PUTEREA IUBIRII IN PROCESUL VINDECARII

Revărsându-se asupra fiinţei dragi, orientată asupra oamenilor în general sau asupra lui Dumnezeu, iubirea este emoţia umană cea mai înălţătoare. Cu siguranţă fiecare din noi a trăit măcar o dată, măcar o fracţiune de secundă, starea beatifică a acestui sentiment nobil, simţindu-şi sufletul inundat de o forţă misterioasă, a cărei putere nu poate fi estimată şi nu poate fi comparată cu nici o altă noţiune cunoscută. Iubirea este o forţă nebănuită, ale cărei margini nu se cunosc, dar care are o influenţă copleşitoare şi, important, întotdeauna benefică asupra fiinţei umane. Să ne gândim acum că această putere am focaliza-o pentru o perioadă de timp asupra unui singur scop, asupra unei singure fiinţe. Cum ar fi? Cu siguranţă că s-ar produce minuni, boala, durerea, suferinţa ar dispărea, iar „destinatarul” iubirii noastre s-ar simţi scăldat într-o lumină tainică şi dătătoare de fericire.

Mai puternică decât principiile active din plante, decât regimurile alimentare, decât razele binefăcătoare ale soarelui, decât orice altă formă de energie vitală sau psihică, iubirea rămâne primul şi cel mai puternic medicament cunoscut.

O încercare de definire a iubirii

Iubirea poate fi definită în foarte multe feluri. Se poate spune despre ea că este o energie, că este „liantul” care leagă toate lucrurile şi fiinţele între ele, făcând această lume coerentă. Ea mai poate fi definită ca sentiment sau trăire, ca forţă, ca… miracol. Nenumărate definiţii au fost date iubirii, fără ca ele să se excludă unele pe altele, ci doar completându-se, fără însă să o poată cuprinde. Iubirea este pentru fiinţa umană cel puţin la fel de necesară ca apa, aerul sau lumina, iar acest lucru nu este o metaforă, ci un fapt constatat ştiinţific.

Absenţa iubirii este o boală, din păcate încă nediagnosticată, dar extrem de gravă. In absenţa acestui sentiment, sufletul şi chiar mintea omenească nu se poate dezvolta, personalitatea rămâne schilodită, incompletă, însuşi corpul va prezenta mai devreme sau mai târziu serioase dezechilibre, aşa cum vom vedea în continuare.

 Iubirea în procesul vindecării

Medicina modernă este încă foarte departe de decriptarea discretelor şi subtilelor meca­nisme care corelează fiziologia organismului cu diferitele gân­duri şi sentimente. Se ştie, de pildă, că emoţiile negative paroxistice sunt extrem de nocive, ele ucigându-l pur şi simplu pe cel care a ajuns să le trăiască frecvent. De asemenea, au fost şi sunt făcute tot mai numeroase studii despre între­ţinerea unor emoţii sau gânduri negative în corelaţie cu diferitele boli. Se ştie că persoanele intolerante sau excesiv preocupate de propria lor securitate sunt predispuse la alergii, că persoanele iritabile suferă adesea de gastrită şi ulcer sau că fiinţele anxioase, emotive sunt predispuse la boli cardio­vasculare, însă despre puterea tămăduitoare a sentimentelor benefice în general şi a iubirii în special încă nu s-au făcut decât foarte puţine studii.

Doctorul Dean Ornish, un reputat cardiolog din Statele Unite, este un adevărat pionier în acest domeniu. El a obţinut sprijin guvernamental pentru un program unicat de prevenire şi vindecare a bolilor cardiovascu­lare grave denumit sugestiv „Open your heart”, adică: „Deschide-ţi inima”. În principal, el şi-a învăţat pacienţii să se lase iubiţi şi să îşi accepte sensibi­litatea sufletească (cu alte cuvinte să nu o considere o slăbiciune), să înveţe să-şi comunice fluent dragostea, dez­amorsând astfel tensiuni interi­oare şi conflicte relaţionale mocnite vreme de ani şi zeci de ani. Pacienţi împietriţi sufleteşte, resemnaţi în faţa iminentei morţi cauzate de bolile cardiace foarte grave de care sufereau au renăscut în câteva luni în care au învăţat în principal un singur lucru: să iubească. Analizele medicale bazate pe imagini nu au lăsat nici un dubiu: arterele coronare se dilatau, reîncepeau să alimenteze inima cu sângele atât de necesar atunci când pacienţii învăţau şi începeau să iubească. Iar acest uluitor experiment a fost verificat din nou şi din nou cu zeci de pacienţi. Instituţii particulare de sănătate au făcut studii similare

