Oriunde îL cauți îL vei găsi tot în Inima ta

   Atunci când te lași călăuzit de minte, ”căutarea” lui Dumnezeu se desfășoară, de cele mai multe ori, în universul exterior și cauți semnele acolo. Mintea poate găsi în lume, adeseori, suficient de multe motive să spună că nu (mai) găsește dovezi ale manifestării Sale. Este adevărat că mintea disperată, (săraca), încărcată de dorință, prea plină de prejudecăți și tensionată de așteptări nu simte aproape niciodată răspunsul divin și este atunci incapabilă să perceapă cum oamenii din jur sunt filtrați de ”cenușiul” acestei stări. Și începi să crezi că ei îți fac viața cenușie.

   Dar, …chiar și așa, mai devreme sau mai târziu, epuizat de eforturi, dez-amăgit de tot și de toate, în liniștea abandonului care survine, sentimentul inefabil al unei existențe ce continuă să curgă mereu și mereu, dincolo de toate pretențiile, dorințele și aspirațiile de până acum, te împresoară și, gradat, te învăluie spre a topi și ultima rezistență a egoului tău care ”vrea” să-L găsească sub un anume chip pe Cel Fără de Sfârșit. Și, atunci când mintea lasă loc umilinței purei ființări, ce nu mai are trecut, ce nu se mai gândește la vreun viitor, fiind complet eliberată din tentaculele acestei supreme dorințe, din lăcașul Inimii irumpe …poate când te-aștepți mai puțin, certitudinea caldă, odihnitoare și luminoasă a Prezenței Divine. Este …un moment … în care …doar Dumnezeu există…

   Pe de altă parte, când rămânem centrați și ne lăsăm ghidați de Inimă pe drumul căutării lui Dumnezeu în această lume, fiecare ”pas” îți trezește sentimentul recunoașterii amprentei divine. Vine însă, un moment, în care, toate aceste semne trăite în bucuria anticipării Supremei Întâlniri, te ghidează din ce în ce mai mult spre a asculta o chemare ce vine dinlăuntru. Și atunci …te oprești …asculți …cum tăcerea sfântă a Inimii a învăluit totul…doar Dumnezeu a rămas…

   În cele din urmă vom ajunge să recunoaștem că cele două mari cărări – cea a căutării lui Dumnezeu cu mintea și cea a căutării Lui cu Inima, se potențează, se completează întregindu-se reciproc, astfel încât, atât lumea exterioară cât și lumea interioară, îL revelează pe Dumnezeu în Inima ta. Poate, mai bine spus, te revelează pe tine, ca natură divină, ȚIE ÎNSUȚI. TU EȘTI DUMNEZEU!

Inima – Lacasul misterului suprem

Atunci cand te lasi calauzit  de minte, ”cautarea” lui Dumnezeu se desfasoara de cele mai multe ori in universul exterior. Mintea poate gasi in lume, adeseori, suficient de multe motive sa spuna ca nu gaseste dovezi ale manifestarii Sale. Este adevarat ca Dumnezeu nu raspunde unei mintii disperate, incarcata de dorinta, prea plina de prejudecati si tensionata de asteptari. Dar, chiar si asa, mai devreme sau mai tarziu, epuizat de eforturi, dez-amagit de tot si de toate, in linistea abandonului care survine, sentimentul inefabil al unei existente ce continua sa curga dincolo de toate pretentiile, dorintele si aspiratiile de pana acum, te impresoara si, gradat, te invaluie spre a topi si ultima rezistenta a egoului tau care ”vrea” sa-L gaseasca sub un anume chip pe Cel fara de sfarsit. Si, atunci cand mintea lasa loc umilintei purei fiintari ce nu mai are trecut, ce nu se mai gandeste la vreun viitor, fiind complet eliberata din tentaculele acestei supreme dorinte, din lacasul Inimii irumpe …certitudinea calda si luminoasa a prezentei divine. Este …un moment  in care …doar Dumnezeu exista.

Pe de alta parte, cand suntem ghidati de Inima pe drumul cautarii lui Dumnezeu in aceasta lume, fiecare pas iti trezeste sentimentul recunoasterii amprentei divine. Dar, vine un moment, in care, toate aceste semne traite in bucuria anticiparii supremei intalniri, te ghideaza din ce in ce mai mult spre a asculta o chemare ce vine dinlauntru. Si atunci …te opresti …asculti …cum tacerea sfanta a Inimii a invaluit totul…doar Dumnezeu a ramas.