SPIRITUL SĂRBĂTORILOR

Vin sărbătorile deşi au fost umbrite de toţi cei care şi-au exhibat imaginaţia dezlănţuită cu privire la sfârşitul lumii. Este foarte interesant că puţini sunt cei lucizi şi capabili să le reamintescă falşilor profeţi de gafele pe care le-au făcut, astfel încât să le mai pondereze acestora prostia. Am urmărit să transmit cursanţilor de-a lungul timpului faptul că toate acele ştiri apocaliptice nu vin decât pe fondul tendinţei de speculare al unui curent real ce exprimă aspiraţia de transformare a oamenilor şi a dorinţei falşilor profeţi de a atrage cu orice chip atenţia prin tot felul de interpretări fantasmagorice.

Noi ne-am întâlnit din nou şi am urmărit să reîmprospătăm amintirea spiritului sărbătorilor de Crăciun.

SIMBOLISMUL URCARII PE MUNTE

Ne place. Si o facem poate de fiecare cand avem ocazia. Si mereu suntem fericiti. Stim uneori ca nu va fi usor si ca va trebui sa depunem eforturi. Stim ca ne va lua timp. Dar stim de ce, si suntem motivati sa o facem. Multi au ajuns sa traiasca acolo. Si nu numai ca nu au regretat, dar sunt fericiti ca au ales sa traiasca acolo.  Altii chiar daca nu stiu accepta aceasta provocare si tot ceea ce ea implica. Ajunsi acolo, ajung sa recunoasca ca …totul a meritat, cu prisosinta.

Poate veti gandi ca aceasta introducere se potriveste cu o multime de alte situatii. Dar am ales dintre ele una, care a devenit in timp si metafora favorita a cautatorului spiritual: URCAREA PE MUNTE. Nu este prima oara cand abordez acest subiect pe blog (vedeti clipul anterior), dar …este inca vacanta, este albastru in cer, este padurea inca verde, piscurile sunt tot semete si suntem bucurosi ca lucrurile stau asa.

In clipul urmator este extras un fragment dintr-o prelegere despre MUNTELE SACRU AL DACILOR. Si …poate, atunci cand, la randul dumneavoastra, veti urca MUNTELE sa gasiti propriile raspunsuri.

NUMAI ADEVARUL TE POATE ELIBERA

Nu exista religie superioara Adevarului !

A existat, există şi va continua să existe. Un Adevăr care să îl facă fericit şi să îl împlinească. Unii îl caută cu mintea, alţii îl caută cu inima, dar pentru toţi el reprezintă o necesitate fundamentală. Pentru mulţi însă această căutare sfârşeşte înainte de a începe, mulţumindu-se cu răspunsuri superficiale la întrebările fundamentale ale vieţii şi adâncindu-se astfel tot mai mult în iluzie.

Omul are o natură duală

În Upanishad-e (texte antice ale înţelepciunii indiene) se spune că mintea are un caracter dual. Pe de o parte, ea este impură când are tendinţa să se menţină în iluzie, iar pe de altă parte ea este pură atunci când caută ceea ce este neschimbător, etern şi real. Datorită impulsului ascendent dat de mintea pură, omul a fost întotdeauna în căutarea Adevărului, urmărind să îl cunoască pe una din cele trei mari căi: filozofia, ştiinţa sau religia. Majoritatea oamenilor consideră că doar ceea ce văd cu ochii lor fizici există. Însă un observator atent va descoperi repede că ceea ce apare ca fiind real pentru unii, este ireal pentru alţii. Percepţia obişnuită conţine limitări legate de organele de simţ şi de capacitatea lor restrânsă de a percepe realitatea.

Se ştie că există mai multe etape între perceperea unui obiect prin simţuri şi formarea unei imagini mentale care să îi corespundă. Nimeni nu vede un obiect fizic aşa cum este el în realitate, ci numai câteva aspecte cum ar fi culorile şi alte proprietăţi care pot fi percepute de către simţuri. Pe de altă parte această realitate parţială, filtrată de fereastra îngustă a simţurilor, este alterată şi de minte care suprapune peste obiectul perceput propriile impresii legate de acesta, impresii care acţionează ca nişte sui generis filtre. Prin urmare nu se poate obţine decât o imagine aproximativă referitoare la lumea exterioară şi această realitate simplă arată că nimeni nu poate susţine că ştie tot adevărul nici măcar despre obiectele fizice pe care le percepem. Lumea pe care o cunoaştem este o iluzie atât timp cât ne lăsăm înşelaţi de simţuri şi de percepţiile eronate pe care mintea le are cu privire la universul exterior.

Căutarea Adevărului este un aspect ce ţine de natura umană dar acelaşi lucru se poate spune şi despre refugierea în iluzii. Iluziile iau numeroase forme şi prima dintre ele este aceea a materiei. Bărbaţi şi femei se nasc şi mor fără a cunoaşte de ce, sau de unde au venit pe acest pământ, sau care este scopul scurtului lor răgaz pe această lume, picătură infimă în oceanul infinit al Eternităţii.

Limitarea materiei

Pentru cea mai mare parte a oamenilor, viaţa lor trecătoare pe pământ este singura realitate, pentru că ei nu cunosc altceva. Eroarea aceasta vine din iluzia faptului că numai ceea ce este văzut şi cunoscut este considerat real, iluzie care face ca universul să fie experimentat numai prin corpul fizic. De asemenea ne gândim că tot ceea ce există trebuie să ne creeze un moment de plăcere şi astfel ia naştere societatea de consum, orientată în cea mai mare parte către dobândirea de bunuri care să asigure acea plăcere.

Materialismul grosier duce la cruzime nu numai faţă de cei asemenea nouă dar şi faţă de animale şi alte vietăţi, căci vieţile altora nu sunt importante în lupta acerbă pentru existenţă. Materialismul glorifică cultul succesului facil. Pentru a se ridica pe scara sa de valori, materialistul trebuie să îi înlăture pe ceilalţi, iar în cazul în care nu obţine recunoaşterea sau renumele sau situaţia socială corespunzătoare, el se simte zdrobit. Punctul de vedere al hedoniştilor, a celor cred că există doar pentru a experimenta plăcerea, nu este nou; el era cunoscut în Grecia şi în multe alte ţări. Contrapartea plăcerii este frustrarea şi teama, teama că pe parcursul scurt al acestei vieţi nu vom reuşi să fim îndeajuns de fericiţi şi nu vom obţine tot ceea ce ne dorim. Teama şi frustrarea conduc la violenţă, o realitate tot mai prezentă a vremurilor noastre.

Dogma ascunde adevărul

O a doua formă de iluzie apare datorită convingerilor de tot felul. Materialistul nu crede decât în ceea ce poate fi cunoscut prin intermediul simţurilor. Pentru el, nu există nimic altceva decât ceea ce se găseşte în domeniul propriei sale experienţe. Dar există o altă categorie de oameni care sunt gata să-şi imagineze existenţa ca fiind alcătuită din multe lucruri pe care ei nu le pot vedea, dar pe care şi le pot imagina.

Dogma religioasă, aşa cum se prezintă astăzi este adesea produsul temerilor şi speranţelor omului, o structură de iluzii fondată pe credulitate. Adevărul spiritual nu mai reprezintă o experienţă directă, el fiind înlocuit de imaginaţie. Atunci când există o stare de nemulţumire în faţa sorţii aparent nedrepte, atunci când relaţiile cu persoanele de sex opus nu sunt satisfăcătoare, atunci când există teama de moarte, de solitudine şi incapacitatea de a promova în viaţă, frustrarea este acoperită de speranţa într-o altă lume care să ofere satisfacţii mai durabile. Este reconfortant să ne imaginăm că o putere supraumană ne-ar putea salva de la suferinţă, de la păcat, de la durere, de contradicţiile care fac parte din viaţa cotidiană. Astfel, omul îşi imaginează un zeu sau poate doi care să-i împlinească necesităţile sale particulare. Aşa cum spunea Voltaire, în glumă, omul l-a creat pe Dumnezeu după chipul său, iar scrierile sacre şi mitologice ale diferitelor religii, constituie pentru aceasta o puternică mărturie. Lupta pentru viaţă l-a făcut pe om tiran şi himerele sale au dat naştere atunci unui despot suprauman la care să facă apel pentru a elimina obstacolele şi duşmanii din calea sa. Atât timp cât omul va rămâne meschin, zeul său va fi de asemenea meschin, iar favoriţii săi vor merge în Paradis şi duşmanii vor fi expediaţi în purgatoriu conform capriciilor şi planurilor sale.

Iisus a schimbat într-o mare măsură această imagine, aducând iubirea altruistă în viaţa oamenilor şi arătând că acesta este şi modul în care Dumnezeu cel adevărat se manifestă: plin de compasiune şi iubire pentru creaţia sa. Dar pentru că oamenii totuşi nu s-au transformat îndeajuns pentru a înţelege acest mister, religia a ajuns cauză de războaie şi de suferinţă. Astăzi hinduşii luptă cu musulmanii, musulmanii cu evreii, protestanţii cu catolicii şi fiecare este convins că Dumnezeu este de partea sa.

Mintea dă naştere iluziei

Există o a treia iluzie produsă de către intelect. Încercând să înţeleagă natura şi legile imensului univers, complex şi subtil, au fost create mai multe teorii. Aceste teorii au devenit sisteme şi şcoli de gândire filozofică conflictuală, hrănind fanatismul şi bigotismul. Fiecare crede că sistemul său este superior. Fiecare trăieşte cu iluzia că el cunoaşte adevărul. Jocul de opinii şi de ideologii, indiferent că ele sunt filozofice, politice sau religioase a produs ură, fanatism şi răutate, divizând oamenii. Dar dacă filozoful ar fi interesat cu adevărat în descoperirea Adevărului şi în experimentarea lui cu întreaga sa fiinţă, întreaga lume ar fi diferită. Dacă religia ar încuraja oamenii să caute Realitatea, în loc să le spună ce ar trebui să creadă, lumea ar fi un loc mult mai liniştit, căci toleranţa ar însoţi dorinţa de a descoperi ceea ce este real.

Astăzi, ştiinţa modernă care studiază obiectele fizice nu ne ajută să cunoaştem ceea ce sunt ele în realitate. Iar existenţa nu conţine doar obiectele fizice. Materia este, aşa cum şi ştiinţa a ajuns să o recunoască, un joc de forţe, de energii care îşi au rădăcina în necunoscut şi din care se nasc aparenţele pe care noi le credem reale. Concepţiile omului nu corespund în  mod exact obiectelor aşa cum sunt ele, pentru că el deja interpretează ceea ce percepe conform prejudecăţilor şi condiţionărilor anterioare. Din această cauză omul înţelept nu urmăreşte să ajungă la nici o concluzie definitivă privind realitatea lucrurilor. Pentru el există întotdeauna misterul în spatele tuturor realităţilor şi acceptându-l el cunoaşte din ce în ce mai în profunzime.

IDEI SI CONCEPTII ERONATE CU PRIVIRE LA VOINTA DIVINA

Am propus in cadrul seminarului consacrat celui de al treilea plan al fiintei – planul vointei (controlat de centrul energetic Manipura chakra) abordarea unei teme ”delicate” cu privire la ce cred oamenii ca reprezinta vointa lui Dumnezeu. Am urmarit sa expun lucrurile intr-o maniera logic-rationala pentru a putea sa creati un sistem de reprezentare mai aproape de realitate.

De mii si mii de ani oamenii incearca sa inteleaga relatia lor cu Dumnezeu. De ce o fac asa cum o fac veti intelege poate mai bine din aceasta prelegere care a suscitat, de asemenea, un mare interes. Trebuie sa acceptam cu umilinta, mai ales in aceste timpuri, in care orgoliul fiintei umane a atins culmi nebanuite, ca noi nu putem cunoaste ratiunea si vointa lui Dumnezeu. Dar ceea ce noi oamenii am putea face este sa revenim la ”bunul simt natural” si sa recunoastem propriile proiectii si plasmuiri conceptuale si imaginative pe care le-am structurat de-a lungul timpului cu privire la divinitate si sa avem curajul sa le eliminam.  In acest demers, modalitatea pe care v-o propun este una ”traditionala”: NETI – NETI – NETI. Cu alte cuvinte: Vointa lui Dumnezeu NU ESTE ACEEA, NU ESTE ACEEA, NU ESTE ACEEA. Va rog sa fiti cat mai deschisi si urmariti sa treceti dincolo de nivelul dogmatic si incarcat de prejudecati al subconstientului colectiv.

NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep.6

PADRE PIO

1887-1968

Padre Pio, pe numele sau adevarat Francesco  Forgione, a venit in aceasta lume la 25 mai 1887 în Pietrelcina, Italia. A avut o copilarie absolut normala si senina, într-o familie tânara si foarte unita. Cel care urma sa devina un “sfânt” în secolul XX, una din personalitatile religioase cele mai cunoscute în lume, si unul dintre cei mai mari mistici, a fost în primii sai ani de viata un copil ca toti ceilalti copii. În jurul vârstei de 5 ani, a început sa traiasca întâmplari care depaseau granita obisnuitului, iar aceste viziuni pe care a început sa le aiba aveau sa continue toata viata. Întrebat cum de le tinuse atâta timp ascunse, el a raspuns cu naivitate ca le credea lucruri obisnuite, care apareau tuturor. Una din entitatile subtile care îi aparea foarte des era îngerul pazitor, pe care îl numea “dulcele tovaras al copilariei mele”. si Fecioara Maria îi aparea foarte frecvent, ocrotindu-l cu dragostea ei materna pe micutul baiat.

Desi nu era un baiat retras si se juca cu ceilalti copii, imediat ce ramânea singur, Francesco începea sa se roage. Rugaciunea era pentru el o activitate relaxanta, ca si joaca, deoarece rugaciunea sa nu era constituita din repetarea unor formule abstracte, ci din “conversatii” cu entitatile din subtil pe care le cunostea foarte bine. Era un copil cu o sensibilitate si o gratie deosebita, primind de la maestrii sai din universul invizibil o educatie rafinata si elevata. Când mânca, prânzul devenea un adevarat ceremonial. Se aseza cu grija, îsi desfacea pachetul, îl aseza încet pe genunchi, arunca o privire spre cer si mânca în liniste. Fata de animale, micul Francesco manifesta o sensibilitate rara. Toti cei care l-au cunoscut l-au descris ca având o curiozitate irezistibila, se bucura de glume si de surprize.

Începutul miracolului unei existente sfinte a constituit-o viziunea lui Iisus biserica. Atunci, Dumnezeu i-a sadit în inima germenele viitorului sau destin, dezvaluindu-i rolul pe care avea sa-l aiba în aceasta lume, un rol care face parte din misterul mântuirii si al eliberarii, iar micul Francesco, pe cât a putut el sa intuiasca, a  raspuns chemarii divine cu tot sufletul.

Adevaratul Padre Pio

Francesco Forgione venise pe lume cu o vocatie precisa. Înca din copilarie a simtit ca Dumnezeu îi încredintase o misiune. Dar Dumnezeu nu-si impune vointa. Sugereaza si asteapta alegerea deplin libera a omului. Iar Francesco trebuia sa faca si el alegerea sa. Înca de la o vârsta frageda, baiatul le-a spus parintilor sai ca doreste sa se calugareasca. Dorea sa plece de acasa si sa îsi dedice întreaga viata lui Dumnezeu, servind în Ordinul Franciscanilor Capucini. În noaptea de 5 ianuarie 1903, cu cinci zile înainte de plecare, Francesco a avut viziunea lui Iisus si a Maicii Domnului, care l-au încurajat, iar Iisus i-a  pus mâna pe crestet.

Cel care avea sa fie Padre Pio a înteles din plin importanta chemarii lui Dumnezeu si greutatile care îl asteptau. Dar nu a refuzat chemarea. Iisus, când i-a aparut si i-a vorbit, nu i-a ascuns  nimic din viitorul care-l astepta. Francesco a reflectat, a meditat, i-a fost frica, s-a încurajat, dar la sfârsit s-a hotarât. Avea 15 ani si jumatate. Nu mai era un copil, experientele launtrice îl maturizasera.si gasim chiar aici, în aceasta libertate, în aceasta alegere facuta la 15 ani, secretul multor lucruri care au urmat ulterior.

Viitorul Padre Pio si-a lasat deci familia si a intrat în Ordinul Calugarilor Capucini. Dupa ce a trecut examenul de admitere în Ordin, Francesco Forgione a primit numele de Pio, având sa fie cunoscut astfel pâna la sfârsitul vietii sale pâmântesti. Aceasta perioada a fost pentru Francesco plina de viziuni si revelatii, în care a trait în liniste, în reculegere, o lunga perioada de concentrare absoluta si continua în lumea spiritului. Rugaciunea sa devenise un dialog direct si neântrerupt cu Iisus, cu Maica Domnului, cu sfintii. Entitatile celeste erau ghizii sai, maestrii sai. Se poate spune ca în aceasta perioada el nu a avut alt scop decât trairea intensa a acestei minunate “întâlniri” cu supranaturalul.

Prietenii sai din acea vreme îl caracterizau ca fiind lipsit de mândrie în comportament si conversatie. Fratele Pio era un bun observator si o persoana foarte harnica, cu multe daruri de la Dumnezeu, care stia sa sufere fara sa se plânga, dar care stia si sa surâda si sa se bucure de frumusetile din jurul sau.

