindeţi-vă întregul corp, gradat, relaxându-vă cât mai profund. Începeţi de la picioare către cap, mai întâi partea stângă a corpului, apoi cea dreaptă. Conştientizaţi relaxarea întregului corp, stare de armonie, liber­tate, detaşare de limitările corpului fizic. Uneori, acest singur aspect este suficient pentru a îndepărta durerea.

2. Tehnica evocării

Urmăriţi să evocaţi unele amintiri şi gânduri foarte plăcute, care să vă facă să uitaţi, pur şi simplu de durere. Această metodă este de natură să vă focalizeze atenţia în altă parte decât în locul unde simţiţi durerea. Procesul este relativ difi­cil de realizat (mai ales atunci când durerea este foarte mare), dar poate fi dus la bun sfârşit printr-un antrenament perseverent. Un sfat practic este de a urmări să percepeţi lucrurile şi fiinţele din jurul dumneavoastră într-un mod cu totul aparte, complet diferit de modul obişnuit de a le privi. Luaţi cunoştinţă cu ceea ce este în jurul dumneavoastră ca şi cum vedeţi lucrurile pentru prima oară. Acordaţi mai multă atenţie detaliilor, culorilor, formelor, consistenţei, mirosu­lui, umbrelor, luminii şi chiar persoane­lor care se află în apropierea acestor obiecte. Disipaţi-vă atenţia de la orice lucru care v-ar putea conduce din nou că­tre durerea din corp, utilizând pentru aceasta toate metodele care vă inspiră cum ar fi: să bateţi din palme într-un anu­mit ritm, să fredonaţi sau chiar să cântaţi o melodie, să recitaţi poezii, etc. O altă variantă este aceea de a vă lăsa liberă fantezia pentru a vă aminti momente plă­cute din trecut cu o încărcătură emoţio­nală intensă şi să vă abandonaţi acelei trăiri. în egală măsură vă puteţi proiecta şi în viitor, închipuindu-vă de exemplu o călătorie minunată într-un loc pe care doriţi de mult timp să îl vizitaţi. Urmăriţi să vă identificaţi cât mai bine cu aceste situaţii şi să vă focalizaţi mentalul asupra lor.

3. Tehnica utilizării imaginaţiei creatoare

Această tehnică se bazează pe observa­ţia că imaginaţia creatoare poate modifi­ca percepţiile senzoriale.

Imaginaţi-vă cu putere că sunteţi sub influenţa sedativă, profund calmantă şi binefăcătoare a unor plante rare, culese de pe munte la un moment astrologie fa­vorabil de către un mare vindecător. Ur­măriţi cu mare atenţie cum acea persoană în care aveţi mare încredere vă pregăteşte acel remediu. El face o pudră foarte fină din toate acele plante şi vă dă mai întâi să o mirosiţi. Simţiţi mirosul tare, aromatic, dar totodată calmant al acelui amestec. Vă cere apoi să luaţi o mică cantitate din acel elixir şi să o ţineţi sub limbă. Sesi­zaţi gustul puternic al acelui amestec de plante rare şi simţiţi cum vă cuprinde treptat anestezia; urmăriţi mental cum particulele fine, atomii şi moleculele se difuzează prin gustul specific în limbă şi apoi se distribuie şi impregnează locul sau porţiunea dureroasă a corpului, vin­decând, eliberându-vă astfel de senzaţiile neplăcute. Treptat, vă veţi simţi cuprins ca de un fel de ameţeală, specifică unei anestezii reuşite şi veţi observa în acel moment diminuarea durerii din ce în ce mai mult. Sugestionaţi-vă în mod repetat în acele momente că durerea vă părăseş­te, scade în intensitate, devine din ce în ce mai slabă, până când dispare complet. Pe tot parcursul acestei etape urmăriţi să fiţi şi să rămâneţi cât mai relaxat cu pu­tinţă. Nu săriţi peste nici un aspect al acestei vizualizări; cu cât ea este mai amănunţită, cu atât mai uşor vă va fi să vă detaşaţi de durere.

4. Tehnica disocierii

Această metodă foarte eficientă constă în a vă sugestiona cu putere şi a vă ima­gina până la a crede cu toată fiinţa voas­tră că durerea, în fapt, nu face parte din dumneavoastră. Mai precis, ea nu se află acolo. Cu alte cuvinte, durerea este ceva separat de corpul dumneavoastră, este ceva diferit de dumneavoastră înşivă şi nu aveţi nici o legătură cu ea.

5. Tehnica analizei şi observării detaşate a durerii

Focalizaţi-vă cu putere chiar asupra durerii şi nu permiteţi minţii să se disper­seze în altă parte. Procedeul implică a căuta să ne apropiem cât mai mult de senzaţia efectivă a durerii, a o studia şi a o analiza cu atenţie. Este ca şi cum am urmări să divizăm durerea în părţile ei componente; vom descoperi astfel că, de obicei, durerea constă într-un cumul de felurite senzaţii şi sentimente schimbă­toare. Nu vă gândiţi la ea ca fiind durere, ci mai curând concentraţi-vă asupra altor schimbări sau modificări în senzaţiile pe care le resimţiţi în acele momente. În acest sens, este bine să fiţi atent şi con­centrat să percepeţi diferitele senzaţii de presiune, arsură, mâncărime, înţepături, etc, observând că ele variază, se modi­fică de la o clipă la alta. Senzaţia noastră de ansamblu asupra fenomenului trebuie să fie aceea că durerea reprezintă un eve­niment neutru care se desfăşoară în in­teriorul nostru; ea trebuie înţeleasă ca un aspect complex, dar fără semnificaţii psihice sau fizice.

6. O tehnică Zen

Această tehnică constă în a urma dure­rea, a-i permite să se desfăşoare, a o ex­perimenta în ansamblul ei, deoarece acum durerea este percepută şi înţeleasă ca o experienţă interesantă, care ne absoarbe total atenţia. O astfel de înţelege­re şi intuiţie reflectă, în fapt, chiar transcenderea senzaţiei dureroase, adică exact scopul urmărit de noi. Curiozitatea lăun­trică pe care o manifestăm în legătură cu acest aspect nu trebuie să ne determine să catalogăm durerea ca fiind plăcută sau neplăcută, ci mai curând să o studiem cu atenţie şi să îi permitem în mod detaşat libertatea de a se manifesta. Aspectul subtil al acestei tehnici îl reprezintă de­păşirea atitudinii de identificare a noastră cu corpul fizic care ne determina anterior să interpretăm şi să simţim durerea ca pe o parte intrinsecă a fiinţei noastre.

7. Tehnici de autosugestie

Pentru dobândirea controlului asupra durerii, una dintre metodele cele mai efi­ciente este aceea de a recurge la virtuţile binefăcătoare ale sugestiei şi autosuges­tiei pozitive. Uneori, autosugestia se do­vedeşte atât de eficientă, încât unele per­soane pot suporta chiar intervenţii chirur­gicale, altfel extrem de dureroase, fără anestezie. Procedeul constă în repetarea unei sugestii sau unui set de sugestii bi­nefăcătoare timp de minimum 15 minute, de mai multe ori pe zi şi în mod special înainte de culcare. Rostirea lor trebuie făcută cu multă convingere, sinceritate şi cu o pură trăire emoţională. Repetându-le cu credinţă, ele ne vor ajuta enorm chiar şi în procesul vindecării.

Iată câteva sugestii pozitive, binefăcătoare: „Sunt perfect calm, liniştit, şi complet relaxat.”, „Mă simt plin de forţă şi resimt cu putere bucuria de a trăi „, „Mă focalizez tot mai mult pe senzaţiile plăcute din corp.”, „Sunt cuprins de o profundă pace lăuntrică şi o stare de bine interior.”, „Sunt perfect sănătos din toate punctele de vedere; fizic, psihic, mental şi spiritual”.

MINTEA – FACTOR FUNDAMENTAL ÎN PROCESUL VINDECĂRII

MINTEA – FACTOR FUNDAMENTAL ÎN PROCESUL VINDECĂRII

Cum ar fi să putem învăţa în câteva ore întreaga materie pentru un examen? Cum ar fi lumea pentru noi dacă am reuşi ca în câteva minute să scăpăm de vechi fobii, timidităţi sau de fricile fără motiv? Ce forţă ne-ar putea ajuta să ne vindecăm “peste noapte” şi să avem o existenţă în care reuşita să fie o constantă în toate planurile vieţii noastre? Departe de a fi vorba de o idee utopică sau de imaginaţia unui creator de literatură science-fiction, cercetările recente confirmă tot mai adesea că atingerea unei astfel de reuşite excepţionale depinde numai de capacitatea noastră de a ne folosi de un instrument cu care am fost înzestraţi încă de la naştere: MINTEA.

Reuşită şi putere

Aceste două cuvinte pot să trezească o anumită emoţie în cei mai mulţi dintre oameni. Cu greu am putea găsi pe cineva care să nu îşi dorească reuşita socială, profesională sau redobândirea sănătăţii perfecte, sau care să nu aspire să fie “asemenea celor care au reuşit în viaţă”. A reuşi este întotdeauna o dovadă a puterii. Nu este vorba aici neapărat de putere fizică şi nici de o putere a banilor. Este vorba mai mult de un cumul de forţe, în primul rând interioare, care i-au propulsat întotdeauna pe cei ce până astăzi fac obiectul admiraţiei multor oameni: sfinţi, genii strălucite, conducători legendari ai unor popoare, mari inventatori sau cei care au învins prin voinţa lor boli cumplite cum sunt cancerul sau scleroza multiplă. Dar toţi aceşti oameni care au reuşit, într-un fel sau altul, să atingă o anumită stare de împlinire, sunt mai dotaţi, mai puternici, mai speciali prin înzestrările lor native decât ceilalţi?

Una dintre cheile fundamentale ale reuşitei tuturor acestora constă în capacitatea lor de a-şi elibera puterea tainică a minţii, eliminând în primul rând toţi acei factori care o fac să funcţioneze condiţionat şi anemic şi antrenând-o apoi, ca pe un instrument docil, pentru a servi cu adevărat scopurilor lor. Pentru a putea face însă aceasta, pentru fiecare dintre noi primul pas este acela de a înţelege câteva din mecanismele de funcţionare a minţii şi mai apoi de a le folosi “la comandă”.

Să ne controlăm propria minte

A folosi mintea ca pe un instrument poate părea o idee inedită şi nouă pentru mulţi dintre cititori, deşi ea este cunoscută încă din antichitate. Şi, ca în cazul oricărui instrument pe care îl utilizăm (fie că este vorba de o simplă maşinărie sau cel mai complex computer), eficienţa noastră în acţiune depinde fără îndoială de abilitatea noastră şi de cunoaşterea posibilităţilor pe care ni le oferă.

Chiar dacă pare şocant, se poate spune că mulţi dintre noi suntem încă, din punctul de vedere al utilizării capacităţilor noastre mentale, asemenea unor copii care folosesc un Cd-player performant sau ultimul tip de calculator pentru a sparge nuci sau a bate un cui… Această afirmaţie nu mai pare însă atât de şocantă în lumina rezultatelor obţinute de către cei care prin autoeducare reuşesc să depăşească acele patru procente în care creierul este utilizat în mod obişnuit. Pentru a înţelege însă mai bine cu ce forţă avem de-a face în privinţa minţii, să analizăm câteva dintre datele oferite de surse ştiinţifice, în mai multe cazuri ce denotă impactul aproape imediat pe care mintea îl generează asupra sănătăţii organismului şi asupra întregii noastre fiziologii…

Cazuri şi studii uimitoare

1. Iată un prim astfel de experiment, bulversant prin implicaţiile pe care le are chiar şi pentru cercetătorii ce au participat la realizarea lui:

Dr. Huggins şi echipa sa de cercetători au prelevat o mică cantitate de salivă de la un om care tocmai trăise o foarte intensă stare de mânie. Analizând compoziţia salivei, ei au depistat câteva componente extrem de toxice, asemănătoare într-o mare măsură veninului şerpilor. Aceste experimente şocante au fost realizate în mai multe rânduri, rezultatele fiind mereu aproape identice. Cercetătorii au continuat experimentul injectând o astfel de doză de “salivă nocivă” unor şoareci folosiţi pentru studiile de laborator. Rezultatul a fost decesul rapid al acestora…

Este cunoscut faptul că stările emoţionale intense generează în cel care le trăieşte modificări de natură nervoasă şi hormonală, însă puţini dintre noi ne-am pus poate problema acestei reacţii rapide şi profunde a corpului la ceea ce gândim sau simţim. Fiecare gând sau sentiment pe care îl trăim generează un efect precis asupra reacţiilor chimice din corpul nostru, la nivelul sistemului nervos, al diferitelor glande, în anumite organe şi zone corporale. Dacă emoţiile negative foarte puternice au un efect atât de puternic asupra altor fiinţe vii, oare cum ne perturbă ele propria noastră stare de sănătate? Este evident că repercursiunile sunt considerabile, mai ales prin menţinerea sau repetarea unor astfel de trăiri (legătura între stările negative şi apariţia bolilor este analizată la ora actuală cu o destul de mare acurateţe de către o mai nouă ramură a medicinii moderne – medicina psihosomatică, care face corelaţii precise între stările negative menţinute şi tipurile de boli).

Totodată, trăirea unor stări pozitive, intens binefăcătoare, generează un efect regenerant şi hrănitor asupra întregii fiinţe, determinând eliberarea aşa-numiţilor “hormoni ai fericirii” (endorfinele) cu efecte vindecătoare, analgezice, relaxante şi euforizante…

La ora actuală nu mai există nici o îndoială asupra acestei legături reciproce dintre minte şi trup. Întrebarea care rămâne însă este ce putere au emoţiile şi gândurile noastre şi cât de repede, cu ce intensitate pot să modifice ele starea organismului?

2. Un alt studiu, realizat de renumitul psiholog american Daniel Goleman, poate fi revelator în ceea ce priveşte puterea minţii de a pătrunde şi modifica activitatea intimă a corpului:

Între numeroşii săi pacienţi s-a aflat la un moment dat un băieţel, pe nume Timmy, care se confrunta cu o tulburare psihică cunoscută ca sindromul personalităţilor multiple. Acest băiat experimenta 11 personalităţi distincte. Una dintre aceste personalităţi cu care el se identifica era alergică la sucul de portocale. Consumul chiar şi a unei mici cantităţi de suc de portocale îi provoca în foarte scurt timp apariţia unei erupţii (urticarie) pe întregul corp. Elementul surprinzător este că dacă Timmy (personalitatea principală) consumă suc de portocale, nu apare absolut nici un efect neplăcut. Cu toate acestea, dacă Timmy consumă suc de portocale şi ulterior personalitatea alergică preia controlul asupra corpului, câtă vreme digestia sucului nu s-a încheiat, urticaria se dezvoltă din nou cu rapiditate. Pe de altă parte, în cazul în care urticaria a apărut, dar personalitatea principală (Timmy) îşi reintră în drepturi, fenomenul eruptiv la nivelul pielii dispare în foarte scurt timp.

Tot în cazul acestui tip de tulburare (sindromul personalităţilor multiple), pacienţii se confruntă cu fenomene tulburătoare pentru un observator, fenomene ce revelează într-o mare măsură puterea excepţională a minţii şi psihicului asupra corpului. Există foarte multe mărturii de acest gen ale unor pacienţi care experimentează stări psihologice în mod radical diferite, de la o personalitate la alta, dar şi răspunsuri fiziologice caracteristice şi chiar boli diferite în funcţie de personalitatea care este activă la un moment dat.

De exemplu, una dintre personalităţi se confruntă cu diabet, iar o alta nu. Atunci când personalitatea afectată de diabet preia “conducerea”, întreaga chimie a corpului reflectă existenţa acestei boli grave. Imediat ce o altă personalitate, care nu are conştiinţa acestei boli preia controlul asupra corpului, toate simptomele dispar în câteva minute, investigaţiile medicale arătând că nu există nici un semn al existenţei unei boli de tipul diabetului.

Iată astfel că, în acelaşi trup, pot să apară modificări fiziologice marcante şi foarte rapide, în condiţiile în care se modifică atitudinile, sentimentele şi credinţele.

Un profil emoţional caracterizat de anumite tipuri de emoţii şi gânduri poate să genereze boala, în timp ce un altul poate să reprezinte o condiţie ideală a sănătăţii. Aceste date oferite în urma observării atente a pacienţilor suferind de sindromul personalităţilor multiple arată cu claritate modificările foarte ample care se produc în corp atunci când se modifică foarte rapid şi radical anumite structuri psiho-emoţionale profunde ale fiinţei respective, într-un mod necontrolat şi patologic. Cu toate acestea fiecare dintre noi avem posibilitatea să trecem gradat de la o situaţie de sănătate fizică şi lăuntrică defavorabilă către o stare psihică şi un sistem de convingeri şi aspiraţii interioare care să determine în timp o schimbare radicală în bine în fiziologia noastră.

3. După mai mulţi ani de studii, profesorul Shlomo Brezntz, psiholog la Universitatea din Ierusalim, a arătat că emoţii ca vinovăţia, sentimentul eşecului, mâhnirea, resentimentele şi mânia generează efecte profund perturbatoare asupra imunităţii organismului. El a dovedit faptul că aşteptările, speranţele şi gândurile noastre pozitive au efecte opuse, comparativ cu cele negative, asupra nivelului din sânge al hormonilor cu rol important în activarea şi funcţionarea sistemului imunitar. În viziunea lui, nu este deloc exclus ca cei care se confruntă cu probleme ale sistemului imunitar să întreţină în fiinţa lor astfel de aşteptări negative, cel puţin la nivel subconştient. Totodată, el remarca în cazul pacienţilor săi faptul că activarea stărilor psihice opuse poate duce la îmbunătăţirea funcţiei imunitare. Astfel, bucuria, puterea de a ierta, sentimentul reuşitei şi al succesului, dragostea, ar putea reprezenta remedii de o mare eficienţă în tratarea acestui tip de tulburări la nivel imunitar.

4.În conformitate cu statisticile realizate de psihologii americani, alte cercetări medicale afirmă că fiinţele depresive sunt de două ori mai expuse la riscul de a face cancer decât cei care manifestă o stare naturală de optimism. De asemenea, în cazul persoanelor care se confruntă cu cancerul, studii ale medicinii psihosomatice au recunoscut o componentă psihică legată de stările de durere şi depresie, precum şi a cea atitudine de “a ţine în tine” sentimentele nocive fără a le putea transforma M.R. Jensen, medic şi cercetător american, a descoperit faptul că femeile care au o personalitate reprimată, care trăiesc cu o mare intensitate sentimente de disperare, care nu pot să îşi controleze furia, frica şi alte emoţii negative, prezintă un risc mult mai mare de a avea cancer la sân. Atât el, cât şi alţi medici specialişti au remarcat adesea în cazul femeilor care se confruntă cu cancerul de sân persistenţa unei stări de tensiune în zona pieptului, un gen de greutate apăsătoare ce nu poate fi eliminată cu uşurinţă şi care le dă femeilor respective sentimentul că reţin în interior o tensiune emoţională negativă.

Această stare nocivă poate fi diminuată şi eliminată prin metode adecvate de vizualizare mentală creatoare, prin refacerea încrederii în forţele proprii şi amplificarea puterii de exprimare emoţională. Astfel de modificări în starea emoţională, corelate cu tratamentul adecvat, au generat efecte cu adevărat miraculoase şi chiar revenirea deplină în urma unei astfel de boli grave.

5. Un studiu realizat de Colegiul medical „Albert Einstein“ a surprins faptul că în 31 din 33 de cazuri ale unor copii afectaţi de leucemie, a existat o pierdere majoră, cu implicaţii emoţionale profunde sau o schimbare traumatizantă în decursul ultimilor doi ani anteriori apariţiei acestei cumplite boli.

În toate cazurile de cancer analizate de către medici din perspectiva psihosomatică s-a remarcat o foarte serioasă amprentă emoţională negativă, fie că ea provine din traume ale copilăriei reactivate ulterior, fie că apare ca urmare a despărţirilor, divorţurilor, pierderii fiinţelor apropriate, sau a unei reprimări de lungă durată a emoţiilor. Şi nu este deloc surprinzător să constatăm aceasta în cazul oamenilor, de vreme ce fenomenul poate să apară chiar şi în lumea animală.

6. Într-un experiment realizat cu şoareci de laborator, s-a constatat că la cei care erau despărţiţi în mod prematur de mama lor riscul apariţiei cancerului era considerabil mai ridicat. De asemenea, cercetătorii au putut remarca faptul că variind nivelul de stres la care şoarecii erau supuşi, rata apariţiei cancerului putea fi determinată într-un mod controlat într-un interval extrem de larg, cuprins între 7% şi 92%!

A învăţa să controlăm noi înşine nivelul de stres din fiinţa noastră este prin urmare o condiţie stringent necesară pentru menţinerea unei excelente stări de sănătate şi fericire.



Mintea în luptă cu boala

Renumitul terapeut şi specialist în medicină ayurvedică, dr. Deepak Chopra afirma în una dintre lucrările sale: “Noi suntem singurele creaturi de pe pământ care ne putem modifica starea organismului şi aspectele biologice prin ceea ce gândim şi simţim.”

Ideea este următoarea: schimbându-ne modul de a gândi putem să eliminăm complet boala!

Acest lucru este cu putinţă prin îndeplinirea câtorva condiţii. Modul eronat de comportament, întreţinerea constantă a unor obiceiuri, gânduri şi emoţii nocive determină în organismul nostru modificări organice care, cel mai adesea, depăşesc posibilitatea unei reveniri la normal prin mijloace de natură strict psiho-emoţională (bineînţeles CU EXCEPŢIA situaţiei în care suntem înzestraţi cu o minte excepţional de puternică şi cu o putere de concentrare mentală exemplară). Cel mai frecvent fenomen fiziologic care apare este încărcarea organismului cu o serie întreagă de substanţe nocive, depozitate în diferite organe sau ţesuturi, expresie fidelă a stării noastre de “încărcare” emoţională şi mentală. Într-o astfel de situaţie PUTEM REUŞI să eliminăm în mod eficient o stare de boală dacă ţinem cont de doi factori:

1. Să apelăm la modalităţile naturale de eliminare a acumulărilor nocive şi a impregnărilor negative de la nivelul celulelor şi diferitelor organe prin tratamente naturale şi

2. Să ne modificăm în sens benefic modul de a simţi şi a gândi.

În astfel de condiţii nu este nici o îndoială că vom reuşi să eliminăm bolile cu care ne confruntăm sau, în situaţiile foarte grave, cel puţin să ne îmbunătăţim considerabil starea de sănătate.


Cum dobândim puterea minţii

Iată în continuare câteva recomandări simple pentru a înţelege felul în care putem elibera puterea ascunsă a minţii pentru a o folosi în sensul vindecării sau în sensul obţinerii oricărui aspect bun pe care îl dorim.

– Cu cât mintea este mai mult impresionată în mod necontrolat de către simţuri, cu atât puterea ei este mai înlănţuită. Diferite vicii de genul alcoolismului sau fumatului, dar şi “pasiunea” excesivă pentru dulciuri, incapacitatea de a ne desprinde la voinţă din faţa televizorului timp de mai multe ore în şir, ca şi o pasiune sexuală necontrolată, sunt tot atâtea moduri de disipare şi pierdere a energiei noastre mentale.

– Întreţinerea în minte, pentru lungi perioade de timp, a unor gânduri generatoare de tulburare: de la simple supărări sau mâhniri, la situaţii care ne-au revoltat, agasat, stresat sau comprimat lăuntric face ca ea (mintea) să “funcţioneze” pe un nivel extrem de redus, fiind asemenea unui vultur căruia îi legăm un bolovan greu de picior. Nu putem de la început să eliminăm toate perturbările, dar este important să le soluţionăm rapid, într-o manieră justă, care să nu ne mai preocupe mintea ulterior. Soluţiile parţiale sau false doar vor amâna exteriorizarea tensiunii interioare, ţinând în continuare mintea încorsetată de acea problemă.

– Atunci când soluţionarea unor probleme este foarte dificilă datorită complexităţii situaţiei, să încercăm să analizăm aceeaşi conjunctură “cu inima”, să căutăm să simţim lucrurile dintr-o perspectivă sufletească profundă, încărcată de afectivitate.

– Să nu amânăm şi să nu (ne) păcălim/minţim atât în ceea ce priveşte deciziile lăuntrice, cât şi acţiunile exterioare. Respectarea acestor doi factori simpli presupune capacitatea de a reacţiona foarte prompt. Este o metodă ideală de limpezire a minţii şi de activare a unei magistrale rapide de comunicare între minte, psihic şi corp. O astfel de atitudine va face ca gândurile noastre benefice să capete o putere mai mare şi să poată influenţa în bine starea organismului într-un timp record.

– Atunci când ne confruntăm cu temeri sau frici, să căutăm să deosebim cu claritate gândurile şi proiecţiile ce provin din imaginaţie de situaţia concretă, privită “la rece”. Mai mult de 70% dintre stările de tensiune interioară nocivă îşi au sursa într-o imaginaţie necontrolată şi în proiecţii de genul “ce rău urmează să-mi fie…”.

– La oamenii obişnuiţi, voinţa este tributară imaginaţiei, astfel că fricile sau temerile, proiecţiile fantastice cu privire la nereuşită sau eşec reprezintă factori puternic inhibitori pentru capacitatea noastră de a acţiona. Este prin urmare stringent necesar să ne amplificăm voinţa.

– Mintea este legată foarte strâns de corp şi de psihic. Bolile, starea de îngreunare sau intoxicare lentă a corpului, viciile sunt factori care tulbură puterea minţii şi o fac să devină superficială şi foarte mult limitată în capacitatea ei de a acţiona. Pe de altă parte însă, mintea care este hrănită de afectivitate şi are o orientare superioară – prin rugăciune, concentrare, meditaţie – se poate sustrage stării fizice de moment şi o poate gradat domina. Întotdeauna în ierarhia fiinţei noastre, mintea se situează deasupra trupului şi îl controlează, cu condiţia să o purificăm, să o menţinem clară şi puternică. Chiar şi în cele mai grave cazuri de boală, mintea, purificată şi clarificată ajunge să se orienteze către realităţile profunde şi să trezească la rândul ei puterile ascunse ale sufletului, trecând astfel dincolo de limitările materiei şi apropiindu-se de descoperirea naturii esenţiale a fiinţei izvorâtă din Dumnezeu.

Bolile nu vor putea fi eradicate sau vindecate prin metodele materialiste actuale, pentru simplul motiv că originea acestor suferinţe nu este pur fizică. Boala este, în esenţă, un rezultat al conflictului dintre suflet şi minte şi nu va putea fi vreodată eliminată în mod definitiv decât în condiţiile realizării unui efort mental şi spiritual adecvat.” Dr. Edward Bach, creatorul renumitelor esenţe florale Bach

INIMA DA TONUL

INIMA DĂ TONUL

Când neurochirurgul Candece Pert a descoperit că receptorii informaţionali transportă peptide (numite şi “moleculele emoţiilor”) în tot corpul şi nu numai la nivelul creierului, ea a determinat o adevărată revoluţie ştiinţifică. Studiile ei au arătat că emoţiile există în corpul uman la orice nivel, sub forma moleculelor care transportă o frecvenţă vibraţională specifică, care transpun informaţia mentală şi într-o realitate fizică. Iar inima este cea care “traduce” şi transferă informaţia ca energie în mişcare („e-motie”) în fiecare celulă. Aceşti mesageri biochimici emoţionali sunt componentele “limbajului muzical”, care guvernează funcţionarea sistemelor imunologic, gastrointestinal, neurologic şi endocrin. Dar inima este recunoscută ca dirijor al acestei “simfonii“ interne.

