Despre Inima frumoasă și Iubire

     Am fost întrebat de ce continui să expun aceste prelegeri care durează mult știind că durata statistică de vizionare a unui clip este de 5 minute. Alții dimpotrivă, apreciază mult aceste expuneri care le sunt de folos pentru că pot înțelege mai mult și au timp să reasculte și să-și amintească despre valorile esențiale ale vieții.

     Realizez că mulți oamenii nu au timp, dar știu că cei care ”cuplează” la universul spiritual reușesc să-și găsească acel timp chiar și de practică.  Amintesc că mintea se desfășoară în timp și din această cauză îl caută și-l pierde trăind anxietatea produsă de timp asupra existenței. Pe de altă parte, universul Inimii este un spațiu de căutare și de descoperiri revelatorii, care te cheamă și te provoacă să trăiești binele, frumusețea și armonia în acel prezent continuu. Tu în ce univers preferi să trăiești?  

     Așa cum o călătorie îți poate revela multe aspecte deosebite cu privire la lumea exterioară, ea poate aduce la suprafața conștiinței și lucruri mai puțin cunoscute chiar despre noi înșine.

     În ceea ce privește practica spirituală, ea mereu ne deschide către un orizont al cunoașterii de sine care se revelează ca fiind din ce în ce mai vast și mai profund, dovedindu-se foarte eficientă în transformarea modului de a ne percepe pe noi sau pe semenii noștri. Explorarea naturii umane este o cale fără sfârșit întrucât omul este expresia vie a divinității nesfârșite.

     Dincolo de modalitățile formale care sunt integrate în practica acestei forme de yoga – Hridaya Yoga – Yoga Inimii Spirituale, acasă sau la sală, rămâne acest spațiu vast al existenței de zi cu zi. În viziunea dobândită, a ne reaminti de cine suntem noi și ce resurse avem va conta enorm în bilanțul calitativ al existenței noastre. 

     Vom remarca că, din ce în ce mai mult, starea de centrare, de prezență conștientă, de deschidere a Inimii se permanentizează și observăm că suntem din ce în ce mai capabili să oferim ”răspunsuri” înțelepte ce vin de dincolo de rațiunea (de multe ori limitată) a minții. Din această perspectivă, Inima devine un suis generis portal cu dublu sens în care pătrund și din care se exprimă, mai apoi, în afară, atitudini și trăiri care afirmă acest simțământ al Unității și a recunoașterii similarități în planul esenței a tuturor oamenilor.  

     În această expunere subliniez importanța Inimii Spirituale ca organ al cunoașterii spirituale directe, Iubirea fiind mijlocul ei natural de exprimare.  Detaliez aici diferențele fundamentale de integrare existențială prin filtrarea de către minte a lumii și a vieții, pe de-o parte, iar pe de altă parte reamintim acea perspectivă inocentă, pură și luminoasă a Inimii.

     Dacă veți avea răbdare să ascultați până la capăt, veți putea avea o perspectivă mai profundă cu privire la modul în care vă exprimați acum voi, fiecare în parte, din punct de vedere sufletesc și spiritual și ce modificări ați putea ”face” spre binele și armonia propriei existențe. 

A descoperi sacralitatea vietii pretutindeni si oricand

Pentru un om obisnuit, ritualul religios este cel care, de multe ori, ii inspira si inalta sufletul in acel spatiu sacru de unde el se reintorce mai apoi primenit si regenerat.  Vizitam biserici, catedrale, moschei, temple participand sau nu la ritualuri si continuam sa facem aceasta de sute si sute de ani. Ne-am pierdut de multe ori in contemplare, veneratie si admiratie spre a ne regasi apoi mai umili si sfiosi in fata grandiozitatii si sublimului marilor opere umane care au incercat sa se apropie de opera divina. Am crezut si credem in continuare, multi dintre noi, ca ne este mai usor sa-l simtim pe Dumnezeu in temple si mai ales cu ocazia sarbatorilor.

Marile pelerinaje constituie pentru multi altii momente privilegiate de reconectare a sufletului la divinitate. Drumul pelerinului este parcurs cu veneratie, iubire si recunostinta, fiecare pas facut apropiindu-l de Dumnezeu.

Unele fiinte al caror suflet este trezit traiesc bucuria recunoasterii sacralitatii in marele templu al naturii acolo unde lumina reveleaza frumusete, echilibru, armonie si intelepciune.  Ne-am regasit poate, de multe ori pacea si linistea in aceste spatii exterioare admirand sublima creativitate a divinitatii.