“Fratele Pio era umil, retras si linistit. Nu rostea niciodata un cuvânt inutil. În vara lui 1905 când trebuia sa transportam pietre pentru reparatii, împreuna cu alti colegi am ajutat si eu.. Fratele Pio lua întotdeauna fara ostentatie piatra cea mai mare. Eu, care eram aproape, vazând ca nu poate sa o ridice, îl ajutam sa o  puna pe spate. Apoi luam si eu una mai mica si mergeam împreuna mereu în liniste în timp ce altii glumeau si râdeau pe seama lui.” povestea Rafael, unul dintre colegii sai. Tânarul novice participa în mod natural la toate activitatile colegilor sai – la jocuri, la plimbarile saptamânale în afara mânastirii si la excursiile organizate, care durau câteva zile – dar o facea întotdeauna cu un entuziasm detasat.

În timp ce era la mânastire, fratele Pio s-a îmbolnavit foarte grav de o boala aparent misterioasa, însotita de temperaturi foarte mari aproape de 43 de grade.Când avea asemenea temperaturi, Padre Pio parea ca sufera, era agitat în pat, dar nu delira – simptom care ar fi trebuit sa însoteasca o astfel de temperatura. Temperaturile extrem de ridicate ale unor sfinti sunt explicate în anumite tratate ca efect al intensei daruiri catre Dumnezeu ce face sa fie trezita în corp o anumita energie tainica, misteroasa.Acestea au mai fost semnalate, atât în spatiul crestin (Sfântul Ioan al Crucii, Sfânta Teresa de Avila, Sfânta Margherita Alacoque – aceasta din urma purtând si apelativul de “Sfânta focului”), cât si în spatiul oriental care abunda în astfel de marturii, fiind un fenomen cunoscut ce se declansa în urma practicilor spirituale sustinute. Iubirea pentru Dumnezeu pe care o traiesc sfintii, si în special misticii, este atât de puternica încât le influenteaza inclusiv corpul fizic. Obiectul iubirii este infinit, iar reactia provocata de aceasta este pe masura. Toate procesele interne intra într-o rezonanta febrila amplificându-se într-un fenomen de avalansa. “Febra” este doar o confirmare fizica a extraordinarei daruiri sufletesti, care face sa “moara” personalitatea efemera a misticului. Acum si de alte zeci de ori în timpul vietii sale, medicii au declarat ca nu mai are mult de trait, pentru ca apoi într-un mod misterios Padre Pio sa îsi revina, parasind aceasta lume la vârsta de 81 de ani.

În anul 1918, nu cu mult timp dupa ce a devenit preot, pe corpul lui Padre Pio au aparut niste rani asemanatoare cu cele pe care Iisus le-a avut când a fost crucificat. Stigmatele lui Padre Pio  au fost fenomenul mistic cel mai evident, care l-a caracterizat si l-a facut cunoscut în  lume, el fiind unicul preot stigmatizat din istoria Bisericii. Ca si Iisus, Padre Pio voia sa devina un” intermediar” între Dumnezeu  si lume, un ghid al fratilor aflati pe cale, un „martor traitor al mântuirii”, dupa cum chiar el a spus cu diferite ocazii.

Alte “minuni” care i-au fost atribuite si care au fascinat lumea au fost vindecarile misterioase, pe care Padre Pio le-a realizat în numeroase rânduri . Una din acestea este relatata de catre un ziarist, Trevisani, care se afla de fata, si se refera la un om vindecat prin miracol divin: ”Padre Pio i-a spus acelui om care nu putea merge, de trei ori:,,Ridica-te si mergi’’si apoi acesta a reusit sa mearga drept dupa ce toata viata se târâse pe pamânt.”

Au existat numeroase declaratii si despre capacitatea de bilocatie a parintelui, diferite persoane afirmând ca Padre Pio avea capacitatea de a se afla în mai multe locuri deodata, pentru a-i proteja pe cei care se încredintasera ghidarii sale spirituale. Un alt fenomen descris de credinciosi cu privire la Padre Pio era faptul ca se simteau miresme deosebit de pure si de placute în timp ce parintele oficia slujba religioasa. Aceste fenomene inexplicabile care îl însoteau pe Padre Pio au stârnit valuri de neîncredere în rândul multor persoane, care l-au contestat si chiar l-au persecutat. Însa cei care s-au aflat în preajma lui Padre Pio, cei care s-au bucurat de puritatea fiintei sale, cei care au fost martori la adevaratele minuni realizate de el, si toti cei a caror viata a fost transformata în mod benefic de acest om pot afirma fara urma de îndoiala ca Padre Pio a fost cu adevarat un sfânt, un trimis al lui Dumnezeu care sa ne arate ca toti avem capacitatea de a-L cunoaste pe Dumnezeu chiar din aceasta viata. Iar acest lucru a fost de curând recunoscut si de Biserica, atunci când Padre Pio a fost canonizat.


Un sfânt în mijlocul oamenilor

În cultura populara din acea perioada erau prezentate numeroase fapte în care femeia era un simbol al pacatului, al decaderii, Eva fiind data mereu de exemplu ca fiind o arma a Satanei. Dar se uita ca Fecioara Maria a fost femeia care a purtat samânta mântuirii lumii. Prin viata sa si prin deschiderea pe care el a realizat-o, Padre Pio a facut ca femeia sa fie privita cu un spirit nou si o mentalitate sacra. Cu o intuitie si cu un curaj tipic marilor mistici, el a lasat deoparte falsele prudente si comportamente, având, ca preot, o conduita noua fata de femei. A fondat miscarea “fiicelor spirituale” care, la rândul sau, a devenit apoi samânta “grupurilor de rugaciune”, raspândite astazi în toata lumea si considerate unul din semnele cele mai vitale ale crestinismului din timpurile noastre. Practic, Padre Pio a creat o autentica revolutie care a fost mult timp obstructionata si neînteleasa. Aceste aspecte trebuie tratate si aprofundate cu claritate, deoarece reprezinta o parte fundamentala a misiunii sale. Înca din primii ani de preotie, pe când traia la Pietrelcina, el s-a dedicat îndrumarii spirituale a unor femei care duceau o existenta inspirata de valorile religioase.

Treptat, oamenii au început sa aiba o mare stima pentru Padre Pio. Caci oamenii simpli din popor au înteles ca tânarul preot plin de credinta traia lucruri misterioase si simteau în el fascinatia Cerului. Multi îl credeau un sfânt si mergeau la el sa-i ceara sa se roage pentru ei.

Padre Pio si-a continuat în acest timp si activitatea de sacerdot. Petrecea foarte mult timp în rugaciune si în confesional, pentru a consola si a întari sufletul oamenilor, pentru a îndruma pe cei care veneau la el pe calea Binelui, pentru a ierta în numele lui  Dumnezeu. În învatatura sa, Padre Pio a tratat într-o maniera particulara meditatia, adica rugaciunea mentala, care este hrana sufletului, dar si a mintii. El spunea ca a reflecta asupra tainelor crestine si a întelege semnificatiile lor profunde ne ajuta sa avem o conduita care manifesta deplin aceste adevaruri. A întelege sau macar a intui câte ceva din acest mister înseamna a pune bazele pentru transformarea în bine a propriei vieti. Din marturiile care s-au pastrat, se poate constata ca îndrumarile sale spirituale era moderne, chiar avangardiste pentru acele timpuri. El fascina si entuziasma mai ales generatia tânara, care, dupa Primul Razboi Mondial, încerca sa construiasca o noua societate. Padre Pio le ilumina sperantele si dadea realitate viselor lor.

Lumea simpla credea în el si continua sa-l caute, în ciuda numeroaselor discreditari de care a avut parte. Oamenii puri au intuit  adevara sa personalitate, si întelegând adevarata sa dimensiune umana, au descoperit sensibilitatea rafinata si incredibila bunatate a sufletului sau,  si au apreciat participarea la suferintele fratilor sai, simtul prieteniei, capacitatea sa imensa de a iubi, sociabilitatea sa, dar si subtilul si totodata agerul sau simt al umorului. Asa a fost adevaratul Padre Pio, un om extraordinar, imprevizibil, inteligent, generos, plin de credinta si de naturalete. Un sfânt, dar un sfânt în mijlocul oamenilor.

Adevarurile si întelepciunea lui Padre Pio vor trai vesnic în inimile celor care au crezut si cred în el si în Dumnezeu. Astfel, Padre Pio îsi va continua munca sa mai departe prin cei care l-au iubit si l-au urmat pe drumul care duce la desavarsire si la esenta suprema a lumilor: Dumnezeu.

Calugarul din ordinul capucinilor a fost sanctificat de Papa Ioan Paul al II-lea, in 2002, in fata celei mai mari multimi pe care a vazut-o vreodata Piata Sfantul Petru din Roma. A fost salutat de milioane de oameni din lumea intreaga drept facator de minuni, iar micul oras din sudul Italiei in care a trait si murit a devenit locul unui pelerinaj in masa si a prosperat in mare masura in urma acestui eveniment.

Cuvinte din lumina

„- Sufar pentru ca nu-l aud pe Iisus.

– E înlauntrul tau, cauta-l!”

„- Parinte, ma tem ca, fiind asa multe fiinte, nu o sa fiu în rai aproape de Dumnezeu.

– Dumnezeu  e prezent în fiecare din noi, nu te teme.”

“Lumile vizibila si cea invizibila nu sunt scindate, fac parte din aceeasi realitate care constituie Corpul mistic al lui Hristos. Omul de pe pamânt ramâne strâns si concret legat de cei din alta dimensiune, adica de îngeri, sfinti, Maica Domnului, fiintele dragi care au murit. “ 

„Îngerul pazitor este tovarasul nostru invizibil. Cel care ne este mereu aproape de la nastere pâna la moarte. Singuratatea noastra este doar aparenta. Îngerul nostru pazitor este mereu aproape de noi, de dimineata când ne trezim, apoi pentru toata ziua si noaptea. Mereu, mereu, mereu. Cât de mult ne ajuta Îngerul nostru pazitor fara sa ne dam seama! “    

“Principalele mijloace care servesc la atingerea perfectiunii crestine sunt reprezentate de: alegerea unei fiinte sfinte ca îndrumator, participarea la sfintele taine, meditatia si lectura spirituala.”

Unei femei care l-a întrebat: “Cine sunteti pentru noi?” i-a raspuns: “În mijlocul vostru sunt frate, în altar sunt jertfa, în confesional, ghid”.

“Inima mea si inima lui Iisus sunt una. Inima a disparut ca o picatura de apa pierduta în ocean. Iisus este paradisul, regele ei. Bucuria mea este atât de intensa si de profunda, încât plâng de fericire.”

“Într-o viata spirituala, trebuie sa faci în fiecare zi câte un pas mai sus urmând o linie dreapta si ascendenta pâna la atingerea desavârsirii.”

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep. 5

MAESTRUL ECKHART

1260 – 1327

Motto: „Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările.”

Considerat ca întemeietor al misticismului german, Johhanes Eckhart (numit apoi “maestrul Eckhart”) s-a născut în 1260 în localitatea Hochheim în Thuringia. A studiat teologia, filosofia, logica şi retorica. El a predicat în faţa audienţei laice şi religioase, având în acelaşi timp şi atribuţii administrative în legătură cu ordinul dominican. Învăţăturile maestrului Eckhart ne sunt de folos fiecăruia dintre noi şi ne pot orienta benefic viaţa interioară. Ele devin cu adevărat rodnice dacă le veţi aplica direct în existenţa voastră de fiecare zi, în familie, la servici, pe stradă, fără a fi neapărat necesară retragerea într-o mânăstire pentru împlinirea vieţii spirituale. Dacă înţelegeţi şi aplicaţi consecvent învăţăturile sale, veţi resimţi o transformare lăuntrică reală, astfel încât viaţa voastră va avea un sens profund şi veţi regăsi savoarea ei divină.

Cuvinte din Lumina

Adevărata supunere

Atunci când omul iese din el însuşi prin supunere şi se abandonează, Dumnezeu este constrâns să pătrundă în el, căci dacă acest om nu vrea nimic pentru el însuşi, Dumnezeu trebuie să vrea pentru acest om.

În realitate, dacă un om renunţă la o împărăţie sau chiar la lumea întreagă, dar se păstrează pe el însuşi, el n-a părăsit nimic. Dar dacă un om se abandonează pe el însuşi, chiar dacă îşi păstrează bogăţia, sau oricare alt bun, este ca şi cum a renunţat la toate lucrurile. Un astfel de om este cel care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a ataşat binele său suprem de nimic altceva, care este complet cufundat în voinţa divină. El poate totul. Într-adevăr, puţini sunt cei care iau acest lucru în seamă şi sunt constanţi în dăruirea lor: în măsura în care părăseşti toate lucrurile, nici mai mult, nici mai puţin, Dumnezeu pătrunde în tine cu tot ce are. Prin aceasta vei găsi adevărata pace aici şi nu în altă parte.

Să nu te gândeşti că sfinţenia se bazează pe fapte, ci să-ţi bazezi sfinţenia pe elevarea şi desăvârşirea fiinţei, căci nu lucrările sfinţesc, ci noi trebuie să sfinţim lucrările. În măsura în care fiinţa este sfântă, în aceeaşi măsură ea sfinţeşte toate acţiunile sale, fie că este vorba de a mânca, a dormi, a veghea sau altceva.[1]

Omul care se abandonează cu tot ceea ce îi aparţine este în întregime fixat în Dumnezeu şi tot ceea ce îl atinge pe acest om, îl atinge mai întâi pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl înfăşoară aşa cum gluga îmi înfăşoară capul, iar cel ce ar dori să mă vadă ar trebui mai întâi să-mi atingă îmbrăcămintea. Acest om care s-a lepădat în totalitate de el însuşi este în întregime acoperit de Dumnezeu şi nici o creatură nu poate să-l atingă, fără să-l atingă mai întâi pe Dumnezeu; tot ceea ce doreşte să ajungă la el, trebuie să treacă mai întâi prin Dumnezeu; de aici provine savoarea trăirii în Dumnezeu şi ia naştere caracterul divin. Oricât de mare ar fi suferinţa, fi conştient că ea trece mai întâi prin Dumnezeu; El este primul în suferinţă. Şi prin acest adevăr, înţelege că o suferinţă oricât de mică care îl atinge pe om, ea îl atinge cu mult mai mult pe Dumnezeu. Astfel Dumnezeu îndură pentru un bine pe care l-a prevăzut şi dacă tu eşti dispus să suferi ceea ce suferă Dumnezeu şi trece prin El pentru a ajunge la tine, această suferinţă devine într-adevăr divină, dispreţul devine onoare, amărăciunea devine dulceaţă şi bezna cea mai adâncă devine cea mai limpede lumină. Totul îşi ia savoarea de la Dumnezeu şi ajunge divin, căci tot ceea ce atinge această fiinţă se conformează lui Dumnezeu, pentru că ea nu caută nimic altceva. Iată de ce, în amărăciune, acest om îl simte pe Dumnezeu ca pe o supremă dulceaţă. Pentru el, lumina străluceşte în cel mai adânc întuneric; chiar şi atunci ea poate fi percepută. Dacă un astfel de om suferă prejudicii, Dumnezeu le ia asupra sa pentru că se află la originea acţiunii făptuite pentru El, iar omul trebuie doar să continue acţiunea.

Apropierea de Dumnezeu prin consacrare

Consacrare înseamnă să dăruieşti lui Dumnezeu toate eforturile tale, precum şi rezultatele acţiunii pe care o înfăptuieşti; pentru aceasta este necesar să te interiorizezi câteva clipe înainte de o acţiune importantă şi să te rogi astfel: „Doamne, Dumnezeule, îţi dăruiesc toate eforturile pe care le voi depune în continuare pentru acţiunea pe care o încep acum, precum şi rezultatele acestei acţiuni”. Simţindu-te în prezenţa lui Dumnezeu, gândeşte intens că întreaga ta strădanie este doar pentru El, ca şi cum ai exista pe Pământ doar tu şi El, slujitorul şi Stăpânul, cel ce iubeşte şi Iubitul său Dumnezeu, copilul şi Tatăl. De exemplu: la îngrijirea unei grădini; deşi te-ai rugat la începutul lucrului, este bine ca pe parcurs să păstrezi în minte faptul că te afli în prezenţa lui Dumnezeu şi că doar pentru El lucrezi, iar la sfârşitul lucrului să-I mulţumeşti că te-a ajutat.

Pentru restul acţiunilor şi gândurilor de peste zi, pe care le consideri secundare (spălat, îmbrăcat, drumurile prin casă şi curte, etc.) consacrarea se realizează o singură dată global, dimineaţa, imediat după rugăciunea Tatăl nostru, astfel: „Doamne, îţi dăruiesc această zi, împreună cu toate gândurile şi acţiunile pe care le voi realiza în această zi”.

Această dăruire către Dumnezeu, numită mai sus consacrare, ne protejează, ne înalţă şi ne face de neînvins. Astfel ne învaţă maestrul Eckhart:

Îndreaptă întregul tău efort către măreţia lui Dumnezeu şi întreaga ta strădanie să fie doar pentru El în toate lucrările tale şi în întregul tău abandon.