În presa românească a fost mediatizat cazul unei fetiţe din judeţul Braşov, oraşul Râşnov, care trăia de mai mulţi ani pe străzi, fiind obligată să cerşească. Atunci când a fost adoptată de o familie din Irlanda, la 10 ani, ea nu era capabilă să rostească mai mult de 100 de cuvinte, nu ştia să râdă sau măcar să zâmbească, nu putea să înveţe să scrie şi să citească. Diagnosticul a fost de retard psihic grav, cu şanse minime de ameliorare. La 4 ani după ce a fost adoptată, fiind integrată într-o familie cu alţi patru copii, unde s-a bucurat din plin de atenţia afectuoasă a părinţilor şi a noilor săi fraţi, rezultatul a fost uluitor. Fetiţa a învăţat să vorbească fluent în trei limbi, scria şi citea, rezolva probleme de aritmetică specifice elevilor de vârsta ei, râdea şi trăia… prima sa dragoste. Medicii şi psihologii din Marea Britanie care au studiat îndeaproape cazul au declarat că s-a produs un miracol care contrazice toate studiile psihologice, iar motorul acestor neaşteptate transformări a fost unul singur: dragostea necondiţionată. Acest caz ilustrează foarte bine rolul pe care dragostea îl joacă în viaţa noastră, fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta.

În boala canceroasă, în bolile hepatice puternic decompen­sate, în afecţiunile autoimune grave ori chiar în cazul pacienţilor aflaţi în comă. Rezultatele au fost mereu uimitoare.

Şi atunci apare întrebarea legitimă: oare ce lipseşte pentru ca iubirea să devină parte integrantă din educaţie şi din modul nostru de a fi? Mai mult, din moment ce s-a demonstrat că oamenii sunt capabili să înveţe efectiv iubirea, de ce nu s-au răspândit aceste metode care ar face atât de mulţi oameni sănătoşi şi fericiţi?

La aceste întrebări există mai multe răspunsuri:

  • cei care câştigă enorm de mulţi bani din terapiile invazive şi extrem de costisitoare fac tot ce pot pentru a obstrucţiona aceste demersuri;
  • umanitatea este încă mult prea orientată spre consum pentru a putea fi implementate programe de amploare care să implice un efort activ din partea fiecărui individ în parteindivid în parte spre a învăța și a se deschide spre iubire;
  • dogmele medicale sunt încă prea puternice pentru a permite demersuri care implică folosirea unor resurse neconvenţionale, sufleteşti, pentru vindecare etc.
  • educația, atât cea de acasă, cât și cea din școală este departe de a putea susține un nivel de afectivitate constant. Adeseori nici părinții nu o pot face și cu atât mai puțin educatorii, învățătorii, profesorii, etc.

Cert este însă că descoperirea capacităţii individuale de vindecare şi autovindecare prin iubire este în momentul de faţă un demers pe care fiecare dintre noi ar fi util să şi-l asume. De ce? în primul rând pentru că iubirea este unul din principalele mijloace de reechilibrare psihică cu care natura ne-a dotat. Ori, în condiţiile în care se prognozează că în anul 2050 una din două persoane vor fi afectate de o formă de depresie, în care în prezent 30 de milioane de oameni de pe Terra suferă de o psihoză gravă şi alţi 200 de milioane de nevroză în diferite forme, asigurarea unei forme de protecţie nu este un lux. De altfel, nu doar echilibrul psihic individual depinde de gradul de trezire al acestei tainice puteri a iubirii, ci şi echilibrul din mediul familial, din anturaj, din mediul social. Apoi, starea de sănătate fizică este dependentă într-o măsură mai mare decât își imaginează mulți specialiști din domeniul medical, de gradul de trezire şi de armonie afectivă. Așa încât apare firesc întrebarea: Care sunt mijloacele prin care această putere a iubirii poate fi trezită și amplificată în noi?

 Diferitele stadii ale procesului de maturizare afectivă şi mijloacele de accelerare a acestuia

Psihanalistul, scriitorul şi cercetătorul german Erich Fromm şi-a dedicat toată viaţa studierii influenţei iubirii asupra individului şi asupra societăţii pe ansamblu. Studiile sale au fost făcute pe populaţii de pe diferite continente şi afiliate la culturi şi religii diferite, pe oameni de toate vârstele. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în reviste de specialitate celebre şi în cărţi care au avut un succes răsunător. Ca o recunoaşterea a meritelor sale, el a fost numit profesor la prestigioase facultăţi de studii umaniste din Michigan şi New York, i-au fost conferite numeroase titluri onorifice şi premii. Printre cele mai fascinante studii pe care el le-a făcut a fost cel dedicat diferitelor faze ale dezvoltării afective ale fiinţei umane. Rezultatele acestor studii sunt pentru omul contemporan pe cât de şocante, pe atât de veridice şi utile în practică. Iată în continuare cele trei stadii ale dezvoltării afective ale fiinţei umane identificate de savantul german.