Dar de ce numai asa? De ce sa nu extindem acest camp al regasirii si recunoasterii divinitatii pretutindeni si oricand? Cum am putea face acest lucru? Oficiind clipa de clipa in templul Inimii, la altarul Iubirii. De unde altundeva ne-am putea adresa invocatiile si cantecele de dor de Dumnezeu daca nu de aici? Spre ce zari si spre ce piscuri ar trebui sa ne indreptam spre a ne ”apropia” si a fi mai bine ”auziti” de EL, daca nu urcam in cerul Inimii noastre cantand de aici Cantarea Cantarilor? Carui Dumnezeu sa-i oferim cu iubire ofrande si daruri daca nu celui care este aici si aproape si care poarta in Inima sa intreaga asemanare?

Unde sa mai mergem si pe cine sa iubim și sa servim in lumea asta, daca nu divinitatii din noi si din semenii nostri de pretutindeni?

 

Egoul ”cade” de la sine daca ne ocupam de Inima

Auzim adeseori sfaturi si/sau indemnuri de tipul ”trebuie sa lupti cu egoul”, ”e necesar sa diminuezi egoul”, ”sa anihilezi egoul”, ”sa elimini egoul”, s.a.m.d. Dar inainte de a intelege ce ai de facut pentru a da curs unui asemenea sfat/indemn ar trebui sa stii ce este acest ego. Daca incepem sa aflam ca aceasta constiinta a individualitatii noastre ce se exprima atat de complex in planul personalitatii este o ”constructie” fortificata de noi si de universul exterior cu multe eforturi avand si o istorie veche, ne-am putea pune intrebarea de ce ar trebui sa luptam contra sa, sa daramam, sa anihilam, sa distrugem ceea ce a fost creeat? Mai mult decat atat. Egoul – ahamkara – (simtul propriei individualitati) este un nivel de exprimare a modului in care este organizata si tinde sa evolueze constiinta de sine la un moment dat. Din acest punct de vedere problema ”anihilarii” egoului este falsa. Caci daca ar fi cineva care sa vrea sa faca acest lucru, acesta ar fi o structura mai subtila care apartine tot egoului dar care intelege si realizeaza limitarile, conditionarea si suferinta inerenta experientei umane purtate de catre acel egou mai impur si ignorant pe care acum, el (egoul superior) l-ar dori eliminat. Este oarecum linistitor pentru ego sa stie ca are mai mereu ceva de facut pentru a asigura o mai mare bunastare a sa chiar in ideea evolutiei si realizarii sprituale. Dar aici, trebuie sa recunoastem ca tot despre ego este vorba, tot el este cel care ne dirijeaza atentia si in felul acesta isi continua dainuirea intr-un mod mai subtil si justificat spiritual. Ajunsi aici, trebuie sa admitem ca fiind o matrice fundamentala care are un rost in definirea modului de organizare si cristalizare a experientei umane nu ne va mai interesa nicidecum sa producem aceasta lupta interioara care poate conduce uneori chiar la scindare si tulburari de personalitate.

Ceea ce dorim insa la modul esential este ca aceasta structura a egoului sa nu blocheze un real proces evolutiv. Sa invatam sa folosim asadar resursele vaste ale personalitatii, sa cultivam toate acele insusiri ce reflecta o individualitate bine inchegata, unitara si coerenta din punctul de vedere al manifestarii binelui, dreptatii, iubirii, armoniei, frumusetii si intelepciunii si sa urmarim sa devenim UN OM ADEVARAT.

Toata aceasta chestiune falsa a luptei cu egoul dispare de la sine in momentul in care depasim din punct de vedere evolutiv aceasta etapa a individualizarii si intram in sfera de exprimare a nevoilor profunde ale sufletului nostru de a fi hranit si sustinut de structurile superioare ale fiintei. A iesi din colivia ingusta a egoului pentru a zbura liber in spatiile vaste ale orizontului presupune insa a cunoaste ca dincolo de gratii este ceva care merita a fii perceput si explorat. De ce am lupta sa iesim din temnite si colivii daca nu am fi siguri ca ”dincolo” ne-ar fi mai bine. De ce am face-o daca in temnite si colivii putem inca supravietui cu ce primim. Am lupta insa si am risca chiar si viata pentru libertate numai daca am stii ca existenta noastra va fi cu mult mai buna.