Dacă tu te ataşezi de Dumnezeu, tot binele se va ataşa de tine. Şi ceea ce căutai înainte, te caută acum; iată de ce pentru acela care se  ataşează într-un chip foarte nobil de Dumnezeu, toate lucrurile divine se ataşează de el şi tot ceea ce este departe şi străin de Dumnezeu se depărtează de el. Cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, îl are pretutindeni, pe stradă şi cu oricine, în biserică, în singurătate sau în odaia sa. Dacă îl are cu adevărat şi numai pe El, nimic nu-i mai stă în cale. De ce? Acest om îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni, şi numai Dumnezeu este cel care lucrează prin el. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. În calea unui astfel de om nimeni nu poate sta, pentru că el crede, caută şi iubeşte doar pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu El în toate dorinţele sale.

Egalitate

Când se vorbeşte despre egalitate, să nu se înţeleagă că toate lucrurile, toate locurile, toate acţiunile şi toate persoanele trebuie să fie apreciate în acelaşi fel. Ar fi cu totul greşit, căci a te ruga este o acţiune mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în toate acţiunile, tu trebuie să menţii aceeaşi stare de spirit, aceeaşi încredere, aceeaşi dragoste pentru Dumnezeul tău. Dacă toate acţiunile sunt în felul acesta egale pentru tine, nimeni nu va mai pune piedici la ceea ce faci în numele lui Dumnezeu. (Numim aici „acţiuni”, atât activităţile desfăşurate în mod exterior, vizibil cât şi rugăciunile, meditaţia, gândurile, intenţiile şi aspiraţiile.)

Ce înseamnă buna voinţă?

Virtutea, ca şi păcatul, sunt efectele orientării voinţei. Nimic nu te va marca, dacă posezi o voinţă adevărată şi dreaptă. Ceea ce vrei cu întreaga ta putere şi voinţă, tu posezi deja, şi nimeni nu-ţi poate lua ceea ce ai, câtă vreme voinţa ta este ferm  orientată către Dumnezeu şi folosită în prezent. Omul nu trebuie să se sperie de nimic, câtă vreme voinţa sa este bună şi nici să se mâhnească atunci când nu poate s-o manifeste prin acţiunile sale; el nu trebuie să se considere îndepărtat de la virtute, atâta timp cât găseşte în sine o adevărată bună voinţă.

Tu te-ai bucura să afli când voinţa ta este o bună voinţă. Voinţa este bună şi dreaptă atunci când ea este în întregime dezinteresată, despuiată de eul tău şi modelată, formată după voinţa lui Dumnezeu.

Nu spune: “eu aş dori binele…”, ceea ce ar fi o cerere adresată pentru viitor, ci: “eu vreau binele acum.” Căci ia aminte: dacă vreau să am un lucru, fie acesta situat la depărtare, îl am într-adevăr, îl am într-o mai mare măsură decât lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau.

Într-adevăr, cu ajutorul voinţei pot să fac totul. Pot să ispăşesc pentru toţi oamenii, să hrănesc toţi sărmanii. Înaintea lui Dumnezeu, a voi să faci şi a fi făcut este aproape acelaşi lucru. Tot astfel, dacă vreau să am atâta iubire câtă există în toţi oamenii, dacă voinţa mea este extrem de puternică, voi avea cu adevărat atâta iubire.

De ce îngăduie uneori Dumnezeu ca oamenii cu adevărat buni să fie împiedicaţi să-şi săvârşească lucrările lor bune?

Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei cel iubesc să cadă pradă slăbiciunii lor şi aparent să nu mai aibă nici un ajutor spre care să se îndrepte sau pe care să se sprijine. Căci pentru oamenii iubitori este o mare bucurie să poată face multe lucruri bune: să vegheze, să postească, să se roage şi alte lucruri mari şi dificile. Ei simt o mare bucurie, un sprijin, o speranţă, atunci când fac din acţiunile lor un ajutor, un reazem şi un prilej de încredere pentru alţii. Dumnezeu vrea totuşi să-i lipsească de ele, pentru ca numai El să rămână singurul lor ajutor şi motiv de încredere. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să I se abandoneze, iată de ce le ia înapoi ajutorul, pentru ca El să rămână singurul lor spriijin şi înţelegând aceasta, mai intensă să devină credinţa şi iubirea lor pentru El. Căci cu cât este mai deposedat şi mai gol spiritul care se îndreaptă spre Dumnezeu fiind ajutat chiar de El, cu atât omul este mai profund stabilit în Dumnezeu şi cu atât este mai sensibil la darurile Sale cele preţioase. Căci omul trebuie să clădească numai pe Dumnezeu.

Despre suferinţă

Nu există nemulţumire fără mulţumire şi nici un prejudiciu nu este un prejudiciu total. Iată motivul pentru care Sfântul Pavel spune că fidelitatea şi frumuseţea lui Dumnezeu nu îngăduie ca încercarea sau întristarea omului să ajungă de nesuportat. El dăruieşte totdeauna puţină mângâiere ca să îndulcească greul. Sfinţii şi maeştrii necreştini arată că Dumnezeu nu permite ca răul şi suferinţa să fie absolute şi  că în realitate acestea reprezintă o modalitate folosită de El pentru impulsionarea celor leneşi şi ignoranţi sau pentru probarea virtuţilor divine asimilate de cei ce aspiră la sfinţenie.

Să presupunem că un om care are o sută de mărci pierde patruzeci şi rămâne cu şaizeci. Dacă el se gândeşte mereu la cele patruzeci pe care le-a pierdut, rămâne mereu supărat. Cum ar putea să fie consolat şi eliberat de suferinţă cel care se întoarce mereu şi mereu spre ea, care o întipăreşte în sine şi se întipăreşte în ea, o priveşte şi o cântăreşte fără încetare, cel care se adresează suferinţei şi o întreţine, privindu-se faţă în faţă cu ea? Dar dacă el priveşte la cele şaizeci de mărci pe care le mai are şi întoarce spatele celor patruzeci pierdute, el va fi consolat. Ceea ce există şi este bun poate să consoleze, dar ceea ce nu există şi nu este bun, care nu-mi mai aparţine fiindcă l-am pierdut, atrage în mod firesc după sine descurajarea, suferinţa şi întristarea. Iată de ce Solomon spune: “În zilele suferinţei să nu uiţi zilele fericite”. Adică: atunci când eşti în suferinţă aminteşte-ţi binele şi bucuria pe care le mai ai.

Tot ceea ce deţii ca bun vremelnic îţi este împrumutat de la Dumnezeu; de ce să te plângi atunci când Cel care te-a împrumutat vrea să-şi ia ceea ce îi aparţine înapoi? Tu trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi le-a împrumutat o bucată de vreme şi că nu ţi-a luat deodată înapoi tot ce ţi-a împrumutat. Profetul Ieremia spunea în timpul încercărilor sale: ”Dumnezeu şi-a sporit îndurările sale de nu ne-am prăpădit cu totul”.

Dacă cineva mi-a împrumutat haina, căciula şi paltonul său, şi dacă îmi cere înapoi paltonul, lăsându-mi haina şi căciula să mă apere de frig, eu îi mulţumesc nespus şi ar fi o mare nedreptate dacă m-aş enerva şi m-aş plânge.

Trebuie să se ştie că, în natură, influenţa naturii superioare şi elevate este mult mai plăcută şi mai desfătătoare pentru toate fiinţele decât aparenta lor natură. Prin aceasta omul trebuie să înţeleagă că pentru el va fi o desfătare şi o bucurie să-şi poată abandona voinţa proprie, să renunţe şi să iasă total din el însuşi în tot ceea ce Dumnezeu vrea ca el să trăiască. Şi acesta este adevăratul înţeles al cuvintelor: “Cel ce vrea să vină la mine, să se lepede de el însuşi, să renunţe la tot şi să ia crucea”. Căci în mod sigur, pentru cel care s-ar lepăda de tot şi s-ar goli complet de el însuşi, n-ar mai exista nici cruce, nici suferinţă, nici “a suferi” lăuntric; (Chiar dacă fizic, exterior, acestea există); pentru el totul ar fi doar desfătare, bucurie şi plăcere a inimii şi un astfel de om ar putea să-l urmeze cu adevărat pe Dumnezeu. Acele cuvinte nu constituie doar o poruncă, aşa cum se spune şi se gândeşte de obicei, ci o promisiune, o învăţătură divină, care-i arată omului în ce fel toate piedicile sale, toată viaţa sa, toate lucrările sale, pot deveni desfătare şi veselie, iar aceasta este mai mult o răsplată decât o poruncă. Dacă vrei să te eliberezi de orice necazuri şi suferinţă, alipeşte-te de Dumnezeu, întoarce-te cu toată sinceritatea către El; în Dumnezeu nu există nici tristeţe, nici suferinţă, nici necazuri. Fără îndoială, întreaga suferinţă vine pentru că dorinţa nu te conduce doar către Dumnezeu. Când omului bun şi drept, dăruit lui Dumnezeu, i se aduce un prejudiciu, el rămâne netulburat, păstrându-şi bucuria şi pacea inimii. Dumnezeu este sursa întregului bine şi tot ce nu este Dumnezeu este doar amărăciune, mâhnire şi suferinţă, acoperă şi ascunde blândeţea, desfătările şi consolarea pe care Dumnezeu le dăruieşte. Uneori îţi închipui că Dumnezeu s-a retras. Ce trebuie să faci atunci când Dumnezeu ţi se ascunde? Exact ceea ce ai face dacă te-ai afla în cea mai mare consolare (apropiere de Dumnezeu). Poartă-te aşa cum te-ai purta atunci, şi deprinde-te să acţionezi astfel, chiar dacă te afli în cea mai mare suferinţă. Nu există mijloc mai bun ca să-l găseşti pe Dumnezeu, decât separarea de El. Ceea ce simţeai mai înainte, atunci când erai împreună cu El, împlineşte şi acum când nu-L mai simţi şi astfel Îl vei regăsi. Suferă, suportă cu răbdare, consideră aceasta ca fiind o încercare şi fii pe pace. Vei simţi sau nu pacea, în măsura în care vei fi sau nu în Dumnezeu. Şi, în măsura în care eşti departe de Dumnezeu, nu mai eşti în pace. Tot astfel, nu există nimic de temut în Dumnezeu; tot ceea ce există în Dumnezeu poate fi doar iubit. Şi, tot aşa, nu există nimic în Dumnezeu care să aducă tristeţe; adevărata bucurie o posedă cel a cărui voinţă este în întregime unită cu voinţa lui Dumnezeu.

Fie ca Dumnezeu să ne acorde această unire!

Iată de ce, Domnul nostru Iisus i-a învăţat pe apostoli (şi pe noi înşine prin ei) să cerem în fiecare zi să se facă voia lui Dumnezeu. Şi totuşi, atunci când se împlineşte voia Sa, noi ne plângem. Seneca spunea: “Omul să ia toate lucrurile ca şi cum el le-ar fi dorit şi cerut, pentru că toate îi vin cu voia şi prin voia lui Dumnezeu”. Un maestru spunea: “O, stăpâne şi Tată Suprem, Împărat al cerurilor, sunt gata pentru tot ceea ce vrei Tu. Dăruieşte-mi voinţa de a voi potrivit voinţei Tale!”.

Trebuie să ai încredere în Dumnezeu, să fii sigur, să ştii că Dumnezeu este atât de bun încât îngăduie ca omul să sufere, doar dacă prin aceasta îl cruţă de o suferinţă şi mai mare sau doar ca să-i dea apoi cea mai deplină consolare prin care slava lui Dumnezeu să se arate şi să se manifeste mai mult. Căci o fiinţă cu adevărat desăvârşită trebuie să se obişnuiască să moară pentru ea însăşi, să fie deposedată de ea însăşi în Dumnezeu şi să fie transformată mai presus de ea însăşi după voia lui Dumnezeu, să vrea să-l cunoască pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu o cunoaşte pe ea. Unei astfel de fiinţe, dezolarea îi slujeşte drept consolare, neplăcerile drept plăceri, căci ea are harul şi frumuseţea, întreaga bucurie şi consolare oricând şi în orice lucru; iar dacă Dumnezeu i se ascunde sau nu-i dăruieşte ceva, ea primeşte tot voia lui Dumnezeu, prin privare, şi astfel ea primeşte fiind lipsită şi neprimind. Deci, ce-i lipseşte? Dumnezeu se dobândeşte în sensul cel mai adevărat şi în mod sigur mai degrabă prin privare decât prin posedare, pentru că atunci când nu primeşti nimic tu dobândeşti, cunoşti şi te bucuri doar de Dumnezeu şi de voia Sa.

Se ştie că sfântul Anton a îndurat mari suferinţe în deşert, din partea unui spirit răufăcător. După ce a ieşit triumfător din acest necaz, i-a apărut chiar Domnul nostru în persoană, umplându-l de bucurie. “Ah, Doamne preaiubit, unde erai atunci când mă aflam în acele chinuri?“ Şi Domnul nostru a răspuns: ”Eram aici cum sunt şi acum, dar eu doream să am dovada credinţei tale”. Aurul şi argintul sunt pure, dar atunci când vrei să faci o cupă din care să bea regele, le arunci în furnalul cel mai încins. Iată de ce au scris apostolii că ei se bucurau nespus atunci când erau consideraţi demni de dispreţ şi sufereau pentru Dumnezeu.

Dacă omul ar înţelege sau şi-ar aminti marea bucurie pe care Dumnezeu însuşi o trăieşte în felul Său, împreună cu toţi îngerii, văzând răbdarea celui care suferă necazuri şi chinuri pentru Dumnezeu, atunci aceasta ar fi de ajuns ca să îl consoleze. În psaltire, Domnul nostru îi spune omului bun că este împreună cu el în suferinţă. Sfântul Augustin spune: „Pentru Dumnezeu, răbdarea în suferinţă este mai preţioasă, mai bună, mai înaltă şi mai nobilă decât tot ce i se poate lua omului împotriva voinţei sale. Dacă Dumnezeu este cu mine în suferinţă, ce aş mai putea să vreau în plus, ce altceva mi-aş mai putea dori? Eu nu vreau nimic altceva şi nimic mai mult decât pe Dumnezeu.”

Sfântul Bernard spune: ”Doamne, dacă Tu eşti cu mine în suferinţă, fă-mă să sufăr mereu, pentru ca tu să fii mereu lângă mine, ca să Te am mereu.” Această sfântă abandonare nu trebuie să ne inducă în eroarea de a cere imediat şi noi aceeaşi dureroasă binecuvântare şi aceasta din două motive. În primul rând, nefiind încă desăvârşiţi, este posibil să suferim fără a găsi pe Dumnezeu în suferinţă, iar în al doilea rând, Dumnezeu este totdeauna şi în bucurie! Ceea ce Sfântul Bernard a formulat în rugăciunea sa plină de candoare dezvăluie de fapt totala abandonare şi egalitate în faţa voinţei divine.

Sfântul Augustin spune: “Este mult prea nesăbuit cel căruia Dumnezeu nu-i ajunge”. Şi mai spune: “Cum ar putea să-i ajungă omului darurile lui Dumnezeu, exterioare şi interioare, dacă Dumnezeu însuşi nu-i ajunge?” Şi, în altă parte, sfântul adaugă: “Doamne, dacă tu te îndepărtezi de noi, dă-ne un alt “tine”, căci noi nu te vrem decât pe Tine”.

Dacă eu sufăr pentru Dumnezeu, într-adevăr întreaga mea suferinţă devine pentru mine consolare şi bucurie, oricât de mare şi de îndelungată ar fi.  Aceasta nu trebuie să însemne că mă  voi complace doar în starea de suferinţă iluzionându-mă că îndeplinesc voia Domnului, ci trebuie să mă facă să-mi orientez eforturile pentru a mă transforma. Astfel voi  depăşi suferinţa, înţelegând că am perceput dorinţa lui Dumnezeu de a mă impulsiona la modul acesta făcând voia Sa.

Fie că suferim sau nu, este important să ne amintim mereu că ceea ce facem este pentru Dumnezeu. Toate acţiunile noastre vor fi astfel subordonate celui mai înalt ideal: DUMNEZEU. Dacă omul îndeplineşte o acţiune, având în vedere un scop, scopul pentru care lucrează este mai aproape de inima sa; iar ceea ce face este mai departe de ea şi nu-i impresionează inima decât ţinând seama pentru scopul pentru care el o îndeplineşte. Inima celui care taie lemnul şi ciopleşte piatra ca să zidească o casă, o casă care să-l apere de căldura verii şi de frigul iernii, este plină în întregime de această casă; el n-ar fi cioplit niciodată, n-ar fi făcut această muncă, dacă ea n-ar fi fost necesară pentru casă.

Incomparabil mai înalt şi mai adevărat: atunci când omul îndeplineşte lucrările pentru Dumnezeu, Dumnezeu este intermediarul şi cel mai aproape de suflet, şi face ca orice efort sau suferinţă să devină graţie Lui şi blândeţii Sale, pură desfătare.

Maeştrii spun că sub cer se află un foc răspândit pretutindeni şi că de aceea nici ploaia, nici vântul, nici furtuna, nu se pot apropia de cer, nici măcar să-l atingă: totul fiind mistuit şi nimicit de pala focului înainte de a ajunge la cer. Iar eu spun: tot ceea ce se îndură şi se îndeplineşte pentru Dumnezeu devine în întregime blândeţe în blândeţea lui Dumnezeu, înainte de a ajunge la inima omului care lucrează şi suferă pentru Dumnezeu. Iată ce semnifică scopul cel mai înalt, adică “pentru Dumnezeu”: că nimic nu ajunge la inimă decât revărsat din blândeţea lui Dumnezeu, în care amărăciunea este nimicită, mistuită de flacăra iubirii divine, care înconjoară şi închide în ea inima omului bun.