Ulterior, dr. Pert a observat că stresul corelat unei anumite boli poate fi privit ca un exces de informaţie – “o stare în care ansamblul minte/ corp este copleşit de informaţii neprocesate sub forma traumelor ascunse sau emoţii refulate astfel încât la un moment dat este scurtcircuitat şi nu mai poate asigura fluxul liber al informaţiei, adesea lucrând în contradictoriu.”

Cu alte cuvinte, lungimile de undă ale sistemelor corpului interferează între ele în mod distructiv, o stare care poate fi depăşită prin crearea undei de coerenţă inimă / creier şi prin menţinerea şi amplificarea emoţiilor pozitive în scopul reechilibrării ansamblului corp/minte.

În momentul în care trăim stări de compasiune, bunătate sufletească şi alte stări afective, inima, care este centrul corpului şi sursa informaţiei vibraţionale sufleteşti, “cântă” în armonie cu creierul, creând o experienţă în cascadă care eliberează trasee info-energetice blocate, elimină frecvenţele discordante (boli care determină discordanţa celulară) şi amplifică frecvenţa interioară a corpului. Această creştere a armonicii informaţionale produce un scut protector de rezonanţă benefică în jurul fiecărei celule, ajutând celulele să reziste în faţa “invadatorilor” şi eliminând toxinele. Celulele lipsite de această energie binefăcătoare pozitivă se îmbolnăvesc. Sistemele lipsite de energia afectivă încep să cedeze şi, în timp, atacă alte sisteme.

Un studiu publicat în Jurnalul de Medicină Psihosomatică, realizat la universitatea Yale pe 159 de pacienţi supuşi unei angiografii (analiză care evidenţiază blocajele în arterele coronare) a evidenţiat faptul că cei care se simt în mod constant iubiţi şi susţinuţi au în mod evident mai puţine blocaje vasculare. Acest factor singular (starea de iubire) este privit că fiind mult mai important decât fondul genetic, fumatul, nivelul ridicat al colesterolului şi alţi factori standard.

Într-un alt studiu, 10.000 de bărbaţi căsătoriţi, care prezentau un ridicat nivel al factorilor de risc (a căror tendinţă de a avea angină era de 20 de ori mai mare decât media în următorii 5 ani) au fost întrebaţi dacă soţiile lor îşi manifestă dragostea faţă de ei. Cei care au răspuns “da” la această întrebare au avut mult mai puţine incidente legate de această boală în următorii 5 ani. În plus, studiile ulterioare au demonstrat că printre bărbaţii care prezentau un nivel scăzut al factorilor de risc de contactare a anginei, dar care nu se simţeau iubiţi, cazurile de angină au fost mult peste medie.

Comunicarea invizibilă a inimilor – dovezi ştiinţifice

Prin lucrarea sa “Codul Inimii”, dr. Paul Pearsall apare ca fiind unul dintre cei mai curajoşi promotori ai teoriilor de vindecare a inimii. Experienţa sa îndelungată cu pacienţii supuşi transplantului de inimă, precum şi propria sa boală în timpul căreia a experimentat extraordinare şi salvatoare conexiuni minte-inimă, l-au determinat să studieze procesele energetice subtile ale inimii.

Pe lângă numeroasele efecte binefăcătoare emoţionale şi fizice pe care le produce coerenţa cardiacă, este de asemenea cunoscut faptul că inimile comunică direct cu alte inimi, în mod măsurabil ştiinţific, la distanţe considerabile. Dr. Joan Borysenko, un remarcabil neurochirurg care a studiat influenţa rugăciunii asupra corpului afirma: “Adevărata stare de vindecare este starea de iubire necondiţionată. Aceasta apare atunci când întregul organism uman se află în stare de echilibru.”

Studiile arată în mod clar că putem primi energie de la alte inimi, chiar la distanţe mari. În plus, analiza modalităţilor de vindecare energetică (Reiki, Chi Gong şi masajul bioenergetic) cu ajutorul unui dispozitiv sensibil (squid) au arătat că amplificarea frecvenţei electromagnetice (determinată de fluxul informaţiei energetice de la o inimă la alta, prin forţa intenţiei conştiente) are numeroase efecte de vindecare: reducerea durerii, creşterea răspunsului imunitar, vindecarea mai rapidă, reducerea stresului şi a anxietăţii, folosirea mai eficientă a unei cantităţi mai mici de medicamente.

Să punem inimă în viaţa noastră!

Sistemul informaţional energetic al inimii poate fi privit ca fiind centrul conştiinţei noastre din care corpul fizic este creat şi recreat cu fiecare bătaie a inimii, prin interacţiunea armonioasă (“muzicală”) dintre inimă şi creier. Alegerile energetice pe care le facem (coerenţă = sănătate, intimitate, pace interioară / / incoerenţă = boală, izolare) influenţează fluxul energiei. Corpul nostru cunoaşte fiecare gând care ne apare în minte. De fapt, este mai corect să spunem că, literalmente, corpul nostru este influenţat de frecvenţa energiilor specifice gândurilor noastre, de aceea o îndelungată menţinere a unor stări mentale negative produce frecvenţe energetice incoerente sau distructive care împiedică manifestarea capacităţilor naturale de vindecare a corpului şi determină apariţia bolii. Boala apare mai întâi datorită stărilor negative ale minţii.

În cazurile extrem de grave, dincolo de preocupările legate de tratamentul concret al bolii, este mai importantă trăirea unei stări de pace lăuntrică şi a unui nivel mai profund de comunicare cu ceilalţi, stare care apare datorită coerenţei cardiace. Într-un creier aflat în profundă armonie cu inima, deciziile sunt luate într-o stare de totală împlinire interioară. Cine ar alege o supravieţuire mecanică în locul unei vieţi pline de relaţii care ne împlinesc afectiv? În “Codul inimii”, dr. Pearsall rezuma acest lucru astfel: “… chiar dacă creierul este suficient de inteligent să ne menţină în viaţă, în acest nou mileniu, am vrea noi să trăim într-o lume în care ne-am simţi tot mai închişi, ostili, egoişti, temători şi singuri? (…) Trebuie să punem mai multă inimă în viaţa noastră învăţând-o să liniştească creierul neliniştit şi plin de pasiune, astfel încât să se supună codului blând al inimii şi să înţeleagă că ea nu împlineşte doar o funcţie evolutivă biologică, ci mai mult, este un instrument pentru exprimarea liberă a sufletului”.

Este uşor să creăm şi să menţinem coerenţa cardiacă, atât în propria noastră fiinţă, cât şi în ceilalţi. Este necesar doar să ne întoarcem conştiinţa către inimă şi să evocăm stări în care am trăit sentimente de iubire, compasiune, acceptare şi împlinire sufletească. De aici putem lăsa mintea să îşi folosească puterea de decizie, fiind ajutată de inteligenţa inimii.

Să pătrundem în profunzimea inimii noastre şi să punem inimă în tot ceea ce facem. Ideea fundamentală a oricărei tradiţii spirituale de pe această planetă este dăruirea plină de iubire pentru ceilalţi. Acesta nu este doar un cod spiritual, este chiar codul inimii noastre, care ne cheamă să ne topim în oceanul infinit a iubirii şi să ne amintim cine suntem noi cu adevărat.



Naturismul între ştiinţă şi mister

„Limbajul muzical” al corpului

Când neorochirurgul Candece Pert a descoperit că receptorii informaţionali transportă peptide (numite şi “moleculele emoţiilor”) în tot corpul şi nu numai la nivelul creierului, ea a determinat o adevărată revoluţie ştiinţifică. Studiile ei au arătat că emoţiile există în corpul uman la orice nivel, sub forma moleculelor care transportă o frecvenţă vibraţională specifică, care transpun informaţia mentală şi într-o realitate fizică. Iar inima este cea care “traduce” şi transferă informaţia ca energie în mişcare („e-motie”) în fiecare celulă. Aceşti mesageri biochimici emoţionali sunt componentele “limbajului muzical”, care guvernează funcţionarea sistemelor imunologic, gastrointestinal, neurologic şi endocrin. Dar inima este recunoscută ca dirijor al acestei “simfonii“ interne.

Ulterior, dr. Pert a observat că stresul corelat unei anumite boli poate fi privit ca un exces de informaţie – “o stare în care ansamblul minte/ corp este copleşit de informaţii neprocesate sub forma traumelor ascunse sau emoţii refulate astfel încât la un moment dat este scurtcircuitat şi nu mai poate asigura fluxul liber al informaţiei, adesea lucrând în contradictoriu.”

Cu alte cuvinte, lungimile de undă ale sistemelor corpului interferează între ele în mod distructiv, o stare care poate fi depăşită prin crearea undei de coerenţă inimă / creier şi prin menţinerea şi amplificarea emoţiilor pozitive în scopul reechilibrării ansamblului corp/minte.

În momentul în care trăim stări de compasiune, bunătate sufletească şi alte stări afective, inima, care este centrul corpului şi sursa informaţiei vibraţionale sufleteşti, “cântă” în armonie cu creierul, creând o experienţă în cascadă care eliberează trasee info-energetice blocate, elimină frecvenţele discordante (boli care determină discordanţa celulară) şi amplifică frecvenţa interioară a corpului. Această creştere a armonicii informaţionale produce un scut protector de rezonanţă benefică în jurul fiecărei celule, ajutând celulele să reziste în faţa “invadatorilor” şi eliminând toxinele. Celulele lipsite de această energie binefăcătoare pozitivă se îmbolnăvesc. Sistemele lipsite de energia afectivă încep să cedeze şi, în timp, atacă alte sisteme.


Bulină

Stările de iubire

Un studiu publicat în Jurnalul de Medicină Psihosomatică, realizat la universitatea Yale pe 159 de pacienţi supuşi unei angiografii (analiză care evidenţiază blocajele în arterele coronare) a evidenţiat faptul că cei care se simt în mod constant iubiţi şi susţinuţi au în mod evident mai puţine blocaje vasculare. Acest factor singular (starea de iubire) este privit că fiind mult mai important decât fondul genetic, fumatul, nivelul ridicat al colesterolului şi alţi factori standard.

Într-un alt studiu, 10.000 de bărbaţi căsătoriţi, care prezentau un ridicat nivel al factorilor de risc (a căror tendinţă de a avea angină era de 20 de ori mai mare decât media în următorii 5 ani) au fost întrebaţi dacă soţiile lor îşi manifestă dragostea faţă de ei. Cei care au răspuns “da” la această întrebare au avut mult mai puţine incidente legate de această boală în următorii 5 ani. În plus, studiile ulterioare au demonstrat că printre bărbaţii care prezentau un nivel scăzut al factorilor de risc de contactare a anginei, dar care nu se simţeau iubiţi, cazurile de angină au fost mult peste medie.


Comunicarea invizibilă a inimilor – dovezi ştiinţifice

Prin lucrarea sa “Codul Inimii”, dr. Paul Pearsall apare ca fiind unul dintre cei mai curajoşi promotori ai teoriilor de vindecare a inimii. Experienţa sa îndelungată cu pacienţii supuşi transplantului de inimă, precum şi propria sa boală în timpul căreia a experimentat extraordinare şi salvatoare conexiuni minte-inimă, l-au determinat să studieze procesele energetice subtile ale inimii.

Pe lângă numeroasele efecte binefăcătoare emoţionale şi fizice pe care le produce coerenţa cardiacă, este de asemenea cunoscut faptul că inimile comunică direct cu alte inimi, în mod măsurabil ştiinţific, la distanţe considerabile. Dr. Joan Borysenko, un remarcabil neurochirurg care a studiat influenţa rugăciunii asupra corpului afirma: “Adevărata stare de vindecare este starea de iubire necondiţionată. Aceasta apare atunci când întregul organism uman se află în stare de echilibru.”

Studiile arată în mod clar că putem primi energie de la alte inimi, chiar la distanţe mari. În plus, analiza modalităţilor de vindecare energetică (Reiki, Chi Gong şi masajul bioenergetic) cu ajutorul unui dispozitiv sensibil (squid) au arătat că amplificarea frecvenţei electromagnetice (determinată de fluxul informaţiei energetice de la o inimă la alta, prin forţa intenţiei conştiente) are numeroase efecte de vindecare: reducerea durerii, creşterea răspunsului imunitar, vindecarea mai rapidă, reducerea stresului şi a anxietăţii, folosirea mai eficientă a unei cantităţi mai mici de medicamente.


Să punem inimă în viaţa noastră!”

Sistemul informaţional energetic al inimii poate fi privit ca fiind centrul conştiinţei noastre din care corpul fizic este creat şi recreat cu fiecare bătaie a inimii, prin interacţiunea armonioasă (“muzicală”) dintre inimă şi creier. Alegerile energetice pe care le facem (coerenţă = sănătate, intimitate, pace interioară / / incoerenţă = boală, izolare) influenţează fluxul energiei. Corpul nostru cunoaşte fiecare gând care ne apare în minte. De fapt, este mai corect să spunem că, literalmente, corpul nostru este influenţat de frecvenţa energiilor specifice gândurilor noastre, de aceea o îndelungată menţinere a unor stări mentale negative produce frecvenţe energetice incoerente sau distructive care împiedică manifestarea capacităţilor naturale de vindecare a corpului şi determină apariţia bolii. Boala apare mai întâi datorită stărilor negative ale minţii.

În cazurile extrem de grave, dincolo de preocupările legate de tratamentul concret al bolii, este mai importantă trăirea unei stări de pace lăuntrică şi a unui nivel mai profund de comunicare cu ceilalţi, stare care apare datorită coerenţei cardiace. Într-un creier aflat în profundă armonie cu inima, deciziile sunt luate într-o stare de totală împlinire interioară. Cine ar alege o supravieţuire mecanică în locul unei vieţi pline de relaţii care ne împlinesc afectiv? În “Codul inimii”, dr. Pearsall rezuma acest lucru astfel: “… chiar dacă creierul este suficient de inteligent să ne menţină în viaţă, în acest nou mileniu, am vrea noi să trăim într-o lume în care ne-am simţi tot mai închişi, ostili, egoişti, temători şi singuri? (…) Trebuie să punem mai multă inimă în viaţa noastră învăţând-o să liniştească creierul neliniştit şi plin de pasiune, astfel încât să se supună codului blând al inimii şi să înţeleagă că ea nu împlineşte doar o funcţie evolutivă biologică, ci mai mult, este un instrument pentru exprimarea liberă a sufletului”.

Este uşor să creăm şi să menţinem coerenţa cardiacă, atât în propria noastră fiinţă, cât şi în ceilalţi. Este necesar doar să ne întoarcem conştiinţa către inimă şi să evocăm stări în care am trăit sentimente de iubire, compasiune, acceptare şi împlinire sufletească. De aici putem lăsa mintea să îşi folosească puterea de decizie, fiind ajutată de inteligenţa inimii.

Să pătrundem în profunzimea inimii noastre şi să punem inimă în tot ceea ce facem. Ideea fundamentală a oricărei tradiţii spirituale de pe această planetă este dăruirea plină de iubire pentru ceilalţi. Acesta nu este doar un cod spiritual, este chiar codul inimii noastre, care ne cheamă să ne topim în oceanul infinit a iubirii şi să ne amintim cine suntem noi cu adevărat.


REALITĂŢILE INIMII

*Câmpul electric al inimii este de 40-60 de ori mai puternic decât câmpul electric al creierului.

*Câmpul magnetic al inimii este de 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului.

*In interiorul inimii există o zonă separată numită “micul creier” şi un sistem nervos care conectează inima direct cu neocortexul.

*Sistemul imunitar, echilibrul hormonal şi procesul îmbătrânirii sunt toate dirijate de o peptidă specifică, numită ANF, o moleculă informaţională a emoţiei, produsă în “camerele” superioare ale inimii cu fiecare contracţie a sa.

*Inima este autogenică. Nu este necesar un semnal de la creier pentru a bate.

*Inima pompează 2 litri de sânge pe minut prin cei 25.000 m ai sistemului vascular.

*Cu fiecare schimbare a stării emoţionale câmpurile bioelectrice ale inimii se modifică, creând o cascadă de transformări în corp.

*Inima conţine propriul câmp de procesare a informaţiei, separat de creier care operează la o frecvenţă mai înaltă (aşa cum sunt undele FM comparativ cu cele AM).

* Energia produsă de câmpul electric al inimii pătrunde fiecare celulă din corp şi poate fi măsurată în orice punct al corpului.

*Câmpul electric poate fi măsurat la o distanţă de aproximativ 2 m de corp, iar atunci când două fiinţe comunică afectiv, ritmurile inimilor lor se influenţează reciproc.

*Starea de armonie între inimă şi creier determină o stare de bine interior şi susţine forma fizică (sănătatea şi integritatea celulară), în timp ce dizarmonia creează câmpuri distructive care influenţează negativ sănătatea şi determină apariţia unor condiţii care duc la îmbolnăvirea şi îmbătrânirea celulelor şi a sistemelor corpului.

*Interacţiunea conştientă cu planul informaţional energetic al propriei noastre inimi produce un sistem puternic şi măsurabil de comunicare electromagnetică prin care ansamblul minte-corp este capabil să opereze la un nivel mai ridicat de inteligenţă.


PUTEREA IUBIRII IN PROCESUL VINDECARII

Revărsându-se asupra fiinţei dragi, orientată asupra oamenilor în general sau asupra lui Dumnezeu, iubirea este emoţia umană cea mai înălţătoare. Cu siguranţă fiecare din noi a trăit măcar o dată, măcar o fracţiune de secundă, starea beatifică a acestui sentiment nobil, simţindu-şi sufletul inundat de o forţă misterioasă, a cărei putere nu poate fi estimată şi nu poate fi comparată cu nici o altă noţiune cunoscută. Iubirea este o forţă nebănuită, ale cărei margini nu se cunosc, dar care are o influenţă copleşitoare şi, important, întotdeauna benefică asupra fiinţei umane. Să ne gândim acum că această putere am focaliza-o pentru o perioadă de timp asupra unui singur scop, asupra unei singure fiinţe. Cum ar fi? Cu siguranţă că s-ar produce minuni, boala, durerea, suferinţa ar dispărea, iar „destinatarul” iubirii noastre s-ar simţi scăldat într-o lumină tainică şi dătătoare de fericire.

Mai puternică decât principiile active din plante, decât regimurile alimentare, decât razele binefăcătoare ale soarelui, decât orice altă formă de energie vitală sau psihică, iubirea rămâne primul şi cel mai puternic medicament cunoscut.

O încercare de definire a iubirii

Iubirea poate fi definită în foarte multe feluri. Se poate spune despre ea că este o energie, că este „liantul” care leagă toate lucrurile şi fiinţele între ele, făcând această lume coerentă. Ea mai poate fi definită ca sentiment sau trăire, ca forţă, ca… miracol. Nenumărate definiţii au fost date iubirii, fără ca ele să se excludă unele pe altele, ci doar completându-se, fără însă să o poată cuprinde. Iubirea este pentru fiinţa umană cel puţin la fel de necesară ca apa, aerul sau lumina, iar acest lucru nu este o metaforă, ci un fapt constatat ştiinţific.

Absenţa iubirii este o boală, din păcate încă nediagnosticată, dar extrem de gravă. In absenţa acestui sentiment, sufletul şi chiar mintea omenească nu se poate dezvolta, personalitatea rămâne schilodită, incompletă, însuşi corpul va prezenta mai devreme sau mai târziu serioase dezechilibre, aşa cum vom vedea în continuare.

 Iubirea în procesul vindecării

Medicina modernă este încă foarte departe de decriptarea discretelor şi subtilelor meca­nisme care corelează fiziologia organismului cu diferitele gân­duri şi sentimente. Se ştie, de pildă, că emoţiile negative paroxistice sunt extrem de nocive, ele ucigându-l pur şi simplu pe cel care a ajuns să le trăiască frecvent. De asemenea, au fost şi sunt făcute tot mai numeroase studii despre între­ţinerea unor emoţii sau gânduri negative în corelaţie cu diferitele boli. Se ştie că persoanele intolerante sau excesiv preocupate de propria lor securitate sunt predispuse la alergii, că persoanele iritabile suferă adesea de gastrită şi ulcer sau că fiinţele anxioase, emotive sunt predispuse la boli cardio­vasculare, însă despre puterea tămăduitoare a sentimentelor benefice în general şi a iubirii în special încă nu s-au făcut decât foarte puţine studii.

Doctorul Dean Ornish, un reputat cardiolog din Statele Unite, este un adevărat pionier în acest domeniu. El a obţinut sprijin guvernamental pentru un program unicat de prevenire şi vindecare a bolilor cardiovascu­lare grave denumit sugestiv „Open your heart”, adică: „Deschide-ţi inima”. În principal, el şi-a învăţat pacienţii să se lase iubiţi şi să îşi accepte sensibi­litatea sufletească (cu alte cuvinte să nu o considere o slăbiciune), să înveţe să-şi comunice fluent dragostea, dez­amorsând astfel tensiuni interi­oare şi conflicte relaţionale mocnite vreme de ani şi zeci de ani. Pacienţi împietriţi sufleteşte, resemnaţi în faţa iminentei morţi cauzate de bolile cardiace foarte grave de care sufereau au renăscut în câteva luni în care au învăţat în principal un singur lucru: să iubească. Analizele medicale bazate pe imagini nu au lăsat nici un dubiu: arterele coronare se dilatau, reîncepeau să alimenteze inima cu sângele atât de necesar atunci când pacienţii învăţau şi începeau să iubească. Iar acest uluitor experiment a fost verificat din nou şi din nou cu zeci de pacienţi. Instituţii particulare de sănătate au făcut studii similare

În presa românească a fost mediatizat cazul unei fetiţe din judeţul Braşov, oraşul Râşnov, care trăia de mai mulţi ani pe străzi, fiind obligată să cerşească. Atunci când a fost adoptată de o familie din Irlanda, la 10 ani, ea nu era capabilă să rostească mai mult de 100 de cuvinte, nu ştia să râdă sau măcar să zâmbească, nu putea să înveţe să scrie şi să citească. Diagnosticul a fost de retard psihic grav, cu şanse minime de ameliorare. La 4 ani după ce a fost adoptată, fiind integrată într-o familie cu alţi patru copii, unde s-a bucurat din plin de atenţia afectuoasă a părinţilor şi a noilor săi fraţi, rezultatul a fost uluitor. Fetiţa a învăţat să vorbească fluent în trei limbi, scria şi citea, rezolva probleme de aritmetică specifice elevilor de vârsta ei, râdea şi trăia… prima sa dragoste. Medicii şi psihologii din Marea Britanie care au studiat îndeaproape cazul au declarat că s-a produs un miracol care contrazice toate studiile psihologice, iar motorul acestor neaşteptate transformări a fost unul singur: dragostea necondiţionată. Acest caz ilustrează foarte bine rolul pe care dragostea îl joacă în viaţa noastră, fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta.

În boala canceroasă, în bolile hepatice puternic decompen­sate, în afecţiunile autoimune grave ori chiar în cazul pacienţilor aflaţi în comă. Rezultatele au fost mereu uimitoare.

Şi atunci apare întrebarea legitimă: oare ce lipseşte pentru ca iubirea să devină parte integrantă din educaţie şi din modul nostru de a fi? Mai mult, din moment ce s-a demonstrat că oamenii sunt capabili să înveţe efectiv iubirea, de ce nu s-au răspândit aceste metode care ar face atât de mulţi oameni sănătoşi şi fericiţi?

La aceste întrebări există mai multe răspunsuri:

  • cei care câştigă enorm de mulţi bani din terapiile invazive şi extrem de costisitoare fac tot ce pot pentru a obstrucţiona aceste demersuri;
  • umanitatea este încă mult prea orientată spre consum pentru a putea fi implementate programe de amploare care să implice un efort activ din partea fiecărui individ în parteindivid în parte spre a învăța și a se deschide spre iubire;
  • dogmele medicale sunt încă prea puternice pentru a permite demersuri care implică folosirea unor resurse neconvenţionale, sufleteşti, pentru vindecare etc.
  • educația, atât cea de acasă, cât și cea din școală este departe de a putea susține un nivel de afectivitate constant. Adeseori nici părinții nu o pot face și cu atât mai puțin educatorii, învățătorii, profesorii, etc.

Cert este însă că descoperirea capacităţii individuale de vindecare şi autovindecare prin iubire este în momentul de faţă un demers pe care fiecare dintre noi ar fi util să şi-l asume. De ce? în primul rând pentru că iubirea este unul din principalele mijloace de reechilibrare psihică cu care natura ne-a dotat. Ori, în condiţiile în care se prognozează că în anul 2050 una din două persoane vor fi afectate de o formă de depresie, în care în prezent 30 de milioane de oameni de pe Terra suferă de o psihoză gravă şi alţi 200 de milioane de nevroză în diferite forme, asigurarea unei forme de protecţie nu este un lux. De altfel, nu doar echilibrul psihic individual depinde de gradul de trezire al acestei tainice puteri a iubirii, ci şi echilibrul din mediul familial, din anturaj, din mediul social. Apoi, starea de sănătate fizică este dependentă într-o măsură mai mare decât își imaginează mulți specialiști din domeniul medical, de gradul de trezire şi de armonie afectivă. Așa încât apare firesc întrebarea: Care sunt mijloacele prin care această putere a iubirii poate fi trezită și amplificată în noi?

 Diferitele stadii ale procesului de maturizare afectivă şi mijloacele de accelerare a acestuia

Psihanalistul, scriitorul şi cercetătorul german Erich Fromm şi-a dedicat toată viaţa studierii influenţei iubirii asupra individului şi asupra societăţii pe ansamblu. Studiile sale au fost făcute pe populaţii de pe diferite continente şi afiliate la culturi şi religii diferite, pe oameni de toate vârstele. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în reviste de specialitate celebre şi în cărţi care au avut un succes răsunător. Ca o recunoaşterea a meritelor sale, el a fost numit profesor la prestigioase facultăţi de studii umaniste din Michigan şi New York, i-au fost conferite numeroase titluri onorifice şi premii. Printre cele mai fascinante studii pe care el le-a făcut a fost cel dedicat diferitelor faze ale dezvoltării afective ale fiinţei umane. Rezultatele acestor studii sunt pentru omul contemporan pe cât de şocante, pe atât de veridice şi utile în practică. Iată în continuare cele trei stadii ale dezvoltării afective ale fiinţei umane identificate de savantul german.