Daca din punctul de vedere al nivelului de constiinta am depasi planul individualitatii si am trece in spatiul Inimii caracterizat de o viziune a unitatii tuturor lucrurilor, a coexistentiei si manifestarii lor in acest vast ansamblu al armoniei universale in care liantul fundamental este iubirea, egoul si-ar diminua spontan influenta si incet, incet s-ar ”topi”. Atins de flacara iubirii, sufletul individual incepe sa cante o sublima simfonie ce exprima miscarea de inaltare a sa pe orbite din ce in ce mai elevate si aici ”instrumentul” egoului ar suna fals si chiar complet disonant. Asa incat egoul ”cade” de la Sine atunci cand ne ocupam sa ”urcam”. El nu poate ”respira” in spatiul eterat si pur al intelepciunii Inimii. Iata de ce trebuie sa ne ”ocupam” doar de inima noastra pentru a o deschide larg si a o face sa ramana asa in ciuda tuturor obstacolelor.  Iata de ce este necesar sa invatam sa trezim sufletul pentru a primi si darui iubire. Iata de ce este bine sa ne amintim ca niciodata nu suntem singuri si ca suntem cu totii solidari pe acest drum al IUBIRII. Iata de ce este necesar ”sa urcam”.

Dar nu cu lupta si incrancenare. A lupta, niciodata nu a fost un model valabil din punct de vedere evolutiv si/sau spiritual. Nici o lupta nu aduce cu adevarat pacea. Dupa atatea si atatea experiente de lupta, individul se apropie de momentul depasirii acestui nivel de reactie a egoului. Amintiti-va mereu ca cel care vrea sa lupte cu oricine si cu orice, chiar si cu el insusi este tot egoul. Surprindeti-i astfel inselaciunea si continuati ”sa urcati”. 

Adevarata evolutie si/sau revolutie a constiintei a avut, are si va continua sa aiba ”de-a face” cu iubirea. Iubirea este cea care cucereste. Iubirea este cea care uneste si elibereaza sufletele. Iubirea este cea care ii poate face chiar si pe ceilalti sa se predea. Cu adevarat, Iubirea dezarmeaza constiinta egoului si o destructureaza pana la disolutie. Iata de ce a invata sa ne recentram sufleteste in acest spatiu sacru al Inimii pana la a ajunge sa ne lasam ghidati de frumusetea, iubirea si intelepciune sa inerenta este ceea ce ne poate ilumina existenta de zi cu zi. A noastra si a celorlalti.

 

Inima – Templul universal al Iubirii

    Toate templele, mânăstirile, bisericile, moscheile și altarele existente în această lume au fost înălțate de oameni. Mai mult sau mai puțin sfinți, profeți, înțelepți sau învățați, aceștia au căutat să-I găsească lui Dumnezeu un loc pe acest pământ și să reamintească oamenilor prezența Sa în lume. Mulți poate veți spune că așa a vrut Dumnezeu și că fără ajutorul Său, nimic nu ar fi cu putință. Da, de multe ori, este adevărat. Dar, dacă am merge pe firul acesta al înțelegerii, am ajunge într-un punct care ne tulbură. Vom ajunge oare, să punem totul, în seama lui Dumnezeu numai pe baza faptului că lucrurile au fost înfăptuite? Chiar și cele rele? Unii îmi veți aminti aici, că Dumnezeu se ”ocupă” numai de lucrurile ”bune”, (ridicarea templelor, etc.) și  ”altcineva”, care nu este Dumnezeu se ocupă de lucrurile ”rele” (distrugerea și ruinarea lor). Cu toate acestea, amintindu-ne de rolul lui Dumnezeu, de Creator Suprem al Totului, înseamnă că, chiar și cu privire la distrugerea provocată de acel ”altcineva”, El ar trebui să încuviințeze și actul respectiv. Altfel, nu ar fi Totul, din moment ce, se întâmplă ceva ”peste” voința Sa Supremă. Bunul simț ne spune că nimic nu este în afara lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, evoluția în timp, arată că nu tot ceea ce omul numește ”rău”, este cu adevărat ”rău”, așa precum nu tot ceea ce pare a fi ”bun”, se dovedește a fi ”bun” cu adevărat. Intrăm aici în disputa nesfârșită a relativității ”binelui” și ”răului”, mai ales prin raportarea asupra lor din perspectiva evoluției umane în timp și spațiu. S-a dovedit așadar că, de multe ori ”răul” și chiar suferința a dus într-un final la ”bine” și,  că, de multe ori, ceea ce a părut a fi ”bun” sau ”bine” a dus spre ”rău”.   Ni s-a întâmplat și nouă de atâtea ori. Ceea ce se dovedește a fi bun pentru noi, pentru alții se dovedește a fi rău și invers. Ceea ce pentru alții este bun nouă să ni se pară rău. 