Omul poate să recunoască şi să ştie singur dacă îşi îndeplineşte toate lucrările sale pentru Dumnezeu şi dacă este în iubirea de Dumnezeu, căci, în mod sigur, în măsura în care omul este nenorocit şi neconsolat, înseamnă că el nu-şi îndeplineşte lucrarea doar pentru Dumnezeu. Aceasta se petrece doar când el nu se mai află în mod constant în iubirea de Dumnezeu. “Focul” spune regele David, “vine împreună cu Dumnezeu şi merge dinaintea lui Dumnezeu şi mistuie de jur împrejur tot ceea ce se împotriveşte lui Dumnezeu” (suferinţă, tristeţe, nemulţumire, amărăciune).

Dumnezeu suferă El însuşi împreună cu noi, dar El suferă fără a suferi (şi tot astfel este suferinţa omului bun, apropiat lui Dumnezeu). Dumnezeu suferă împreună cu omul, dar în felul său suferă mai mult, incomparabil mai mult decât omul. Dar Dumnezeu suferă atât de bucuros împreună cu noi, atunci când suferim doar pentru El, încât El suferă fără a suferi. A suferi este pentru El ceva atât de desfătător, încât nu mai înseamnă a suferi. Dacă suferinţa mea este în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu suferă împreună cu mine, cum ar mai putea suferinţa să-mi mai fie suferinţă, căci a suferi îşi pierde suferinţa; atunci când suport o suferinţă doar pentru Dumnezeu şi în Dumnezeu, împreună cu suferinţa îl găsesc şi pe Dumnezeu.

Acum se poate constata spiritul grosier al celor care se miră că oamenii buni îndură dureri şi necazuri; ei gândesc: “Ah! Îmi închipuiam că această persoană este bună. Cum se face că îndură suferinţe şi dureri atât de mari? Eu credeam că nu are nici un păcat !”. Există fiinţe foarte aproape de Dumnezeu care în  marea lor compasiune faţă de oameni ajung să trăiască anumite suferinţe ale acestora eliberându-i pe ei de soarta cumplită pe care o aveau dar îşi menţin în acelaşi timp starea de împlinire şi fericire dată de apropierea lor de Dumnezeu.

Acela care resimte suferinţa ca suferinţă nu este nici desăvârşit, nici fără păcat. Când cineva trăieşte în Dumnezeu, suferinţa nu mai este pentru el nici suferinţă, nici nenorocire, ci o mare fericire, o beatitudine. Iată ce stă scris în Cartea Înţelepciunii: “Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu. Nebunilor li se pare că ei mor şi dispar, dar ei sunt în pace”, în desfătare şi fericire.

Necesitatea de a fi ispitit

Lipsit de tentaţii în drumul său spiritual, omul n-ar mai fi pus în gardă, ar fi frustrat de luptă şi de creşterea puterii pe care Dumnezeu o poate manifesta prin el, nu şi-ar conştientiza punctele vulnerabile şi niciodată nu le-ar putea depăşi. Obiectivarea nivelului său de conştiinţă care atrage diferitele tentaţii umple omul de un zel şi mai mare în împlinirea mereu mai intensă a practicii spirituale; aceasta incită puternic virtutea căci cu cât omul se simte mai slab, cu atât trebuie să se înarmeze cu forţa sau puterea de a învinge.

Sfântul Pavel spune că Dumnezeu îi “pedepseşte” pe cei pe care îi acceptă şi-i primeşte ca fii. Stă scris în Cartea Înţelepciunii că Dumnezeu îi încearcă şi-i ispiteşte pe cei drepţi, în acelaşi fel în care se încearcă aurul incandescent într-un furnal. Este semnul că regele sau prinţul are încredere într-un cavaler, atunci când îl trimite la luptă. Am văzut un senior care, după ce accepta pe cineva printre tovarăşii săi de arme, îl trimitea noaptea afară, îl ataca el însuşi şi se lupta cu el. Odată, puţin a lipsit să nu fie omorât de un om supus unei astfel de încercări şi, ca urmare, a avut o şi mai mare afecţiune pentru acel gentilom.

Lucrarea lăuntrică (a realităţii noastre divine)

Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu în om nu poate fi tulburată sau frânată nici de timp, nici de spaţiu; în ea există ceva asemănător Lui. Există ceva lăuntric, înalt şi necreat, fără dimensiune şi fără înfăţişare, în care Tatăl Ceresc îşi pune pecetea: natura noastră esenţial divină; este cu neputinţă ca cineva să împiedice lucrarea interioară a virtuţii şi să pună o stavilă în calea lui Dumnezeu ce trece prin inima omului. Lucrarea divină străluceşte zi şi noapte. Ea îl slăveşte şi îl preamăreşte pe Dumnezeu.

Lucrarea lăuntrică în accepţiunea de efort al cunoaşterii de sine este permanent orientată spre bine şi constă în a-L iubi pe Dumnezeu „din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile tale”. Ea devine puternică prin practică şi bogată prin generozitatea sa. Ea depăşeşte suferinţa şi actul de a suferi.

Lucrarea lăuntrică este divină, este asemenea lui Dumnezeu şi, prin aceasta, revelează natura potenţial divină a omului.

Lucrarea interioară nu se poate închega şi nu poate exista nicăieri în altă parte decât în inimă, în inima lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte lucrarea exterioară, ea primeşte bunătatea divină cu ajutorul lucrării interioare, adusă şi răspândită printr-o coborâre a dumnezeirii.

Despre vid

Sfântul Augustin spune: “Fă-te un gol ca să fii umplut”. Tot ceea ce trebuie să primească şi să fie receptiv, trebuie în mod obligatoriu să fie golit. Iată de ce, cu cât mintea este mai deplin golită de orice reprezentări formale, cu atât ea poate primi mai din belşug ceea ce Dumnezeu dăruieşte, şi cu cât primeşte mai mult, cu atât mai mare este bucuria ei şi se uneşte cu ceea ce a primit. Astfel puterea superioară a sufletului îl poate primi doar pe Dumnezeu în îmbelşugare şi plenitudine. Această unire, acest flux şi această fericire nu se compară cu nici o fericire din această lume. Dacă stă în puterea ta să goleşti total cupa şi să o menţii golită de orice, chiar şi de aer, cupa îşi va uita natura şi golul o va purta către cer.

Despre posedarea lui Dumnezeu

Omul nu trebuie să se mulţumească doar cu un Dumnezeu pe care-l gândeşte, pentru că atunci când gândul dispare, dispare şi Dumnezeu.

Omul trebuie mai degrabă să-l posede pe Dumnezeu în esenţa sa, cu mult deasupra gândurilor omeneşti şi deasupra oricărei creaturi. Omul care îl posedă pe Dumnezeu în esenţa sa, îl găseşte pretutindeni şi, pentru el, Dumnezeu străluceşte în toate lucrurile, căci toate lucrurile au pentru el harul lui Dumnezeu şi el îi vede chipul în toate lucrurile. În el, Dumnezeu străluceşte tot timpul, în el se realizează o renunţare totală şi imaginea Dumnezeului său preaiubit şi prezent se întipăreşte în el. Omul trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi, aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial, asemenea celui care învaţă să scrie şi care, pentru a dobândi această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de aridă şi dificilă ar fi pentru el această activitate. Mai întâi, el trebuie să-şi amintească fiecare literă şi s-o întipărească puternic în sine. Apoi, după ce posedă această artă, el se eliberează complet de imagine şi gândire, începând să scrie fără dificultate, în mod spontan. Tot astfel, şi omul trebuie să se pătrundă de prezenţa divină, să se formeze după forma Dumnezeului său preaiubit, în aşa fel încât prezenţa Sa să-l poată lumina fără nici un efort. Pentru început, omul are nevoie de o gândire şi de o pătrundere atentă, asemenea şcolarului pentru arta sa.

Cel care iubeşte cu înflăcărare şi cu toată puterea un lucru în aşa fel încât nu mai are plăcere, nici inimă pentru nimic altceva, se gândeşte numai la acel lucru; cu siguranţă, indiferent de ceea ce face, iubirea nu se stinge niciodată în el şi în toate lucrurile el regăseşte imaginea iubită şi aceasta este cu atât mai prezentă, cu cât iubirea sa devine mai puternică. Acest om nu caută odihna (decât în ceea ce iubeşte) şi nici o nelinişte nu-l tulbură. Acest om este mult plăcut lui Dumnezeu, căci toate lucrurile sunt pentru el mai divine decât pentru ceilalţi oameni.

Relaţia fiinţei (care aspiră spre Dumnezeu) cu lumea exterioară

Manifestările exterioare nu trebuie să fixeze o imagine permanentă care să-l facă pe om să uite de Dumnezeu. Aceasta se va produce atunci când inima este plină de Dumnezeu. Urmărind să atingă acest nivel, atunci când începătorul pe calea spirituală lucrează printre oameni, mai înainte de toate el trebuie să se înstăpânească puternic în Dumnezeu şi să-l fixeze ferm în inima sa, unindu-se cu el în toate preocupările, gândurile, voinţa şi puterea Sa, pentru ca nici o altă imagine să nu se mai poată forma în el.

Omul nu poate învăţa fugind de lucruri sau îndepărtându-se de exterior pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales interiorizarea, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile, aflându-l pe Dumnezeu. E nevoie de sârguinţă, de iubire, de o cunoaştere vie, adevărată, chibzuită a intenţiei Spiritului Suprem în legătură cu lucrurile şi oamenii. Cel care nu îl are pe Dumnezeu nu se simte bine nicăieri şi cu nimeni, dar cel care îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape, se simte bine oriunde şi cu oricine. Noi va trebui să folosim toate conjuncturile, oricare ar fi ele, acolo unde ne aflăm, indiferent de ce vedem sau auzim, oricât de străine şi nepotrivite le-am considera. În toate acţiunile sale şi în toate lucrurile, omul trebuie să-şi folosească vigilent raţiunea, să ia cunoştinţă de fiinţa sa interioară şi pretutindeni să-l găsească pe Dumnezeu în modul cel mai înalt posibil. “Fiţi ca acei care veghează tot timpul şi îşi aşteaptă stăpânul”. Cei care aşteaptă sunt vigilenţi şi vor să vadă de unde ar putea veni Cel pe care îl aşteaptă; ei privesc tot ceea ce se iveşte, oricât de străin li s-ar părea că este, ca să vadă dacă n-ar fi Acela. Tot astfel, adică în mod conştient, Dumnezeu trebuie căutat în toate lucrurile. Pentru aceasta trebuie să se depună tot zelul, orientând toate resursele şi puterile în  căutarea şi împlinirea unirii cu Dumnezeu. Pentru cel care lucrează astfel, Dumnezeu străluceşte într-adevăr în lucrurile profane tot atât de limpede ca şi în cele divine. Aceasta nu înseamnă că omul ar trebui să facă el însuşi ceva profan sau necuviincios, ci că tot ceea ce vede sau aude în exterior, el întoarce spre Dumnezeu. Cel căruia Dumnezeu îi este în acest fel prezent în toate manifestările, care îşi domină şi îşi foloseşte în mod suprem raţiunea, cunoaşte adevărata pace şi posedă cu adevărat Împărăţia cerurilor.


[1] Acesta este un nivel mai greu de atins care implică un nivel profund de trezire a sufletului. Aspirând cãtre atingerea acestui nivel (la care în mod spontan lumina spirituală a sufletului radiază şi sfinţeşte toate acţiunile noastre) putem porni în sens invers: dăruindu-ne în acţiune din tot sufletul, gândindu-ne că ceea ce facem este pentru Dumnezeu; astfel, acţiunea dăruită lui Dumnezeu începe să lucreze în sufletul nostru şi ne sfinţeşte.

ABSTINENTA, ASCEZA, SEXUALITATEA SI VIATA SPIRITUALA LA BARBAT

Viaţa ne poate confrunta uneori cu anumite circumstanţe în care, deşi nedorită de noi, abstinenţa sexuală se manifestă pe o perioadă mai mică sau mai mare de timp. Alteori, noi suntem cei care optăm ocazional sau total pentru o viaţă de abstinenţă sexuală. Oricare ar fi însă situaţiile create, s-a constatat de foarte multe ori apariţia a numeroase probleme cu ecouri profunde reflectate în natura fiziologică, psihică, mentală şi spirituală a celor care s-au confruntat cu ele. Fie că suntem forţaţi de împrejurări, fie că ne asumăm conştient abstinenţa sexuală, trebuie, ca bărbaţi, să cunoaştem anumite aspecte esenţiale cu privire la manifestarea sexuală în această conjunctură.

În primul rând, trebuie ştiut faptul că fie că ne manifestăm prin actul sexual, fie că optăm să nu o facem, există totuşi o anumită realitate ce se exprimă în planul energiilor sexuale. Acest plan este controlat, aşa cum deja multi oameni cunosc de un centru subtil energetic (SWADHISTHANA CHAKRA) a cărui funcţie principală rezidă în însăşi împlinirea condiţiilor necesare manifestărilor specifice acestor energii (regenerare, revitalizare, procreaţie, stimularea funcţiilor organelor sexuale, reglare hormonală, etc.), manifestări care sunt reflectate de asemenea şi la nivelul sferei psiho-mentale a fiinţei.

Din nefericire, de multe ori bărbaţii abuzează de funcţia sexuală şi nu puţini sunt cei care ajung să sufere o degradare a condiţiei sănătăţii lor mai devreme decât se aşteptau. Degenerarea şi îmbătrânirea înainte de vreme se datorează şi acestei situaţii. Din ce în ce mai mulţi bărbaţi suferă de afecţiuni ale prostatei, boli cu transmitere sexuală, dereglări hormonale şi metabolice.

Să luăm cazul unui bărbat care până acum a avut o viaţă sexuală aproximativ satisfăcătoare şi care, la un moment dat îşi întrerupe activitatea sexuală. Energia sexuală va continua să se manifeste specific sub forma unor impulsuri, a unor tensiuni psihice adeseori neconştientizate şi de la un moment dat el va resimţi imperios necesitatea unui contact sexual. Această energie sexuală mult amplificată îşi cere parcă dreptul de a se elibera, de a fi eliminată printr-un act sexual cu ejaculare care să conducă la detensionarea necesară. În realitate însă, acesta este doar efectul înregistrat la nivel psihic în urma acumulării energiei sexuale care stagnează sub o formă substanţializată concret în însăşi lichidul seminal (sperma). Dacă bărbatul respectiv este şi o fiinţă mai puţin elevată, ale cărui dorinţe grosiere sunt foarte greu de controlat, el devine extrem de tensionat interior, resimţind obsesiv necesitatea de sex. Uneori tensiunea sa se poate exprima prin atitudini agresive, în urma încercărilor repetate de suprimare a actului sexual propriu-zis. Alteori se dedă la relaţii sexuale perverse; însă de foarte multe ori, bărbatul optează pentru masturbare în vederea atingerii excitaţiei care culmină cu actul ejaculator aşa zis “eliberator”. În alte cazuri, fiind incapabil să facă ceva, el doar resimte această stare de lucruri sub forma unei stări psihice negative care-l apasă, îl tensionează determinând o serie întreagă de alte efecte perturbatoare reflectate în sfera relaţiilor umane. Pe acest fond psihic labil, se pot foarte uşor amplifica anumite tendinţe subconştiente către viciu (alcool, droguri), agresivitate. Apetitul sexual refulat de multe ori conduce la stimularea apetitului alimentar, fiinţa respectivă simţind mult intensificată dorinţa de a mânca (bulimie). De multe alte ori, bărbatul va urmări să schimbe centrul activităţilor desfăşurate şi se va arunca disperat în multe alte acţiuni care să-l facă să uite aceste tensiuni, în urma acestei situaţii amplificându-se starea de agitaţie. Alteori, pur şi simplu, în somn, apariţia unor fantasme erotice îl vor face să atingă un nivel intens de excitaţie sexuală care să-i determine ejacularea.

Sub o formă sau alta, toate aceste manifestări şi multe altele au reprezentat de-a lungul timpului şi continuă să reprezinte pentru bărbat fondul problematic de tip anxios al libidoului său. Suprapunerea unor dogme religioase, limitarea cunoaşterii printr-un sistem de norme sociale rigide cenzurând aberant informaţiile autentice legate de manifestarea sexuală în întregul său, lipsa educaţiei sexuale, fondul de ignoranţă şi perversitate a oamenilor hrănit de o natură pasională ce-şi strigă dorinţa către sex, perversiuni, viciu, materialism, ateism, ataşamente gregare faţă de valori false, limitate, efemere, toate aceste condiţii au determinat adevărate mutaţii în fondul psiho-mental subconştient al întregii umanităţi, trăindu-se astăzi efectele din ce în ce mai grave ale aceste dihotomii: SEX şi SPIRITUALITATE.