 Stadiul I: copilăria timpurie

Studii medicale realizate cu aparatură foarte performantă au arătat că încă din perioada intrauterină foetusul are o anumită viaţă emoţională. El reacţionează la vibraţiile vocii mamei sale, la stările sale emoţionale exteriorizate sau nu. Imediat după naştere, situaţia sa nu se schimbă foarte mult, el rămânând foarte receptiv şi într-o stare de dependenţă faţă de mamă. Copilul începe să perceapă tot mai mult dragostea mamei sale exprimată pe diferite căi şi să o răsplătească în felul său. De pildă, atunci când este luat în braţe nu mai plânge, atunci când o vede îi zâmbeşte etc. Până la vârsta de opt ani şi jumătate (după alţi specialişti până la zece ani) copiii sunt în mare parte foarte puţin dispuşi să dăruiască afecţiune, dar foarte dornici să o primească. Cel mai adesea, afecţiunea manifestată de către ei în exterior este mai degrabă un răspuns la dragostea pe care o primesc, decât o iniţiativă spontană. Elementul surpriză şi extrem de semnificativ pentru subiectul acestui articol este însă că din numeroasele studii efectuate rezultă că acest stadiu de dezvoltare nu este strict rezervat copiilor de vârstă mică.

Există mulţi oameni ajunşi la… maturitate fizică sau chiar intelectuală, dar rămaşi din punct de vedere afectiv undeva la o vârstă situată între 0 şi 10 ani. Mai exact, ei sunt mai degrabă dispuşi să primească afecţiune decât să o dăruiască, cu excepţia cazurilor în care primesc un stimulent exterior. Ei cer să fie iubiţi necondiţionat (aşa cum mama îşi iubeşte copilul abia născut nu pentru vreun merit deosebit, ci pentru că este al său), suferind sau simţindu-se trădaţi atunci când acest lucru nu se petrece. Există însă şi oameni – şi nu puţini – care nici nu au început să parcurgă bine acest stadiu, ei fiind încă în incapacitate de a primi iubirea care li se oferă şi percepând mediul exterior ca fiind foarte ostil. De altfel, vom putea observa că maturizarea afectivă nu depinde de vârsta cronologică: există copii mici care spontan sunt fiinţe independente afectiv şi foarte dispuse să dăruiască şi există oameni maturi sau învârstă, cu mari realizări socio-profesionale, intelectuale etc, care sunt însă incapabili să se deschidă măcar pentru a primi afecţiune.

O aplicaţie practică

Să căutăm însă să identificăm în ce măsură suntem capabili noi înşine să primim afecţiunea celor din jur şi, de asemenea, în ce măsură suntem capabili să răspundem la dragoste cu dragoste. Pentru aceasta este necesar să realizăm o auto-analiză, în care trebuie să avem în vedere momentele în care fiind indispuşi din nu contează care motiv am respins tendinţa de apropiere a cuiva drag, ne-am lăsat iritaţi de un sfat naiv, dar venit din suflet, ne-am închis sau i-am respins cu brutalitate sau indiferenţă pe cei care s-au apropiat cu afecţiune de noi etc. Unii dintre noi vom avea surpriza să observăm că avem „restanţe” mari la acest capitol din copilăria îndepărtată şi că încă fluctuăm des în simplul demers, sădit cândva în noi de natură, de a răspunde la bine cu bine. Asimilarea acestui stadiu presupune o spontană şi continuă capacitate de a recepta şi chiar de a selecta într-un mod sănătos influenţele afective benefice din jur. Să ne gândim la capacitatea copiilor de a deveni foarte uşor fericiţi din motive aparent banale, dar cărora ei le sesizează – datorită puri­tăţii sufleteşti specifice -reala încărcătură afectivă. Să ne propunem apoi cu maturitate să lăsăm co­pilul din noi să iasă la suprafaţă din când în când pentru a ne re-sensibiliza afectiv. Cum? ” Făcându-ne un obicei din a căuta vreme de măcar 1-2 ore pe zi partea bună a fiecărui lucru, oricât de neplăcut ar fi în aparenţă. Propunându-ne, apoi, într-o zi să răspundem măcar cu un zâmbet sincer la semnele de afecţiune sau de consideraţie ale celor din jur. Provocând, mai departe, discuţii sincere şi amiabile cu oamenii de care ne simţim mai aproape sufleteşte, căutând să trecem de la stadiul de banal schimb de informaţii, la cel de comunicare de senti­mente profunde şi simţindu-ne astfel învăluiţi de afectivitatea celor dragi.

Este posibil ca prin aceste demersuri aparent banale să găsim resurse nebănuite de reechilibrare lăuntrică, de însănătoşire sufletească şi nu numai. Sub masca dură pe care, fără să ne dăm seama, mulţi dintre noi o adoptăm adesea se află o parte din acea copilărie afectivă insuficient trăită.

Stadiul II: trecerea de la copilărie la adolescenţă

După vârsta de 8 ani şi jumătate, în ciclul normal al dezvoltării lor emoţionale copiii încep să descopere un lucru fascinant: ei pot genera dragoste prin acţiunile lor. De pildă, făcând un desen frumos, învăţând o poezie ori făcând efortul de a lua o notă bună sunt răsplătiţi cu cuvinte de afecţiune, îmbrăţişări şi mici daruri. Ei îşi dau astfel seama că au un rol în „crearea dragostei” şi încep să şi-l asume cu un entuziasm crescând. Pentru unii, acest proces devine evident în perioada pubertăţii, aşa explicându-se fluctuaţiile emoţionale specifice acestei vârste şi care prea adesea sunt puse pe seama unor simple procese hormonale. În perioada adolescenţei, căreia îi sunt specifice elanurile generoase, se face deja o trecere: din ce în ce mai mult cei de această vârstă tind să iubească pentru a face fericite fiinţele iubite şi nu pentru a primi iubire în schimb. Astfel se face trecerea spre stadiul următor: maturitatea afecti­vă, despre care vom vorbi ceva mai târziu.

Analizând datele prezentate până acum, realizăm că sunt relativ puţine persoanele care au atins acest stadiu, majoritatea oamenilor menţinându-se încă în starea infantilă în care cer dragostea necondiţionată a mamei, a cărei fiinţă este însă proiectată asupra celor din jur: soţie (soţ), diverşi membri ai familiei, anturaj etc. în mod paradoxal, în multe locuri acest stadiu de retard afectiv a fost pur şi simplu legiferat, invocându-se morala sau preceptele religioase interpre­tate arbitrar. Un exemplu foarte bun este ideea, încă foarte activă, că soţia trebuie să-i fie devotată şi să-l copleşească cu iubirea sa pe soţul său fără ca acesta să facă în mod constant ceva ca să întreţină şi să genereze acest sentiment, ba chiar şi atunci când acesta face cele mai reprobabile fapte, de natură să stingă acest sentiment sublim. Adesea capacitatea spontană de a genera iubire dăruind iubire este confundată şi cu diferite trocuri care nu au nimic de a face cu această emoţie înălţătoare. Astfel, multe femei consideră că senzualitatea şi capacitatea lor de a produce plăcere erotică sunt suficiente pentru a fi copleşite cu iubire; bărbaţii au senzaţia că posibili­tatea de a oferi cadouri ma­teriale, posibilităţi de distracţie etc. le dă dreptul de a primi la comandă dragostea după care în adâncul sufletului tânjesc. Ne putem da seama că foarte mulţi oameni care au trecut din punct de vedere cronologic şi biologic de vârsta copi­lăriei târzii şi a adolescenţei, totuşi din punct de vedere afectiv nu au depăşit deloc sau aproape deloc această vârstă. Care este cauza acestei triste stări de lucruri? Ei bine, actul de a genera în mod constant dragoste nu va putea fi niciodată un proces mecanic, şi el presupune câteva con­diţii esenţiale, despre care vom vorbi în continuare.

 O aplicație practică

Să ne facem o autoanaliză profundă, urmărind să constatăm cu luciditate câte din condiţiile următoare, care sunt esenţiale pentru a trece cu succes stadiul de maturizare afectivă prezentat, le îndeplinim în acest moment. Iată câteva din premisele lăuntrice pe care trebuie să le manifeste o fiinţă capabilă să genereze iubire în cei din jur:

– Depăşirea ideii eronate, dar adânc înrădăcinate din perioada copilăriei la mulţi oameni, că cei din jur sunt datori cu o afecţiune necondiţionată faţă de noi (aidoma celei pe care mama o revarsă asupra copilului său lipsit de apărare).

– Dezvoltarea unor mijloace concrete prin care să ştim în ce măsură mesajele noastre de iubire sunt adecvate şi ajung ca atare la cei cărora le sunt destinate. Aceste mijloace de autoverificare sunt: deducţia, dialogul direct şi empatia (adică acea capacitate de a percepe corect emoţiile celui­lalt dincolo de cuvinte şi alte mărturii de aceste gen). De regulă, aceste trei căi de co­municare cu fiinţele pe care le iubim trebuie folosite simultan.

– Trezirea spontaneităţii şi a creativităţii, calităţi înrudite care sunt de natură să ne ajute în găsirea limbajului corect de a ne exprima iubirea. Aceste două însuşiri se trezesc de la sine (mai lent sau mai rapid) atunci când iubim sincer şi cu putere, deoarece în mod firesc sesizăm că în dragoste există o lege nescrisă care cere mereu şi mereu găsirea unor căi noi de comunicare a sentimentelor, de la cele mai concrete şi accesibile, până la cele mai subtile şi insesizabile pentru omul obişnuit.

– Înţelegerea că cel mai mare dar pe care îl putem face unei ființe umane pe care o iubim şi care mai devreme-sau mai târziu va trezi în ea o vie recunoștință este: libertatea, adică absența oricărei constrângeri sau pretenţii de nu contează ce ordin din partea noastră față de cei asupra cărora ne revărsăm afecţiunea.

O dată înţeleasă şi asimilată această ultimă premisă suntem gata să ajungem la următorul stadiu al dezvoltării afective: maturitatea.

 Stadiul III: maturitatea afectivă

Psihologul Erich Fromm a definit acest stadiu într-un mod magistral prin două citate biblice: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi „Să vă iubiţi aşa cum Eu v-am iubit.” Aici se arată că iubirea nu trebuie trăită ca o necesitate infantilă, ca în primul stadiu, nici adoptată ca mijloc pentru a primi în schimb iubire, ca în cel de-al doilea stadiu, ci ca pe ceva firesc şi continuu, ca pe un mod de a fi. Dacă în copilărie eram iubiţi pentru că existam, în adolescenţă iubeam pentru a fi iubiţi, perioada maturităţii afective este caracte­rizată de o afirmaţie care aparent este un nonsens logic: iubesc pentru a iubi sau, mai exact, iubesc pentru iubire. Această iubire matură este cea care generează cu adevărat miracole, care însănătoşeşte rapid corpul, sufletul şi mintea, cea care a alimentat marile creaţii ale omenirii. în fine, această iubire este foarte aproape de iubirea mistică, de iubirea de Dumnezeu.

Multe tradiţii spirituale afirmă faptul că există o corelaţie strânsă între diferi­tele organe şi glande ale corpului şi anumiţi centri subtili de energie. Timusul, aflat în zona pieptului, este considerat a fi o glandă a cărei dezvoltare este maximă la vârsta de 7 ani, dar care ulterior involuează. Contro­lând funcţia imunitară a organismului uman, timusul este coordonat în plan subtil de centrul energetic de forţă Anahata Chakra, centrul afectiv al fiinţei umane. Cunoscând faptul că la peste 90% din populaţia globului timusul este atrofiat, este evident că foarte mulţi oameni prezintă deficienţe mai mult sau mai puţin grave în ceea ce priveşte dezvol­tarea lor afectivă. Soluţia pentru această situaţie este re-învăţarea stărilor de iubire, de afectivitate şi apropiere de ceilalţi oameni, cu sufletul plin de bucurie.

Inteligenţa inimii

Dr. Dean Ornish, celebrul medic şi pionier în domeniul bolilor de inimă afirmă, în urma numeroaselor sale studii, că factorul principal în prevenirea şi vindecarea a numeroase boli este capacitatea de a trăi stări afective, de iubire. El a evidenţiat legătura extrem de puternică între sentimentul de dragoste (caracterizat la nivel fizic de o undă energetică coerentă între creier şi inimă) şi starea de sănătate. “Orice factor care determină izolarea, singurătatea, ostilitatea, cinismul sau înstrăinarea poate fi factorul care conduce la suferinţă, boală şi la un risc mai mare al mortalităţii” (dr. Dean Ornish)

Pentru a aprofunda anumite aspecte psiho-mentale și spirituale cu privire la cel de-al patrulea centru energetic – Anahata Chakra – centru care a cărui trezire și dinamizare determină ca efecte amplificarea iubirii, compasiunii, binelui și altruismului în natura umană, urmăriți prezentările făcute pe canalul meu Youtube aici 

TERAPIA COGNITIVA

TERAPIA COGNITIVĂ

Această terapie de ultimă oră oferă mijloace eficiente de a transforma „otrava” stărilor negative ale minţii şi psihicului în „nectarul” stărilor stenice şi benefice. Această metodă modernă este capabilă să aducă foarte mult bine nu numai în viaţa celor care se confruntă cu diferite tulburări psihice sau fiziologice, dar şi în cazul celor care doresc să îşi transforme în mod radical existenţa, prin schimbarea calităţii gândirii lor, prin depăşirea limitelor generate de obişnuinţe, de prejudecăţi, de tipare mentale nocive. Terapia cognitivă reprezintă un pas realizat către o unificare între valorile spirituale autentice şi ştiinţa şi psihologia modernă.

Oferim în cele ce urmează o scurtă trecere în revistă a noţiunilor de bază şi modalităţilor de acţiune utilizate în cadrul acestei terapii, împreună cu câteva metode practice ce pot fi utilizate de cei care vor să îşi depăşească condiţionările mentale negative.

Un principiu fundamental

Rădăcina cuvântului “cognitiv” sau “cogniţie” înseamnă atât “a crede”, cât şi ”a gândi”. De aceea, terapia cognitivă este considerată a fi “tratamentul gândurilor” sau mai precis tratamentul stărilor mentale negative prin amplificarea unei credinţe profunde în aspectele şi valorile pozitive. Această terapie are la bază un principiu universal, cunoscut de mii de ani în tradiţiile spirituale ezoterice, principiu care afirmă faptul că fiinţa umană este structurată ca un întreg, în care trupul, psihicul şi mintea sunt într-o strânsă legătură şi interdependenţă. Pornind de la faptul că gândurile, credinţele, atitudinile şi percepţiile noastre determină calitatea şi intensitatea emoţiilor pe care le experimentăm s-a ajuns în mod firesc la concluzia că reorientarea gândirii, schimbarea anumitor atitudini şi comportamente poate modifica radical starea emoţională.

Terapia cognitivă a fost experimentată mai întâi de către doctorul Aaron Beck, pentru tratarea depresiei. Ulterior, Beck şi alţi cercetători au dezvoltat metode de aplicare a terapiei cognitive şi în cadrul altor probleme psihiatrice cum sunt crizele de panică, anxietate, mânia şi pentru tratarea efectelor psihice perturbatoare ale abuzurilor.

Ideea că modul de a gândi ne influenţează emoţiile şi comportamentul nu este nouă. Originile acestei idei se află în vechile curente spirituale ale umanităţii. A rămas celebră în acest sens afirmaţia lui Epictet care scria: “Oamenii nu sunt perturbaţi atât de mult de lucruri, cât de modul în care ei le percep.”

Pentru a înţelege mai bine această afirmaţie, imaginaţi-vă că dormiţi şi că vă trezeşte un zgomot puternic de vase sparte care vine din camera alăturată. Cum vă veţi simţi dacă vă imaginaţi că lucrurile au fost sparte de un hoţ? Probabil va apare o stare de spaimă şi anxietate. Dacă însă vă amintiţi că v-aţi luat de curând o pisică, situaţia se schimbă considerabil. Cu siguranţă nu veţi mai fi înspăimântat şi anxios, ci poate doar supărat din cauza daunelor produse.

Natura sentimentelor a fost şi în acest exemplu determinată de gândurile avute. Sentimentul de frică sau supărare a fost determinat de modul în care evenimentul – sunetul de vase sparte – a fost interpretat. La rândul său, modul particular de a interpreta un eveniment este rezultanta unei întregi serii de factori interiori cum sunt: experienţele anterioare, obişnuinţele mentale, reacţiile inconştiente de apărare etc.

Concluzie: Nu evenimentele exterioare, ci modul nostru de a le privi şi înţelege este cel prin care noi înşine creăm „raiul” sau „iadul” trăirilor noastre interioare.

Tratarea depresiilor şi a stărilor psihice negative

Depresia constituie unul dintre cele mai bune exemple de stare cauzată nu atât de evenimente perturbatoare, cât de interpretarea negativă a acestora. Persoanele care suferă de depresie se plasează într-o perspectivă din care lumea pare întunecată, sumbră şi lipsită de sens.

Iată un exemplu concret: imaginaţi-vă două persoane care au avut o relaţie intimă amoroasă şi care ajung, după mulţi ani petrecuţi împreună, la o ruptură a relaţiei lor. Cei doi se văd pe ei înşişi, precum şi relaţia lor într-un mod diferit. Una dintre persoane poate percepe relaţia ca pe o expresie a recunoaşterii valorii sale ca persoană şi de aceea despărţirea va fi interpretată de ea în acest caz drept o lipsă a valorii proprii. Această percepţie o va face să creadă că nu merită să fie iubită. Cea de-a doua persoană, care vede relaţia ca pe o parte foarte importantă a vieţii sale, dar nu ca pe o expresie a tuturor calităţilor sale ca om, consideră despărţirea ca un efect al incompatibilităţii lor sau ca o schimbare absolut necesară pentru evoluţia amândurora.

Care dintre aceste persoane credeţi că este mai predispusă spre a trăi o depresie cauzată de întreruperea relaţiei? Evident, prima. Despărţirea, în viziunea sa, este cauzată de un defect major al caracterului său şi din moment ce valoarea sa era strâns legată de relaţia cu partenerul, ruptura îi aduce credinţa că ea însăşi este o fiinţă ratată şi fără valoare, ceea ce la o analiză lucidă şi obiectivă este fals.

Astfel de credinţe auto-depreciative conduc la emoţii negative puternice cum ar fi depresia sau anxietatea. În exemplul dat, cea de-a doua persoană nu a negat faptul că relaţia lor este importantă. Ea va experimenta poate o anumită suferinţă, tristeţea sau frustrarea după ruptură, dar nu va ajunge la o stare de depresie. Motivul este acela că separarea este văzută realist şi nu într-un mod autodistructiv.

Depresiile pot fi declanşate de mai mulţi factori: schimbări biologice în anumite perioade ale vieţii, atitudini rigide şi negative referitoare la propria fiinţă, evenimente tragice, etc. Fundalul comun al stărilor depresive, independent de cauzele exterioare, este constituit însă de gândirea negativă.

Schimbând perspectiva asupra situaţiei care ne perturbă, ea poate deveni pentru noi un factor de progres. Pentru aceasta trebuie însă să identificăm tendinţele auto-depreciative, tendinţa de a generaliza situaţiile neplăcute, să luăm în calcul faptul că experimentarea emoţiilor negative intense ne determină să percepem realitatea în mod distorsionat, prin „filtrul” întunecat al acestora. Pentru a ne schimba perspectiva, trebuie să ne imaginăm cu putere ca fiind deja în noua situaţie, benefică, stenică, în care ne-am dori să ajungem şi să căutăm să trăim anticipat bucuria de a fi în această nouă stare, sesizând toate avantajele pe care ea le generează în noi.

Gândirea negativă

Cei care văd lumea înconjurătoare într-o perspectivă preponderent “neagră”, care se percep pe ei înşişi într-un mod depreciativ şi îşi văd viitorul ca fiind sumbru, sunt primii predispuşi să trăiască marcaţi de depresie şi alte stări psihice chinuitoare.

Terapia cognitivă este o metodă menită să ajute oamenii care se află în situaţii grele să înveţe în primul rând să identifice şi să îşi conştientizeze modul negativ de a gândi, să îl modifice în mod radical şi apoi să gândească constant într-o manieră pozitivă.

Când persoanele care se confruntă cu o depresie identifică modul de gândire stereotip care le distorsionează realitatea într-un mod negativ şi reuşesc să modifice această percepţie cu una mai realistă, depresia poate fi considerabil redusă. Şi mai mult chiar, atunci când modificarea în bine a gândurilor şi credinţelor negativiste devine o obişnuinţă, posibilitatea ca ele să mai sufere de o depresie în viitor scade foarte mult. Anumitor persoane această afirmaţie poate să li se pară extrem de simplistă. Ele pot gândi: “Sufăr de depresie de ani de zile şi-mi spuneţi că tot ce trebuie să fac este să gândesc pozitiv şi totul va fi rezolvat?” Aceasta este o problemă comună multor oameni care aud pentru prima oară de metodele de acţiune asupra gândirii. Cum acţionează însă în realitate acest mecanism?

Deşi ideea că gândurile creează sentimente este elementară, modalităţile de procesare a informaţiei care apar în depresie şi în stările negative sunt de o mare complexitate. O modificare superficială a gândurilor în cazul unei astfel de terapii nu va face decât să amelioreze starea generală, fără a modifica însă fundalul şi fără a crea transformări de durată.

Ideea de “gândire pozitivă” este înţeleasă adesea parţial, fiind văzută ca o schimbare de moment şi oarecum forţată a gândurilor care apar. Din perspectiva terapiei cognitive, este necesar un proces mult mai profund: acest caracter pozitiv al gândirii trebuie să impregneze gradat întreaga structură mentală, să ajungă la nivelul credinţelor şi aspiraţiilor profunde, să disloce şi să elimine tiparele mentale negative, să fie modificată de fapt chiar obişnuinţa de a gândi auto-distructiv.

Aceasta presupune în primul rând obiectivarea tendinţelor negative care apar în minte şi apoi învăţarea unor noi deprinderi cum sunt: monitorizarea propriului flux al gândirii, identificarea credinţelor şi atitudinilor nefaste şi supunerea lor legilor raţiunii superioare. Pentru a reuşi acest demers esenţial, în această etapă este important să ne reamintim calităţile pe care le avem şi cele mai intense stări benefice pe care le-am trăit până în prezent şi să urmărim să le retrezim în noi. Accentul trebuie pus în mod fundamental pe ceea ce este benefic, înălţător şi pozitiv în noi.

Prin practică susţinută şi perseverentă, aceste deprinderi pot deveni o a doua natură şi astfel nu numai că scade riscul unei depresii severe, dar întreaga viaţă poate să capete un nou tonus, plin de fericire.

Pentru a schimba un mod negativ de a gândi cu unul nou, benefic, este necesar ca aspectele pozitive să fie impregnate în gândire, comportament, atitudini şi emoţii. Acest efort de manifestare a aspectelor pozitive trebuie să fie realizat până când el devine un OBICEI.

Efortul personal

Acest tip de acţiune asupra gândurilor nu reprezintă un fel de ”baghetă magică” care poate să înlăture instantaneu şi fără efort stările negative. Pentru a putea beneficia de ea, trebuie depus un efort constant pentru formarea unor deprinderi noi. O astfel de abordare poate să pară dificilă la început, deoarece procesul este ceva mai lent, iar stările şi simptomele neplăcute nu dispar instantaneu. La început, observarea propriului flux al gândurilor şi combaterea gândurilor negative pot părea dificile, iar rezultatul nu pare demn de efortul realizat, dar asemeni învăţării unei limbi străine, cu cât practicăm mai mult utilizarea noilor deprinderi, cu atât ele devin mai eficiente şi mai familiare, iar rezultatul va fi profund şi de durată.

Să nu uităm că schimbarea unui mod de a gândi, a unor obişnuinţe create de-a lungul a zeci de ani nu se poate face însă prin medicamente miraculoase şi nici prin cele mai moderne metode ale practicii medicale actuale, ci numai prin participarea activă şi conştientă a fiinţei care suferă.

Pentru a crea un astfel de obicei este nevoie de un efort de atenţie constant, de dorinţa de a relua procesul gândirii pozitive cu răbdare ori de câte ori este nevoie. Aceasta nu trebuie însă să ne facă să ne încordăm sau să ne tensionăm. „Muşchii” afectivi şi mentali trebuie antrenaţi cu perseverenţă în sens benefic (asemenea celor fizici) pentru a ajunge la o formă optimă.

Stereotipurile mentalecons3

Mintea umană reprezintă o structură extraordinar de eficientă. În afara funcţiilor sale conştiente, pentru a folosi şi înţelege cu un maxim de eficienţă informaţiile preluate din mediul exterior, se dezvoltă de-a lungul timpului mecanisme automate numite scheme sau stereotipuri mentale. Schemele mentale servesc drept filtre ale experienţei ce se derulează, conducându-ne rapid la concluzii asupra unui eveniment ÎNTR-UN MOD AUTOMAT, care nu necesită o participare activă a atenţiei şi discernământului nostru. Fiecare dintre noi are un astfel de depozit unic de amintiri, informaţii, obişnuinţe, astfel încât concluziile trase în urma unui eveniment variază de la o persoană la alta în funcţie de schemele mentale deja formate.

Din acest punct de vedere un înţelept contemporan afirma că “Cei mai mulţi oameni nu gândesc, ci sunt gândiţi”, mintea lor acţionând asemănător unui robot care oferă prompt, dar în mod mecanic, răspunsuri „predigerate” la stimulii exteriori. Stereotipurile mentale negative reprezintă una dintre principalele cauze ale menţinerii perturbărilor psihice, provocând probleme emoţionale şi de comportament şi fiind de natură să limiteze mult însăşi libertatea de acţiune a persoanei care le manifestă. Cu cât suntem mai desprinşi de astfel de stereotipuri mentale negative, cu atât putem trăi mai intens şi pentru perioade mai îndelungate stări de fericire, de libertate, de optimism.

Un exemplu de astfel de stereotip poate fi întâlnit frecvent în cazul deziluziilor în dragoste. O femeie care a avut deja mai multe experienţe de cuplu nefericite poate să îşi creeze un puternic stereotip mental de tipul “toţi bărbaţii sunt infideli” care îi va condiţiona reacţiile şi în viitor, şi care o va face să evite să realizeze noi relaţii cu implicaţii mai profunde, să prefere relaţiile pasagere şi superficiale, sau să se însingureze. Ea va reacţiona în mod automat la contactul cu o nouă persoană de sex opus, condiţionată de acest stereotip şi de cele conexe cu acesta, care au determinat crearea unui fals mecanism de protecţie pentru evitarea unei presupuse suferinţe…

Acest exemplu ilustrează un stereotip cu implicaţii emoţionale profunde, dar de asemenea, tot stereotipurile mentale sunt cele care ne fac uneori să mergem mereu pe acelaşi drum către servici, să ne obişnuim cu o gamă limitată de emoţii care ne devin familiare, să răspundem cam în aceeaşi manieră la contactul cu alte fiinţe, să adoptăm un număr limitat de atitudini, să ne obişnuim să ne îmbrăcăm sau să ne comportăm doar într-o anumită manieră şi chiar să mâncăm acelaşi tip de hrană. Toate aceste scheme mentale reprezintă de la un moment dat o barieră reală în calea experimentării noului şi mai ales în calea transformării.