 Stadiul I: copilăria timpurie

Studii medicale realizate cu aparatură foarte performantă au arătat că încă din perioada intrauterină foetusul are o anumită viaţă emoţională. El reacţionează la vibraţiile vocii mamei sale, la stările sale emoţionale exteriorizate sau nu. Imediat după naştere, situaţia sa nu se schimbă foarte mult, el rămânând foarte receptiv şi într-o stare de dependenţă faţă de mamă. Copilul începe să perceapă tot mai mult dragostea mamei sale exprimată pe diferite căi şi să o răsplătească în felul său. De pildă, atunci când este luat în braţe nu mai plânge, atunci când o vede îi zâmbeşte etc. Până la vârsta de opt ani şi jumătate (după alţi specialişti până la zece ani) copiii sunt în mare parte foarte puţin dispuşi să dăruiască afecţiune, dar foarte dornici să o primească. Cel mai adesea, afecţiunea manifestată de către ei în exterior este mai degrabă un răspuns la dragostea pe care o primesc, decât o iniţiativă spontană. Elementul surpriză şi extrem de semnificativ pentru subiectul acestui articol este însă că din numeroasele studii efectuate rezultă că acest stadiu de dezvoltare nu este strict rezervat copiilor de vârstă mică.

Există mulţi oameni ajunşi la… maturitate fizică sau chiar intelectuală, dar rămaşi din punct de vedere afectiv undeva la o vârstă situată între 0 şi 10 ani. Mai exact, ei sunt mai degrabă dispuşi să primească afecţiune decât să o dăruiască, cu excepţia cazurilor în care primesc un stimulent exterior. Ei cer să fie iubiţi necondiţionat (aşa cum mama îşi iubeşte copilul abia născut nu pentru vreun merit deosebit, ci pentru că este al său), suferind sau simţindu-se trădaţi atunci când acest lucru nu se petrece. Există însă şi oameni – şi nu puţini – care nici nu au început să parcurgă bine acest stadiu, ei fiind încă în incapacitate de a primi iubirea care li se oferă şi percepând mediul exterior ca fiind foarte ostil. De altfel, vom putea observa că maturizarea afectivă nu depinde de vârsta cronologică: există copii mici care spontan sunt fiinţe independente afectiv şi foarte dispuse să dăruiască şi există oameni maturi sau învârstă, cu mari realizări socio-profesionale, intelectuale etc, care sunt însă incapabili să se deschidă măcar pentru a primi afecţiune.

O aplicaţie practică

Să căutăm însă să identificăm în ce măsură suntem capabili noi înşine să primim afecţiunea celor din jur şi, de asemenea, în ce măsură suntem capabili să răspundem la dragoste cu dragoste. Pentru aceasta este necesar să realizăm o auto-analiză, în care trebuie să avem în vedere momentele în care fiind indispuşi din nu contează care motiv am respins tendinţa de apropiere a cuiva drag, ne-am lăsat iritaţi de un sfat naiv, dar venit din suflet, ne-am închis sau i-am respins cu brutalitate sau indiferenţă pe cei care s-au apropiat cu afecţiune de noi etc. Unii dintre noi vom avea surpriza să observăm că avem „restanţe” mari la acest capitol din copilăria îndepărtată şi că încă fluctuăm des în simplul demers, sădit cândva în noi de natură, de a răspunde la bine cu bine. Asimilarea acestui stadiu presupune o spontană şi continuă capacitate de a recepta şi chiar de a selecta într-un mod sănătos influenţele afective benefice din jur. Să ne gândim la capacitatea copiilor de a deveni foarte uşor fericiţi din motive aparent banale, dar cărora ei le sesizează – datorită puri­tăţii sufleteşti specifice -reala încărcătură afectivă. Să ne propunem apoi cu maturitate să lăsăm co­pilul din noi să iasă la suprafaţă din când în când pentru a ne re-sensibiliza afectiv. Cum? ” Făcându-ne un obicei din a căuta vreme de măcar 1-2 ore pe zi partea bună a fiecărui lucru, oricât de neplăcut ar fi în aparenţă. Propunându-ne, apoi, într-o zi să răspundem măcar cu un zâmbet sincer la semnele de afecţiune sau de consideraţie ale celor din jur. Provocând, mai departe, discuţii sincere şi amiabile cu oamenii de care ne simţim mai aproape sufleteşte, căutând să trecem de la stadiul de banal schimb de informaţii, la cel de comunicare de senti­mente profunde şi simţindu-ne astfel învăluiţi de afectivitatea celor dragi.