Dacă în trecut, acei sfinţi ai pustiei, adevăraţii părinţi ai creştinismului, se luptau vitejeşte folosind spada rugăciunii înfocate, cu tentaţiile (viziuni de femei goale, fantasme erotice, excitaţie sexuală nedorită) prin care, afirmau ei, Satana urmărea să le devieze orientarea lor spre înălţare sufletească, astăzi, ajunşi în mileniul III, trebuie să identificăm în multe din aceste situaţii manifestarea aceluiaşi impuls brut al unei sexualităţi încă incomplet sublimate prin focul ardent al austerităţilor şi dificultăţilor ascezei, acel libidou freudian, care evident, el însuşi este capabil de a declanşa o veritabilă furtună psihică. ”Lupta” sfinţilor părinţi cu ”tentaţia” reprezintă în esenţă procesul purificator al fiinţei spre a se putea exprima liber prin ascensiunea spiritului ce-şi caută originea. Faptul că în trecut, în tradiţia creştină sexualitatea nu a fost suficient înţeleasă sub manifestările ei complexe a condus la o amputare silnică a acestei realităţi naturale intrinseci fiinţei umane şi s-a exprimat printr-o cenzurare atroce a vieţii sexuale a clerului, precum şi cu anatemizarea actului sexual ca păcat. Aceasta a condus la pervertirea sexualităţii pentru că devenind un fruct copt oprit, ea simultan a devenit şi fructul mult dorit şi gustat. De aici, până la pervertirea completă a sexualităţii chiar în rândul clerului nu a mai fost decât un pas. Creştinismul dogmatizat de interesele unei instituţii al cărei scop este menţinerea într-o continuă condiţionare prin frica de păcat a reuşit astfel să schilodească psihismul individual rupându-l pe om de la mijloc printr-o tăietură. Multi habotnici creştini şi nu numai creştini au ajuns să creadă că omul este capabil să-şi apropie condiţia divină exprimându-se prin înzestrările specifice situate de la mijloc în sus; imperiul Satanei posedând silnic teritoriul de la mijloc în jos. Această crudă realitate susţinută de biserică a făcut ca şi aspiranţilor autentici la spiritualitate aflaţi pe calea creştină să le vină greu să parcurgă drumul perfecţiunii, căci un handicapat rămâne totuşi handicapat atât timp cât nu-şi corectează handicapul. A fost nevoie de o forţă a aspiraţiei cu adevărat cutremurătoare (pe care o întâlnim totuşi în cazul multor mistici creştini) pentru a compensa ignoranţa generatoare de confuzie şi iluzionare în însăşi natura trăirilor mistice condiţionate de existenţa în acest trup de carne împărţit în două.

Lipsa anumitor tehnici, care să reunească într-o unică realitate divină, acest corp de carne cu acel corp glorios de lumină, lipsa procedeelor care să permită căutătorilor creştini sublimarea energiilor inferioare şi transformarea lor prin orientare către natura elevată a spiritului, a întârziat mult procesul evolutiv în masă în rândul creştinilor. Astăzi trăim cu toţii drama acestei confuzii, efect al separării omului de natura sa integral divină.

O întrebare ascunsă îl macină pe orice om obişnuit. De unde până unde trăiesc în spiritul creştin moral, de unde până unde sunt păcătos?

În tradiţia orientală, exprimarea acestor căutări, descoperirea sensului vieţii, a originii vieţii şi a întregii creaţii, exprimarea dorinţei de perfecţiune a fiinţei are un demers mai sistematic în care se pune accentul pe o cunoaştere de sine unificatoare, acceptându-se realitatea multiplelor manifestări interioare. Elaborându-se o metodă de căutare, o cale, folosind anumite instrumente, tehnici specifice, modalităţi de purificare, asceza în Orient este caracterizată simultan de renunţare, dar şi de cunoaştere. Cu adevărat, fără cunoaşterea realităţilor fizice şi subtil energetice care compun acest microcosmos al fiinţei, determinând dinamica manifestărilor umane specifice, fără cunoaşterea anumitor metode care să permită fiinţei procesul de purificare, facilitând astfel sublimarea instinctelor şi a energiilor din planurile inferioare (vital, sexual) către nivelele superioare (volitiv, afectiv, mental, spiritual), nu se poate asigura condiţiile autentice de renunţare şi transcendere a planului sexualităţii, pentru exprimarea fiinţei liberă şi armonioasă în acele sfere înalte de trăire mistică şi spirituală. Iată de ce găsim în Orient temple dedicate cultului zeilor iubirii, de ce găsim adevărate căi spirituale (Taoism, Tantrism, etc.) ce înglobează corpul fizic cu toate planurile sale în procesul profund al spiritualizării; iată de ce găsim o cale spirituală şi totodată un sistem de medicină psiho-somatică de tip Yoga care permite ca prin cunoaşterea şi controlul perfect al corpului şi al energiilor să se acceadă la o condiţie superioară ce vizează integrarea plenară a fiinţei umane în armonia cosmică.

Revenind asupra modului în care fiinţa umană este condiţionată de planul sexual, este necesar să subliniem că în cazul abstinenţei sexuale fortuite sau asumate, precum şi în cazul ascezelor care implică renunţarea la orice manifestare sexuală, este necesar să reuşim, ca bărbaţi, să obţinem un control asupra energiilor specifice de natură sexuală. Acest control asupra energiilor sexuale se obţine printr-o acţiune complexă orientată simultan în mai multe planuri:

1. la nivel sexual, este necesară asimilarea şi aplicarea unor tehnici de control local a energiilor sexuale (vom dezvolta ulterior aceste modalităţi), prin care actul ejaculării să fie perfect controlat, în timpul interactiunii sexuale;

2. la nivel volitiv, trebuie să ne impunem cu fermitate să controlăm instinctul grosier de descărcare (ejaculare), urmărind să redirecţionăm această energie spre etajele superioare ale fiinţei (afectiv, mental, spiritual);

3. la nivel mental, trebuie să reuşim eliminarea tendinţelor grosiere, a ideilor şi gândurilor care determină manifestarea dorinţei de a obţine prin ejaculare satisfacţie sexuală. Pentru obţinerea acestei purificări la nivel mental sunt necesare aplicarea unor tehnici de control mental, gimnastică psiho-somatică. (NOTA: Psihosomatic – concept medical potrivit căruia procesele fizice sunt direct corelate cu cele psiho-mentale. Potrivit acestui concept majoritatea bolilor fizice au drept substrat o perturbare la nivel psihic şi mental. În ultimii ani s-au făcut numeroase studii privitoare la medicina psihosomatică, fiind un concept în plină extindere în Occident. Conceptul psihosomatic este  cunoscut şi aplicat de câteva mii de ani în medicina chineză, tibetană, indiană. Izvoare istorice atestă că şi medicina dacică îngloba principiile medicinii psihosomatice. Pe acest concept al interdependenţei şi interacţiunii directe dintre corpul fizic, pe de o parte, şi psihic şi mental de cealaltă parte se bazează gimnastica psihosomatică de tip Yoga, dinamizarea subconştientului propriu folosind anumite idei şi sugestii benefic orientate în această direcţie, folosirea rugăciunilor, tehnici de concentrare şi meditaţie);

4. global, trebuie să realizăm un proces de purificare fizică şi energetică care să permită energiei sexuale efervescente să se reorienteze prin sublimarea ei în planurile superioare ale fiinţei. Este necesară o direcţionare a dietei în sensul asigurării procesului purificator, recurgerea la post (ajunare), tehnici yoghine de purificare fizică şi energetică, asane (atitudini posturale specifice), pranayama (tehnici de control al respiraţiei), meditaţie, rugăciune (vezi si articolele anterioare consacrate acestor tematici).

Trebuie să recunoaştem acum, ştiind cum se pune problema, că ignorarea acestor aspecte influenţează în mod negativ (în cazul ascezei creştine de exemplu), viaţa spirituală, mai ales în faza de început (atât timp cât fiinţa nu este purificată). Manifestările perturbatoare ale instinctului sexual necontrolat determină stimularea unor procese psihice obsesiv-negative cu fond de anxietate. În plus, trebuie subliniat că pierderea energiei sexuale prin ejaculare (chiar dacă aceasta se produce fără să vrem, cum ar fi în cazul poluţiilor nocturne) duce la pierderea potenţialului vital de bază care se repercutează în mod direct prin scăderea treptată a tuturor capacităţilor fizice, psihice, mentale şi spirituale ale fiinţei. Aşa se explică scăderea aspiraţiei către adevărata spiritualitate, lipsa de energie, lipsa de vitalitate, absenţa entuziasmului, a fermităţii, neputinţa afirmării valorilor înalt spirituale, lipsa elanului mistic în aceste vremuri. Incapacitatea de a sublima instinctul sexual chiar în rândul unor reprezentanti ai clerului i-a făcut pe aceştia să se îndepărteze de adevărata condiţie spirituală a sfinţeniei ce conduce la manifestarea prin ei a harului divin. Incapabili de a mai îndeplini astfel rolul de călăuze spirituale, orbiţi numai de orgolii de faţadă, vanitoşi şi ipocriţi, dogmatici şi bigoţi, ignoranţi faţă de propria lor natură, mulţi dintre reprezentanţii bisericii se află în (im)postura de orbi care conduc alţi orbi în prăpastie. Aceasta este veritabila dramă care se produce de atunci, de demult, de când omul, ignorându-şi propria natură divină, minunat înzestrată, s-a automutilat negând o parte din sine, în loc de a o înţelege şi folosi înţelept spre spiritualizarea şi Îndumnezeirea lui.

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII CRESTINE – Ep. 4

MAICA TERESA

Motto: ”Înainte să vorbeşti, este necesar mai întâi

să asculţi, pentru că Dumnezeu vorbeşte în tăcerea inimii.”

S-a născut în Skopje, Macedonia, în fosta Yugoslavie, în data de 26 august 1910, având numele de Agnes Gonxha Bojaxhiu, ca cea mai mică dintre cei trei copii ai familiei. La vârsta de 12 ani, a simţit extrem de intens chemarea lui Dumnezeu şi a ştiut că va deveni misionară în numele lui Iisus Hristos. După ce a împlinit 18 ani, a intrat în ordinul Surorilor din Loretto, o comunitate irlandeză cunoscută pentru activitatea ei misionară din India. După câteva luni de pregătire la Dublin, a fost trimisă în India, unde pe 24 mai 1931 a depus jurămintele pentru a deveni călugăriţă şi a primit numele de Tereza, după Sfânta Tereza din Lisieux. În perioada 1931 – 1948, a predat geografie şi catehism la Mănăstirea St. Mary din Calcutta, fiind şi conducătoarea acestui aşezământ începând din 1944. Curând s-a îmbolnăvit de tuberculoză, nu a mai putut să continue să predea şi a fost trimisă la Darjeeling pentru odihnă şi recuperare. În tren spre Darjeeling ea a primit cea de a doua chemare divină. „Trebuia să părăsesc mănăstirea şi să lucrez cu oamenii cei mai săraci dintre săraci, să trăiesc printre ei. A fost un ordin ceresc.” a povestit ea mai târziu.

În 1948, Vaticanul i-a dat permisiunea de a părăsi ordinul Surorilor din Loretto, pentru a-şi îndeplini chemarea, sub îndrumarea Arhiepiscopului Calcuttei. Deşi nu avea fonduri, Maica Tereza s-a încredinţat Providenţei Divine şi a început cu o şcoală în aer liber pe care a deschis-o într-un cartier nevoiaş, pentru a-i învăţa carte pe copiii săraci. De asemenea, şi-a însuşit noţiuni elementare de medicină şi a mers acasă la bolnavi pentru a-i trata. Curând i s-au alăturat şi alţi voluntari şi a început să primească fonduri pentru acţiunile sale. Aceasta a făcut posibilă continuarea şi extinderea activităţii sale. Împreună cu cei care s-au hotărât să rămână alături de ea, a închiriat o locuinţă pentru a putea îngriji oamenii bolnavi şi săraci care nu erau primiţi în spitale şi care altfel erau condamnaţi să moară în mizerie. Pe 7 octombrie 1950, Maica Tereza a primit permisiunea de a fonda propriul ei ordin, „Missionaries of Charity”, a cărui misiune principală era aceea de a ajuta acei oameni pe care societatea nu îi primea.

Societatea misionară fondată de Maica Tereza s-a răspândit în lumea întreagă, inclusiv în fosta Uniune Sovietică şi în ţările Europei de Est. Membrii ei oferă ajutor oamenilor din cele mai sărace categorii sociale din Asia, Africa şi America Latină, participă la acţiunile de refacere în cazul catastrofelor naturale, cum ar fi inundaţiile, epidemiile, foametea şi îi ajută pe refugiaţii de război.

Activitatea Maicii Tereza a fost unanim recunoscută, ea primind numeroase distincţii şi premii, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979. A murit în anul 1997, la Calcutta.

Cuvinte de lumină

Păstraţi bucuria de a ajuta pe cei aflaţi în suferinţă şi împărtăşiţi-o cu toţi cei pe care îi întâlniţi. Amintiţi-vă că acţiunile făcute din iubire sunt acţiuni ale păcii.

Atunci când ridic pe stradă un om căruia îi este foame, îi dau o farfurie cu mâncare şi o bucată de pâine. Dar pentru un om care se simte exclus, nedorit, lipsit de iubire, înspăimântat, care a fost alungat din societate – această sărăcie spirituală este mult mai greu de depăşit. Cei care sunt foarte săraci pot fi totuşi foarte fericiţi.

Într-o seară, am mers pe străzi şi am adus cu noi patru oameni. Printre ei era o femeie care era foarte bolnavă. Le-am spus surorilor: „Aveţi voi grijă de ceilalţi trei, eu voi avea grijă de această femeie”. Am ajutat-o să se întindă pe un pat şi am observat pe faţa ei un zâmbet fericit. Ea mi-a luat mâna şi a spus doar atât: „Mulţumesc”. Apoi a murit. Nu am putut să o ajut, dar mi-am analizat conştiinţa în faţa ei. M-am întrebat: „Ce aş fi spus eu dacă aş fi fost în locul ei?” Răspunsul meu era foarte simplu, aş fi încercat să îi atrag atenţia asupra mea. I-aş fi spus: „Mi-e  foame, sunt pe moarte, mi-e frig, mă doare” sau altceva asemănător. Dar ea mi-a dăruit mult mai mult: iubirea ei plină de recunoştinţă. Şi a murit cu un zâmbet pe faţă.

Altă dată, am ajutat un bătrân sărac, cu corpul plin de răni, pe care l-am luat dintr-un şanţ. După ce l-am dus în casă, el ne-a spus doar atât înainte de a muri: „Am trăit ca un animal pe stradă, dar voi muri ca un înger, îngrijit şi iubit. Soră, mă duc acasă la Dumnezeu!” A fost copleşitor să văd măreţia acestui bătrân care putea vorbi astfel în starea în care era, fără a învinovăţi pe nimeni, fără a compara viaţa lui cu a altcuiva.

A trăi ca un înger – aceasta este măreţia oamenilor care sunt bogaţi sufleteşte, chiar dacă din punct de vedere material sunt foarte săraci.”


„Atunci când mi-e foame, trimite-mi pe cineva pe care să îl hrănesc.

Şi atunci când sunt însetat, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă.

Atunci când îmi este frig, trimite-mi pe cineva pe care să îl încălzesc

Şi atunci când sunt supărat, trimite-mi pe cineva căruia să îi aduc consolare.”

 

 


„Oamenii sunt adesea neînţelegători, inconştienţi şi egoişti…

Iartă-i, totuşi.

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza că ai intenţii ascunse.

Fii, totuşi, bun.

Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi.

Caută, totuşi, succesul!

Ceea ce în ani de zile construieşti, alţi oameni pot dărâma într-o zi.

Construieşte, totuşi.

Dacă-ţi găseşti pacea şi fericirea, oamenii pot fi invidioşi.

Fii, totuşi, fericit.

Binele pe care îl faci azi, oamenii îl vor uita mâine.

Fă, totuşi, bine mereu.

Dă oamenilor tot ce e mai bun în tine, deşi nu va fi de ajuns…

Totuşi, dăruieşte tot ce ai mai bun.

La urma urmei, totul este între tine şi Dumnezeu.

Totuşi, nu a fost niciodată între tine şi ei!”

Pacea începe cu un surâs.

Să zâmbeşti unui om care este supărat; să vizitezi, chiar şi pentru puţin timp, pe cineva care este singur; să oferi adăpost sub umbrela ta cuiva aflat în ploaie; să citeşti ceva unui orb; aceste acţiuni şi multe altele pot părea mărunte, dar astfel noi putem să dăm iubirii noastre pentru Dumnezeu o formă concretă.

Femeia este inima familiei. Să ne rugăm ca femeile să înţeleagă profund motivul existenţei lor: a iubi şi a fi iubite şi prin această iubire să devină instrumente ale păcii în lume.

În profunzimile inimii mele, mă îngrijesc de ultimele clipe ale muribunzilor. Fac tot ce îmi stă în puteri ca ei să se simtă iubiţi în cel mai important moment: cel în care o existenţă aparent fără sens îşi poate recâştiga valoarea.

În momentul morţii, nu vom fi judecaţi după numărul de fapte bune pe care le-am făcut şi nici de diplomele pe care le-am dobândit. Vom fi judecaţi numai după iubirea pe care am pus-o în acţiunile noastre. Cel mai important lucru nu este cât de mult facem, ci cât de multă iubire punem în acţiunile noastre de fiecare zi. Aceasta este măsura iubirii noastre pentru Dumnezeu.

Iubirea este un fruct, în toate anotimpurile, la îndemâna oricui. Oricine o poate culege, fără nici o limitare. Oricine poate ajunge la această iubire prin meditaţie, rugăciune şi sacrificiu.