O fiinţă care este foarte marcată de stereotipii va adopta cu greu atitudini noi benefice şi va avea cel mai adesea reacţii de adaptare foarte întârziate sau lente la condiţiile noi din mediul exterior.

Trebuie să conştientizăm schemele mentale automate şi să învăţăm să evităm să acţionăm prin stereotipuri. Aceasta presupune dezvoltarea libertăţii interioare, dezvoltarea unor atitudini şi reacţii noi, ieşirea din rigiditate şi automatism. Trebuie să învăţăm să eliminăm robotul din noi.

Cum se formează stereotipurile limitative?

Aceste scheme adânc înrădăcinate sunt formate cel mai frecvent în copilăria timpurie, ca o reacţie la experienţele negative, dar continuă să apară şi pe parcursul vieţii ca urmare a evenimentelor prin care trecem şi a reacţiilor emoţionale relativ la acestea. În limbaj de specialitate, ele se numesc “scheme disfuncţionale” sau “credinţe disfuncţionale esenţiale”. De exemplu, dacă în perioada copilăriei au existat experienţe repetate de critică dură, lipsă de afectivitate sau chiar manifestarea iubirii numai condiţionată de îndeplinirea anumitor sarcini, în mintea copilului se poate forma o impregnare profundă în care acesta începe să creadă că el este “în neregulă”, că prezintă o problemă mai mult sau mai puţin gravă. O astfel de credinţă o va face pe persoana în cauză vulnerabilă la depresie şi la o serie de trăiri psihice negative.

Cele mai puternice stereotipuri mentale negative apar în urma trăirilor emoţionale intense şi repetate, care induc un mod distorsionat de a gândi, bazat pe reacţii interioare de apărare şi protejare a propriei fiinţe. Există de asemenea stereotipuri mentale create prin simpla repetare consecventă a unor atitudini sau obiceiuri.

Acest sentiment de a fi incomplet sau de a fi „în neregulă” nu se manifestă însă tot timpul, ci condiţionat de anumite conjuncturi. De exemplu, persoana nu se va simţi astfel atunci când primeşte complimente de la alte persoane, sau când execută o sarcină în mod impecabil. Sentimentul va reapare însă, similar unui reflex condiţionat, atunci când factorii exteriori tind să aibă o manifestare asemănătoare celor care au declanşat stereotipul negativ.

De exemplu, dacă aprobarea celorlalţi a fost asociată cu sentimentul că ceea ce face este bine, o persoană poate dezvolta o nouă schemă mentală de genul: “Totul este bine dacă ceilalţi mă aprobă” ceea ce implică automat “Nu sunt bun de nimic dacă ceilalţi mă dezaprobă”. Să presupunem că îndeplinirea perfectă a unei sarcini a fost asociată cu gânduri pozitive despre sine însuşi. Atunci este probabil să se dezvolte o schemă mentală (convingere subconştientă) de genul “dacă fac totul perfect, atunci sunt bun” sau “dacă nu sunt în totalitate perfect, atunci sunt idiot.”

Odată cu apariţia acestor convingeri greşite profunde se dezvoltă comportamente cu rol compensator, mecanisme de apărare care conduc la evitarea situaţiilor nefavorabile. Astfel de comportamente compensatorii includ ”căutarea aprobării”, ”perfecţionismul”, “evitarea”, „negarea” etc, şi ele survin în mod automat pentru a împiedica situaţiile să ducă la convingeri profunde ca în exemplul “e ceva în neregulă cu mine”.

Datorită acestor stereotipuri mentale negative şi a comportamentelor de protecţie, în cursul normal al gândirii survin în mod automat mici, dar semnificative distorsionări ale realităţii.

De exemplu, lipsa de aprobare după îndeplinirea unei sarcini (chiar în condiţiile în care rezultatul acelei acţiuni este favorabil!) poate conduce la sugestia ce survine inconştient “sunt slab” sau „sunt lipsit de valoare”, sugestie care se va reflecta atât în starea interioară, cât şi în modul de acţiune al persoanei respective.

Manifestarea reacţiilor automate negative (generate de stereotipurile mentale) determină întărirea acelui comportament negativ, în timp ce manifestarea aspectelor pozitive opuse acelui obicei nefast, diminuează puterea acelui tipar mental şi gradat poate face ca el să dispară. Ceea ce manifestăm creşte, ceea ce nu manifestăm tinde să diminueze şi să dispară.

Enunţarea concluziei că cineva “este lipsit de inteligenţă” după ce a îndeplinit în mod imperfect o sarcină, întăreşte comportamentul de apărare perfecţionist, întăreşte credinţa condiţionantă. Mai mult decât atât, această nouă experienţă, mergând pe acelaşi şablon mental, adaugă o nouă amintire, întărind amprenta acelei credinţe interioare în creştere de tipul “sunt un ratat”. Fiecare astfel de experienţă duce la impregnarea mai profundă a stereotipului mental negativ. De aceea este necesară monitorizarea permanentă a fluxului gândurilor şi demolarea stereotipului mental.

Distrugerea stereotipului negativ

În terapia cognitivă, ca şi în alte sisteme moderne de transformare interioară şi de amplificare a puterii minţii, s-a demonstrat că omul are capacitatea de a schimba aceste “cercuri cognitive negative”, de a rupe cercul vicios pentru a trece la o stare nouă, superioară. Pentru a ajunge la aceasta trebuie să ţinem cont de câţiva paşi importanţi:

– Să fim convinşi că trebuie să schimbăm acel obicei negativ şi să ne auto-motivăm să facem aceasta.

– Să observăm stereotipiile în gândire şi acţiune.

– Să acţionăm printr-o tendinţă opusă stereotipului, cât mai des posibil, întărind noul mod de comportare printr-o stare emoţională pozitivă, cât mai stenică.

– Să menţinem şi să repetăm noul comportament cât mai des, până ce devine o obişnuinţă benefică.

Termenul de metacogniţie, folosit la ora actuală în psihologie se referă la o capacitate particulară a noastră, a fiinţelor umane – aceea de a gândi despre ceea ce gândim. Aceasta ne oferă posibilitatea de a ne observa mintea cu luciditate şi de a-i identifica mecanismele, depăşind astfel modurile distorsionate de gândire şi comportament. Cu cât depunem mai mult efort pentru a modifica gândirea disfuncţională şi comportamentul de protecţie disfuncţional, cu atât mai repede se va instala gândirea automată sănătoasă. Această metacogniţie devine cu adevărat eficientă atunci când observarea detaşată şi lucidă a activităţilor minţii este însoţită de un fundal interior, afectiv cât mai plin de înţelegere şi chiar de iubire. Atunci când acţiunea directă asupra minţii este dificil de realizat, datorită stării de tulburare interioară, se poate totuşi acţiona asupra comportamentelor sau stărilor interioare, ceea ce va avea ca rezultat ulterior şi modificarea la nivelul gândirii.

Iată în continuare un exemplu: în urma mai multor deziluzii în dragoste, o femeie şi-a dezvoltat un stereotip mental de genul „nu merit să fiu iubită”, care o face să acţioneze într-o manieră timidă şi retrasă, lipsită de încredere în sine şi în persoanele de sex opus. Cum se poate acţiona în această situaţie? După identificarea stereotipului limitativ („nu merit să fiu iubită”), în primul rând este necesară o mobilizare interioară pentru a rememora cele mai intense şi frumoase experienţe fericite pe care le-a trăit anterior legate de ipostaze în care s-a simţit iubită (etapă de eliminare a tendinţei de generalizare şi de obiectivare cu luciditate a situaţiei curente). Apoi va începe să se gândească la noua stare pe care doreşte să o atingă, cea de încredere, de dezinhibare şi libertate, de intensă afectivitate, care o va conduce la ipostaza în care să fie iubită pentru ceea ce ea deja este (etapa de auto-motivare interioară). Va căuta să se imagineze în ipostaza în care chiar ACUM are deja toate aceste calităţi şi va căuta să resimtă cât mai intens toate avantajele acestei noi ipostaze. Apoi va căuta să trăiască cu intensitate sentimente opuse celor negative care o marchează, amplificând încrederea şi curajul, precum şi noi atitudini şi comportamente, pline de veselie, umor, calităţi pe care a evitat să le manifeste anterior, asociate cu o stare de relaxare lăuntrică. Aceste noi atitudini vor genera condiţii noi şi contacte de natură diferită celor realizate anterior.

În concluzie, prezentăm o succintă viziune asupra principalilor paşi care trebuie urmaţi de cel care doreşte să îşi modifice cu rapiditate în sens benefic, starea interioară.

– Identificarea cu luciditate a fluxurilor mentale negative care apar frecvent, a ideilor nocive care sunt prezente cel mai des

– Observarea stereotipurilor mentale care apar, a schemelor de gândire pe care le utilizăm ca pe un şablon şi care sunt foarte puternic înrădăcinate în minte.

– Observarea comportamentelor şi a reacţiilor pe care le generează aceste scheme stereotipe.

– Cultivarea comportamentelor şi atitudinilor menite să anihileze vechile scheme mentale perturbatoare; găsirea unei puternice motivaţii interioare în sens favorabil pentru această schimbare.

– Folosirea sugestiei benefice pentru a schimba stările mentale nocive

– Reimpregnarea întregii fiinţe cu noua stare benefică

– Crearea unei obişnuinţe mentale, prin menţinerea cu perseverenţă a stărilor bune dobândite ca urmare a etapelor anterioare.

Terapia cognitivă şi tehnicile de transformare a impregnărilor mentale au apărut ca o necesitate de îmbunătăţire a condiţiei interioare a fiecărei fiinţe umane. Deşi într-o primă etapă ele s-au adresat mai ales celor care suferă, ele au devenit cu timpul căi de atingere a succesului şi de depăşire a limitelor individuale, de experimentare liberă şi plină de fericire a existenţei. Aceste modalităţi reprezintă totodată paşi esenţiali către o viaţă împlinită, lipsită de automatisme, ascendentă şi orientată în mod profund către sursa divină şi adevărată a vieţii.

PUTEREA VOINTEI IN PROCESUL VINDECARII

PUTEREA VOINŢEI ÎN PROCESUL VINDECĂRII

Deşi există vindecări excepţionale, adevărate minuni petrecute în momente disperate, există încă mulţi oameni care nu şi-au găsit alinare, oameni care suferă, care mor. Oare să le fi fost inaccesibile plantele şi remediile potrivite, ori poate în cazul lor nu se potriveşte terapia naturală? Sunt şi foarte mulţi oameni care au încercat nu una, ci zeci de terapii şi procedee. Ce a lipsit sau lipseşte în cazul lor? Răspunsurile la această întrebare pot fi mai multe: a lipsit tenacitatea, răbdarea, forţa interioară… Aceste calităţi, care ţin de sfera voinţei, au o influenţă copleşitoare în procesul vindecării şi îşi pot găsi deplina încununare prin puterea credinţei în Dumnezeu.

Ce este voinţa?

Ea este un gând sau o idee, o emoţie, o energie invizibilă şi nemăsurabilă cu aparatele ştiinţei; o aptitudine umană, o trăsătură de caracter, o parte constituentă a psihicului. Voinţa este toate aceste lucruri şi mai mult decât atât. Ea este o tainică forţă interioară, trezită mai mult la unii oameni, la alţii latentă, care adună şi orientează gândurile şi emoţiile, transformând intenţia în acţiune şi dorinţa în realitate. Cel mai simplu mod însă de a afla ce este voinţa este chiar trăirea ei intensă şi lucidă. De fapt, chiar şi cea mai insignifiantă acţiune a noastră se face prin mijlocirea voinţei. Iar succesul sau insuccesul nostru, dezamăgirea sau mulţumirea noastră depind de cantitatea şi de calitatea voinţei.

Voinţa şi vindecarea

Nyoichi Sakurazawa era un bărbat cu o constituţie nu foarte robustă, chiar subţire şi uscăţivă, care-şi dedicase viaţa ajutorării celor aflaţi în suferinţă. Se afla undeva la tropice pentru a-i ajuta pe băştinaşii bolnavi, când s-a îmbolnăvit el însuşi subit de o cumplită boală infecţioasă tropicală care era mortală în… 100% din cazuri.

În acea vreme, în jurul anilor ‘30 nu fuseseră descoperite medicamentele antiinfecţioase moderne, iar o intervenţie medicală era imposibilă. Atunci, el s-a hotărât să ţină un post negru de foarte lungă durată care să-l scoată pur şi simplu din starea de boală, printr-un fel de şoc generat de voinţă. El şi-a concentrat toate resursele pentru a ţine acest post terapeutic şi chiar s-a auto-sugestionat că acesta va fi eficient. Rezultatul: Nyoti Sakuruzawa s-a salvat de la moarte după aproape 100 de zile de post, iar apoi a răspândit în Europa, America şi Asia o metodă de vindecare care a avut un succes extraordinar: MEDICINA MACROBIOTICĂ. El şi-a luat pseudonimul de George Ohsawa şi chiar şi astăzi, la decenii după moartea sa la o vârstă respectabilă, milioane de oameni se vindecă prin metodele sale. Cazul său ilustrează foarte bine puterea voinţei în procesul vindecării.

Aceeaşi voinţă uriaşă au angrenat-o sutele de pacienţi ai regretatului Valeriu Popa care au ţinut posturi negre cu apă distilată de 20, 40 sau 60 de zile vindecându-se de cancer, scleroză în plăci, ciroză ori de psihoze grave. Fără această putere a voinţei, consecvenţa în tratament, trecerea peste probele de foc ale vindecării (mai ales în cazurile bolilor grave) este practic imposibilă. Fiecare terapie îşi are testul său, care poate fi trecut numai prin angrenarea voinţei, iar boala se arată a fi răul necesar pentru ca oamenii să-şi descopere această extraordinară potenţialitate care se află cel mai adese ascunsă în ei: energia volitivă.

Cheia succesului nostru

Dacă însă bolile, mai ales cele grave, sunt un mijloc extrem dat oamenilor pentru a-şi trezi această calitate şi de a se apropia astfel de desăvârşire, viaţa pune la dispoziţie – chiar dacă rareori ne dăm seama de acest lucru – şi alte mijloace în acest scop. Este bine cunoscut faptul că persoanele care au obţinut succesul în domeniul profesional, social, familial etc. au dat dovadă de o mare putere a voinţei. Aceasta în timp ce copleşitoarea majoritate a dezamăgiţilor, a săracilor (în accepţia largă a cuvântului, nu cea care se referă strict la bunuri materiale) sau a nevolnicilor acestei lumi se confruntă cu un deficit clar de voinţă.

Există persoane cu un intelect ceva mai rudimentar, lipsite de cultură, chiar de cunoştinţe intelectuale elementare, dar care reuşesc în viaţă într-un mod aparent inexplicabil, provocând adesea frustrarea intelectualilor care nu înţeleg de unde apare succesul în aceste cazuri care nu sunt puţine la număr. În afară de inteligenţa discursivă, erudită, există însă voinţa care dă fiinţei umane putere de muncă, de acţiune, de concentrare şi chiar de îndurare, fapt care asigură succesul. Să vedem în continuare cum pot fi individualizaţi oamenii în funcţie de această trezire a puterii voinţei.

Tipologiile psihice umane

Dacă privim în jurul nostru, vom vedea că la persoane diferite voinţa este trezită în grade mult diferite. Fireşte, voinţa nu este singura calitate umană care merită să fie asimilată, nici cea mai înaltă, dar este cea care ajută fiinţa umană să facă primii paşi în procesul de vindecare sau de depăşire a unei condiţii inferioare, limitatoare. Conform psihologiei clasice, există două categorii de fiinţe care posedă o voinţă înnăscută: tipul coleric şi cel sangvin, şi două categorii de oameni care nu au o putere a voinţei atât de puternic activată în mod spontan: tipul flegmatic şi cel melancolic. Astfel, colericul este prin excelenţă tipologia expansivă şi impulsivă, care tinde să se impună dur. Pentru el, voinţa, chiar dacă perturbată, este o a doua natură, nu poate concepe viaţa fără manifestarea acesteia. Sangvinul este caracterizat prin apetit de viaţă şi voinţă, dar şi de ceva mai mult autocontrol. Autocontrolul este mai accesibil pentru acest tip şi pentru că voinţa nu este la fel de puternică ca la coleric, iar el ştie să şi-o canalizeze, spre deosebire de coleric care are tendinţa de a-şi risipi resursele. Pe de altă parte, flegmaticul are ca notă dominantă comoditatea şi gândirea lucidă şi rece. La el voinţa se manifestă doar în cazul în care caută cu fervoare împlinirea unor avantaje personale. În cele din urmă, melancolicii sunt cei cărora le este cel mai greu să îşi manifeste şi potenţeze voinţa. De obicei, ei renunţă înainte de a atinge anumite rezultate. Ei trebuie mai întâi să îşi dezvolte încrederea în sine şi bucuria de a trăi.

Această clasificare a tipologiilor psihologice este departe de a fi perfectă, dar deja ne ajută să observăm cât de diferiţi sunt oamenii din punctul de vedere al activării voinţei.

Voinţa semnelor zodiacale de foc

Privind lucrurile din punctul de vedere al astrologiei, se poate observa că cei născuţi în zodii de foc au în mod spontan o voinţă mult mai bine activată şi mai puternică. Acestea sunt zodiile de foc: Berbec, Leu, Săgetător. Nativii acestor zodii au ca notă dominantă puterea de afirmare, căldura, expansivitatea şi extrovertirea, dând dovadă uneori de o putere ieşită din comun. Impetuozitatea lor se corelează foarte bine cu starea de “fierbinte” pe care o manifestă în toate planurile: sentimental, psihic, mental. Principala lor caracteristică este voinţa pe care nu ezită să şi-o folosească din plin şi în orice situaţie. Însă simplul fapt de a aparţine unei astfel de zodii nu este o condiţie suficientă pentru o dinamizare excelentă a voinţei, dar se poate constata în majoritatea cazurilor faptul că nota psihologică dominantă la aceste fiinţe este legată de voinţă.

Plasarea unei fiinţe sau mai ales a unui grup de fiinţe – indiferent de rasă – într-un mediu în care există o activare mai puternică a voinţei va duce într-un timp relativ scurt la o amplificare a voinţei în persoanele respective. Din această ultimă consideraţie rezultă un element extrem de important: voinţa – deşi poate fi o calitate înnăscută – este prin excelenţă o facultate care poate fi asimilată şi amplificată extraordinar de mult. În acelaşi context, putem remarca şi reversul acestei situaţii, faptul că printr-un stil de viaţă pervertit şi prin felurite abuzuri, voinţa poate fi foarte mult slăbită sau poate fi atât de mult perturbată, încât să subjuge fiinţa umană care ajunge sclava propriilor idei şi impresii pe care le susţine cu fanatism.

Cunoscând importanţa vitală a voinţei în procesul vindecării fiinţei umane, precum şi pentru dobândirea împlinirii şi fericirii, ştiind de asemenea faptul că voinţa poate fi amplificată sau diminuată, ne putem întreba care este structura din fiinţa umană care guvernează voinţa.

O explicaţie profundă în lumina sistemelor spirituale orientale

Un exemplu foarte bun de activare a voinţei este întâlnit la practicanţii autentici de arte marţiale (karate-do, aiki-do, judo etc.), care se disting prin uriaşa capacitate de concentrare şi de efort, prin auto-disciplină, tenacitate, calm, impetuozitate şi viteză. Toate sistemele de arte marţiale japoneze şi chineze se bazează pe activarea unui centru subtil de forţă al voinţei, situat la două degete sub ombilic şi cunoscut sub denumirea tradiţională de Hara. De fapt, antrenamentele, adesea foarte dure, nu urmăresc atât întărirea muşchilor sau dezvoltarea unor reflexe condiţionate, cât dezvoltarea acestui centru nervos şi bioenergetic, care răspunde de toate procesele din sfera voinţei.

Din păcate în prezent există foarte puţine şcoli de arte marţiale care respectă preceptele tradiţionale, având ca ţel transformarea spirituală. De aceea în cele mai numeroase cazuri se propagă chiar violenţa, fapt care duce la perturbări ale centrului subtil energetic Hara.

Fiinţele care şi-au energizat extraordinar de mult acest centru de forţă pot fi capabile chiar de performanţe ce sunt considerate paranormale: imunitate la durere, capacitatea de a rezista unor temperaturi de sute de grade fără a suferi sau a prezenta leziuni cutanate, mărire a capacităţii de efort mult peste limitele cunoscute de medicina sportivă etc. Realitatea acestui centru energetic poate fi simţită în mod direct şi rapid punând degetul inelar şi mijlociu la cca. 2 lăţimi de deget sub ombilic şi expirând cu forţă simultan cu emisia sunetului “H”. Acest exerciţiu simplu de dinamizare şi conştientizare a acestui centru energetic poate fi revelator chiar şi pentru un neiniţiat în artele marţiale.

Dar cea mai bună şi mai completă descriere a acestui centru energetic nu provine din artele marţiale (unde accentul cade pe dinamizarea lui), ci din sistemul oriental Hatha Yoga. În yoga, acest centru are aceeaşi localizare ca şi în artele marţiale, denumirea sa sanscrită fiind Manipura Chakra. El este figurat sub forma unei flori de lotus cu 10 petale. Fiecare petală semnifică un anumit aspect legat de acest centru energetic, care induce în planul trăirii stări de forţă, de hotărâre, tenacitate, perseverenţă, demnitate, dorinţă de acţiune. Atunci când este armonios activat, el conferă fiinţei umane calităţi excepţionale cum ar fi calmul profund şi credinţa, aceasta din urmă fiind o veritabilă temelie a transformării şi a evoluţiei fiinţei umane. În schimb, perturbarea lui Manipura Chakra face ca persoana în cauză să devină iritabilă, impulsivă, fanatică, agresivă, generând tendinţe malefice, cum ar fi aceea de a-i subjuga, manipula şi folosi pe ceilalţi.

Trezirea voinţei este esenţială

Oricum am numi acest focar subtil: Manipura Chakra, Hara sau pur şi simplu centrul voinţei, dinamizarea sa este esenţială pentru fiinţele umane angrenate într-un proces de (auto-)vindecare sau de transformare lăuntrică. Fie că recunoaştem sau nu, existenţa acestui focar în fiinţa noastră, trezirea voinţei este legată indisolubil de el, fiind însă mult mai rapidă în măsura în care începem să devenim conştienţi de existenţa sa. Atunci când acest centru nu este suficient de puternic sau de armonios activat apare îndoiala, tendinţa de delăsare, inconsecvenţa, ezitarea – stări extrem de nefaste mai ales la fiinţele umane care luptă cu bolile grave sau cu situaţii de viaţă dificile. Pe măsură însă ce acest centru se trezeşte, apare coerenţa şi puterea de acţiune, precum şi credinţa asociată unei destinderi psihice extrem de benefice şi profunde.

Trezirea acestui centru de forţă se poate produce prin exerciţii specifice de yoga sau de arte marţiale, pur şi simplu prin acţiune ori prin forme de antrenament care urmăresc efectiv schimbarea impregnărilor psiho-emoţionale.

În cele ce urmează vă prezint câteva exerciţii pentru trezirea şi amplificarea voinţei.

Trei exerciţii practice pentru dezvoltarea voinţei

1. Dinamizarea voinţei prin folosirea autosugestiei pozitive

Un prim exerciţiu simplu este cel al folosirii ideilor forţă benefice prin dezvoltarea autosugestiei. Acest gen de exerciţiu apelează la resursele uriaşe ce există în fiinţa noastră, la nivelul subconştientului, şi are darul de a modifica treptat obişnuinţa negativă de a ne considera mai mereu lipsiţi de resurse, slabi şi inconsecvenţi sau în imposibilitatea de a realiza anumite acţiuni. Realizând zilnic acest exerciţiu extrem de simplu şi de eficient vom constata că felul în care ne orientăm în mod obişnuit gândirea poate fi transformat dintr-un factor de blocare şi insucces, în cea mai valoroasă şi inepuizabilă sursă de reuşită.

Astfel, când doriţi să eliminaţi stările de nelinişte, de slăbiciune sau să menţineţi o atitudine senină, respiraţi profund şi repetaţi în gând o sugestie de genul: “Sunt calm şi liniştit”, “Voinţa mea este puternică, ceea ce îmi permite să rezist cu calm acestei situaţii” sau “Voinţa şi perseverenţa mea mă ajută să reuşesc”. Formularea în sine nu are prea mare importanţă, ci trebuie doar să fie clară, fermă şi pozitivă, plină de încredere. Adăugând la acest exerciţiu şi obişnuinţa de a controla prin raţiune impresiile de orice natură, veţi descoperi că o mare parte din grijile şi frământările voastre se vor reduce, veţi constata că cea mai mare parte dintre ele sunt inutile şi vă veţi simţi, cu fiecare zi ce trece, mai puţin vulnerabil la acţiunea lor.

Pentru un maxim de eficienţă, este recomandat ca acest exerciţiu să fie realizat zilnic, ori de câte ori avem timp, chiar şi mergând pe stradă, sau în timpul liber. Repetarea sugestiei nu trebuie să fie mecanică, ci să fie însoţită întotdeauna de o stare adecvată de voinţă, forţă lăuntrică şi participare emoţională. Această repetare a sugestiei este esenţială pentru ca ea să devină din ce în ce mai eficientă, astfel că după doar 1-2 săptămâni de practică constantă vom putea constata deja că simpla reamintire a sugestiei atrage după sine instalarea unei stări de forţă lăuntrică de excepţie, chiar şi atunci când suntem în situaţii dificile sau aparent de netrecut. Putem chiar să stabilim un interval zilnic de 10-15 minute în care, stând în picioare, ţinând corpul drept şi ochii închişi, într-o atitudine plină de curaj şi forţă, inspirând profund şi cu un sentiment de putere lăuntrică, rostim mental de mai multe ori sugestia pozitivă aleasă, impregnându-ne întreaga fiinţă de sentimentul reuşitei, de elan şi credinţă.

Recomandările acestui exerciţiu

Metoda este utilă tuturor celor ce doresc să îşi amplifice voinţa, în special celor care constată că manifestă adesea tendinţe depresive, gânduri sumbre necontrolate, celor ce se simt incapabili să depăşească situaţia de tulburare sau boală în care se află, celor pesimişti, celor ce s-au obişnuit să fie “ghinionişti”. Rezultate excelente se obţin în cazul celor ce suferă de tulburări psiho-emoţionale, sau în cazul bolilor grave, chiar cu imobilizare la pat, unde orientarea minţii reprezintă chiar mai mult decât în alte cazuri una dintre pârghiile principale de vindecare şi de luptă cu boala. Există numeroase cazuri de revenire şi vindecare deplină prin intermediul forţei sugestiei pozitive.

Aceste exerciţii simple, ce pot fi realizate de oricine, necesită chiar de la început să pornim de la existenţa unui minim de bunăvoinţă şi de perseverenţă. Vom constata că pe măsura practicării lor, capacitatea noastră de acţiune se măreşte treptat, simultan cu consecvenţa şi încrederea în sine.