    Admitem așadar, că în afară de această voință divină care se manifestă permanent, există dimensiunea infinită a relativității percepției și a liberului arbitru al omului care este lăsat să se exprime în ambele direcții (ale binelui și răului). Dumnezeu lasă omului suprema libertate chiar și în privința modului în care el, omul se reprezintă pe sine, pe semenul său, lumea, în general și totodată asupra modului în care el, omul îL reprezintă sau și-L reprezintă pe Dumnezeu. 

    Așadar Dumnezeu lasă omului completa libertate în privința modului în care alege să trăiască și să evolueze. Omul alege să înalțe temple exterioare sau să le distrugă în numele unui Dumnezeu sau a unei alte autorități.

     Și acum doresc să evidențiez un aspect important:  

    De multe ori, se dovedește însă, că este mai ușor să construiești un loc de rugăciune și să-l ridici impozant către cer, decât să menții vie și mereu aprinsă, în altarul inimii tale, lumina iubirii de Dumnezeu și de semeni.

    Este mai ușor poate, pentru mulți dintre noi, să cumpărăm ofrande, lumânări, iconițe, candele, mir, flori, rozarii, etc. și să le oferim lumii și lui Dumnezeu, decât să dăruim lumii, ca ofrandă, liniștea, pacea, compasiunea și bunăvoința inimii noastră iubitoare în mod necondiționat. La urma urmei, dacă Dumnezeu este Totul este așadar și Tăcere, este și Pace, este și Iubire, este și Sacralitate.  Să facem acum un bilanț punându-ne o întrebare: care este și cum se exprimă ofranda noastră adusă Iubirii, Frumuseții, Înțelepciunii, Perfecțiunii, Păcii, Fericirii și Atotputerniciei lui Dumnezeu? Prin ”a cumpăra” sau prin ”a fi”?  

    Să ne amintim însă, că înainte de orice templu exterior, și multe alte ”jucării”, Dumnezeu a creat Templul Inimii. L-a ”ridicat” în fiecare ființă și apoi s-a întronat în el. Și acolo, El sălășluiește. A ne aminti să onorăm (prin conștiența noastră, în practica spirituală, în rugăciune, meditație, iubire, compasiune, bunătate, și evident, în viața noastră de zi cu zi), acest spațiu sacru existent aici, în chiar inima noastră, devine un act ce revelează însăși această permanență a prezenței divine.

    Deschiderea Inimii și trăirea în iubire se dovedesc, în timp, a fi modul înțelept de participare a noastră la ritualul sfințirii spațiului interior al acestui Templu al Inimii pentru că aici îl onorăm pe Dumnezeu, căci aici este El. Ce am putea oferi noi, lui Dumnezeu ca ofrandă, mai mult decât inima noastră iubitoare, mintea și sufletul nostru pur prin care EL să se exprime?

    Unul din rolurile unei comunități spirituale active este de a actualiza această Învățătură a Inimii, de a reaminti că așa stau lucrurile și de a încuraja pe oricine să trăiască în acest orizont al Iubirii pentru că aceasta reprezintă limbajul comun al tuturor sufletelor trezite. Iubirea, în toate nuanțele sale, este vibrația inefabilă a sufletului atins, purificat și înălțat de Dumnezeu.

    Dar cât de des uităm aceasta! Revenim la aceleași obiceiuri, de a încerca să-I facem pe plac lui Dumnezeu, dăruindu-I mereu jucării din lumea exterioară (poate din ce în ce mai grandioase), crezând că acestea ÎL vor ”îmbuna” până la a-L convinge să ne acorde mântuirea. De multe ori am fost și suntem învățați să încercăm să cumpărăm ”indulgențele” și iertarea lui Dumnezeu. Vom face poate chiar mai multe pomeni și vom scrie mai multe pomelnice și cu cât ”dăm” lui Dumnezeu mai mult, ne simțim justificați să-i cerem mai mult. Exact așa cum facem și cu semenii noștri, de multe ori. Le dăm ca să ni se dea. Aici, este un tipar repetitiv, condiționant care devine disfuncțional în timp pentru noi căci întreține neliniștea, așteptarea, tensiunea existențială, frustrarea de a nu primi pe cât am dat și la momentul potrivit, etc. 

    Dacă însă ne vom aminti, că în fiecare dintre noi sălășluiește Dumnezeu, ne-am putea reaminti și că, dăruind din inimă, în mod necondiționat, cu iubire și bunătate, atenția noastră celorlalți, este ca și cum, în felul acesta, noi ne îngrijim să ținem aprinsă flacăra vie în altarul Templului creat de Dumnezeu. Mai mult decât atât, multe studii psihologice confirmă faptul că oamenii au nevoie de ceilalți, de prezență activă și conștientă, de iubire și grijă umană, mai mult decât aspectele materiale, de multe ori limitate, pe care unii le oferă. Mulți ajungem să înțelegem că Iubirea nu poate fi cumpărată și Fericirea cu atât mai puțin dar ne comportăm de multe ori diferit.