Dumnezeu primeşte iubirea noastră. Nici unul dintre noi nu este indispensabil. Dumnezeu are posibilitatea de a face toate lucrurile în mod perfect, cu mult dincolo de cel mai capabil om. Putem să muncim pe brânci. Putem să muncim până murim. Dacă nu muncim cu iubire, toată munca noastră este fără nici o valoare în ochii lui Dumnezeu.

Unii oameni sunt înfometaţi mai mult decât de pâine. Este posibil ca soţul, soţia, copilul să nu aibă nevoie de pâine, de haine sau de un acoperiş deasupra capului. Dar suntem noi oare siguri că ei nu se simt singuri, abandonaţi, neiubiţi, neglijaţi sau nedoriţi? Aceasta este, de asemenea, sărăcie.

Orice acţiune începe cu o rugăciune. Să iubiţi rugăciunea şi să simţiţi nevoia să vă rugaţi deseori în timpul zilei. Dacă vreţi să vă rugaţi mai bine, trebuie să vă rugaţi mai mult. Cu cât vă rugaţi mai mult, cu atât mai uşor va deveni. Rugăciunea perfectă nu constă în multe cuvinte, ci în fervoarea şi ardoarea ei.

Tăcerea se află la baza comuniunii profunde cu Dumnezeu şi cu orice altă fiinţă. În tăcere suntem inundaţi de energia lui Dumnezeu care ne ajută să facem toate lucrurile în bucurie. Avem nevoie să îl găsim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate fi găsit în zgomot şi agitaţie. Dumnezeu este prietenul tăcerii. Observă cum natura – copacii, florile, iarba – cresc în tăcere. Observă cum stelele, luna şi soarele se mişcă pe cer în tăcere. Cu cât primim mai mult în timpul rugăciunii tăcute, cu atât mai mult vom putea dărui în viaţa noastră activă.

Nu există boală mai mare în lume decât cea a lipsei de iubire.

Foamea pentru iubire este mult mai greu de potolit decât foamea pentru pâine.

Dumnezeu a făcut lumea suficient de bogată pentru a hrăni şi îmbrăca toţi oamenii.

Mândria distruge totul. Pentru a fi asemănători lui Iisus, trebuie să fim blânzi şi umili în sufletul nostru.

Oamenii care se iubesc unii pe alţii profund şi adevărat sunt cei mai fericiţi oameni din lume. Ei pot avea foarte puţine lucruri, pot să nu aibă nimic, dar sunt oameni fericiţi. Totul depinde de cum ne iubim unii pe alţii.

Rugăciunea ne face inima pură, iar o inimă pură poate face foarte mult.

Păstrează-ţi inima pură. O inimă pură este necesară pentru a-L vedea pe Dumnezeu în ceilalţi oameni. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu în oameni, atunci există iubire pentru ei, şi de aici apare pacea.

Oamenii sunt flămânzi după Dumnezeu. Poţi să vezi aceasta? Deseori, noi privim, dar nu vedem. Doar trecem prin această lume. Trebuie să deschidem ochii şi să vedem.

Fiecare dintre noi poate să fie un sfânt în această lume. Sfinţenia este o datorie pentru fiecare om. Să fim deci sfinţi şi să cântăm gloria tatălui Ceresc.

CUVINTE DIN LUMINA – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE -Ep.6

SHANKARACHARYA

788 – 820

Cel care a declarat: ‘Voi veni ori de câte ori virtutea scade’, a venit din nou, de această dată în sudul Indiei. Aici s-a născut sfântul brahman despre care se spune că la vârsta de 16 ani îşi desăvârşise deja toate scrierile filosofice şi spirituale. Acesta a fost minunatul SHANKARACHARYA” (SWAMI VIVEKANANDA)

Imagini de legendă, frumoase şi fantastice, îmbracă austera şi totodată încântătoarea viaţă a lui SHANKARA – cel ce a fost un mare yoghin, filosof şi poet. Dar, vorbind din punct de vedere istoric, cunoaştem foarte puţin despre viaţa sa.

Cel mai mare filozof al tuturor timpurilor şi cel mai mare hindus al vremurilor sale, SHANKARA, numit şi SHANKARACHARYA, se presupune că s-ar fi născut la Kaladi în Kerala, pe coasta de vest a Indiei, în jurul anului 788 e.n. Fiecare filă a vieţii lui SHANKARA străluceşte prin atât de multă înţelepciune, forţă spirituală, subtilitate logică şi profunzime filosofică, încât timp de secole, el a arătat, de la înălţimea realizării sale, şi va continua să arate tuturor oamenilor, calea către Fericire şi Pace. De secole, orice călător care vine din trecutul furtunos al existenţei sale şi se îndreaptă către cea mai înaltă Realizare recunoaşte în inima sa că: „Viziunea cea mai profundă a Supremului a venit cu siguranţă de aici”.

Copil fiind, SHANKARA a frecventat Şcoala Vedică. Mintea sa ascuţită a pătruns scrutător în miezul învăţăturilor vedice sacre şi a formulat cu genialitate definiţii precise şi analize profunde la aceste texte, creând astfel o veritabilă filosofie sintetică.

La vârsta de zece ani el era deja un talent academic. Nu numai că citise şi memorase toate scripturile, dar scrisese deja şi comentarii la multe dintre ele şi întreţinuse conversaţii cu diferiţi erudiţi care veniseră la el din toate colţurile ţării, interesaţi să-l vadă pe acest băiat minune ce era considerat o încarnare a lui SHIVA.

Băiatul era însă nemulţumit. La vremea când toţi copiii încep de-abia să studieze silabisind cuvinte, el era deja dezgustat de toată cunoaşterea vană şi superficială din cărţi. El vedea că profesorii săi nu practică adevărurile înalte şi pure pe care le predică. Într-adevăr, întreaga societate în care trăia era, ca şi acum, materialistă, iar oamenii aveau drept scop căutarea plăcerilor. India trecea printr-o perioadă de decadenţă spirituală. SHANKARA, plin de ardoare şi dăruire spirituală, a simţit în adâncul fiinţei sale chemarea lui Dumnezeu şi cu maturitate, încă de când nu era decât un copil, a hotărât să-şi facă propria viaţă un exemplu care să-i îndrepte pe oameni pe drumul luminos al adevărului.

În acea perioadă tatăl lui a murit. Băiatul s-a preocupat îndelung să înţeleagă problema vieţii şi a morţii şi s-a hotărât să o rezolve. În căutările sale asupra sensului existenţei, el a renunţat treptat la tot ceea ce avea o valoare relativă. Atunci a scris el poemul denumit MOHA MUDGARATU – „Sfărâmarea iluziei”. Iată o traducere a lui:

Cine este soţia ta? Cine este fiul tău?

Drumurile acestei lumi sunt într-adevăr stranii.

Al cui eşti tu? De unde ai venit?

Vastă este ignoranţa ta, dragul meu!

De aceea reflectează asupra acestor lucruri

şi adoră-L pe Dumnezeu.

Iată prostia omului:

În copilărie e preocupat de jucăriile lui,

La tinereţe e vrăjit de dragoste,

La bătrâneţe e împovărat de griji –

Şi-întotdeauna uită de Dumnezeu!

Orele zboară, secundele se rostogolesc, viaţa se scurge,

Dar briza speranţei suflă continuu în inima sa.

Naşterea aduce moarte, moartea aduce renaştere:

Acest rău nu are nevoie de nici o dovadă.

Atunci unde poate fi, omule, fericirea ta?

Această viaţă tremură în balans

Precum apa pe o frunză de lotus –

Şi totuşi, înţeleptul poate să-ţi arate, într-o clipă,

Cum să treci această mare de prefaceri.

Chiar când trupul este ridat, când părul devine alb,

Când gingiile sunt fără dinţi şi toiagul bătrânului

Se clatină precum o trestie sub greutatea lui,

Cupa dorinţelor lui rămâne încă plină.

Fiul tău îţi poate aduce suferinţă,

Averea pe care o ai nu este o asigurare a raiului:

De aceea nu fi mândru de averea ta,

De familia, sau de tinereţea ta –

Toate sunt vremelnice, toate sunt schimbătoare.

Cunoaşte acest adevăr şi fii liber.

Lasă-te pătruns de fericirea lui Dumnezeu.

Nu căuta nici pacea, nici lupta

Cu amicii sau rudele, cu prietenii sau cu duşmanii,

O, dragul meu, ca să obţii eliberarea

Fii egal în toate.

Atunci SHANKARA şi-a convins mama să-l lase să facă jurământul monastic, promiţându-i că se va reîntoarce să o vadă înainte de a muri. Apoi, făcându-şi pregătirile de plecare, a pornit în căutarea unui maestru veritabil.

Pe malurile râului Narmada îl întâlneşte pe GAUDAPADA, un mare yoghin, care atinsese cunoaşterea Realităţii ultime. SHANKARA îi cere bătrânului iniţierea, dar GAUDAPADA îl refuză, deoarece făcuse jurământul de a rămâne absorbit continuu în uniunea cu BRAHMAN. Totuşi el îl trimite pe băiat la cel mai avansat discipol al său, GOVINDAPADA. GOVINDAPADA îl iniţiază şi îl instruieşte în tehnicile de meditaţie şi în întregul proces YOGA. Într-un timp foarte scurt, SHANKARA atinge realizarea spirituală completă şi se hotărăşte să devină şi pentru alţii un ghid spiritual.

Într-o dimineaţă, când se îndrepta către Gange pentru a face o baie rituală, întâlneşte un chandala, un membru al celei mai de jos caste din India, casta celor consideraţi a fi de neatins, impuri. Omul avea patru câini cu el şi aceştia blocaseră cărarea lui SHANKARA. Pentru moment, prejudecăţile de castă înnăscute în el şi-au revendicat poziţia. SHANKARA, brahmanul, îi ordonă lui chandala să se dea la o parte din drumul lui. Dar chandala i-a răspuns: „Dacă există numai un Dumnezeu, cum pot să existe atâtea feluri de oameni? Cum pot fi atâtea deosebiri de caste şi credinţe?” SHANKARA a fost cuprins de ruşine şi respect. S-a prosternat, plin de recunoştinţă pentru lecţia primită, în faţa acelui chandala. Acest incident l-a inspirat mai târziu în unul din cele mai frumoase poeme ale sale, MANISHA PANCHAKA. El are cinci strofe şi fiecare se termină cu refrenul:

„Cel ce a învăţat să vadă Existenţa unică pretutindeni, Acela este maestrul meu – fie el un brahman sau chandala.”

SHANKARA a început să-şi dăruiască învăţăturile câtorva discipoli, fascinând prin frumuseţea şi luciditatea prezentărilor sale, întâi profesorii şi apoi elevii lor. Unul dintre aceştia a fost faimosul filozof MANDAN MISRA. Acesta considera că viaţa trăită în familie, după prescripţiile vedice, urmând cu rigurozitate toate ritualurile, era mult superioară aceleia de călugăr şi opinia lui era respectată şi larg împărtăşită în toată India. Pentru a-i elimina această falsă concepţie, SHANKARA s-a decis să discute cu el şi de aceea s-a dus la el acasă. Când a ajuns a găsit uşile încuiate. MISRA tocmai oficia o ceremonie religioasă şi nu dorea să fie deranjat. SHANKARA cu spiritul ştrengăresc şi spontan al unui adolescent, s-a căţărat într-un copac din apropiere şi a sărit jos din el în interiorul curţii. MISRA l-a văzut în mulţimea credincioşilor ce se adunaseră la el pentru realizarea ceremoniei. El dezaproba călugării – mai ales când erau atât de tineri-şi de aceea întrebă sarcastic: „De unde vine acest cap ras?” „Aşa după cum prea bine vedeţi, domnule”, îi răspunse SHANKARA cu dezinvoltură, „Capul ras răsare chiar din gât”. MISRA îşi pierdu , răbdarea, dar SHANKARA continuă să se joace cu el în acest fel şi în cele din urmă cei doi se pun de acord să poarte o discuţie asupra meritelor relative ale călugărului şi ale capului de familie. Aceste confruntări nu aveau numai caracter teoretic, ci în primul rând practic, cu consecinţe asupra întregii lor existenţe, astfel că, dacă ar fi pierdut, SHANKARA ar fi devenit cap de familie, iar MISRA dacă ar fi pierdut ar fi devenit călugăr. Dezbaterea a durat şapte zile. BHARATI, învăţata şi onesta soţie a lui MISRA, a fost arbitru. Cei doi purtau fiecare la gât câte un şirag de flori proaspete cu un parfum îmbătător. După cele şapte zile însă, ghirlanda lui MISRA se ofilise, pe când cea a lui SHANKARA era şi mai frumoasă ca la început. În final SHANKARA a fost capabil să-l convingă pe MISRA de superioritatea vieţii monastice şi MISRA a devenit discipolul său. El este cel care mai târziu a făcut adnotări asupra comentariilor lui SHANKARA la BRAHMA SUTRAS, textul fundamental al învăţăturii VEDANTA.

Îndeplinind instrucţiunile date de GURUL său, de a restabili învăţătura ADVAITA VEDANTA ca loc de confluenţă a tuturor vederilor moniste şi dualiste, oricât de contradictorii ar putea părea ele, tânărul înţelept a plecat la VARANASI, vechiul centru al religiei şi culturii vedice şi a început să predice principiul filosofic fundamental al ADVAITA: Unitatea în diversitate. El a avut dispute cu învăţaţii conducători ai diferitelor şcoli de gândire, şi neascunzând falsele presupuneri, răspunzând la toate obiecţiile aduse si contestând certitudinile aparente ale altor şcoli filosofice, el a stabilit supremaţia sistemului său de gândire. Aici l-a întâlnit pe primul dintre cei patru discipoli ai săi, SANANDA

De la VARANASI, marele maestru spiritual a călătorit la BGARINATH împreună cu discipolii săi, răspândind mesajul filosofiei sale sintetice. A vizitat multe locuri sfinte precum Prayag, Hardwar, Rishikesh, Srinagar, Rudrapayag, Nadaprayag, Kamarupa şi Gomukhi, a venerat zeităţile întâlnite în drum şi astfel a demonstrat că un cunoscător al lui NIRGUNA BRAHMAN (BRAHMAN transcendent, lipsit de calităţi) nu este lipsit de devoţiune faţă de SAGUNA BRAHMAN (BRAHMAN văzut în forme, zeităţi, etc). Aici, în calmul înălţimilor himalayene, SHANKARA a scris comentarii la zece din UPANISHADE, la BHAGAVAD GITA şi la BRAHMA SUTRAS şi si-a stabilit astfel doctrina pe o fundaţie fermă. THIMBAUD spunea: „Doctrina revelată de SHANKARA este, din punct de vedere pur filosofic şi separat de toate consideraţiile teologice, una dintre cele mai importante şi mai interesante care s-a născut pe pământul indian; nici acele forme ale VEDANTEI care derivă din vederile reprezentate de SHANKARA nici orice alt sistem non-vedantic nu poate fi comparat în îndrăzneală, profunzime şi subtilitate cu aşa-numita VEDANTA ortodoxă”.

Apoi el a pelegrinat dintr-un loc în altul angajându-se în discuţii cu conducătorii diverselor culte şi secte şi, prin superbul său talent oratoric, el a continuat să înlăture dogmele false şi să distrugă prezumţiile eronate.

SHANKARA a călătorit de-a lungul şi de-a latul vastului subcontinent de patru ori, stabilind patru mănăstiri principale în cele patru puncte cardinale ale Indiei, Sringeri Math, pe dealurile Sringeri în sud, Sarada Math la Dvaraka în vest, Jyotir Math la Badarikasrama în nord şi Govardhana Math la Puri în est şi i-a numit pe primii săi patru discipoli ca stareţi ai acestor mânăstiri în scopul de a promova bunăstarea călugărilor şi laicilor de pe aceste teritorii. De asemenea, a repartizat fiecărei mânăstiri câte o VEDA astfel: RIG-VEDA pentru Govardhana Math, YAJUR-VEDA pentru Sringeri Math, SAMA-VEDA pentru Sarada Math şi ANTHARVA-VEDA pentru Jyotir Math.

Multe culte ciudate vidaseră societatea indiană pe vremea aceea şi templele erau în mâinile unor preoţi corupţi care practicau forme hidoase de cult şi de sacrificiu animal. SHANKARA cu ajutorul adevărului din scripturi şi a ingeniozităţii sale oratorice, a demonstrat că acestea sunt de fapt împotriva adevărului spiritual al VEDELOR. El a reformat aceste practici corupte reinfuzând în ele nobilele principii ale cultului vedic şi le-a transformat astfel în mijloace ale realizării de sine.

SHANKARA a organizat întregul sistem al cultului monastic în India în zece ordine bine închegate (DASANAMI SAMPRADAYA). Nu este fără semnificaţie faptul că SRI RAMAKRISHNA PARAMAHAMSA profetul Indiei moderne, a fost discipolul lui SWAMI TOTAPURI MAHARAJ, care aparţinea liniei PURI, una dintre DASANAMIS. De aceea călugării ordinului RAMAKRISHNA sunt legaţi în mod fundamental de marele înţelept SRI SHANKARA.