2. Exerciţiu de focalizare şi stabilitate a privirii

Această metodă simplă presupune să citiţi zilnic câte o pagină de carte fără să clipiţi absolut deloc. Chiar dacă o să pară ceva mai greu de realizat la început, acest exerciţiu este de natură să ne ajute să controlăm prin intermediul voinţei reacţiile automate ale organismului. Clipitul este o funcţie care, deşi se desfăşoară automat, poate fi în acelaşi timp controlată. Depăşirea conştientă a acestui automatism este o metodă de antrenare a voinţei foarte uşor de aplicat oricând şi complet lipsită de pericole.

Acest exerciţiu va face ca ochii să devină de o expresivitate intensă, fascinanţi, clari, strălucitori, ducând şi la accentuarea conturului pleoapelor. O astfel de privire antrenată impresionează şi captivează prin ea însăşi, exercitând o puternică influenţă dominatoare. Acesta este un lucru foarte important în relaţiile cu ceilalţi, deoarece clipitul des este corelat adesea cu nehotărârea, dezvăluind un caracter schimbător. Un alt avantaj al acestui exerciţiu este amplificarea simultană a atenţiei, voinţei şi puterii de concentrare a minţii. Toate aceste calităţi sunt de un real ajutor în atingerea oricărui ţel pe care ni-l propunem, fie că este vorba de vindecarea unei afecţiuni sau de atingerea succesului într-un alt plan.

Recomandările acestui exerciţiu

Atenţie!

Nu trebuie depăşită limita suportabilului. Dacă apar lacrimi abundente sau usturimi mari ale ochilor, închideţi pleoapele şi reluaţi după ce aceste manifestări s-au atenuat

Este util persoanelor la care aparenta lipsă de voinţă este corelată cu o mare agitaţie mentală, incapacitate de concentrare sau cu stări de confuzie şi neclaritate a minţii. Din punct de vedere terapeutic poate ajuta mult în depăşirea unor boli sau tulburări care se localizează în zona capului şi a ochilor, în tulburări în care apare o tendinţă puternică de a fi copleşit de durere şi în cele corelate cu o anumită incapacitate de control asupra unor zone ale corpului (paralizii parţiale, fenomene legate de evoluţia sclerozei multiple, parkinson etc.). Mai ales în aceste ultime cazuri este esenţială dezvoltarea acestui tip de voinţă menită să domine reacţiile automate şi instinctuale. Acest autocontrol care presupune atât forţă mentală cât şi angrenarea fermă a voinţei nu este doar un mijloc de a face faţă fenomenelor neplăcute ce apar în multe boli, dar şi o metodă de stopare sau încetinire a evoluţiei acestora.

3. Dinamizarea voinţei prin exerciţiul de relaxare completă

Cel de-al treilea exerciţiu constă în relaxarea completă a întregului corp, care ne va ajuta foarte mult în dobândirea unui somn liniştit şi odihnitor. Cu toate acestea, chiar dacă în final se va ajunge la starea de somn este esenţial ca pe parcursul exerciţiului să fie menţinută o cât mai bună vigilenţă şi conştienţă.

Iată în ce constă această modalitate simplă de educare a voinţei: căutaţi să aveţi o poziţie confortabilă, în care fiecare parte a corpului vostru să se relaxeze în întregime. Ar fi bine să staţi pe partea dreaptă sau pe spate. După ce v-aţi găsit poziţia cea mai confortabilă, impuneţi-vă o imobilitate deplină. Apoi verificaţi dacă toţi muşchii sunt relaxaţi. Se va realiza acest proces de relaxare pornind de la vârful picioarelor, spre cap, de jos în sus, gradat, uşor şi în profunzime. Se vor relaxa absolut toţi muşchii, de la cei mai voluminoşi până la cei mai fini. După o anumită perioadă se simte, în general, o nevoie atât de imperioasă de a schimba poziţia încât cei mai mulţi îi vor da curs chiar aproape pe negândite. Dacă acest fenomen s-a produs, după ce v-aţi mişcat, reveniţi la poziţia iniţială, impunându-vă din nou acea imobilitate perfectă dar, de această dată, concentraţi-vă ca la o nouă apariţie a impulsului de a vă schimba poziţia, să îi rezistaţi ferm atât timp cât veţi hotărî că doriţi aceasta. După aproximativ un sfert de oră de imobilitate va apare o stare de relaxare şi euforie agreabilă, moment în care dacă doriţi puteţi să vă abandonaţi somnului sau să reveniţi la activităţile zilnice.

Recomandările acestui exerciţiu

Este util persoanelor care se confruntă cu stări de agitaţie fizică şi psiho-mentală, celor care se confruntă cu nerăbdare, celor nervoşi sau anxioşi. Odată ce nevoia persistentă de mişcare poate fi controlată, încrederea în sine se amplifică mult, ducând la o mai mare capacitate de îndurare şi totodată de mobilizare a resurselor organismului. Această modalitate este de asemenea utilă pentru confruntarea cu afecţiunile acute şi cu cele manifestate prin dureri intense, acolo unde relaxarea poate fi un proces salvator care va conduce chiar de la început la o diminuare a durerilor şi la puterea de a le suporta fără ca activitatea emoţională şi mentală să fie perturbată. Metoda dezvoltă preponderent voinţa de tip defensiv, cea care permite totodată amplificarea rezistenţei, perseverenţei, răbdării şi autocontrolului.

În procesul vindecării, voinţa se corelează şi cu alte calităţi importante ce trebuie să fie dezvoltate de fiecare om: atenţia şi concentrarea, credinţa, puterea de a iubi, calmul, etc. Amplificarea acestor calităţi este accesibilă şi posibilă şi trebuie să devină chiar un obiectiv pentru orice om care doreşte să îşi transforme existenţa în mod radical. Omul viitorului nu poate fi nici pe departe omul-maşină aşa cum se prefigurează adesea în filmele fantastice, ci va fi omul conştient de el însuşi, care se cunoaşte în profunzime, care cultivă în grădina propriei sale fiinţe ceea ce este înălţător şi care descoperă că are deja în el însuşi tot ceea ce şi-ar putea dori, care se recunoaşte ca făcând parte integrantă dintr-o armonie superioară, divină.

SECRETELE TINERETII FARA BATRANETE

SECRETUL „TINEREŢII FĂRĂ BĂTRÂNEŢE“

Până la vârsta de 28-35 de ani, mulţi dintre noi nu ne punem întrebarea: Cât de mult voi trăi? Unora dintre noi le este teamă să realizeze că inevitabil va veni un sfârşit al vieţii noastre pe acest pământ. Putem spune, fără să greşim, că important nu este cât, ci cum trăim. Totuşi, longevitatea implică mult mai mult decât „a subzista pe acest pământ“. Înseamnă a înţelege esenţa nemuririi.

Cât poate să trăiască omul?

A duce o existenţă fericită o perioadă lungă de timp pe acest pământ a fost dintotdeauna visul foarte multor oameni, de la cei mai simpli şi până la fiinţele geniale. Se pare că există adânc înrădăcinată în fiinţa fiecărui om o sete misterioasă de viaţă, de fericire, de nemurire care se traduce uneori prin dorinţa de a rămâne cât mai mult în această lume. Acest puternic impuls lăuntric i-a făcut pe mulţi să caute să dezlege acest mister al menţinerii vieţii. Mai recent, unii dintre cercetători au căutat să dea un răspuns la întrebarea: Cât de mult ar putea trăi omul în condiţiile unei sănătăţi perfecte?

Un savant francez constata existenţa unei legi biologice care face ca în lumea animală, perioada de viaţă să fie cam de 5-6 ori mai lungă decât perioada în care acel organism ajunge la maturitate. El a transpus mai apoi în cazul omului această lege şi a obţinut o durată „normală“ de viaţă de 125-150 de ani. După el, mai mulţi savanţi şi cercetători tind să se apropie prin diferite mijloace de aceeaşi cifră, care depăşeşte întotdeauna 100 de ani.

Câteva dovezi statistice şi istorice

Cei care au studiat cazurile persoanelor care au trecut peste o sută de ani au fost surprinşi să constate cât de mare este numărul lor şi în câte zone ale globului pot fi întâlnite.

Un caz cu totul excepţional este cel al anumitor populaţii din Caucaz, unde depăşirea vârstei de o sută de ani este un fapt obişnuit. Conform studiilor întreprinse, vârstele întâlnite frecvent în aceste zone sunt cuprinse între 107 şi 135 de ani. Remarcabil este faptul că aceşti „campioni ai longevităţii“, în general, nu sunt supuşi diferitelor boli specifice bătrâneţii, ci se menţin până în apropierea momentului morţii într-o tinereţe relativă, continuând să arate de aproximativ 80-90 de ani.

Un studiu japonez referitor la cele mai vârstnice persoane din această ţară a scos la iveală date istorice incredibile. Cazul cel mai neobişnuit este cel al unui bătrân ţăran pe nume Mampe, invitat de autorităţi în 1795 la Tokyo, pe vremea când avea nu mai puţin de 195 de ani. El a recunoscut că practica împreună cu întreaga sa familie o formă de acupunctură care le permitea menţinerea vitalităţii. Soţia sa avea pe atunci 175 de ani, fiul 153 şi nepotul 105. În lucrarea „Fiziologia longevităţii“ a medicului Finot este amintit un ţăran ungur care a murit la vârsta de 195 de ani, în timp de fiul său avea 155.

La Timişoara a fost înregistrat cazul unui locuitor pe nume Petrus Czerten care a trăit şi el până la venerabila vârstă de 185 de ani. În Anglia este cunoscut cazul lui Thomas Parr, considerat cel mai în vârstă om de pe teritoriul ţării sale, care a murit în 1655 la vârsta de 152 de ani, la scurt timp după ce a fost invitat la curtea regală (se spune că din cauză că… mâncase prea mult la curtea regelui).

În ţara noastră, o statistică din anii ‘70 menţiona existenţa pe teritoriul ţării a mai mult de 270 de centenari.

Pe toate meridianele s-a observat că cea mai lungă perioadă de viaţă o au preoţii şi călugării, urmaţi de muzicieni (mai ales dirijori) şi de medici. Activitatea continuă şi rodnică este una din cheile vieţii îndelungate şi fericite, aşa cum vom vedea în continuare.

Trebuie să prelungim tinereţea, nu bătrâneţea

Aceasta este o idee care trebuie să ne dea de gândit. Media actuală de viaţă a crescut considerabil faţă de cea de acum un secol, ajungând la 70-80 de ani – aproape s-a dublat –, dar cu ce preţ? Este incontestabil faptul că această longevitate este într-un anumit grad „artificială“, deoarece odată cu înaintarea în vârstă se resimt tot mai acut anumite suferinţe datorate degenerării şi bolilor, apare senilitatea şi alte fenomene ce erau necunoscute centenarilor „veritabili“.

Este evident faptul că metodele medicinii moderne au permis prelungirea speranţei de viaţă, dar cu toate acestea ele nu sunt suficiente pentru a garanta şi o foarte bună calitate a acesteia. Cineva afirma cu înţelepciune: „Longevitatea este de dorit dacă se prelungeşte tinereţea, nu bătrâneţea.“ Adesea, oamenii care trec de o anumită vârstă se gândesc cu disperare şi teamă la perspectiva bătrâneţii cu toate problemele pe care aceasta le implică în mod obişnuit. În mod cu totul uimitor, la fiinţele foarte longevive s-a constatat o vitalitate extraordinară şi o putere de muncă remarcabilă de care dau dovadă chiar şi după depăşirea „primilor“ 100 de ani de viaţă. Altfel spus, a trăi mult, în cazul lor, nu înseamnă, aşa cum unii dintre noi s-ar putea gândi, o prelungire a suferinţei din ultimii ani de viaţă, ci chiar o prelungire a unei existenţe fericite şi împăcate. Secretul longevităţii nu poate fi o simplă metodă mecanicistă, ci chiar însuşirea unei veritabile arte de a trăi în armonie. Unii (puţini) „au în sânge“ această artă minunată, noi, ceilalţi, va trebui să o dobândim.

Secretele longevivilor

Cum altfel am putea afla secretul longevităţii, al acestei arte de a trăi, decât observând efectiv „metodele“ folosite instinctiv de cei care au reuşit performanţa de a trăi mult şi fericit. Cercetările au demonstrat existenţa a 10 caracteristici comune la majoritatea oamenilor care au reuşit să trăiască peste 120 de ani:

– Buna dispoziţie molipsitoare şi simţul umorului bine dezvoltat.

– Trăirea efervescentă, plină de intensitate şi plenitudine a fiecărui moment. Chiar povestirile unor astfel de oameni, descrise în diferite lucrări, sunt pline de viaţă şi de o efervescenţă tinerească.

– Activităţi susţinute şi intense.

– Contactul direct cu natura este şi el recunoscut ca fiind extrem de regenerant. Cei mai mulţi dintre centenari nu au cunoscut modul de viaţă dintr-o zonă urbană aglomerată.

– Absenţa aproape completă a stărilor depresive, a mâniei şi supărării de durată.

– Alimentaţia echilibrată, mai degrabă redusă decât prea abundentă. S-a constatat că longevivii evită în mod spontan excesele, fără a fi adepţii unui puritanism excesiv.

– Apropierea spontană de frumuseţea naturii, de Dumnezeu sau de o credinţă vie într-un ideal înalt. Cel mai adesea, aceste calităţi sunt completate de o mare simplitate.

– Activitatea sexuală lipsită de excese, mai ales în tinereţe. Potenţa şi virilitatea în cazul bărbaţilor s-a putut menţine adesea până la sfârşitul vieţii. Este cunoscut dealtfel, în lumea ştiinţifică, faptul că incontinenţa sau altfel spus, risipirea haotică a potenţialului sexual este o cale sigură de accelerare a proceselor de îmbătrânire.

– Absenţa viciilor. Există desigur şi excepţii (de unde provin o serie de glume), dar statistic vorbind, la majoritatea longevivilor cumpătarea este caracteristică.

– Creativitatea şi inventivitatea, altfel spus exprimarea plenară a energiei creatoare.

Tot acest ansamblu de calităţi duc înspre o direcţie diferită faţă de cea a cercetătorilor ADN-ului sau a diferitelor componente fiziologice: tinereţea nu este pur fiziologică, ci este în primul rând o stare de spirit. Se pare că neîntâmplător în mai multe tradiţii spirituale se afirmă că timpul de existenţă în această lume este strâns legat de gradul de dezvoltare sufletească şi spirituală. Sufletele „mari“ au şanse reale de a trăi mai mult…

Condiţii ce accelerează îmbătrânirea

La concluzia de mai sus au ajuns mulţi dintre cei care s-au preocupat de prelungirea vieţii de-a lungul timpului, fie ei alchimişti din vechime sau savanţi din perioada modernă. Bătrâneţea nu este doar o condiţie a corpului, ci ea ajunge să fie de fapt o stare de spirit. În acelaşi mod, este evident că şi tinereţea este tot o stare. Nu sunt rare cazurile unor oameni care la 20-30 de ani ajung să fie efectiv bătrâni datorită rigidizării, închistării, lipsei de iubire, incapacităţii afective, intoxicării organismului printr-o alimentaţie dezastruoasă şi a unui mod de viaţă autodistructiv. Nu este vorba în aceste cazuri numai de aspectul fizic, ci şi de o stare psihică predominantă cu nuanţe morbide, marcată de imaginea unei vieţi lipsite de orizont şi de scop, care pare să întunece aproape complet orice perspective ale fericirii, bunei-dispoziţii, etc. Este evident că o astfel de situaţie nu face decât să reducă în mod drastic şansele unei existenţe îndelungate… Este bine să ne întrebăm din timp dacă nu cumva mintea şi sufletul nostru au îmbătrânit înaintea trupului.

Lipsa credinţei în Dumnezeu sau în anumite idealuri înalte, pierderea entuziasmului specific tinereţii, lipsa trăirii stărilor de fericire, lipsa umorului, absenţa dragostei, senzaţia lipsei de sens a vieţii – reprezintă stări ce trebuie să fie rapid înlocuite şi eliminate de cei ce aspiră să poată trăi mult, dar şi bine. Trebuie să recunoaştem însă că şi condiţiile exterioare prezintă o influenţă considerabilă. E suficient să amintim aici stresul, poluarea (industrială, fonică, alimentară – alimentaţia chimizată), agitaţia continuă impusă de ambianţa urbană în marile oraşe, contactul redus cu mediul natural, diferite condiţii economice şi sociale care sunt menite să reducă perspectivele „fericite“.

A te lăsa descurajat de gândul morţii înseamnă a te închina ei atunci când îi poţi sta împotrivă.“

N. Iorga

Să ştii că timpul este o formă a iubirii, iar înfăţişarea noastră se află în afara lui, fiindcă timpul este o colivie dincolo de care se găseşte Absolutul etern.“ Rumi

Trecut şi viitor sunt în sufletul meu ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.“

M. Eminescu

Anii nu contează. Avem anii inimii noastre.”

Gian Dauli

PUTEREA RUGACIUNII IN VINDECAREA NATURALA

PUTEREA RUGĂCIUNII ÎN VINDECAREA NATURALĂ

De secole, ştiinţa oficială caută „medicamentul miraculos”, care alină suferinţa, ia cu mâna boala şi slăbiciunea, redând practic peste noapte sănătatea. „Medicamentul miraculos” nu a fost găsit încă, pentru nici măcar o boală, dar medicii ne dau asigurări că în curând ştiinţa va face noi descoperiri, graţie cărora vor fi produse noi medicamente, care fireşte vor costa foarte mulţi bani şi care în sfârşit vor vindeca leucemia, cancerul, SIDA şi alte boli virale grave şi, de ce nu, bătrâneţea. În ciuda încrederii afişate, pentru aproape orice om de ştiinţă este evident că aceste medicamente absolute nu vor fi descoperite niciodată, pentru că pur şi simplu nu pot exista, deşi… Deşi un asemenea “medicament” există din timpuri imemorabile şi nu şi-a pierdut eficienţa nici în prezent, dar oamenii de ştiinţă abia acum au curajul să-i verifice eficienţa şi să-i pronunţe numele: RUGĂCIUNEA.

Fie că a fost vorba de încrederea în puterea minţii umane ori a intuiţiei, în puterea iubirii ori în puterea lui Dumnezeu, credinţa a fost tainica energie care a dat omului voinţa să învingă dificultăţile, care a animat toate marile elanuri ale fiinţei umane. Ar fi incorect să asociem în exclusivitate credinţa cu religia ca şi când ele ar coexista întotdeauna, deoarece credinţa se poate raporta şi la alte concepte ale fiinţei şi vieţii, cum ar fi iubirea, binele sau dreptatea. Credinţa este o opinie fermă, o convingere puternică asupra unui lucru care nu poate fi întotdeauna demonstrat, dar pe care noi îl simţim în mod inefabil în fiinţa noastră ca fiind adevărat. Toate lucrurile pot fi posibile pentru o persoană care CREDE cu ardoare într-un lucru, iar susţinerea acestor convingeri este realizată şi de către mental prin intermediul voinţei.

Credinţa face posibilă trecerea de la o stare interioară negativă la una superioară şi permite abordarea extrem de coerentă a situaţiilor de viaţă şi a vieţii în ansamblu, deoarece fiinţa care crede este eliberată de majoritatea spaimelor şi incertitudinilor cu care se confruntă omul obişnuit. Referitor la domeniul vindecării, întotdeauna fiinţa care are o mare credinţă este extrem de receptivă la terapiile aplicate, procesul vindecării fiind extraordinar de mult accelerat.

Există forme mai mult sau mai puţin elevate de credinţă. Credinţa în medic sau în terapia aplicată are un efect benefic asupra stării de sănătate a pacientului, însă în momentul în care apar simptome neplăcute, deseori această credinţă este rapid zdruncinată, iar cel tratat se confruntă cu o stare de angoasă extrem de nocivă. În schimb, o persoană care crede foarte mult în puterea tămăduitoare a iubirii va fi mult mai stabilă în convingeri, deşi ar putea avea şi ea momente mai grele.

Din acest punct de vedere credinţa în Dumnezeu este forma cea mai elevată de credinţă, deoarece obiectul său este o valoare absolută, care nu este supusă schimbării, degradării temporale ori vreunei transformări. Creştinismul şi toate marile religii ale lumii probează această putere uriaşă a credinţei în Dumnezeu, lucrările religioase fundamentale fiind presărate cu numeroase exemple de vindecări miraculoase.

Medicina este printre primele domenii care ar trebui să beneficieze de pe urma acestui enigmatic şi atotputernic medicament numit credinţă. Însă ceea ce face ca deocamdată ştiinţa oficială să se delimiteze de acest concept este faptul că apelează la valori ne-demonstrabile şi ne-măsurabile din perspectiva materialistă. Mai mult, experienţa vindecării prin credinţă este aparent irepetabilă, datorită uriaşei diversităţi a fiinţelor umane şi a varietăţii sentimentelor umane încadrate în mod arbitrar în noţiunea de credinţă. Pentru medicul zilelor noastre, însuşi cuvântul credinţă are conotaţii extrem de vagi, asociind-o mai degrabă formelor perturbate de voinţă, despre care vom vorbi mai târziu. Şi totuşi dincolo de posibilele confuzii, credinţa în valorile supreme, în Dumnezeu, este o potenţialitate existentă în fiecare fiinţă, care preexistă în cel mai înverşunat ateu şi în sfânt, în fiinţele decăzute şi în cele virtuoase. Majoritatea miracolelor terapeutice, pe care ştiinţa, neputându-le nega, a preferat să le ignore, se explică prin puterea credinţei.

Therese Neumann – unul din cele mai celebre cazuri de vindecare prin puterea credinţei

Therese Neumann s-a născut în anul 1892, ca fiică a unor oameni simpli din Bavaria (Germania). A crescut şi s-a dezvoltat normal până când, la vârsta de 20 de ani, a avut un grav accident în urma căruia a rămas paralizată. Nervul motor era practic secţionat din cauza şocului, ea fiind considerată irecuperabilă, neexistând absolut nici un tratament care să poată ameliora starea sistemului nervos care guvernează acea zonă. Dar ea nu a crezut acest lucru şi a început să se roage cu fervoare şi completă dăruire lui Dumnezeu, efectiv crezând în faptul că va fi din nou sănătoasă şi că va putea merge din nou. Astfel, după o anumită perioadă, credinţa ei în divinitate a fost “răsplătită” şi, în cele din urmă, ea a putut merge din nou ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Acest miracol însă a fost continuat de altele mult mai mari.

La vârsta de 26 de ani, ea a căpătat pe mâini şi în zona pieptului răni care nu aveau nici o cauză externă, dar care coincideau cu cele pe care le avusese Iisus în timpul crucificării. Mai mult, a început să aibă stări asemănătoare celor de transă în timpul cărora rostea cuvinte în aramaică, limba arhaică care se vorbea în timpul lui Iisus şi pe care Therese Neuman nu avea de unde să o cunoască. Seria fenomenelor generate de credinţa sa simplă, dar extrem de profundă, a culminat cu capacitatea sa de a trăi vreme de mai multe zeci de ani fără a consuma nici un aliment. Acest post negru întins pe perioada a câteva decenii a putut fi verificat de cele mai mari somităţi medicale ale vremii care au constatat pur şi simplu că Therese avea o vitalitate excelentă, creştea şi scădea în greutate fără a mânca absolut nimic şi chiar fără a bea apă. Considerată iniţial impostoare, ea a fost verificată de nenumărate ori, ţinută sub observaţie, dovedindu-se astfel autenticitatea acestui miracol. Este un exemplu extrem de grăitor, dar nici pe departe singurul al uriaşei puteri a credinţei.

Puţine fiinţe se nasc având trezită profund în fiinţă această putere a credinţei. De asemenea, arareori credinţa apare ca o consecinţă a unei demonstraţii de forţă a lui Dumnezeu sau a altor puteri supranaturale supuse Lui. Noi nu credem “pentru că”; credem pur şi simplu. Foarte puţini oameni au asistat la miracole, la demonstraţii veridice, la evidenţe incontestabile şi chiar şi după aceste întâmplări mulţi încă nu au crezut total în ceea ce au trăit. Credinţa apare mai degrabă dintr-o experienţă interioară proprie, decât prin raportarea la ceva exterior, oricât ar fi de palpabil şi de concret acel lucru.

Rugăciunea este o modalitate sigură care duce la dobândirea acestei credinţe ferme în Dumnezeu. Taina nu este constituită de textul rugăciunii (pot fi folosite şi chiar sunt recomandate rugăciuni simple, cum ar fi “Tatăl nostru”, “Rugăciunea lui Iisus”), ci de trăirea şi starea de concentrare din timpul rugăciunii şi de perseverenţa în acest demers. Majoritatea oamenilor contemporani ajung să se roage mai ales în perioadele de criză existenţială. Mai întâi ei se roagă cu îndoială, apoi cu disperare până apar rezultatele, apoi din nou se poate instala îndoiala… Dar, la un moment dat, se trezeşte cu putere credinţa, într-un mod foarte firesc.

Rugăciunea nu este o simplă rostire formală sau artistică de cuvinte. Pentru a deveni cu adevărat eficientă, pentru a trezi puterea credinţei, ea trebuie făcută cu dragoste, cu trăirea cât mai profundă a mesajelor cuvintelor. Treptat, rugăciunea, trăirea devoţională devine un mod de viaţă. În formele sale superioare, credinţa este o exprimare a unei afectivităţi profunde, a unei intuiţii continue a divinităţii şi este chiar un act de continuă cunoaştere.

Dialog misterios între om şi Creatorul său

Vindecarea prin rugăciune este un domeniu totodată fascinant şi extrem de controversat. De-a lungul timpului au existat nenumăraţi oameni care s-au vindecat doar prin rugăciune sau prin remedii ce le-au survenit în mod aproape miraculos atunci când nu mai aveau aproape nici o speranţă. Experienţele şi relatările lor au rămas adesea ca mărturii ieşite din comun nu prin elementul miraculosului, ci mai ales prin pacea, credinţa şi starea profund afectivă pe care o emană. La polul opus există în acelaşi timp firi rigide şi sectare care au transformat vindecarea prin rugăciune într-un circ desfăşurat pe scene sau stadioane, unde nu în puţine cazuri orgoliul şi falsitatea aşa-zişilor predicatori “cu har” se împletesc cu naivitatea şi lipsa de înţelegere a privitorilor. Acestea din urmă au dus la situaţii mai triste în care cei bolnavi nu au mai folosit nici măcar leacurile pe care tot Dumnezeu le-a lăsat la îndemâna lor, fiind astfel păcăliţi, dezorientaţi şi în continuare bolnavi.

Rugăciunea nu este un „medicament” pentru sceptici, pentru cei orgolioşi şi rigizi. Ea nu este nici pentru fanatici, nici pentru cei care sunt supăraţi pe Dumnezeu. Am putea spune că ea este prin excelenţă metoda spirituală accesibilă celor care au sau îşi trezesc cu un anumit efort bunătatea, umilinţa şi o mare sinceritate faţă de ei înşişi şi faţă de ceilalţi.

Chiar dacă pentru mulţi intelectuali fiinţa umană nu pare să mai poată aduce multe surprize, considerând că ştiinţa a revelat deja foarte mult din misterele ei, omul este încă un mare mister, de care merită să ne apropiem cu multă curiozitate şi cu dorinţa sinceră de a-l înţelege.