    ”A-ți veghea Inima” – sfatul tuturor misticilor – poate fi înțeles în această cheie: ține mereu deschisă, cu iubire și compasiune, inima și nu lăsa să se stingă freamătul său sacru, dorul său de Dumnezeu. Astfel, respectarea acestui sfat, devine un act conștient care împlinește menirea de a fi om.  Atunci când tu iubești, când ești fericit, când ești în pace, când te dăruiești conștient cu bunăvoință și compasiune ajutând altruist, atunci când meditezi și când te rogi, când te purifici și respecți unicitatea, sacralitatea și unitatea Totului, nu uita că aceasta este OFRANDA mult plăcută lui Dumnezeu. Tu ești această OFRANDĂ. 

Despre suflet şi iubire

Faptul că lumina Soarelui nu se zăreşte noaptea aceasta nu înseamnă că el nu există, spunea demult un mare înţelept.

Aşa este şi cu iubirea. Deşi trăim cu toţi în acest câmp fundamental al conştiinţei divine, nu mulţi sunt cei ce se pot acorda spontan pe armonica acestei energii fundamentale a iubirii. Percepţia aproapelui şi a lumii fenomenale este astfel sărăcită de această incapacitate momentană. Spun momentană întrucât sufletului omului îi este rânduit ca, mai devreme sau mai târziu, (pe o scară a timpului ce măsoară nivelul evolutiv) să soarbă din cupa inimii elixirul sublim-miraculos  al iubirii.     

Din perspectiva existenţei şi manifestării acestui plan de conştiinţă caracterizat în mod fundamental de gama de trăire ce are de a face cu iubirea, bunătatea, dreptatea şi compasiunea, intuiţia ne spune că rezonatorul perfect este chiar sufletul omului. Dacă ne întrebăm ce ne atrage foarte mult la un om, chiar dincolo de însuşirile evidente ale personalităţii sale, putem răspunde mulţi dintre noi că acesta este sufletul cald şi bun al aceluia. Din perspectiva relaţională pragmatică a omului de astăzi, pare că virtuţile sufletului nu contează în faţa celor ale minţii. Cultura occidentală încearcă mai ales prin artă şi religie să cultive virtuţile sufletului dar se vede că nu a izbutit, din moment ce există încă în lume o angoasă a singurătăţii, a lipsei, a separării. Pentru a face faţă acestei nelinişti şi angoase existenţiale se dezvoltă în mod compensator în societatea actuală raţiunea rece a individului ce trebuie să supravieţuiască oricărei condiţii.

Evoluţia unui organism şi capacitatea lui de adaptare la noi condiţii are foarte mult de-a face cu integrarea şi folosirea inteligentă a tuturor resurselor. Din perspectiva individuală, cultivarea resurselor sufleteşti reprezintă o condiţie fără de care nu se poate accede în dimensiunile superioare ale spiritului.

 

Iubirea revelează unitatea și unicitatea divină

Ultimele materiale postate sunt în legătură cu tema fundamentală a iubirii și trezirii sufletului. Așa cum este înțeleasă de mulți, iubirea pare a fi un sentiment născut în sufletul celui care iubește ceva sau pe cineva. Și totuși, dacă nu există (sau nu mai există deocamdată) ceva sau cineva care să atragă în jocul iubirii inima noastră, suntem oare sortiți să rămânem în afara cercului iubirii? Și până când vom rămâne așa?

DESPRE ZBORUL INIMII ÎN IUBIRE

Atunci când ne propunem să ne regăsim pe noi în firescul existenței, în naturalețea și normalitatea stării noastre de ”a fi”, manifestarea spontan afectivă devine ”limbajul” comun. Și totuși, suntem încă atât de surprinși atunci când cineva se exprimă astfel și ne uităm cu suspiciune la această ”anormalitate”. Suntem mai degrabă obișnuiți cu ”normalitatea” de a fi întâmpinați cu răceala măștilor purtate spre a păstra invulnerabilitatea. Astfel este posibil să uităm și să pierdem multele ocazii de a simți că deschiderea afectivă conștientă și menținerea ei reprezintă expresia firească a ceea ce numim ”suflet trezit”.  Sănătatea sufletului nostru determină sănătatea trupească. Ce remediu mai eficient, ce hrană mai savuroasă îi este necesară  sufletului uman dacă nu iubirea?