Este posibil ca prin aceste demersuri aparent banale să găsim resurse nebănuite de reechilibrare lăuntrică, de însănătoşire sufletească şi nu numai. Sub masca dură pe care, fără să ne dăm seama, mulţi dintre noi o adoptăm adesea se află o parte din acea copilărie afectivă insuficient trăită.

Stadiul II: trecerea de la copilărie la adolescenţă

După vârsta de 8 ani şi jumătate, în ciclul normal al dezvoltării lor emoţionale copiii încep să descopere un lucru fascinant: ei pot genera dragoste prin acţiunile lor. De pildă, făcând un desen frumos, învăţând o poezie ori făcând efortul de a lua o notă bună sunt răsplătiţi cu cuvinte de afecţiune, îmbrăţişări şi mici daruri. Ei îşi dau astfel seama că au un rol în „crearea dragostei” şi încep să şi-l asume cu un entuziasm crescând. Pentru unii, acest proces devine evident în perioada pubertăţii, aşa explicându-se fluctuaţiile emoţionale specifice acestei vârste şi care prea adesea sunt puse pe seama unor simple procese hormonale. În perioada adolescenţei, căreia îi sunt specifice elanurile generoase, se face deja o trecere: din ce în ce mai mult cei de această vârstă tind să iubească pentru a face fericite fiinţele iubite şi nu pentru a primi iubire în schimb. Astfel se face trecerea spre stadiul următor: maturitatea afecti­vă, despre care vom vorbi ceva mai târziu.

Analizând datele prezentate până acum, realizăm că sunt relativ puţine persoanele care au atins acest stadiu, majoritatea oamenilor menţinându-se încă în starea infantilă în care cer dragostea necondiţionată a mamei, a cărei fiinţă este însă proiectată asupra celor din jur: soţie (soţ), diverşi membri ai familiei, anturaj etc. în mod paradoxal, în multe locuri acest stadiu de retard afectiv a fost pur şi simplu legiferat, invocându-se morala sau preceptele religioase interpre­tate arbitrar. Un exemplu foarte bun este ideea, încă foarte activă, că soţia trebuie să-i fie devotată şi să-l copleşească cu iubirea sa pe soţul său fără ca acesta să facă în mod constant ceva ca să întreţină şi să genereze acest sentiment, ba chiar şi atunci când acesta face cele mai reprobabile fapte, de natură să stingă acest sentiment sublim. Adesea capacitatea spontană de a genera iubire dăruind iubire este confundată şi cu diferite trocuri care nu au nimic de a face cu această emoţie înălţătoare. Astfel, multe femei consideră că senzualitatea şi capacitatea lor de a produce plăcere erotică sunt suficiente pentru a fi copleşite cu iubire; bărbaţii au senzaţia că posibili­tatea de a oferi cadouri ma­teriale, posibilităţi de distracţie etc. le dă dreptul de a primi la comandă dragostea după care în adâncul sufletului tânjesc. Ne putem da seama că foarte mulţi oameni care au trecut din punct de vedere cronologic şi biologic de vârsta copi­lăriei târzii şi a adolescenţei, totuşi din punct de vedere afectiv nu au depăşit deloc sau aproape deloc această vârstă. Care este cauza acestei triste stări de lucruri? Ei bine, actul de a genera în mod constant dragoste nu va putea fi niciodată un proces mecanic, şi el presupune câteva con­diţii esenţiale, despre care vom vorbi în continuare.

 O aplicație practică

Să ne facem o autoanaliză profundă, urmărind să constatăm cu luciditate câte din condiţiile următoare, care sunt esenţiale pentru a trece cu succes stadiul de maturizare afectivă prezentat, le îndeplinim în acest moment. Iată câteva din premisele lăuntrice pe care trebuie să le manifeste o fiinţă capabilă să genereze iubire în cei din jur:

– Depăşirea ideii eronate, dar adânc înrădăcinate din perioada copilăriei la mulţi oameni, că cei din jur sunt datori cu o afecţiune necondiţionată faţă de noi (aidoma celei pe care mama o revarsă asupra copilului său lipsit de apărare).