Rugăciunea în laboratoarele ştiinţei

Medicul american Mitch Krucoff, cardiolog cu o mare experienţă de la Duke University Medical Center, a declanşat un studiu şocant pentru sceptici: pentru a vedea dacă, cu adevărat, rugăciunea îi poate ajuta pe cei aflaţi în suferinţă, el a format mai multe grupuri de rugăciune, de diferite religii şi din diferite zone ale globului, formate din zeci de oameni, cu care a stabilit o formă de rugăciune colectivă pentru câţiva dintre pacienţii săi, grav bolnavi de afecţiuni cardiace. Întrebarea la care el a dorit să afle răspunsul era: dacă se realizează astfel de rugăciuni pentru un număr de pacienţi, vor putea fi constatate efecte clare de ameliorare la aceştia comparativ cu bolnavii care nu au beneficiat de tratamentul spiritual? Rezultatele obţinute până acum sunt spectaculoase, fiind tot mai evidentă diferenţa între pacienţii pentru care se realizează astfel de rugăciuni şi ceilalţi. Acest studiu este încă în desfăşurare urmând ca el să fie finalizat şi să fie trase concluzii abia în anii următori .

Există însă numeroşi cercetători care au ajuns deja la finalul unor studii similare care s-au soldat cu rezultate cel puţin surprinzătoare:

Dr. William Harris, de la Mid America Heart Institute, Kansas, a realizat la rândul său un studiu asupra puterii vindecătoare a rugăciunii. Pentru a fi cât mai obiectiv, el a urmărit să stabilească foarte precis cadrul şi condiţiile de desfăşurare a studiului, exact ca în cazul testării unui medicament nou.

Pentru a elimina orice suspiciune de placebo, nici unul dintre pacienţii săi nu a ştiut că cineva se roagă pentru el şi nici măcar că sunt incluşi într-un astfel de experiment. Astfel, timp de un an, 1000 dintre pacienţii care au trecut prin secţia de urgenţe a spitalului de cardiologie în care lucra dr. Harris, au fost împărţiţi în două grupe: pentru una dintre grupe (reprezentând jumătate din numărul de pacienţi) s-au rugat în mod sistematic un grup de voluntari şi preoţi, în timp ce cealaltă grupă a urmat numai medicaţia clasică.

Toţi pacienţii au fost urmăriţi astfel timp de un an şi starea lor de sănătate a fost monitorizată în conformitate cu câteva norme clare, stabilite de către medici care nu cunoşteau căror grupe aparţin pacienţii supravegheaţi. Rezultatele? Pacienţii pentru care s-au realizat rugăciuni au avut cu 11% mai puţine atacuri de cord şi complicaţii cardiace care le puteau ameninţa viaţa.

În finalul acestui experiment, un alt medic eminent, care s-a hotărât doar după multe insistenţe să participe la acest studiu non-conformist, dr. O’Keefe, afirma: “Studiul pe care l-am realizat oferă o perspectivă tulburătoare asupra modului în care Dumnezeu poate să influenţeze în mod direct viaţa noastră pe pământ. Ca om de ştiinţă sunt realmente bulversat de aceste rezultate, pentru că nu am nici o posibilitate să le explic decât prin acest ajutor invizibil…”

Dr. Elizabeth Targ, psihiatru la Colegiul de Medicină Pacific din San Francisco, a urmărit pentru o perioadă mai lungă de timp efectele rugăciunii asupra mai multor pacienţi bolnavi de SIDA, toţi aflaţi într-o stare foarte avansată a acestei boli. Cei 20 de bolnavi au urmat acelaşi tratament medical, dar pentru jumătate dintre ei a fost solicitat ajutorul câtorva vindecători care acţionau la distanţă cu ajutorul rugăciunii. După doi ani de derulare a studiului, cei zece pacienţi pentru care au fost realizate rugăciuni erau în viaţă şi într-o stare de sănătate relativ bună, în timp ce din cadrul celuilalt grup, patru persoane muriseră, iar ceilalţi prezentau o stare destul de gravă.

În urma unui studiu realizat ulterior pe un număr mult mai mare de pacienţi, dr. Targ a putut să remarce că persoanele pentru care erau realizate rugăciuni şi alte modalităţi spirituale de acţiune la distanţă au avut de şase ori mai puţine spitalizări decât ceilalţi, iar atunci când acestea totuşi s-au produs, au fost considerabil mai scurte decât în cazul celorlalţi.

Ea afirma în urma acestor studii: “Sunt într-un fel şocată, pentru că este ca şi cum am fost martora unui miracol. Nu există nici o modalitate de a înţelege ceea ce s-a produs cu aceşti pacienţi din perspectiva cunoştinţelor mele din domeniul ştiinţific.”

Un alt studiu realizat de această dată în Israel în 1993 asupra a mai mult de 10.000 de persoane credincioase s-a putut remarca faptul că incidenţa bolilor cardiovasculare (prima cauză de mortalitate în lume) în rândul acestor persoane este cu 40% mai redusă decât în cazul ateilor sau celor care sunt credincioşi “nepracticanţi”. În mod asemănător, un studiu realizat în anul 1995 în Hanovra de către Darmouth College asupra a 250 de persoane ce au suferit operaţii pe cord deschis a arătat că probabilitatea unui deces este de… 12 ori mai redusă la cei ce aveau convingeri religioase ferme şi se rugau în mod constant.

Efectele fiziologice ale rugăciunii

Dr. Koenig de la Universitatea Duke concluziona în urma mai multor ani de cercetări: “Se pare că rugăciunea are efecte excepţionale asupra întregului organism. Ea poate să scadă foarte mult secreţia de cortizon, epinefrină şi noreprinefrină – hormoni care sunt secretaţi de suprarenale în condiţii de stres accentuat. Astfel se reduce foarte mult riscul tulburărilor imunitare, al afecţiunilor cardiace – mai ales riscul infarctului miocardic, al ulcerelor sau al bolilor intestinale inflamatorii.” În opinia lui ca şi a altor medici, rugăciunea poate fi utilizată ca o metodă de terapie alternativă eficientă în prevenirea tuturor bolilor grave, în revenirea după intervenţii chirurgicale, pentru a depăşi momentele dificile sau, în cazuri excepţionale, chiar pentru a vindeca boli grave cum sunt cancerul, scleroza multiplă sau complicaţiile diabetului.

Efectele asupra psihicului sunt de asemenea remarcabile, inducând o stare de linişte şi control, diminuând nevoia de excitante sau stimulente, eliminând gândurile şi tendinţele nocive sau morbide.

Este însă vindecarea prin credinţă şi rugăciune o metodă care ţine doar de cazuri izolate, de “o îmbunătăţire cu 11% a stării de sănătate” sau are ea o arie de cuprindere mult mai largă? Există date despre efecte profund transformatoare ale unei intense credinţe şi puteri a iubirii, manifestată în mai multe zone ale globului, de-a lungul timpului.

Ce transformă rugăciunea în medicament?

Răspunsul la această întrebare este chiar cheia eficienţei în rugăciune. Foarte mulţi credincioşi se roagă zilnic, în conformitate cu religia şi credinţa proprie, cu cuvintele şi după cunoaşterea pe care o are. Fiecare dintre cei ce se roagă doreşte, aspiră, comunică sau pur şi simplu se bucură în rugăciunea sa, dorind să obţină un anumit răspuns sau semn că ea a fost ascultată.

Ce face însă ca pentru unii rugăciunea să fie dătătoare de bucurie şi de sănătate lăuntrică, iar pentru alţii să fie doar un obicei oarecum mecanic ce nu aduce decât puţine roade? Iată câţiva factori esenţiali pentru ca rugăciunea să aibă o eficienţă maximă, chiar şi atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă, o suferinţă sau o boală:

1. Sinceritatea şi iubirea

Este mult mai bine ca în rugăciune să punem multă inimă şi puţine cuvinte, decât multe cuvinte şi puţină inimă” – acesta este îndemnul pe care un înţelept îl adresa discipolilor săi. Rostirea mecanică şi lipsită de simţire a cuvintelor unei rugăciuni nu aduce niciodată efectele dorite şi chiar mai mult, poate să ne îndepărteze de ea. Mai ales la începutul practicii rugăciunii, este bine să alegem momente în care putem să rămânem în linişte, fără a fi deranjaţi de nimeni şi astfel să ne rugăm în tăcere, rostind rugăciunea în minte, sau dacă ne este greu, să o facem doar cu mintea, să o murmurăm în şoaptă. Pentru ca sinceritatea şi afectivitatea să poată înflori în fiinţa noastră este necesar să lăsăm inima să vorbească cât mai liber şi să exprime într-un mod total atât sentimentele, cât şi necesităţile noastre. Dumnezeu ştie întotdeauna ceea ce noi avem nevoie, însă cu siguranţă nu se va supăra atunci când noi vom urmări să dialogăm cu el, aşa cum am face cu cea mai apropiată fiinţă, împărtăşindu-i nevoile şi bucuriile noastre. De asemenea, citirea unor texte spirituale, cum ar fi vieţile sfinţilor sau Biblia, poate să ne impulsioneze să găsim starea lăuntrică adecvată pentru a declanşa în noi această forţă vindecătoare. Cei ce nu pot citi datorită suferinţei sau slăbiciunii, pot să asculte ceea ce le citeşte o persoană apropiată, căutând nu doar să asculte, ci să trăiască fiecare cuvânt.

2. Perseverenţa în a dialoga interior cu Dumnezeu

Acesta este un factor de o mare importanţă. Indiferent dacă suntem într-o stare fizică bună sau chiar foarte proastă, voinţa şi perseverenţa de a continua să ne rugăm poate constitui un veritabil “colac de salvare”. Un sfânt afirma faptul că atâta vreme cât fiinţa nu se opreşte din rugă şi prin urmare creează premizele unei transformări interioare, Dumnezeu nu o va părăsi şi ea nu se va pierde, nici chiar în cele mai grele condiţii de boală sau suferinţă. Cu atât mai mult în cazul bolilor grave sau a situaţiilor limită, rugăciunea poate să fie cel mai puternic sprijin. Este bine ca în astfel de cazuri grave, ea să fie realizată continuu, cu tot sufletul, având toate şansele să fim ajutaţi atâta vreme cât mai putem gândi sau rosti chiar şi numai câteva cuvinte. Efortul realizat astfel se va repercuta în mod misterios asupra întregii noastre stări şi chiar dacă la început ne va putea părea steril, este necesar să continuăm, cu o cât mai deplină stare de abandon în faţa voinţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm în această direcţie că uneori rugăciunea poate să pară o luptă în care noi înfrângem în propria noastră fiinţă inerţia, orgoliul, ataşamentele inferioare, tendinţele grosiere, închiderea sufletească. Din această luptă interioară, în care armele noastre sunt perseverenţa, liniştea lăuntrică şi iubirea, este bine să nu ne oprim până când nu simţim o transformare radicală în bine în întreaga noastră fiinţă, chiar dacă pot exista uneori şi etape mai dureroase. Dacă perseverenţa este o calitate care ne lipseşte, putem apela în ultimă instanţă la o modalitate ce amplifică foarte mult eficienţa rugăciunii – aceea de a ne ruga împreună cu alte fiinţe deschise faţă de aceasta, în mod constant, zilnic la aceeaşi oră, fie că suntem împreună în aceeaşi cameră sau chiar la distanţă.

Pentru cei ce încă se îndoiesc că pot să fie suficient de perseverenţi merită să amintim exemplul Sfântului Serafim de Sarov care, retras într-o pădure departe de lume, s-a rugat timp de trei ani în continuu, îngenuncheat pe o piatră mare, fără ca măcar să se clintească, până ce genunchii săi ajunseseră o rană vie. Întrebat cum a putut face o astfel de acţiune supraomenească, el a răspuns: “Nu aş fi putut rămâne astfel nici măcar o oră, dacă Dumnezeu nu ar fi vrut aceasta.”

3. Perceperea răspunsului la rugăciunile noastre

Este una dintre etapele esenţiale, deşi foarte des neglijate. Deşi există în mulţi convingerea că rugăciunea este o modalitate spirituală importantă, se ignoră faptul că Dumnezeu are întotdeauna la dispoziţie toate posibilităţile de a ne răspunde într-un mod foarte accesibil nouă şi de multe ori surprinzător. Atunci când vorbim sau îl rugăm ceva pe un prieten ni se pare firesc ca după formularea cererii noastre să aşteptăm tăcuţi ca el să ne răspundă.

Cu atât mai mult, în dialogul interior purtat cu Dumnezeu, care este de mii de ori mai conştient şi mai atent la fiinţa noastră decât cel mai apropiat prieten, este firesc să “ascultăm” interior în tăcere răspunsul la rugăciunile noastre, să oprim pentru câteva clipe fluxul vorbirii şi al gândurilor pentru a crea timpul şi condiţiile necesare recepţionării răspunsului.

Răspunsurile pot surveni în nenumărate moduri: în primul rând, imediat după rugăciunea noastră realizată în mod foarte sincer şi din inimă, răspunsul poate să apară sub forma unei STĂRI interioare, pline de puritate, de tăcere lăuntrică profundă, de încurajare, de iubire copleşitoare, de intensă destindere şi de apariţie a unor noi perspective interioare etc. Pe termen mai lung, răspunsurile pot surveni sub forma unei înlănţuiri de acţiuni semnificative care au rolul de a ne arăta cum este mai bine să acţionăm, de a ne scoate în cale fiinţe ce ne pot ajuta sau de a ne permite să avem acces la remediile şi metodele de care avem nevoie. Odată ce am început să ne rugăm constant, atenţia noastră trebuie să fie mereu trează pentru a înţelege corect mesajele ce sunt sugerate pentru noi prin tot ceea ce ni se petrece şi prin toate conjuncturile care apar. Perceperea acestor răspunsuri interioare care apar în timp ce ne rugăm este ceea ce ne oferă totodată puterea de a continua.

Trăind astfel, rugăciunea nu este un efort, ci reprezintă o comunicare plină de savoare şi de pace, care ne atrage din ce în ce mai mult. Puţini oameni înţeleg faptul că marii duhovnici şi cei ce s-au apropiat de o stare de mare curăţenie interioară nu realizează diferite asceze (cum sunt postul îndelungat sau retragerile în pustietate) cu o inimă aridă şi dintr-o lipsă sufletească, ci aceste manifestări decurg ca urmare a unor aspiraţii interioare, aspiraţii ale sufletului treaz şi viu care începe să se hrănească din alte surse decât cele ale oamenilor obişnuiţi: bucuria, dragostea de Dumnezeu şi de oameni, extazul mistic. Trupul ajunge în aceste condiţii să fie la rândul său hrănit de către suflet, iar vindecarea lui poate să apară ca o urmare firească a acestei transformări lăuntrice.

Locuri ale miracolelor

Într-unul dintre oraşele mici din Italia, în urmă cu mai mult de 50 de ani, un călugăr atrăgea prin prezenţa lui fascinantă mii de oameni ce doreau să îl vadă, să îl atingă, să asiste la slujbele pe care le realiza. Cunoscut sub numele de Padre Pio din Pietrelcina, el este considerat a fi un sfânt care a împletit în viaţa sa rugăciunea intensă şi aproape continuă, cu o copleşitoare iubire pentru oameni şi o puritate sufletească excepţională. Nu puţini sunt cei care în urma contactului cu părintele Pio şi-au vindecat vechi răni sufleteşti sau au scăpat de boli grave. Relatările despre aceste cazuri au zguduit lumea frământată din perioada celui de-al doilea război mondial.

Într-o altă zonă a Europei, la Konnersreuth în Bavaria, Therese Neumann, sfânta stigmatizată, retrăia în fiecare zi de vineri, într-o intensă stare de extaz, patimile Mântuitorului. Deşi a fost foarte bolnavă în tinereţe, ea s-a vindecat în mod miraculos ca urmare a rugăciunii continue şi intense, astfel că din căruciorul cu rotile a fost propulsată pe aripile credinţei în simţirea continuă a prezenţei divine. Ea nu numai că a putut să meargă din nou, dar odată cu noua stare a început să refuze orice fel de hrană. Consultată de-a lungul timpului de zeci de medici neîncrezători şi dornici să demaşte “falsul”, ea i-a convins prin autenticitatea trăirii ei, mulţi devenind cei mai înfocaţi susţinători ai ei. Tulburătoare pentru ceilalţi nu numai prin cei mai mult de 20 de ani petrecuţi fără nici un fel de hrană fizică, ci şi prin starea continuă de profundă pace pe care o emana faţă de cei din jur, Therese a fost una dintre dovezile vii ale puterii desăvârşite a credinţei în Dumnezeu.

Un alt oraş, de data aceasta din Pirineii francezi – Lourdes – a ajuns locul anual de întâlnire şi rugăciune pentru mai mult de 5 milioane de pelerini! În ghidurile turistice se găsesc informaţii de genul „aici se produc peste o mie de kilograme de lumânări zilnic” şi „mai mult de 400 de hoteluri împânzesc acest mic oraş”, fără a se preciza însă întotdeauna faptul că aici este locul unde s-au produs sute de vindecări şi fenomene miraculoase. Ce a făcut posibil aceasta? Totul a început de la stările profunde de extaz mistic ale unei fetiţe bolnăvicioase, în vârstă de 14 ani, Bernadette Soubirous, care în anul 1858 a avut aici prima oară viziunea Fecioarei Maria şi a primit mesajele ei. Lunga serie de apariţii ale Fecioarei, însoţită de fenomene cu adevărat divine, a generat o revigorare a credinţei în inimile a mii de oameni care au început să vină la izvorul tămăduitor unde Fecioara i-a apărut în repetate rânduri celei ce avea să fie considerată mai târziu sfânta Bernadette. Până în 1987 au fost înregistrate de către biserica catolică numai 66 de vindecări miraculoase, prin contactul cu apa considerată sfântă a acestui izvor şi prin credinţa şi rugăciunile pelerinilor. Spunem „numai 66”, pentru că în afara acestora, care au fost recunoscute drept vindecări miraculoase chiar de către biserică după investigarea lor de mai multe comisii medicale şi ecumenice, există sute de alte vindecări ce nu au fost însă înregistrate oficial şi trecute prin filtrele drastice ale celor desemnaţi să investigheze aceste cazuri. De la răni cumplite, scleroză multiplă, cancer, afecţiuni cardiace, până la stări de depresie şi tendinţe suicidare, o imensă suferinţă umană a fost curăţată de apele unui umil izvor dătător de viaţă şi sănătate.

Ce face însă ca dintre milioanele de oameni ce caută speranţa, încurajarea şi vindecarea în astfel de locuri sfinte, doar câteva sute să fie ajutaţi prin miracol divin? Întrebarea pe care şi-o pun chiar şi unii dintre cei care au trăit astfel de fenomene este: de ce eu?

Înainte de toate, cel mai autentic „loc al miracolelor” nu este neapărat un loc sfânt sau de pelerinaj şi nici o biserică, chiar dacă acestea pot ajuta mult acest proces. Acest loc excepţional se află de fapt în primul rând în propria noastră fiinţă.

Cum să nu ne rugăm?

În lipsa unei practici adecvate, nu este întotdeauna uşor de ajuns la această veritabilă putere a rugăciunii. De multe ori se trece prin faze intermediare, care nu pot fi considerate o autentică rugăciune, nu pentru că ele nu ar avea cel puţin pe moment anumite efecte, ci pentru că ele nu apar dintr-un plin al sufletului şi inimii şi reprezintă mai mult o nevoie de moment. Fără a minimaliza nici efectul acestora, ca posibile etape către o stare interioară autentic înălţătoare, de natură să ne apropie de Dumnezeu, este bine să cunoaştem aceste forme parţiale de rugăciune şi să evităm să rămânem doar la ele, ceea ce ar fi o greşeală. Iată, în această direcţie, clasificarea pe care o face William Carr Peel în cartea sa “Cum răspunde Dumnezeu când omul se roagă”, cu privire la modul inadecvat de a ne ruga, lipsit de sinceritate sau de o deschidere sufletească reală:

1. Rugăciunea de tip “Sunt în criză – ajută-mă!”

Este cazul celor ce se roagă numai în situaţii de urgenţă, atunci când se confruntă cu necazuri, uitând în restul timpului aproape complet de această modalitate spirituală. Nu este nimic rău în a ne ruga atunci când trecem prin momente grele, dar este o mare greşeală să uităm de sprijinul primit imediat ce ne simţim mai bine sau am depăşit momentul dificil. Aceasta arată că înţelegerea noastră asupra vieţii şi relaţia noastră cu Dumnezeu sunt încă firave… Pentru a schimba acest mod de raportare la Dumnezeu este în primul rând necesar să nu uităm să îi mulţumim cât mai des pentru ceea ce ne oferă şi să nu uităm să ne rugăm pentru cei apropiaţi sau pentru oricine simţim că are nevoie de aceasta. Acest mod de a acţiona ne va face să fim mai cuprinzători sufleteşte şi să ne extindem timpul rugăciunii şi asupra unor momente ce nu privesc doar nevoile noastre. A ne ruga şi pentru alţii poate să constituie pentru unele persoane o cale de vindecare sufletească rapidă, prin amplificarea compasiunii şi a atenţiei. În plus, într-una dintre miraculoasele apariţii ale Fecioarei Maria de la Fatima, Ea afirma: “Multe fiinţe sunt sortite să ajungă în infern tocmai pentru că nu au pe nimeni care ar putea să se roage pentru ele.”

2. Rugăciunea “şablon”

Este rugăciunea făcută cu convingerea că numai anumite formulări precise pot ajunge la Dumnezeu şi ceea ce nu intră în aceste canoane este fie considerat un păcat, fie nu va fi ascultat de Dumnezeu. Nici aici, greşeala nu este aceea de a folosi anumite formule precise de rugăciune, ci rigiditatea sufletească şi micimea lăuntrică ce ne poate face să credem că numai aşa este corect şi orice alt fel de abordare a relaţiei cu Tatăl Ceresc prin rugăciune este eronată. Această etapă se depăşeşte simplu prin purtarea unui gen de dialog interior liber cu Dumnezeu, în care îi împărtăşim bucuriile şi suferinţele noastre, chiar fără a-i cere absolut nimic. Aceasta ne va deschide şi încălzi sufletul astfel că formulele rigide care până atunci erau un fel de invocaţie stearpă pentru noi, vor deveni pline de forţă şi viaţă, datorită încălzirii inimii şi trezirii sufletului.

3. Rugăciunea de tip “examen” – proba orală

Cei ce se roagă astfel îl percep pe Dumnezeu în mod asemănător unui profesor de facultate care ţine cont de numărul de pagini de Biblie pe care le răsfoim pentru a ne permite astfel „să trecem anul”. În viziunea acestora, cu cât sunt rostite mai multe cuvinte şi cu cât formularea este mai bine argumentată şi doctă, cu atât Dumnezeu va răspunde mai repede. Cei ce doresc să depăşească acest mod steril de a se ruga trebuie să înveţe în primul rând să savureze liniştea, să tacă şi să îşi înveţe totodată mintea să fie mai tăcută. Rostind (cu glas tare sau doar în gând) puţine cuvinte, dar foarte încărcate de emoţie interioară şi aspiraţie, urmate apoi de o pauză de profundă tăcere interioară în care ecourile rugăciunii pot fi conştientizate ca reverberând în întreaga fiinţă, se poate ajunge la profunzimi nebănuite ale acestei modalităţi de comunicare cu Dumnezeu.

4. Rugăciunea de tip „troc”

Fie că este formulată clar în acest sens sau are doar ca substrat dorinţa de a obţine cu orice preţ un anumit avantaj, acest tip de rugăciune se traduce în genul: “Doamne, să facem o înţelegere. Dacă tu răspunzi rugăciunii mele şi îmi oferi ceea ce eu îţi cer, atunci eu voi face la rândul meu cutare lucru (voi da bani săracilor, voi dona pentru biserică, voi renunţa la fumat, etc.)”. Acest gen de rugăciune prezintă o greşeală de abordare şi arată în mod surprinzător chiar o lipsă de credinţă în Dumnezeu. De ce? Pentru că înainte de toate iubirea şi credinţa, precum şi intuirea puterii divine, exclud trocul şi presupun abandonarea dorinţelor care de multe ori pot fi de genul “vreau casă” sau maşină, avantaje, poziţie socială, prieteni etc. Există însă şi o altă posibilitate, de data aceasta pozitivă, în care vizăm un scop pur spiritual, cum este cazul vindecării de obiceiuri nefaste, de invidie, gelozie sau orgoliu, caz în care Dumnezeu ne poate răspunde cu repeziciune în măsura în care suntem dispuşi cu adevărat să îi oferim “în schimb” efortul nostru de transformare şi acţiunile orientate în sensul ajutorării altor oameni.

5. Rugăciunea de tip combativ

Este caracteristică fiinţelor orgolioase care ajung nu arareori să se supere pe Dumnezeu pentru că, deşi l-au rugat în numeroase rânduri, el nu le-a răspuns la cererile lor insistente. Ei tind atunci într-un mod prostesc să Îl “tragă la răspundere” pe Dumnezeu pentru că nu le-a răspuns în modul în care ei au dorit aceasta. Pentru cei ce se află într-o astfel de situaţie e necesar să înţeleagă că, aşa cum afirma un înţelept, Dumnezeu nu va răspunde niciodată întrebărilor prost puse şi nici cererilor ce nu sunt în acord cu armonia divină. Pe de altă parte, sunt numeroşi cei care consideră că nu li s-a răspuns, dar de fapt ei nu au ştiut să identifice şi să înţeleagă răspunsul pe care l-au primit.

O sugestie de final

Fără îndoială că se poate scrie extrem de mult pe tema modului de a ne ruga, a felului în care Dumnezeu ne poate ajuta sau a modului în care poate să apară vindecarea. Toate acestea, la fel ca şi relatările care ne înfioară şi ne emoţionează prin caracterul lor de revelaţie şi de contact cu puterile divine, nu ne sunt însă de un real folos decât într-un singur caz: acela în care ele ne mobilizează pentru a încerca şi a reuşi să trăim în fiinţa noastră această realitate a comunicării cu Tatăl Ceresc prin rugăciune sinceră. Odată ce am trăit intens în întreaga fiinţă această emoţie a răspunsului divin, nu vor mai exista ezitările, îndoiala sau suspiciunea vor fi risipite, iar existenţa noastră poate să capete o dimensiune nouă, în care simţim că trăim mai adevărat, mai plini de iubire, deschişi faţă de ceilalţi şi în primul rând faţă de această lume spirituală care este permanent prezentă în noi. Un înţelept oriental afirma că această lume a spiritului la care rugăciunea ne permite să accedem este, pentru cei ce o simt, cu mult mai reală decât cele mai solide şi concrete obiecte ale acestei lumi.