Viața lui SHANKARA s-a sfârşit, la KEDARNATH în Himalaya. Avea numai 32 de ani. El a fost mai degrabă un reformator decât un inovator; nu a predicat o doctrină sau vreo credinţă nouă. El însă a dat un puternic impuls creator vieţii spirituale din timpul său. SHANKARA a făcut să strălucească din nou învăţătura pură a VEDANTEI, după o perioadă de recul datorată dezvoltării budismului. Datorită sfinţeniei sale, el a fost considerat încarnarea lui SHIVA Separaţi de un interval de o mie de ani, precum trei vârfuri ameţitoare de munţi, BUDDHA, SHANKHARA şi RAMAKRISHNA domină semeţ şi senin istoria religioasă a Indiei.

CUVINTE DIN LUMINA

DESPRE IGNORANŢĂ

– Aşa cum pe întuneric o bucată de sfoară poate părea a fi un şarpe şi scoica a fi o monedă de argint, tot astfel şi ATMAN este identificat cu corpul de o persoană ignorantă.

– Aşa precum într-o pădure, seara, un buştean poate fi confundat cu o figură umană şi un miraj din desert cu o oază plină de izvoare, tot astfel şi ATMAN este văzut de omul ignorant ca fiind identic cu corpul.

– Acţiunea nu poate distruge ignoranta pentru că ea nu este într-o opoziţie logică faţă de ignoranţă. Numai cunoaşterea alungă ignoranţa, aşa precum lumina alungă întunericul.

– Lumea este plină de ataşamente şi aversiune, etc. şi este precum un vis: pare a fi reală atâta timp cât omul este ignorant, dar devine nereală când omul se trezeşte.

– Aşa precum mişcarea, care aparţine apei, este atribuită, prin ignoranţă, lumii reflectate în ea, tot astfel acţiunea, plăcerea şi celelalte limitări care aparţin minţii sunt atribuite în mod fals lui ATMAN.

– Omul ignorant, nerăbdător să obţină rezultate palpabile, se angajează în acţiune.

– Înţelegerea afirmaţiei „Eu sunt BRAHMAN”trăită ca o meditaţie neîntreruptă, distruge ignoranţa şi creaţiile” sale, aşa precum RASAYANA (medicina) distruge boala.

– Aşa cum un om aflat într-o barcă crede că arborii se mişcă în direcţia opusă aceleia a mişcării bărcii, tot astfel şi existenţa limitată, raportată la corp, transmigratorie, este considerată de către cel ignorant că aparţine Sinelui.

– Ignoranţa nu este nimic altceva decât o supraimpunere a non-sinelui. Distrugerea ignoranţei înseamnă Eliberare. întunericul nu poate înlătura întunericul. Fiinţele înţelepte, care sunt incompatibile cu ignoranţa, o fac să dispară instantaneu prin însăşi lumina cunoaşterii.

– Ignoranţa produce efecte efemere care se nasc odată cu zorii de zi şi mor cu amurgul.

– Ignorantul tânjeşte după rezultate şi se angajează în acţiune cu ideea că el este autorul acţiunii şi cel care se bucură de ea. Ignorantul fiind înşelat de iluzia acestei lumi şi implicându-se egotic gândeşte: „Eu acţionez”, „Eu îi fac pe alţii să acţioneze”, „Eu mă bucur”, „Eu îi fac pe alţii să se bucure”, şi aşa mai departe.

– Ignorantul se bucură şi suferă de multitudinea obiectelor, fiecare stare fiind determinată de KARMA sa anterioară, şi stăruie astfel în această viaţă ca să-şi deplângă soarta.

– MAYA sau AVIDYA poate fi distrusă prin realizarea purului BRAHMAN, Unicul, aşa precum ideea greşită a existenţei unui şarpe este schimbată prin discriminare în înţelegerea corectă şi anume că nu era vorba decât de o funie. MAYA conţine GUNASURILE (cele 3 tendinţe fundamentale) cunoscute ca TAMAS (inerţia), RAJAS (dinamismul) şi SATTVA (puritatea), numite aşa după funcţiile lor corespunzătoare.

– Nu există ignoranţă în afara minţii. Mintea singură este AVIDYA, cauza constrângerii şi supunerii în lanţul transmigrării. Când mintea este distrusă, toate celelalte condiţionări sunt distruse.

– ATMAN (Sinele)este stăpânul corpului şi se află înlăuntrul lui; corpul este cel condus şi este extern; dar oamenii încă văd aceste două noţiuni ca fiind una! Cum ar putea fi numită aceasta altfel decât ignoranţă?

– ATMAN (Sinele) este conştiinţă şi este sfânt; corpul este doar un receptacul mai mult sau mai puţin pur; dar oamenii încă văd aceste două noţiuni ca fiind una! Cum ar putea fi numită aceasta altfel decât ignoranţă?

– Aşa precum o oală este în esenţă pământ tot astfel şi corpul este în esenţă conştiinţă. De aceea împărţirea în Sine şi non-sine, ideea de dualitate este creată de ignorant fără nici un motiv real.

– Aşa precum unei persoane suferind de un defect al ochilor, lucrurile albe îi apar galbene, tot aşa şi o persoană ignorantă consideră că Sinele său este corpul.

– Aşa precum albastrul cerului, apa din mirajul oazei şi poza unui chip uman nu sunt decât iluzorii, tot astfel este şi universul în comparaţie cu purul ATMAN (Sinele).

– Aşa cum, atunci când norii se mişcă, luna pare a fi în mişcare, tot astfel, datorită ignoranţei, omul consideră că Sinele său este corpul.

– Toate fiinţele sunt, prin natura lor, însăşi Pură Conştiinţă. Datorită ignoranţei însă aceasta apare a fi diferită de ei.

DESPRE CUNOAŞTERE

– Cunoaşterea veritabilă nu se realizează prin nici un alt mijloc decât prin VICHARA (introspecţia), aşa precum un obiect nu poate fi perceput nicăieri fără ajutorul luminii.

– Orice lucru îşi revelează esenţa în lumina Cunoaşterii Supreme.

– Când mintea devine purificată, ea reflectă precum o oglindă, şi astfel Cunoaşterea se revelează în ea. De aceea, trebuie să-ţi purifici mentalul.

– Sinele nu poate fi acceptat sau respins de către el însuşi şi nici de către alţii, nici nu acceptă sau respinge nimic altceva. Aceasta este adevărata Cunoaştere.

– Adevărata Cunoaştere este suprema purificare, cel mai mare secret al tuturor VEDELOR sau al zeilor.

– Această Cunoaştere supremă şi secretă nu va fi împărtăşită unuia care nu-şi poate controla singur simţurile şi mintea, dar va fi dată unui discipol care este ascultător, supus şi calm.

– Sunt cu adevărat BRAHMAN, fiind senin, nemişcat şi prin natura mea sunt Existenţă, Cunoaştere şi Beatitudine Absolută. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Sunt liber de toate impurităţile, sunt nemişcat, nelimitat, sfânt, fără declin, nemuritor. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa. Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Nu sunt supus bolilor, sunt dincolo de orice înţelegere, eliberat de toate alternativele şi omnipotent. Nu sunt corpul care este non-existenţa însăşi. Aceasta este numită adevărata Cunoaştere de către înţelepţi.

– Nu sufăr nici o schimbare, nici nu am vreo formă. Sunt eliberat de toate defectele şi imperfecţiunile. Nu sunt corpul căci acesta este însăşi non-existenţa. Aceasta este numită de către înţelepţi Adevărata Cunoaştere.

– Cunoaşterea prin intermediul Sinelui, care neagă noţiunea de identificare a corpului cu Sinele, îl eliberează necondiţionat pe aspirant de visul că el este doar o fiinţă umană.

– Aşa precum focul este cauza directă a mâncării gătite, tot astfel şi Cunoaşterea, şi nu vreo altă formă de disciplină, este cauza directă a eliberării; pentru că eliberarea nu poate fi atinsă fără Cunoaştere.

– Prin practică constantă şi repetată, Cunoaşterea purifică sufletul încarnat pătat de ignoranţă şi apoi dispare ea însăşi.

– Lumea care este plină de ataşamente, aversiune şi alte lucruri asemănătoare, fiind precum un vis, pare a fi reală atâta timp cât omul este ignorant. Cu ajutorul Cunoaşterii, lumea ne apare în adevărata ei lumină şi dobândim cu adevărat sentimentul Realităţii.

– Prin meditaţie constantă se aprinde flacăra cunoaşterii, care arde complet combustibilul ignoranţei.

– Cunoaşterea produsă de realizarea adevăratei naturi a Realităţii Supreme distruge imediat ignoranţa caracterizată prin noţiunile de eu şi „al meu”, aşa precum soarele îndepărtează orice eroare privind direcţia în care se deplasează cineva.

– Yoghinii care au atins iluminarea completă văd, prin ochii Cunoaşterii, întregul univers în propriul Sine şi privesc totul ca fiind Sine şi nimic altceva.

– JIVA (Sinele încarnat) este eliberat de impurităţi, fiind bine încălzit de focul cunoaşterii, aprinzându-se la realizarea ei şi strălucind în propria sa lumină precum aurul.

–  Cunoaşterea Perfectă constă în realizarea identităţii dintre Sinele suprem individual (ATMAN) şi BRAHMAN.

– Natura adevăratei Cunoaşteri taie din rădăcini egoismul şi arde acţiunile dorinţelor. Aceasta nu se întâmplă nici pentru cel care face ataşat acţiunile, nici pentru cel care se bucură egotic de rezultatul lor.

– În numele căutării eliberării un om poate să meargă în pelerinaj la GANGASAGARA (izvoarele Gangelui – Gangele este considerat un fluviu sacru și îmbăierea în apele sale este considerată de asemenea o acțiunea sacră cu o mare putere de purificare spirituală. n.n), să-şi ţină promisiunile şi să le dea de pomană săracilor, dar fără Cunoaştere nici o fiinţă nu-şi va asigura vreodată libertatea

– Cunoaşterea Sinelui conduce la realizarea instantanee aici şi acum. Concluzia stabilită de toate Upanishadele este că realizarea finală rezultă din Cunoaştere.

– Deoarece rezultatul Cunoaşterii depline este imediat, adică se manifestă aici şi acum, nu există nici un motiv să-ţi fie teamă atunci când va apare vreun rezultat al Cunoaşterii.

– Adevărata Cunoaştere, subiectul esenţial al Vedantei, produce convingerea că Sinele Suprem Individual, ATMAN, este BRAHMAN. Când atingi Cunoaşterea devii perfect liber de sclavia acestei existenţe transmigratorii.

– Întrucât nu există nici un alt echivalent pentru cuplul neseparabil Sine-Cunoaştere, este clar că nu avem altceva de făcut decât să dobândim Cunoaşterea şi astfel să obţinem traversarea oceanului existenţelor transmigratorii.

– Sinele Suprem, prin existenţa sa de natura beatitudinii atotcuprinzătoare, nu admite diferenţe între Cunoscător, Cunoaştere şi obiectele cunoaşterii. El singur străluceşte deasupra acestora şi în fiecare din ele.

– În timp ce trăiam în ignoranţei, credeam că lumea este singura realitate. Dar când soarele Cunoaşterii a răsărit, n-am mai văzut nimic altceva decât lumină. Aceasta este cu adevărat sublim!

CUVINTE DIN LUMINĂ – NESTEMATE ALE MISTICII ORIENTALE – Ep. 5

Swami Sivananda

1887-1963

Swami Sivananda s-a născut pe data de 8 septembrie 1887, la Pattamadai în sudul Indiei. A primit numele de Kuppuswamy. A fost un şcolar silitor şi a urmat, după colegiu, Institutul Medical din Tanjore devenind astfel medic. A lucrat multă vreme ca doctor, conducând un spital în Malaesia. În 1923, fiind în vârstă de 36 de ani, renunţând la viaţa pe care a dus-o până atunci a devenit un călugăr rătăcitor. Ajuns la Benares el are viziunea lui Shiva şi îşi începe astfel ”aventura” spirituală care va duce la răspândirea ştiinţei yoghine în întreaga lume. În 1924 se stabileşte la Rishikesh, pe care îl simte ca fiind locul de destinaţie al călătoriei sale. Acolo primeşte de la guru-l său iniţierea şi odată cu ea o mare forţă spirituală.

Iată cum descrie în Autobiografia sa modul în care i s-a transformat viaţa sub influenţa experienţelor spirituale:

“Cum a intrat Dumnezeu în viaţa mea? Ar fi uşor să scap de întrebare spunând: După o lungă perioadă de tapas-uri şi meditaţii, pe când locuiam la Swargashram şi aveam graţia de a fi în preajma unor mari înţelepţi, fiind binecuvântat de prezenţa lor, Dumnezeu mi s-a arătat sub forma lui Sri Krishna”. Dar acesta nu ar fi întregul adevăr şi nici un răspuns suficient la o întrebare care se referă la Dumnezeu, care este infinit, nelimitat, dincolo de cuvinte şi de minte.

Starea de Conştiinţă Cosmică (SAMADHI) nu poate fi experimentată accidental. Ea este capătul unei scări cu trepte alunecoase pe care am urcat-o treaptă cu treaptă. Însă la fiecare etapă l-am simţit pe Dumnezeu alături de mine.

Tatăl meu realiza constant un ritual de adorare a Divinului, iar eu eram încântat să-l ajut la acest ceremonial, aducându-i flori şi alte obiecte de veneraţie. Satisfacţia interioară obţinută de amândoi prin acest ritual, mi-a inoculat în inimă convingerea că într-adevăr Dumnezeu trebuie adorat în acest mod de către cei care-l iubesc. Astfel a apărut El pentru prima oară în viaţa mea şi astfel am păşit pe prima treaptă a scării spirituale.

Când am mai crescut, îmi făceau plăcere gimnastica şi exerciţiile fizice. De aceea am vrut să învăţ scrima de la un profesor care însă aparţinea unei caste inferioare. Am putut merge la el doar câteva zile, până când am fost făcut să înţeleg că nu se cuvine unui Brahman să fie elevul unui paria. M-am gândit intens la aceasta şi deodată am simţit că Dumnezeul pe care-l veneram a trecut brusc în inima acestui paria. Aşa că am mers imediat la el cu flori, dulciuri, postavuri şi l-am împodobit, i-am pus florile la picioare şi m-am prosternat în faţa lui. Astfel a venit Dumnezeu în viaţa mea să îndepărteze vălul diferenţelor dintre caste.

Cât de valoros a fost acest pas am realizat curând după aceea, când am devenit medic, profesie care ar fi fost o parodie dacă aş fi păstrat această diferenţiere. Odată această ceaţă împrăştiată de lumina Divinului, mi-a fost uşor şi natural să ajut pe oricine avea nevoie.

Apoi în Malaesia, Dumnezeu mi-a apărut sub forma bolii şi a suferinţei. Pentru unii viaţa înseamnă aşteptarea morţii. Pentru alţii moartea este mai binevenită decât viaţa. Oamenii sunt bolnavi atât fizic cât şi mental şi sufleteşte. Aspiraţia mea spirituală a crescut şi am înţeles că Dumnezeu nu a făcut această lume pentru ca oamenii să sufere şi intuiam că trebuie să existe ceva diferit de această existenţă mizeră şi neajutorată, ceva care trebuie să fie bine cunoscut şi experimentat.

În acest moment crucial al vieţii mele Dumnezeu mi-a apărut sub forma unui călugăr cerşetor care mi-a dat prima lecţie despre Vedanta. Am înţeles atunci aspectele benefice ale creaţiei, ce este cu adevărat moartea şi care este ţelul vieţii omeneşti. Aceasta m-a determinat să plec spre Himalaya. Acum Dumnezeu s-a manifestat sub forma unei aspiraţii ardente de a-l realiza înăuntrul meu, ca Sine Suprem.

Practicam cu fervoare meditaţia şi devoţiunea şi astfel am avut numeroase experienţe spirituale. Corpul, simţurile şi mintea au fost transcense şi întregul univers a strălucit de Lumina lui Dumnezeu. Această Lumină, din care totul capătă o formă divină, mi-a revelat faptul că durerea şi suferinţa se datorează stării de ignoranţă în care oamenii se încăpăţânează să rămână.

Altă dată Dumnezeu a venit la mine sub forma unui atacator pe jumătate nebun, care a deranjat meditaţia de noapte de la Ashram. Încercarea lui a dat greş. M-am închinat în faţa lui, l-am venerat şi l-am trimis acasă. Răul există pentru a glorifica binele şi este o manifestare necesară pentru a descoperi binele. Dincolo de vălul iluziei, singur doar Sinele străluceşte în tot ceea ce există.

În întreaga mea evoluţie, nimic din ceea ce am câştigat într-o etapă anterioară nu a fost pierdut în întregime în etapele următoare. Una este înglobată în următoarea şi fructul este yoga sintezelor. Simţeam imperios nevoia de a împărtăşi această cunoaştere şi această misiune a devenit cu timpul o parte integrantă a fiinţei mele.

În 1951 am făcut turul întregii Indii şi atunci Dumnezeu a venit la mine sub forma mulţimii de discipoli, nerăbdători să afle şi să transpună în practică principiile vieţii divine. În fiecare cuvânt pe care l-am rostit am simţit prezenţa lui Dumnezeu şi El însuşi, în forma lui cosmică, mi s-a arătat sub forma mulţimii, ascultându-mă. A cântat cu mine, s-a rugat cu mine şi de asemenea a ascultat. Cu adevărat, totul este Brahman.

