Orice om tinde să găsească sau să creeze în plan fizic sau doar imaginativ un loc sau un spațiu în care să se simtă cât mai bine și în siguranță, în care să se regăsească într-o oarecare intimitate cu el însuși și cu cei apropiați. Un loc căruia mai devreme sau mai târziu îi va spune ”acasă”. Acest ”acasă” este al lor.
Când suntem mici, acest ”acasă” – mai mult sau mai puțin plăcut – este locul sau spațiul creat de părinții noștri. Chiar și unui spațiu închiriat i se va spune ”acasă”. Este un spațiu deținut temporar de părinți, pe care și ei îl vor denumi ”acasă”. Așadar, de mici, asociem noțiunea de ”acasă” cu locul în care ne-am născut, cu casa părinților, cu locul unde am crescut, am primit de mâncare și am fost îngrijiți, iubiți și educați. Acestui ”acasă” îi este atașată întreaga noastră existență fizică și emoțională timpurie. Aici avem primele noastre percepții plăcute sau mai puțin plăcute cu privire la impactul lumii exterioare asupra noastră. Este firesc să înțelegem că, dacă de mici, avem parte de iubire împărtășită, dacă părinții sunt alături de noi prin joc și comunicare participând activ afectiv-emoțional și rămânând mereu prezenți în existența timpurie din copilărie, acest ”acasă” al părinților devine și acel ”acasă al nostru”. Acest spațiu rămâne fixat în mod luminos și plăcut în memoria noastră chiar și după ce am crescut. De multe ori însă, când acest spațiu este amenințat, situație care se poate produce chiar și în copilărie, când se destramă ”urzeala” care a ținut la un loc și a creat unitatea de existență a celor pe care îi iubim, sau de care depindem, acest loc în care am trăit în siguranță și bucurie devine un loc, în care nu ne mai putem regăsi, devenim triști, oftăm după vremurile trecute și uneori se poate ajunge la depresie și nefericire. Apare o suferință emoțională născută din lipsă; o lipsă care, în multe situații, este asociată dispariției, mai devreme sau mai târziu, chiar a celor pe care i-am iubit acolo, părinți, rude, prieteni și a iubirii împărtășite.
De multe ori, din acel loc în care trăim diferite suferințe, din acel ”acasă” acum metamorfozat într-un spațiu al lipsei și suferinței, vrem să plecăm. Nu mai rezistăm.
Observăm așadar că noțiunea de ”acasă” are un grad mare de relativitate, poate avea un caracter efemer și identificarea sa numai cu dimensiunea fizică, de multe ori fortifică multe atașamente care, în cele din urmă conduc la suferință.
Înțelegem, mulți dintre noi, că un ”acasă” este în primul rând spațiul de iubire și fericire, de lipsă de griji și limitări. Este un spațiu în care ne simțim liberi și putem iubi necondiționat. Este un spațiu în care putem înflori în lumina dragostei ce ne dăruie seva vieții împlinite. Poate fi asociat la început unui spațiu fizic, dar care gradat se relochează în dimensiunea subtilă a sufletului nostru și de acolo se dezvoltă și tinde să se expansioneze, în cazul unei ființe evoluate spiritual, până la a cuprinde totul. Este spațiul primelor ”inițieri” ca suflete fragile în marele mister al Iubirii – al Iubirii de Frumusețe, de Cunoaștere, de Perfecțiune, de Înțelepciune și în mod a toate-cuprinzător al Iubirii de Dumnezeu prin Iubirea față de semeni. Este un spațiu al unificării noastre cu noi înșine și cu restul, căruia îi oferim locul sacru, privilegiat, mereu pur și luminos în acest ACASĂ al Inimii noastre. Acesta este locul nostru comun, al existenței trăite cu iubire în spațiul umanității. Este spațiul bucuriei existenței libere care transcende simpla dimensiune a existenței fizice. Acest spațiu este infinit, etern și, în mod misterios, plin de resurse. Adevăratul ACASĂ se află mereu Aici, este mereu prezent și ne conține pe noi și pe toți ceilalți în versiunea noastră pur spirituală. Este Spațiul Realității Conștiinței de Sine. Este Spațiul în care asemănarea Fiului cu Tatăl se perpetuează prin Iubire și Compasiune, Iertare și Împăcare. Acesta este ADEVĂRATUL ACASĂ – ADEVĂRATUL NOSTRU EU.
Amintește-ți de Sine! 