VINDECAREA PRIN CREDINTA

VINDECAREA PRIN CREDINŢĂ

Diadoh al Foticeei afirma că medicina este o carte care se deschide pentru oameni prin voia lui Dumnezeu, pentru a-i ajuta, şi că nădejdea trebuie să ne-o punem în harul vindecător al lui Iisus, nu în ştiinţa omenească. Întreaga putere a oamenilor şi darul tămăduitor vin numai de la Dumnezeu, iar vindecările miraculoase realizate de Iisus şi în numele lui Iisus sunt exemple luminoase ale credinţei în Dumnezeu şi în graţia Sa.

În dar aţi luat, în dar să daţi!”

În Biblie sunt pomenite numeroase cazuri de vindecare prin credinţă realizate de Iisus. Doar la atingerea mâinilor sau la auzul cuvintelor sale, „orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţă şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte.”. Iisus a vindecat pe toţi „cei care se aflau în suferinţe, fiind cu boli, şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi”, afirmarea credinţei fiind hotărâtoare, iar primul gând al celor vindecaţi era să îl slăvească pe Dumnezeu şi să îl urmeze pe Fiul Său. Mulţi oameni au început să creadă în Dumnezeu în urma asistării la vindecările miraculoase. Prin aceste vindecări, se dezvăluie natura divină a lui Iisus, căci El vindecă nu pentru a dovedi că este Dumnezeu, ci pentru că este Dumnezeu.

Apostolii au fost investiţi de către Iisus cu putere şi har vindecător: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi demonii; în dar aţi luat, în dar să daţi!” Toate vindecările lor au fost şi sunt făcute în numele lui Iisus, iar atitudinea lor în asemenea momente era aceea de adâncă smerenie. De-a lungul timpului, mulţi sfinţi au primit acest har al vindecării, ca o dovadă a purităţii sufletului lor: Padre Pio de la Pietrelcina, Therese Neumann, preoţi înzestraţi cu har, mulţi asceţi şi călugări pelerini.

Există în lume locuri în care s-au realizat deseori vindecări miraculoase, totul începând, de obicei, cu o viziune. Un caz foarte cunoscut este cel al localităţii Medjugorje din Bosnia, unde, începând din 24 iunie 1981, un grup de copii au avut numeroase viziuni ale Fecioarei Maria, iar până în 1987 erau înregistrate peste 300 de vindecări miraculoase.

Vindecări miraculoase la Lourdes

Cel mai celebru caz este localitatea Lourdes (o mică aşezare din munţii Pirinei). Aici, la 11 februarie 1858, Bernadette Soubiros, o fată de 14 ani, a avut prima viziune a Fecioarei Maria. Ea a primit mesaje prin care oamenii erau îndemnaţi la pocăinţă şi rugăciune, iar preoţii erau sfătuiţi să întemeieze în acest loc o capelă, un loc de pelerinaj pentru bolnavi. Astfel a început istoria miracolelor de la Lourdes.

În acest loc, unic în lume, au fost înregistrate în primul an, 1858, peste 100 de vindecări, iar până în 1914, abatele G. Bertrin a notat peste 4445 de vindecări, dintre care peste 64 au fost declarate miracole. În ziua de azi, controlul acestor vindecări se face foarte strict, pentru a fi excluse cele false şi există numeroase cazuri de vindecări inexplicabile din punct de vedere medical.

Oamenii de ştiinţă au încercat să explice aceste vindecări prin diferite teorii, dar ei au pornit de la început cu ideea de a demasca eventualele înşelăciuni. Dar în nici un alt loc din lume nu au fost vindecate boli atât de variate şi atât de grave, iar locurile în care bolnavul este atins de graţia divină sunt extrem de diverse: în faţa altarului din capelă, în faţa grotei în care au avut loc viziunile, în timpul procesiunii Sfântului Sacrament, la azilul Notre-Dame, în trenul de întoarcere, etc.

Pentru cei care nu recunosc în aceste vindecări miraculoase răspunsul bunătăţii lui Dumnezeu la rugăciunea sufletului aflat în suferinţă, vindecările divine din întreaga lume vor rămâne pentru totdeauna o enigmă.

Efectele fiziologice ale rugăciunii

Vindecările prin intermediul rugăciunii au uimit oamenii din toate timpurile. Dar, atunci când este vorba de boli uşoare, susceptibile de a se vindeca spontan sau cu ajutorul medicaţiei obişnuite, cei sceptici obiectează că este greu de ştiut care a fost cauza sau agentul adevărat al vindecării miraculoase. Rezultatele rugăciunii pot fi constatate cu o deplină certitudine numai în cazurile în care orice terapeutică este de prisos sau deja a dat greş. Biroul medical din Lourdes, prin studiul şi evidenţierea vindecărilor miraculoase, a adus un mare serviciu omenirii, demonstrând realitatea de netăgăduit a acestor vindecări produse prin rugăciune.

Rugăciunea are uneori un efect exploziv şi fulgerător. Au fost nenumărate cazuri de bolnavi care s-au vindecat aproape instantaneu de boli cum ar fi: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, ulcere, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonită. Fenomenul se produce aproape întotdeauna în acelaşi fel: mai întâi o mare durere, apoi un sentiment cert de a fi complet vindecat. În câteva secunde, câteva minute sau cel mult câteva ore, plăgile se cicatrizează, simptomele generale dispar, revine pofta de mâncare. Uneori, dezordinile funcţionale dispar înaintea leziunii anatomice. Miracolul este caracterizat de o accelerare uluitoare a proceselor de vindecare organică. Singura condiţie indispensabilă ca acest fenomen să aibă loc este rugăciunea intensă şi credinţa fermă.

Nu este absolut necesar ca însuşi bolnavul să se roage, pentru a se produce astfel de fenomene miraculoase. Chiar şi copii mici, care nu ştiau încă să vorbească, precum şi necredincioşi curioşi, au fost vindecaţi ca prin minune la Lourdes, dacă alături se afla cineva care se ruga pentru ei.

Asemenea fapte arată realitatea de netăgăduit a legăturilor subtile care există între procesele mentale, psihologice şi cele organice. Ele dovedesc importanţa imensă a activităţii spirituale în viaţa noastră şi ne deschid către o lume nouă, plină de armonie, forţă, sănătate şi fericire.

Vindecările de la Lourdes sunt un fapt împotriva căruia nici o afirmaţie nu poate sta în picioare; aşa cum ne trebuie ochi pentru a vedea, aşa ne trebuie ochi pentru a discerne semnul supranatural care se ascunde în vindecările miraculoase; este ceea ce se cheamă ochii credinţei. (…) Ştiinţa are datoria să nu refuze faptele pentru simplul motiv că par extraordinare şi neexplicabile.” Alexis Carrel, medic, savant, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1912

Părintele Ilie Cleopa descrie caracteristicile adevăratelor vindecări miraculoase: „să fie vrednice de numele lui Dumnezeu; să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mântuitorului şi ale sfinţilor; să nu se tăgăduiască unele pe altele; să nu se contrazică cu Sfânta Scriptură; să urmărească mântuirea sufletului omenesc; să aducă folos şi spor vieţii duhovniceşti, nu morţii şi păcatului; săvârşitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viaţă curată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste; să îndrepte moravurile celor care văd minunea; să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu; să dovedească lucrarea graţiei lui Dumnezeu; toate minunile adevărate se pot face numai în numele lui Iisus Christos.”

Involuţia spirituală actuală

Civilizaţia modernă apare în istorie ca o adevărată anomalie: dintre toate civilizaţiile cunoscute nouă, ea este singura care s-a dezvoltat într-un sens pur material şi singura care nu se sprijină pe nici un principiu de ordin superior. Această dezvoltare materială, care durează de mai multe secole şi care a luat un ritm din ce în ce mai accelerat, a fost însoţită de o involuţie spirituală greu de compensat. Autentica şi pura spiritualitate nu mai este în ziua de azi un subiect de studiu. Strădaniile oamenilor se îndreaptă către cultivarea ştiinţelor experimentale şi practice. Un singur exemplu ar fi suficient pentru a înţelege decăderea la care s-a ajuns: tratatul „Summa theologica“ a sfântului Toma d’Aquino era, la vremea sa, un manual pentru studiul studenţilor. Unde s-ar mai putea găsi astăzi studenţi capabili să aprofundeze şi să asimileze acest tratat?

Simţul sacrului este esenţial pentru fiinţa umană

Cei care se cred cu sinceritate religioşi nu au, în cea mai mare parte, decât o vagă idee despre ceea ce înseamnă cu adevărat rugăciunea plină de fervoare către Dumnezeu. Religia nu mai are o influenţă efectivă nici asupra gândirii, nici asupra modului lor de a acţiona, este ca şi cum ar fi separată de restul vieţii. Practic, „credincioşii“ şi ateii se comportă aproape la fel. Pentru mulţi oameni, afirmarea supranaturalului nu are decât o valoare teoretică şi ar fi foarte încurcaţi dacă ar fi puşi în situaţia să constate un miracol.

Pentru cei mai mulţi, rugăciunea ţine numai de frică şi neîmpliniri, fără nici o dimensiune spirituală. Dar sentimentul religios înseamnă mult mai mult decât devoţiunea sentimentală, mai mult decât preceptele morale sau decât consolările pentru fiinţele slăbite de suferinţă.

Adeseori, raţiunea ni se pare superioară intuiţiei şi preferăm inteligenţa în locul sentimentului. Ştiinţa analizează puternic, în timp ce spiritualitatea, credinţa în Divin se stinge tot mai mult în zilele noastre. De aceea, căutăm de cele mai multe ori să dezvoltăm inteligenţa, iar simţul moral, simţul iubirii, simţul frumosului, dar mai ales simţul sacrului le neglijăm aproape cu desăvârşire. Atrofierea acestor dimensiuni fundamentale ale mentalului şi psihicului nostru face din omul modern o fiinţă aproape oarbă din punct de vedere spiritual. Forţa spirituală este tot atât de necesară reuşitei în viaţă ca şi cea intelectuală şi materială. Se impune deci să reînviem în noi cât mai curând activităţile spirituale, care, mai mult decât cele intelectuale, imprimă personalităţii sensul fundamental şi puterea lor.

Importanţa rugăciunii

A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare la prima vedere o acţiune cu totul inutilă. Cu toate acestea, în ciuda opacităţii lor, este absolut necesar să cunoaştem cât mai bine toate activităţile omeneşti de care, în mod potenţial, suntem în stare. Ne asumăm un mare risc lăsând să moară sau să dormiteze în noi vreuna din calităţile sau înzestrările fundamentale, fie ea de ordin fiziologic, psihic, mental, intelectual sau spiritual.

Nu este necesar să fii orator ca să fii ascultat de Dumnezeu

Pentru a ajunge să îl simţi pe Dumnezeu nu este necesar un ceremonial complicat. Rugăciunea este uşoară, iar tehnica ei simplă se află la îndemâna oricui. O regăsim în scurta năzuinţă frenetică către Dumnezeu şi în profunda contemplaţie; în cuvintele simple şi trăite cu toată inima, rostite de ţăranca din faţa troiţei de la răscrucea drumurilor şi în măreţia extatică a cântecelor gregoriene. Solemnitatea, grandoarea, seriozitatea sau frumuseţea cuvintelor nu sunt absolut necesare pentru ca o rugăciune să fie eficientă. Nu este necesar să fii orator ca să fii ascultat de Dumnezeu. Când judecăm valoarea rugăciunilor după rezultatele lor, constatăm cu uşurinţă că atât cele mai umile cuvinte de aspiraţie, rugă şi laudă, cât şi cele mai frumoase invocaţii par a fi primite la fel de către Dumnezeu, cu condiţia să fie sincere şi pure. Chiar flacăra unei lumânări, consacrată cu dragoste lui Dumnezeu, este o rugăciune. Este de ajuns pentru aceasta ca în fiinţa noastră lăuntrică flacăra materială şi formularea noastră simplă către Divin să simbolizeze elanul şi aspiraţia sinceră către Dumnezeu.

Rugăciunea în viziunea unui om de ştiinţă

Chirurgul şi fiziologul francez Alexis Carrel (28 iunie 1873 – 5 noiembrie 1944), laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie şi chirurgie fiziologică, este cunoscut în domeniul literaturii ca autor al lucrărilor „Omul, acest necunoscut“ şi „Rugăciunea“. Iată câteva din ideile acestui savant despre rugăciune şi despre relaţia omului cu Dumnezeu.

Pentru ce oare simţul spiritual de Divin joacă un rol atât de important în reuşita în viaţă? Prin ce mecanism lăuntric acţionează aspiraţia către Absolut sau rugăciunea asupra noastră? Aici părăsim domeniul observaţiei pentru cel al ipotezei, care, chiar îndrăzneaţă fiind, este necesară procesului cunoaşterii şi conştiinţei. Trebuie în primul rând să ne reamintim că omul este un tot indivizibil, structurat ca un microcosmos în miniatură, şi compus din ţesuturi, lichide organice şi conştiinţă. El se crede adeseori, datorită ignoranţei sale, independent de mediul său subtil energetic şi material, adică de universul cosmic apropiat şi foarte îndepărtat. În realitate, el este în contact permanent cu macrocosmosul, căci este intim legat de acest mediu prin nevoia neîncetată de oxigenul din aer şi de hrana pe care i-o dă pământul. Pe de altă parte, fiinţa omului nu este cu totul cuprinsă în corpul fizic. Ea se compune din mental, psihic, spirit, ca şi din materie. Iar spiritul, care este scânteia divină din om, deşi locuieşte în organele noastre, se prelungeşte cu mult în afara celor patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Oare nu ne este îngăduit, când înţelegem toate acestea, să credem că locuim simultan atât în lumea cosmică, cât şi în mai multe medii energizante, inteligibile, invizibile şi imateriale, considerate de parapsihologi lumi paralele, care sunt de o natură asemănătoare celei a conştiinţei şi de care nu reuşim niciodată să ne lipsim fără a fi păgubiţi atât la nivelul corpurilor subtile invizibile, cât şi în universul material şi omenesc? Acest mediu energizant, subtil, considerat în totalitate, nu este altceva decât Fiinţa imanentă din care provin la origine toate fiinţele, superioară tuturor, pe care noi o numim Dumnezeu.

S-ar putea deci compara simţul spiritual de Divin cu nevoia stringentă de oxigen şi aspiraţia plină de fervoare către Dumnezeu sau rugăciunea ar putea fi deci asemănată cu funcţia noastră respiratorie. Ea ar trebuie atunci să fie privită ca un agent natural, firesc, al relaţiilor de integrare armonioasă între conştiinţă şi mediul său propriu. Ea ar putea fi considerată, analogic vorbind, ca o activitate biologică, fundamentală, de care depinde structura noastră. Cu alte cuvinte, ca o funcţie morală a corpului, psihicului, a mentalului şi a spiritului nostru.“


ETAPELE VINDECARII

PROCESUL EVOLUTIV AL VINDECĂRII

Orice vindecare trece printr-un proces care comportă mai multe faze:

1. Negarea. Nevoia de a ne opune şi de a nega ceea ce pare că ne poate agresa există în fiecare dintre noi şi se manifestă în mod evident în anumite momente. Cu toţii sperăm şi chiar urmărim să fim absolviţi de cele mai dificile şi mai neplăcute experienţe ale vieţii. Datorită unor temeri ascunse sau nu, noi tindem instinctiv să folosi negarea pentru a ne îndepărta rapid de experienţele de viaţă pentru care nu suntem încă pregătiţi. Atunci gândim sau simţim că nu suntem capabili să facem un anumit lucru sau pur si simplu că nu vrem sa îl facem. În cazul în care o persoană se îmbolnăveşte, ea va avea cel mai adesea tendinţa de a folosi negarea sau cel puţin negarea parţială refuzând să accepte situaţia în care se găseşte, nu numai în primul stadiu al bolii, ci de asemenea, din timp în timp, chiar şi mult mai târziu. Negarea este o strategie defensivă temporară care ne dă răgazul pentru de a ne pregăti lăuntric să acceptăm ceea ce urmează să se producă în stadiile următoare ale procesului vindecării. În special atunci când este necesar să ne supunem unui tratament foarte dur noi nu vom fi capabil să vorbim despre situaţia în care ne aflăm decât pentru o foarte scurtă perioadă de timp după care vom simţi nevoia să schimbăm subiectul pentru a orienta discuţia către lucruri mai plăcute. Acest fenomen destul de obişnuit ne indică foarte clar faptul că există o problemă cu care ne este încă teamă să ne confruntăm deschis, dar pe care cu timpul o vom putea depăşi. Înţelegând aceste aspecte ca făcând parte dintr-un proces firesc de autoacceptare, nu este absolut deloc necesar să forţăm, ci din contră, trebuie să avem răbdare cu noi şi să ne acordăm nouă înşine timpul de care avem nevoie. De exemplu, este posibil să fim capabili să vorbim despre problema noastră cu multă naturaleţe, direct şi fără a simţi că ne contractăm cu unii dintre membrii familiei, cu prietenii sau cu doctorul, dar nu vom putea face aceasta la fel de uşor cu alte persoane. Motivul unei astfel de reacţii fireşti de altfel se află în încrederea pe care noi o acordăm fiecărei persoane din jurul nostru. Ea este de asemenea în legătură cu felul în care oamenii cu care comunicăm privesc ei înşişi boala noastră. Este foarte posibil ca într-o astfel de situaţie noi să reacţionăm de fapt la gândurile şi atitudinile lor faţă de boală. Tocmai din acest motiv, atunci când ne propunem să ajutăm un om suferind, este absolut necesar să ne examinăm cu atenţie propriile noastre reacţii faţă de boala respectivă, deoarece acestea se vor reflecta întotdeauna în comportamentul pacientului şi de aceea ele pot contribui la îmbunătăţirea sau din contră la agravarea stării sale de sănătate. În concluzie, putem spune că negarea problemei cu care o fiinţă umană se confruntă reprezintă un comportament normal în cazul unei persoane cu un nivel de conştiinţă obişnuit şi de aceea cel puţin în această primă etapă nu trebuie să îi judecăm prea aspru pe cei din jur atunci când descoperim că aceştia se comportă astfel. De altfel, această tendinţă protectoare a egoului poate fi identificate nu numai în cazuri de boală, ci în toate domeniile vieţii noastre. Negarea este instrumentul prin care noi ne ferim să vedem sau să simţim ceea ce nu suntem încă pregătiţi să vedem sau să simţim. În ultimă instanţă, ea reprezintă un sistem de apărare în lipsa căruia am putea să ne confruntăm cu experienţe mult prea dure, traumatizante. Pe de altă parte, dacă fiinţa noastră simte că poate controla situaţia respectivă, noi nu mai avem de ce să ne plasăm pe poziţia defensivă a celui care neagă şi refuză să accepte adevărul. De îndată ce ne simţim capabilă să controlăm o situaţie, noi trebuie să abandonăm această strategie a negării, deoarece ea devine inutilă în noua conjunctură. Negarea, ca strategie comportamentală de lungă durată, poate fi foarte dăunătoare pentru noi. Totuşi, este necesar să ne depăşim reticenţele şi fricile cu blândeţe şi compasiune. De aceea, energia de care avem cel mai mult nevoie pentru a depăşi situaţia atât din partea noastră, cât şi a celorlalţi, este energia iubirii. Din acest motiv, în situaţii dificile ale vieţii, este important să ne înconjurăm de oameni pe care îi iubim şi în care avem încredere. Această etapă poate fi depăşită cu uşurinţă în situaţia în care ne deschidem cu iubire faţă de iubirea celorlalţi. Adeseori oamenii folosesc această strategie a negării şi de aceea ei ignoră mesajele elementare de avertisment care provin de la propriul corp sau de la câmpul lor auric.

2. Mânia. Parcurgând procesul complet al vindecării, ne vom confrunta la un moment dat cu o etapă în care nu vom mai fi capabili să menţinem cu seninătate şi inconştienţă acest stadiu primar al negării situaţiei în care ne aflăm. Atunci este foarte posibil să ne simţim copleşiţi de alte sentimente negative, cum ar fi mânia, ura, nemulţumirea. În această situaţie, considerăm că suntem îndreptăţiţi să spunem cu năduf: de ce eu? De ce nu vasilescu care este un alcoolic nenorocit şi care pe deasupra îşi mai bate şi nevasta? Adeseori radiaţiile corespunzătoare acestei stări de spirit se reflectă în mod distructiv în aura noastră şi din acest motiv noi avem tendinţa să proiectăm orbeşte stările noastre de mânie asupra celor din jur aproape „la întâmplare”. Vom considera că prietenii, familia, fiinţa iubită, doctorii fac mai mereu lucrurile altfel decât ar trebui să le facă. Adesea, atunci când o fiinţă dragă nouă este nevoită să se confrunte cu crizele noastre repetate şi inexplicabile de mânie, ea va răspunde prin sentimente de vinovăţie, regret, remuşcări, şi chiar va avea tendinţa să evite viitoarele posibile interacţiuni cu noi. Toate acestea nu vor face decât să ne amplifice starea de disconfort şi de mânie. Din anumite puncte de vedere, mânia noastră poate să-şi găsească oarecum justificarea: din moment ce din cauza bolii noi suntem siliţi să ne întrerupem activităţile obişnuite, nu vom mai putea face ceea ce alţi oameni pot realiza cu uşurinţă şi trebuie să ne petrecem concediul prin spitale sau suntem nevoiţi să dăm o mulţime de bani pentru a ne vindeca în loc să-i folosim în alte scopuri creatoare. Orice persoană care parcurge procesul vindecării se va confrunta într-o măsură mai mare sau mai mică cu acest sentiment de revoltă şi nemulţumire. Pentru unii, ea se poate manifesta precum o veritabilă explozie. Acest fenomen apare mai ales în situaţiile în care noi avem de obicei tendinţa să ne refulăm stările de mânie.

3. Negocierea sau trocul. Deoarece mânia nu ne-a adus nicidecum ceea ce speram sau ne doream, vom avea după aceea tendinţa, cel mai adesea inconştientă, de a realiza un fel de troc, devenind dintr-o dată binevoitori şi făcând mai mereu lucruri bune şi frumoase în speranţa că vom obţine astfel ceea ce dorim, sau cu alte cuvinte că vom reveni la starea de sănătate. Cele mai multe dintre aceste trocuri sunt făcute cu Dumnezeu şi sunt de obicei ţinute secrete cum ar fi de exemplu promisiunea de a crede necondiţionat în Dumnezeu sau de a-şi dedica întrutotul viaţa lui Dumnezeu sau unei cauze spirituale înalte. Totuşi, în pofida măreţiei şi frumuseţii unui astfel de angajament, cel mai adesea, în spatele acestui legământ se ascunde un sentiment disimulat de vinovăţie. De exemplu, este posibil să ne simţim vinovaţi deoarece am făcut multe compromisuri în viaţă şi ne-am îndreptat excesiv către planul material, ignorând dimensiunile spirituale şi divine ale vieţii. În spiritul acestor noi transformări care apar în fiinţa noastră, este posibil să devenim foarte atenţi la orice amănunt al vieţii noastre pentru a respecta cu stricteţe regimul care ne-a fost prescris, pentru a face cu scrupulozitate tehnicile posturale adecvate din Hatha Yoga, într-un cuvânt, pentru a trăi cât mai corect. Totuşi, chiar dacă strădaniile noastre ar putea părea exemplare, aceasta nu este întotdeauna atitudinea corectă, deoarece în spatele ei există o motivaţie falsă şi sentimentul evident sau disimulat al unui troc meschin. Din acest motiv, este foarte important să conştientizăm şi să îndepărtăm sentimentul de vinovăţie deoarece el nu duce la altceva decât la o dorinţă şi mai îndârjită de a negocia cu destinul şi eventual la o stare accentuată de depresie psihică, deoarece această atitudine „de faţadă” nu are cum să ne scoată complet din situaţia creată. De aceea, o metodă eficientă de a depăşi această fază constă în a identifica pe cât posibil imediat şi cu vigilenţă, toate promisiunile şi angajamentele disperate pe care le facem în mod egotic, imaginându-ne că toate acestea se dizolvă în lumina subtilă alb-strălucitoare. Această vizualizare va produce gradat o amplificare a energiilor benefice, elevate din aura noastră. Totodată, putem încredinţa toate aceste promisiuni îngerului nostru păzitor sau chiar lui Dumnezeu, consacrând astfel divinului toate fructele acţiunilor pe care noi promitem că le vom face în vederea vindecării. Cu siguranţă după ce vom parcurge cele şapte stadii ale vindecării vom înţelege mult mai clar care sunt transformările pe care este absolut necesar să le acceptăm în viaţa noastră, dar atunci ele nu vor mai fi motivate de frică sau de o dorinţă egotică de a îndepărta cât mai grabnic suferinţa care ne macină, ci de o credinţă veritabilă în Dumnezeu, de o dragoste necondiţionată faţă de oameni, înţelegând atunci că viaţa este frumoasă şi că merită să trăim în primul rând nu pentru satisfacerea plăcerilor noastre limitate şi grosiere, ci pentru a-i putea ajuta şi iubi pe ceilalţi.

4. Depresia. Se referă la starea interioară pe care o resimţim atunci când energiile subtile din câmpul nostru auric au atins stratul inferior şi când ne-am pierdut aproape complet speranţa de a mai putea obţine cu uşurinţă ceea ce doream exact în modul în care noi gândeam şi speram că o vom face. Atunci vom pretinde că nu ne pasă de ce se petrece cu noi, deşi în realitate aceste lucruri contează totuşi foarte mult pentru noi. Din acest motiv noi ajungem să fim mai mereu trişti, dar pe de altă parte cel mai adesea nu vrem să ne exprimăm public această tristeţe. Intrăm astfel într-o stare de depresie şi ca urmare a acesteia nu mai vrem să interacţionăm deloc cu ceilalţi. Depresia indică prin urmare o depresiune a vieţii noastre fizice şi sentimentale. Din punctul de vedere al câmpului nostru auric, depresia înseamnă o scădere drastică a câmpului nostru de energie vitală. Conform înţelepciunii medicale milenare, există trei cauze care ne pot conduce la stări de depresie. Una dintre ele este negarea, urmată de o atitudine artificială în care acţiunile noastre se justifică pe baza unui troc, aşa cum am menţionat anterior. În acest caz noi urmărim să ne vindecăm evitând şi refuzând să acceptăm starea reală de fapt în loc să căutăm cu curaj şi cu sinceritate o soluţie concretă şi viabilă pentru situaţia în care ne aflăm. A doua cauză este aşa-numitul sentiment al pierderii. Orice boală ne forţează să pierdem ceva, să abandonăm un anumit stil de viaţă sau un anumit obicei greşit. Dacă ne vom bloca sentimentele, cantonându-le exclusiv asupra acestui sentiment de pierdere, ne vom simţi foarte uşor deprimaţi. Dacă vom avea în schimb curajul şi detaşarea necesare ca să înfruntăm cu seninătate toate eventualele pierderi cu care ne confruntăm, oricât de mari ne-ar putea părea acestea, starea de depresie va dispărea şi vom trece astfel într-o stare superioară de conştiinţă. Unii oameni preferă să se plângă şi să jelească considerând că prin aceasta dau o exprimare liberă a energiilor lor pe care le simt atunci. În realitate aceste sentimente nu exprimă altceva decât tot rezonanţe cu energii subtile ale eşecului, şi din acest motiv trebuie să fie evitate. Astfel, confruntându-ne plini de curaj cu sentimentele de pierdere, vom putea trece, folosind eventual rezonanţa cu Marea Putere Cosmică Dhumavati într-un stadiu superior şi anume acela al acceptării. O a treia cauză a depresiei o constituie tratamentele medicale foarte dure, cum ar fi chimioterapia, anestezia şi intervenţiile chirurgicale, care ne pot produce dezechilibre foarte mari, atât la nivelul corpului fizic, cât şi la nivelul structurii aurice, aspect care poate induce cu uşurinţă stări de depresie. Atunci când atât corpul fizic, cât şi corpul astral, îşi recapătă echilibrul, depresia este automat eliminată. Din punctul de vedere al câmpului energetic uman, tratamentele medicamentoase dure stopează, încetinesc sau împiedică fluxul normal de energie prin nadiurile structurii noastre aurice. Această contracţie subtilă poate genera cu multă uşurinţă starea de depresie. Când medicamentele respective îşi încetează efectul, câmpul energetic reintră în normal, şi atunci ca prin farmec depresia dispare. De exemplu, s-a constatat foarte clar că pasele biomagnetice purifică structura aurică într-un interval de timp de două ori mai scurt decât cel obişnuit şi din acest motiv pacienţii ies din stările depresive postoperative mult mai uşor dacă apelează la aceasta. Depresia poate lua forma unei autorespingeri.