– Dezvoltarea unor mijloace concrete prin care să ştim în ce măsură mesajele noastre de iubire sunt adecvate şi ajung ca atare la cei cărora le sunt destinate. Aceste mijloace de autoverificare sunt: deducţia, dialogul direct şi empatia (adică acea capacitate de a percepe corect emoţiile celui­lalt dincolo de cuvinte şi alte mărturii de aceste gen). De regulă, aceste trei căi de co­municare cu fiinţele pe care le iubim trebuie folosite simultan.

– Trezirea spontaneităţii şi a creativităţii, calităţi înrudite care sunt de natură să ne ajute în găsirea limbajului corect de a ne exprima iubirea. Aceste două însuşiri se trezesc de la sine (mai lent sau mai rapid) atunci când iubim sincer şi cu putere, deoarece în mod firesc sesizăm că în dragoste există o lege nescrisă care cere mereu şi mereu găsirea unor căi noi de comunicare a sentimentelor, de la cele mai concrete şi accesibile, până la cele mai subtile şi insesizabile pentru omul obişnuit.

– Înţelegerea că cel mai mare dar pe care îl putem face unei ființe umane pe care o iubim şi care mai devreme-sau mai târziu va trezi în ea o vie recunoștință este: libertatea, adică absența oricărei constrângeri sau pretenţii de nu contează ce ordin din partea noastră față de cei asupra cărora ne revărsăm afecţiunea.

O dată înţeleasă şi asimilată această ultimă premisă suntem gata să ajungem la următorul stadiu al dezvoltării afective: maturitatea.

 Stadiul III: maturitatea afectivă

Psihologul Erich Fromm a definit acest stadiu într-un mod magistral prin două citate biblice: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi „Să vă iubiţi aşa cum Eu v-am iubit.” Aici se arată că iubirea nu trebuie trăită ca o necesitate infantilă, ca în primul stadiu, nici adoptată ca mijloc pentru a primi în schimb iubire, ca în cel de-al doilea stadiu, ci ca pe ceva firesc şi continuu, ca pe un mod de a fi. Dacă în copilărie eram iubiţi pentru că existam, în adolescenţă iubeam pentru a fi iubiţi, perioada maturităţii afective este caracte­rizată de o afirmaţie care aparent este un nonsens logic: iubesc pentru a iubi sau, mai exact, iubesc pentru iubire. Această iubire matură este cea care generează cu adevărat miracole, care însănătoşeşte rapid corpul, sufletul şi mintea, cea care a alimentat marile creaţii ale omenirii. în fine, această iubire este foarte aproape de iubirea mistică, de iubirea de Dumnezeu.

Multe tradiţii spirituale afirmă faptul că există o corelaţie strânsă între diferi­tele organe şi glande ale corpului şi anumiţi centri subtili de energie. Timusul, aflat în zona pieptului, este considerat a fi o glandă a cărei dezvoltare este maximă la vârsta de 7 ani, dar care ulterior involuează. Contro­lând funcţia imunitară a organismului uman, timusul este coordonat în plan subtil de centrul energetic de forţă Anahata Chakra, centrul afectiv al fiinţei umane. Cunoscând faptul că la peste 90% din populaţia globului timusul este atrofiat, este evident că foarte mulţi oameni prezintă deficienţe mai mult sau mai puţin grave în ceea ce priveşte dezvol­tarea lor afectivă. Soluţia pentru această situaţie este re-învăţarea stărilor de iubire, de afectivitate şi apropiere de ceilalţi oameni, cu sufletul plin de bucurie.

Inteligenţa inimii

Dr. Dean Ornish, celebrul medic şi pionier în domeniul bolilor de inimă afirmă, în urma numeroaselor sale studii, că factorul principal în prevenirea şi vindecarea a numeroase boli este capacitatea de a trăi stări afective, de iubire. El a evidenţiat legătura extrem de puternică între sentimentul de dragoste (caracterizat la nivel fizic de o undă energetică coerentă între creier şi inimă) şi starea de sănătate. “Orice factor care determină izolarea, singurătatea, ostilitatea, cinismul sau înstrăinarea poate fi factorul care conduce la suferinţă, boală şi la un risc mai mare al mortalităţii” (dr. Dean Ornish)

Pentru a aprofunda anumite aspecte psiho-mentale și spirituale cu privire la cel de-al patrulea centru energetic – Anahata Chakra – centru care a cărui trezire și dinamizare determină ca efecte amplificarea iubirii, compasiunii, binelui și altruismului în natura umană, urmăriți prezentările făcute pe canalul meu Youtube aici 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s