5. Acceptarea. Atunci când am acordat suficientă atenţie, energie şi timp pentru a depăşi primele patru stadii inferioare ale procesului subtil al vindecării, intrăm într-o etapă în care nu mai suntem nici supăraţi, nici deprimaţi din cauza situaţiei în care ne aflăm. În această stare, corespunzătoare unei stări mărite de obiectivitate şi luciditate, vom fi capabili să ne conştientizăm şi chiar să ne mărturisim mult mai liber sentimentele şi conflictele lăuntrice prin care am trecut în fazele anterioare, exprimându-ne astfel în mod deschis şi liber, într-o stare de relativă împăcare cu noi înşine şi cu ipostaza în care ne aflăm, dorinţa noastră febrilă şi de altfel pe deplin justificată, de a ne vindeca, recunoscând totuşi şi stările negative lipsite de orice eficienţă creatoare cum ar fi cele de mânie şi de egoism, pe care le-am resimţit faţă de toţi cei care au fost siliţi să se confrunte cu suferinţele bolii noastre. După ce ne-am deplâns îndelung şi fără nici un rezultat pentru situaţia deplorabilă precum şi pentru pierderile pe multiple planuri pe care boala ni le-a adus, vom dori instinctiv să fim lăsaţi singuri să ne interiorizăm mai mult, preferând mai multă linişte în jurul nostru. Comunicările cu ceilalţi vor deveni mai puţin zgomotoase, şi mai profunde, deoarece vom avea tendinţa să împărtăşim celorlalţi mai degrabă telepatic decât prin viu grai sentimentele şi gândurile noastre. În această biserică magică a tăcerii, noi ne pregătim de fapt structurile subtile aurice pentru transformările alchimice care vor urma în etapele ulterioare. Acesta este momentul în care, în urma confruntărilor adeseori dureroase pe care le-am avut până acum, ajungem să ne cunoaştem pe noi înşine mult mai bine pentru a pătrunde de această dată cu mai multă uşurinţă în interiorul tainic al fiinţei noastre pentru a deveni astfel conştienţi în mod treptat de noua noastră ipostază existenţială în care câmpul nostru auric este astfel regenerat şi spiritualizat. În această etapă noi ajungem în mod firesc şi spontan să ne punem chiar întrebări fundamentale cu privire la concepţiile, mentalităţile şi în general la sistemul de valori după care ne-am ghidat până acum în viaţă. Astfel, va deveni din ce în ce mai evident pentru noi faptul că în ultimă instanţă toate acestea ne-au condus într-un mod direct sau indirect către starea de boală sau de criză interioară în care ne aflăm. O modalitate înţeleaptă de a acţiona constructiv pentru a ieşi grabnic din situaţia în care ne aflăm constă în a începe să învăţăm treptat felul în care vom putea comunica intim cu aspectele profunde din noi înşine pentru a simţi astfel adevăratele noastre necesităţi interioare. Vom trăi astfel revelaţia unor stări excepţionale de regenerare şi asimilare energetică pe care până acum nu le cunoscusem sau pe care le consideram inaccesibile nouă. Aceasta este etapa în care este foarte posibil să ne îndreptăm către prieteni noi, simţind totodată lăuntric nevoia de a ne separa de unii dintre prietenii vechi întrucât vom sesiza că apar incompatibilităţi din ce în ce mai clare între aspiraţiile noastre actuale şi rezonanţele pe care aceştia le trezesc şi le menţin în aura noastră. Într-un cuvânt, putem spune că această fază corespunde tendinţei şi aspiraţiei sincere de a realiza toate transformările necesare în viaţa noastră pentru a facilita astfel procesul real şi profund benefic al vindecării. Practic aceasta reprezintă modalitatea cea mai directă şi totodată cea mai sigură de a accelera modificările interioare care ne vor conduce în mod nemijlocit către starea de sănătate. În mod reflex noi vom sesiza la toate nivelurile fiinţei noastre o stare profundă de expansiune şi libertate, şi o senzaţie de uşurare care va fi adeseori însoţită de o mare purificare aurică, deşi este foarte posibil să mai fie încă mult până la vindecarea noastră completă.

6. Renaşterea interioară, sufletească şi spirituală. Acceptarea şi vindecarea conduc la o stare de veritabilă renaştere interioară sau cu alte cuvinte la o confruntare superioară, aducătoare de fascinante revelaţii cu privire la realităţile de ordin subtil existente în fiinţa noastră. În această fază, cel mai adesea avem de asemenea nevoie de cât mai multă linişte şi de aceea noi simţim tendinţa de a rămâne cât mai mult timp în singurătate pentru a ne putea adânci astfel cât mai mult în noi înşine. Această etapă este foarte importantă în procesul transformării câmpului nostru auric pentru că este cea care ne plasează efectiv pe o nouă orbită existenţială deoarece ea permite prin intermediul rezonanţei aurice create depăşirea obişnuinţelor care ne condiţionau până atunci existenţa. În această fază este însă absolut necesar să ne acordăm timpul de care avem nevoie pentru a realiza cât mai complet această reflectare interioară, fie că este vorba de câteva zile, câteva săptămâni sau chiar de luni de zile. În procesul restabilirii complete a sănătăţii şi a forţei noastre creatoare benefice, vom face să se reveleze cu această ocazie anumite aspecte din adâncul fiinţei noastre pe care le îngropasem adânc în noi înşine sau cu alte cuvinte pe care le refuzasem inconştient de o lungă perioadă de timp. Acum este foarte posibil să înflorească în fiinţa noastră elemente noi, profund benefice, care să ne dezvăluie noi faţete ale personalităţii noastre. Acest fenomen poate fi perceput la nivel subtil printr-o veritabilă explozie de lumină pornind în special de la nivelul centrilor de forţă corespunzători acestor transformări şi expansionându-se strălucitor în întreaga noastră aură sub forma unor curenţi subtili de culori foarte vii care până acum lipseau sau erau foarte puţin prezenţi în ambianţa noastră subtilă. În această fază pentru a cataliza fenomenul, se recomandă să conştientizăm cât mai amplu frumuseţea acestui proces simţindu-i fascinaţi rezonanţele benefice din corpul nostru astral care este regenerat. Vom găsi astfel plini de încântare noi resurse exterioare pe care până acum nu eram însă în stare să le activăm. Este foarte posibil ca noi să fi intuit dintotdeauna că ele existau latent, gata să se manifeste în noi, dar abia acum ele vor începe cu adevărat să se exprime. Toate acesta transformări aurice regeneratoare uimitoare se constituie într-o veritabilă renaştere a fiinţei noastre. Drept urmare, noi începem să experimentăm şi să analizăm toate evenimentele atât cele prezent, cât şi cele trecute din viaţa noastră, privindu-le dintr-un cu totul alt punct de vedere cu mult mai multă detaşare şi luciditate. Pentru a desemna această stare, înţelepciunea populară a găsit expresia foarte sugestivă de altfel că „privim lucrurile într-o altă lumină”. În realitate, nu lucrurile şi evenimentele se află într-o altă lumină, ci de fapt corpul nostru astral este cuprins de o lumină subtilă diferită. Atunci când, fiind în această stare deosebită de conştiinţă, ne analizăm trecutul, vom simţi că este ca şi cum ne-am raporta la o cu totul altă persoană, iar din acest motiv, multe dintre evenimentele trecute ale vieţii noastre capătă acum noi semnificaţii. În felul acesta realizăm foarte clar că noi putem transforma în mod hotărâtor relaţiile cu ceilalţi oameni, reconsiderând modul de raportare la evenimentele trecute. Toate acestea fac parte din destinul sau karma noastră şi sunt legate de noi din punct de vedere auric, prin canale energetice deosebit de subtile. Noul mod de raportare la trecut reprezintă de fapt o veritabilă atitudine vindecătoare a acestor legături subtile traumatizante. Evident că toate aceste transformări se produc cel mai adesea automat, ele fiind declanşate de simplul fapt că ne-am modificat frecvenţele dominante din aură şi prin urmare şi nivelul de conştiinţă. În ultimă instanţă, prin elevarea şi rafinarea vibraţiilor noastre aurice, nu facem altceva decât să transformăm contextul în interiorul căruia noi ne trăim viaţa. Abia această modificare subtilă profundă din aura noastră reprezintă ceea ce am putea numi cheia fundamentală a unei vindecări, a unei vindecări adevărate.

7. Crearea unei vieţi noi spirituale. Odată cu restabilirea completă a stării de sănătate, ne vom reconsidera atitudinea faţă de multe domenii ale vieţii noastre, ajutaţi de nenumărate posibilităţi şi oportunităţi pe care înainte le consideram de domeniul fantasticului sau imposibil de atins se vor deschide cu uşurinţă după aceea în faţa noastră. Vom deveni astfel mult mai oneşti cu noi înşine şi vom găsi resursele lăuntrice de a înţelege şi de accepta elementele comportamentale şi rezonanţele energetice superioare pe care până acum le ignorasem total sau pe care refuzasem să le acceptăm. Într-un cuvânt noi vom deveni mult mai umili, mai plini de credinţă, plini de sinceritate şi de dragoste. Aceste uluitoare transformări interioare vor conduce în mod automat şi la transformări exterioare. Ele sunt expresii fireşti ale expansiunii forţei creatoare a sufletului nostru care va cuprinde cu noile sale rezonanţe benefice holografic întreaga noastră viaţă. În această fază este de asemenea foarte posibil să ne facem noi prieteni ale căror rezonanţe aurice sunt mult mai compatibile cu ale noastre. Este posibil chiar să ne schimbăm profesia, iar dacă nu o vom face în orice caz este cert că ne vom transforma radical felul în care ne raportăm la munca noastră zilnică. Toate aceste transformări sunt fireşti şi apar spontan în urma unui proces complet şi real de vindecare.

Parcurgând într-un mod lucid şi conştient toate aceste etape, vom înţelege astfel caracterul universal şi natural al procesului vindecării unei fiinţe umane integrându-l ca parte importantă a unui proces mai vast şi anume acela al evoluţiei noastre spirituale. Vom putea astfel înţelege mult mai bine faptul că în ultimă instanţă chiar şi prin stările neplăcute de boală cu care ne confruntăm uneori noi suntem de fapt ghidaţi pas cu pas către o înţelepciune divină supraumană pe calea care conduce în mod treptat către starea supremă de desăvârşire spirituală. În timpul parcurgerii acestui sublim drum către Dumnezeu prin nenumăratele confruntări şi lecţii pe care ni le oferă însăşi viaţa noastră, vom realiza cu încântare că suntem fiinţe în acelaşi timp atât individuale cât şi universale. Vom constata astfel plini de recunoştinţă că noi suntem adesea îndrumaţi şi ghidaţi cu multă grijă chiar fără să bănuim vreodată aceasta de o raţiune divină pentru care procesul vindecării, viaţa şi transformarea spirituală nu sunt decât aspecte diferite ale unei realităţi unice dumnezeieşti.

PUTEREA VINDECĂRII SPIRITUALE

PUTEREA VINDECĂRII SPIRITUALE

Prin înţelegere şi introspecţie, boala se poate transforma într-o experienţă spirituală, astfel ca procesul vindecării să devină o experienţă de înălţare şi transformare interioară.

Toate tradiţiile spirituale autentice susţin faptul că fiinţa umană este cu mult mai mult decât un simplu trup. Spiritul şi sufletul, realităţi invizibile care animă corpul fizic, reprezintă forţele misterioase care ne dau viaţă şi care alcătuiesc, alături de trup, ceea ce noi numim de obicei „eu”. În tradiţia orientală se precizează că fiecare dintre noi este înzestrat cu mai multe „corpuri” energetice invizibile, ce trebuie îngrijite şi hrănite în mod similar trupului fizic.

Trupul şi sufletul

În cadrul procesului de vindecare, aspectele legate de capacităţile interioare ale fiinţei umane sunt luate în calcul din ce în ce mai puţin în această perioadă. Deşi ar părea, având în vedere evoluţia tehnologiei, că în curând toate bolile se vor vindeca rapid prin tratament medical de înaltă specialitate, există încă nenumărate paradoxuri.

Întâlnim adesea situaţii misterioase care ne fac să ne gândim că această cunoaştere pe care o deţinem şi întreaga tehnologie la care am putea avea acces sunt încă palide şi lipsite de eficienţă în comparaţie cu marele mister al vieţii care ne animă pe fiecare dintre noi. Există încă mulţi bolnavi consideraţi incurabili de medicina modernă, dar care “peste noapte” au descoperit în ei puterea de a-şi înfrunta boala şi de a o înfrânge definitiv. Există totodată cazurile unor morţi misterioase, a unor bolnavi care, deşi aveau toate şansele pentru a se vindeca, au refuzat să mai lupte şi au cedat în faţa bolii şi a morţii. Contrar aparenţelor, medicina este mai mult ca oricând pusă în contact cu necunoscutul şi chiar cu miraculosul, în pofida orbirii celor care cred încă faptul că doar ştiinţa şi aparatele pot explica întregul mister al vieţii umane, oferind mereu soluţii viabile…

Medicina ce analizează trupul prin cele mai moderne mijloace este surprinsă de ceea ce este nevăzut în noi, de gândurile, sentimentele şi credinţele profunde care ne animă. Acestea se dovedesc a fi forţe care nu arareori erup din noi, făcând ca trupul să fie cunoscut aşa cum este în realitate – un mic instrument al unei puteri spirituale mult mai mari care aşteaptă în interiorul nostru să fie descoperită.

Nenumăratele experienţe ce pun în contact strâns spiritualitatea şi vindecarea arată tot mai frecvent că medicina viitorului este înainte de orice o medicină a transformării sufletului.

Două condiţii ale succesului în vindecarea spirituală

Conform studiilor realizate de psihologii americani asupra mai multor persoane care s-au vindecat în mod aparent miraculos de cancer şi leucemie, au putut fi sintetizate două condiţii de bază care, dacă sunt îndeplinite, conduc la o rapidă vindecare a trupului şi a minţii:

1. Abordarea vindecării ca pe o lecţie de viaţă

Poate să pară şocant că dintr-o boală am putea să învăţăm ceva. Foarte mulţi se pot întreba: „Ce pot să învăţ în urma unei epidemii de gripă care m-a afectat şi pe mine?”, sau „Cum pot să primesc o lecţie de la o durere de stomac dată de ulcer?”

Nu este uşor la început, mai ales că, de multe ori, experienţa noastră în timpul unei boli este impregnată de multe idei. Este important să distingem între ideile negative învechite cu privire la ideea de a fi bolnav, idei cu care mulţi am crescut, şi experienţa noastră interioară pe durata unei boli. Vechile idei pot să ne îndemne să stăm în pat fără să facem nimic, pentru a “suferi” în singurătate. Ele pot să ne indice de asemenea că nu avem nici un rol special în vindecare şi că trebuie să aşteptăm totul de la medic şi de la medicamentele pe care acesta ni le va prescrie. Putem considera cu naivitate boala ca pe un fel de ghinion sau o piază rea care s-a agăţat în mod întâmplător de noi.

Există însă şi o altă modalitate superioară în care privim boala chiar de la început ca pe un adevărat profesor. Ce înseamnă aceasta? În primul rând să ne întrebăm: cum am ajuns în această situaţie? Unde am greşit în modul de viaţă, în alimentaţie, în modul de gândire sau în stările pe care le-am întreţinut cel mai des în ultima vreme? Ce zonă a corpului sau ce organ a cedat şi ce îmi indică aceasta? Care este atitudinea interioară pe care trebuie să o cultiv pentru a nu mai ajunge în această stare?

Dacă experienţa de a ne îmbolnăvi generează apariţia şabloanelor trecutului, este important să ne amintim de noul cadru în care vrem să trăim şi de faptul că dorim să înţelegem cu adevărat de ce am ajuns să ne îmbolnăvim. Boala este factorul de dezordine pe care l-am lăsat să pătrundă în fiinţa noastră, deschizându-i larg porţile prin felul nostru greşit de a acţiona şi de a gândi.

Procesul de vindecare devine astfel un proces de ordonare şi de “reamintire” de noi înşine. Este un proces de aducere laolaltă şi de focalizare a resurselor noastre psiho-mentale, scindate în mod obişnuit, astfel ca ele să ne conducă către o stare de integritate a fiinţei noastre. Boala ne reaminteşte că trebuie să privim lumea altfel decât o făceam până atunci, este „palma” pe care o primim pentru a ne dezmetici şi a corecta în noi ceea ce ne-a deviat de la cursul firesc al existenţei.

Vindecarea spirituală presupune întotdeauna schimbarea viziunii noastre asupra propriei fiinţe şi asupra realităţii şi trecerea către un nou nivel interior de percepţie.

În perioada parcurgerii diferitelor etape de vindecare spirituală, chiar şi după ce am experimentat o trezire a puterii noastre interioare, vom fi adesea tentaţi să revenim la vechiul mod de a privi şi a judeca lucrurile, printr-o viziune îngustă, limitată. O mare parte a efortului de vindecare constă în a păstra această nouă viziune, indiferent de cât de tare se fac auzite „vocile” interioare ce ne tentează să credem că o astfel de schimbare nu este de dorit pentru noi sau că este chiar periculoasă.

2. Înţelegerea şi acceptarea sinceră a nevoilor noastre lăuntrice

Pentru a înţelege acest punct important în vindecarea spirituală, este necesar să putem să ne răspundem la întrebarea: de ce am nevoie cu adevărat, astfel încât să mă simt împlinit şi sănătos din punct de vedere al trupului, al sufletului şi al minţii? A răspunde la această întrebare nu este uşor, având în vedere că aceste necesităţi pe care noi le putem remarca în noi sunt de două tipuri:

1. Necesităţi naturale – cum sunt cea de a ne hrăni în mod adecvat, cea de a ne bucura şi de a fi fericiţi, cea de a iubi etc. Neîmplinirea lor determină diferite tulburări grave şi forme de suferinţă fizică sau psihică.

2. Necesităţi artificiale – acestea nu sunt propriu-zis necesităţi ale fiinţei noastre, ci mai degrabă pot fi considerate dorinţe diverse. Neîmplinirea lor ne poate conduce la stări de tensiune lăuntrică sau frustrare, dar nu va leza ceva fundamental din noi. Aici putem considera ca exemple nevoia de a mânca alimente care ne plac, dar nu sunt sănătoase (de exemplu zahăr în exces, carne, alimente cu chimicale etc.), diferitele vicii (alcoolul, fumatul), căutarea unor condiţii materiale mereu „mai bune” decât cele prezente etc.

Foarte multe dintre bolile cu care oamenii se confruntă apar în diferite grade, datorită neconştientizării şi neîmplinirii unor necesităţi lăuntrice. Descoperirea acelor aspecte către care tânjim în realitate în adâncul sufletului devine astfel un pas esenţial către vindecare.

Indiferent de cât de plăcut sau neplăcut este procesul de introspecţie, trebuie să analizăm toate aspectele vieţii noastre, pentru a surprinde punctele în care procesul de exprimare a fiinţei noastre este blocat. Toate stările de gol interior, de suferinţă, lipsă, supărare, tristeţe, depresie etc. traduc necesităţi sufleteşti pe care nu ştim cum sau ezităm să le satisfacem sau chiar încercăm să le împlinim prin substituenţi artificiali.

Confundarea dorinţelor cu necesităţile – una din cauzele tulburărilor de sănătate

Aceasta este o situaţie foarte frecventă şi porneşte de la o lipsă de cunoaştere a propriei fiinţe, dar şi a înţelegerii scopului nostru în viaţă. Sufletul cere cu intensitate să fie hrănit şi ajutat să se dezvolte. Cererile sale apar uneori pentru noi ca un gol ce trebuie să fie umplut de o energie nouă, adecvată. Orbiţi foarte adesea de vârtejul senzaţiilor, ajungem uneori să interpretăm în mod greşit aceste mesaje ale sufletului. Este foarte cunoscută situaţia unei fiinţe neîmplinite afectiv care se aruncă cu disperare asupra frigiderului, încercând ca prin umplerea stomacului să stingă măcar puţin nevoia interioară de iubire. Este de asemenea frecventă situaţia în care dorinţa de dezvoltare a sufletului, de dobândire a unor noi calităţi spirituale, este schilodită de către o minte prea agitată şi haotică şi tradusă sub forma unei nevoi permanente de distracţie şi exteriorizare. Sportul extrem şi senzaţiile tari căutate de tot mai mulţi dintre oameni pentru a „simţi că trăiesc cu adevărat” nu sunt altceva decât false substitute ale unei hrăniri spirituale cu senzaţii ce pot aminti cât de vag de înălţarea sufletului prin curaj, credinţă, consecvenţă şi alte calităţi umane înălţătoare.

A trăi cu adevărat înseamnă a avea simultan o dinamizare foarte bună a capacităţilor noastre fizice, mentale, sufleteşti şi spirituale. Pentru mulţi oameni, alimentele consumate sunt destul de rar rezultatul unei nevoi reale a organismului, aşa cum se produce spre exemplu în cazul animalelor sălbatice. Consumând un aliment ar trebui să satisfacem simultan nevoile unui întreg popor de mai multe miliarde de celule, precum şi necesitatea senzorială şi chiar o oarecare împlinire emoţională. Fiind însă prea puţin atenţi la semnalele organismului sau nemaiştiind să le interpretăm corect datorită prea multor dezechilibre ce deja s-au instalat, putem percepe, spre exemplu, nevoia imperioasă de glucide, ca pe o nevoie de a consuma mari cantităţi de zahăr sub forma unor prăjituri atractive. Putem însă apela cu mai mult succes la fructele dulci sau la miere, care vor „bucura” şi împlini organismul mult mai mult şi mai profund.

Fiecare dintre noi am fost înzestraţi cu capacitatea de a şti ce ne este mai adecvat la un moment dat. Datorită unui trai nenatural şi rupt de ritmurile naturii, această capacitate s-a diminuat considerabil, astfel că devine necesar să reînvăţăm să ne ascultăm fiinţa, într-o stare de linişte şi atenţie. Rugăciunea plină de ardoare sugerată de toate tradiţiile spirituale, meditaţia profundă, modalităţile de concentrare şi control asupra minţii – sunt toate metode capabile să ne readucă în contact cu acea parte din fiinţa noastră care ne va „spune” cum este bine să acţionăm.

Cele şapte categorii de necesităţi fundamentale

Cercetări ale psihologilor americani, în acord cu izvoare ale sistemelor medicale şi spirituale orientale, au concluzionat că nici un om nu poate trăi pe deplin sănătos şi fericit dacă nu îşi împlineşte câteva categorii de necesităţi fundamentale:

1. Necesitatea de a se bucura de un corp sănătos precum şi de toate minunatele senzaţii fizice care îl însoţesc. Simplul confort fizic, plăcere şi sănătate. Avem nevoie de cât mai multe senzaţii fizice minunate.

2. Necesitatea de a se iubi şi a se accepta aşa cum este. Auto-acceptare şi iubirea de sine. Avem nevoie să ne reconsiderăm într-un mod pozitiv şi plin de iubire.

3. Necesitatea de a avea o minte agilă ce funcţionează clar şi bine. Înţelegerea situaţiei într-un mod clar, continuu şi raţional. Avem nevoie de claritatea raţiunii care funcţionează în armonie cu posibilităţile noastre intuitive.

4. Necesitatea de a iubi şi de a fi iubiţi de ceilalţi, sub diverse forme relaţionale, ca de exemplu prietenia, colegialitatea şi dragostea. Acest nivel, asociat cu afectivitatea umană şi cu puterea de a iubi este considerat a fi o punte între lumea fizică, exprimată de primele trei nivele ale existenţei fiinţei umane şi lumea spirituală, exprimată prin cele trei nivele superioare, de existenţă spirituală. Avem nevoie să dăruim şi să primim iubire prin intermediul mai multor tipuri de relaţii: cu iubitul (iubita), copiii, prietenii, colegii.

5. Necesitatea de a rosti şi de a trăi adevărul. A respecta voinţa divină şi a te angaja să vorbeşti şi să urmezi adevărul. Avem nevoie să experimentăm adevărul în mod direct.

6. Necesitatea de hrănire spirituală, care ne poate aduce experienţe sufleteşti înălţătoare. Acest nivel este asociat cu stările spirituale sublime, ca de exemplu extazul şi fericirea care pot fi trăite în timpul unei ceremonii religioase, ascultând o muzică inspirată, atunci când suntem fascinaţi de un apus de soare sau pur şi simplu atunci când, cu multă dragoste, simţim nevoia să privim îndelung în ochii fiinţei iubite şi trăim acel sentiment de atemporalitate şi dizolvare în celălalt şi dincolo de el. Iubirea divină şi extazul spiritual. Avem nevoie de experimentarea personală a spiritualităţii şi iubirii necondiţionate.

7. Cel de-al şaptelea nivel este asociat cu mintea divină. Când se produce trezirea conştientă pe acest nivel, devii conştient că perfecţiunea divină se află pretutindeni. Vom putea descifra astfel puzzle-ul vieţii noastre şi vom putea atinge pacea divină. Acesta este nivelul de păstrare a celor mai profunde crezuri. Crezurile şi convingerile negative pe care le întreţinem sunt cauza tuturor problemelor noastre. Din aceste credinţe negative sau imagini apare boala, indiferent de nivelul pe care se manifestă ulterior: fizic, emoţional, mental sau spiritual. Nevoia noastră în planul şapte este aceea de a cunoaşte pacea profundă. Aceasta nu poate să provină decât dintr-o înţelegere deplină a modelului perfect al vieţii terestre şi apare ca urmare a crezurilor pozitive care se bazează pe adevăr. A fi conectaţi la mentalul divin şi a înţelege creaţia universală. Avem nevoie să trăim seninătatea şi perfecţiunea în propria noastră fiinţă, chiar dacă ea este încă imperfectă