Tânăr fiind aş putea spune că printr-o iluminare bruscă am ajuns la concluzia că viaţa omenească nu este complet definită de fenomenele observabile şi că există ceva, dincolo de percepţia umană obişnuită, care controlează şi susţine tot ceea ce este vizibil. Şi astfel, am început să percep realitatea din spatele a ceea ce noi numim viaţă pe pământ. Dorinţa permanentă de transformare care caracterizează viaţa omului obişnuit prevesteşte un ţel mai înalt la care el trebuie să ajungă mai devreme sau mai târziu.

Când omul este prins în mrejele egoismului, lăcomiei, urii şi dorinţelor, el uită ceea ce este dincolo de aparenţe. Materialismul şi scepticismul îl acaparează cu totul. Se enervează din nimicuri şi începe să se lupte şi să se certe cu ceilalţi. Pe scurt, ajunge să sufere.

Profesia de medic m-a făcut să cunosc cele mai mari suferinţe ale acestei lumi şi am căpătat astfel o nouă perspectivă asupra vieţii. Am devenit convins că trebuie să existe un loc, o minunată reşedinţă a purităţii imaculate şi a splendorii divine, unde pot fi trăite veşnic pacea şi fericirea. De aceea am renunţat la lume şi atunci am simţit că aparţin lumii întregi.

Autodisciplina şi tapas-urile m-au înzestrat cu destulă putere ca să trec nevătămat prin vicisitudinile lumii fenomenale. Am început astfel să simt marele bine pe care l-aş putea face umanităţii dacă aş putea dărui această viziune tuturor. Instrumentul prin care am realizat aceasta s-a numit “Societatea ‘Viaţa Divină’” (The Divine Life Society).

Unul după altul, evenimentele tragice de la începutul secolului XX au trezit multe întrebări în minţile oamenilor inteligenţi. Nu era greu de observat că durerile şi suferinţele oamenilor erau provocate de propriile lor acţiuni. Necesitatea care se impunea atunci oamenilor era conştientizarea erorilor şi schimbarea în bine a atitudinilor mentale, astfel încât ei să-şi folosească viaţa pentru atingerea scopului Suprem.

Religia nu poate fi învăţată sau înţeleasă prin simple discuţii sau citirea unor cărţi. Este necesară prezenţa unei fiinţe elevate spiritual, sau o capacitate înnăscută de a simţi profunzimea şi vastitatea Existenţei. Ceea ce se cere este o înţelegere reală a Creaţiei.

Consider că adevărata religie este cea a inimii. Mai întâi trebuie purificată inima. Adevărul, iubirea şi puritatea sunt bazele adevăratei religii. Controlul asupra naturii instinctuale, cucerirea minţii, cultivarea calităţilor divine, servirea detaşată a umanităţii, bunăvoinţa, prietenia, constituie fundamentele adevăratei religii.

Cel care caută Adevărul fără a fi ghidat de o fiinţă care L-a realizat în propria sa fiinţă, poate fi adeseori înşelat de capriciile minţii. O fiinţă care păşeşte pe calea spirituală este supusă la multe încercări, înainte de a ajunge la capătul călătoriei. Ea este de obicei tentată să-şi micşoreze eforturile la jumătatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceşte din greu, constant, va atinge ţelul suprem al vieţii: universalizarea fiinţei, cunoaşterea şi beatitudinea.

Am înţeles că îndatorirea fundamentală a omului este să înveţe să dăruiască, să dăruiască cu compasiune şi detaşare, să dăruiască mult, să dăruiască cu iubire, fără a aştepta vreo răsplată, deoarece nu pierde nimic dăruind şi pe de altă parte celui care dăruieşte i se va da înapoi înmiit.

Consider de asemenea că a acţiona cu bunătate este temelia vieţii omeneşti. Prin bunătate înţeleg capacitatea de a fi alături de ceilalţi când au nevoie, de a-i percepe empatic şi de a fi capabil să acţionezi astfel încât să nu faci rău nimănui prin faptele tale. Bunătatea este oglinda credinţei în Dumnezeu. Cred că a fi bun cu adevărat, până în cele mai adânci cotloane ale inimii, nu este deloc uşor deşi poate părea simplu la prima vedere. Este unul dintre cele mai dificile lucruri de pe pământ, dacă eşti sincer cu tine însuţi.

Pentru mine nu există lumea fizică. Ceea ce eu văd este manifestarea glorioasă a lui Dumnezeu. Când ajut pe cineva, acela este chiar El. Învăţ să fiu umil în faţa atotputernicei Existenţe. Filozofia pe care o urmez nu este o doctrină care să infirme natura reală a existenţei lumii. Ea revelează realitatea prezenţei divinităţii în univers, eternitatea sufletului omenesc, unitatea creaţiei cu Absolutul, pentru că aceasta este singura doctrină care merită să fie luată în considerare.

O sănătate foarte bună, putere de discriminare, o cunoaştere profundă, o voinţă pură şi puternică, integritate morală şi spirituală, aceste sunt necesare pentru a realiza idealul divin.

Să fii maleabil, să te adaptezi la orice condiţii, să-l vezi pe Dumnezeu în orice lucru, să cunoşti şi să foloseşti principiile naturii în procesul evoluţiei către Realizarea Sinelui, sunt unii dintre factorii principali care contribuie la formarea unei filozofii de viaţă. Pentru mine, filozofia nu este numai iubirea de înţelepciune, ci chiar deţinerea ei.

Să-l descopăr pe Dumnezeu în orice fiinţă sau formă, să-l simt peste tot, în orice moment şi în orice condiţii ale vieţii. Să văd, să aud, să gust şi să simt totul ca fiind Dumnezeu, acesta este ţelul meu.

Să trăiesc în Dumnezeu, să mă topesc în Dumnezeu şi să fiu una cu El, acesta este ţelul meu.

Trăind într-o astfel de uniune, să-mi folosesc mintea, simţurile şi corpul în folosul umanităţii, să cânt numele Domnului, să dau instrucţiunile necesare aspiranţilor sinceri  şi să răspândesc adevărata cunoaştere în lume, acesta este ţelul vieţii mele.

Să fiu un prieten al tuturor fiinţelor şi un binefăcător al lor, un prieten al săracilor, al celor oropsiţi şi neajutoraţi, al celor decăzuţi, acesta este ţelul meu.

Crezul meu sfânt este să-i servesc pe cei bolnavi, să-i îngrijesc cu compasiune şi dragoste, să-i înveselesc pe cei trişti, să răspândesc putere şi bucurie în toţi, să simt identitatea în esenţă cu fiecare şi să-i tratez pe toţi egal.

Eu nu fac diferenţe: nu există nici ţărani, nici regi, nici cerşetori, nici împăraţi, nici bărbaţi, nici femei, nici învăţători, nici elevi.

Mă rog ca acest ideal divin să fie prezent în viaţa fiecărei fiinţe umane. Mă rog ca pământul să devină un adevărat paradis şi aceasta nu este doar o simplă dorinţă, ci este o posibilitate reală. Se va realiza când majoritatea oamenilor vor înţelege că viaţa înseamnă evoluţie spirituală.

CUVINTE DIN LUMINĂ

DUMNEZEU EXISTĂ !

Totul este tranzitoriu în această lume. Cu toate acestea, oamenii cumpără terenuri întinse, construiesc case sau blocuri cu 100 de etaje. Ei vor să trăiască etern în acest univers al simţurilor. Aceasta arată totuşi că în esenţă omul este nemuritor. În pofida cunoaşterii că va muri, omul crede că va trăi etern, realizând toate aceste lucruri ca şi cum va trăi aici pentru totdeauna. Nimeni nu vrea să moară, toţi vor să trăiască şi de aceea atunci când se îmbolnăvesc se tratează cheltuind pentru aceasta oricât de mulţi bani. Prin urmare, natura esenţială a fiinţei umane este existenţa eternă.

Chiar şi un prost se crede înţelept. Toţi vor să arate că ştiu mai mult decât alţii. Nimănui nu-i place să fie numit “prost”. Copii le pun părinţilor tot felul de întrebări. Dorinţa de a cunoaşte este înnăscută. Aceasta arată că natura noastră esenţială este cunoaşterea.

Când un om râde sau este fericit, puţini îl vor întreba de ce. Însă atunci când el plânge şi strigă, aproape toţi îl vor întreba de ce. Aceasta arată că natura noastră esenţială este beatitudinea, fericirea. Nimeni nu vrea să sufere şi toţi vor să fie fericiţi. Toate acţiunile pe care un om le face sunt orientate spre dobândirea fericirii. Şi aceasta dovedeşte că adevărata noastră natură este beatitudinea. În timpul somnului profund, când nu mai există obiecte, simţuri sau  gânduri, noi trăim starea de beatitudine. Din acest motiv natura noastră esenţială este fericirea. Tot acesta este motivul pentru care oamenii care suferă de boli grave, care provoacă multă suferinţă, îşi doresc uneori să renunţe la corpul lor pentru a scăpa astfel de durere.

Dacă toţi avem ca natură existenţa, cunoaşterea şi fericirea, atunci trebuie să existe un principiu care să aibă aceste caracteristici şi să fie diferit de acest corp fizic trecător, inert şi aducător de suferinţă. Acesta este Brahman, sau Dumnezeu a cărui natură este Pura Existenţă, Pura Cunoaştere şi Pura Beatitudine (Sat-Chit-Ananda).

Există întotdeauna sentimentul că ne lipseşte ceva, oricâte lucruri am avea. Nu există niciodată o stare de împlinire lăuntrică continuă. Doar dacă este dobândit Cel Omniprezent şi Atoate-Cuprinzător, va fi trăită starea supremă de împlinire.

Atunci când realizezi o acţiune greşită, îţi este teamă. Conştiinţa te apasă şi ai remuşcări. Aceasta dovedeşte de asemeni că Dumnezeu există şi este martorul tuturor gândurilor şi acţiunilor tale.

A-l defini pe Brahman înseamnă a-l nega pe Brahman. Singurul mod de a-l descrie pe Brahman este un şir de negaţii. Acesta este motivul pentru care Yajnavalkya spune în Brihadaranyaka Upanishad despre Brahman: Neti, Neti (Nu este aceasta, nici aceasta). Semnificaţia este că după ce au fost eliminate toate atributele şi formele, ceea ce rămâne este Brahman.

Existenţa lui Brahman, a Sinelui, sau a lui Dumnezeu Imanent, nu poate fi demonstrată, pentru că el este dincolo de capacitatea de percepţie a simţurilor şi de puterea de cuprindere a minţii; însă aceasta  poate fi dedusă prin anumite experienţe obişnuite din viaţa de zi cu zi.

Uneori eşti într-o mare dilemă sau eşti presat de o anumită problemă financiară. Ajutorul îţi vine atunci într-un mod misterios şi vei avea banii exact la timp. Cei mai mulţi oameni au avut această experienţă. Atunci ai exclamat plin de bucurie: “Misterioase şi necunoscute sunt căile lui Dumnezeu”.

Un avocat nu credea în existenţa Absolutului Divin. S-a îmbolnăvit de o dublă pneumonie. Respiraţia şi pulsul i s-au oprit. Soţia, fiul şi rudele au început atunci să plângă. Însă el a avut atunci o experienţă misterioasă. Mesagerii lui Yama l-au luat şi l-au dus la palatul acestuia. Însă Yama le-a spus îngerilor morţii: “Nu acesta este omul pe care îl vreau. Aţi adus o altă persoană. Trimiteţi-l înapoi”. Atunci avocatul a început să respire din nou. El a avut experienţa părăsirii corpului fizic, a călătoriei până la palatul lui Yama, zeul morţii, şi a revenit apoi în corpul fizic. Această uimitoare experienţă i-a transformat întreaga existenţă.

Altă persoană a avut o experienţă similară, cu câteva mici diferenţe. Sufletul său a fost dus de îngerii morţii la palatul lui Yama. Atunci acest om l-a rugat pe Yama: “Încă nu mi-am terminat treburile în planul fizic. Trebuie să mai fac încă multe lucruri folositoare. Te rog trimite-mă înapoi”. Viaţa i-a fost dăruită din nou. El a fost foarte uimit de această experienţă şi s-a schimbat profund. Şi-a părăsit imediat serviciul pe care-l avea şi şi-a dedicat restul vieţii pentru acţiuni altruiste şi meditaţie.

Vei vedea că nici cei mai faimoşi doctori nu reuşesc să vindece un rege aflat pe patul de moarte. Ai auzit probabil şi de multe cazuri în care oameni suferind de boli incurabile s-au vindecat miraculos, chiar şi atunci când toţi doctorii au declarat cazul lor lipsit de orice speranţă. Aceasta arată cu claritate că există o mână divină în spatele tuturor vindecărilor.

Uneori vrei să fii singur. Vei merge într-un loc liniştit, într-un parc sau pe malul unui râu, şi te vei bucura de pacea interioară. Aceasta îţi indică că tu eşti în esenţă o încarnare a păcii supreme, că tu eşti singur şi prin aceasta identic cu Brahman.

Unii oameni mor la 80 de ani, alţii mor în pântecele mamelor lor. Unii mor la 20 de ani, alţii la 40. Care este cauza acestor diferenţe? Cine este cel care a fixat durata vieţii fiecăruia? Aceasta dovedeşte cu claritate teoria Karma-ei şi faptul că există o Fiinţă Omniscientă  care este cea care dăruieşte fructele acţiunilor lor tuturor fiinţelor şi care fixează durata vieţii lor în conformitate cu natura Karma-ei lor sau a acţiunilor pe care ele le-au realizat. Această Fiinţă cunoaşte exact relaţia între acţiuni şi fructele lor.

Fie că bufniţa acceptă prezenţa luminii sau nu, aceasta va exista întotdeauna. Fie că accepţi sau nu accepţi existenţa lui Dumnezeu, EL va exista întotdeauna. El exista înainte ca tu să porneşti în căutarea Lui. El este mai aproape de tine decât respiraţia ta.

Tot ceea ce vezi este Dumnezeu. Tot ceea ce auzi este Dumnezeu. Tot ceea ce savurezi este Dumnezeu. Tot ceea ce miroşi şi tot ceea ce atingi este Dumnezeu. Acesta este aspectul lui manifestat. Corpul fizic aparţine universului. Corpul astral aparţine Inteligenţei Universale (Hiranyagarbha). Corpul cauzal aparţine Realităţii absolute împreună cu puterea sa de a oculta. De unde provine atunci sentimentul de “Eu”?

Emerson spunea: “Puţină atenţie asupra a ceea ce se produce în jurul nostru în fiecare zi, ne va arăta că o lege mai presus de voinţa noastră ordonează evenimentele; că de multe ori munca noastră plină de suferinţă este nenecesară şi lipsită de finalitate; că doar în acţiunile pe care le realizăm cu uşurinţă, simplu, spontan suntem cu adevărat puternici şi fiind mereu mulţumiţi şi umili vom deveni divini. Credinţa şi iubirea ne vor aduce multe bucurii. Dumnezeu există! Există un Suflet în centrul naturii şi deasupra voinţei omeneşti, astfel încât nimic nu poate să fie greşit în univers. El şi-a pus pecetea încântării sale în întregul univers, astfel încât toate lucrurile vor merge bine dacă îi vom accepta ghidarea. Iar atunci când vom vrea să facem rău vreuneia din creaţiile sale, mâinile noastre vor rămâne nemişcate. Întregul curs al vieţii vrea să ne înveţe ce este credinţa”.

Puteţi să-mi spuneţi dacă există cineva pe acest pământ care să nu se teamă de moarte? Există cineva care să nu-l cheme pe Dumnezeu atunci când este în dificultate, când viaţa lui se află în joc sau când se află pe moarte? De ce mai este negată existenţa lui Dumnezeu? Tu însuţi admiţi existenţa lui Dumnezeu atunci când eşti în dificultate. Datorită pervertirii minţii şi influenţei nefaste a lumii materiale, te-ai transformat într-un ateu, cu toate că nu poţi dovedi că Dumnezeu nu există. Aminteşte-ţi de El, atingând astfel nemurirea şi pacea eternă.

Existenţa lui Dumnezeu nu poate fi dovedită prin experimentele ştiinţei actuale. Este mai mult o problemă de credinţă şi se referă la latura intuitivă a fiinţei umane.

Aspiraţia cea mai profundă a fiinţei umane este dobândirea fericirii eterne, cunoaşterii absolute şi Adevărului etern. Însă pentru aceasta ea trebuie să caute o realitate supranaturală care să-i poată împlini această aspiraţie.

Pentru că totul în Natură este explicat prin legea cauzei şi a efectului, tot astfel ar trebui explicată şi Natura privită ca un întreg. Ea trebuie să aibă o cauză şi această cauză trebuie să fie diferită de efectul pe care îl produce. Aceasta implică prezenţa unei realităţi supra-naturale, cu alte cuvinte Dumnezeu.

Natura nu este numai o colecţie întâmplătoare de evenimente, o simplă succesiune de accidente, ci este o manifestare ordonată. Planetele se mişcă în mod ordonat pe orbitele lor, seminţele se transformă în conformitate cu o anumită ordine, în copaci, anotimpurile se succed unul după altul în ordine. Însă Natura nu se poate ordona singură. Ea necesită acţiunea unei Inteligenţe superioare pentru a o ordona. Chiar Einstein, marele om de ştiinţă, era ferm convins că acest univers este creaţia unei Inteligenţe Supreme.

Totul în Natură are un anumit scop, sau împlineşte o anumită funcţie. Cu siguranţă însă că nici un obiect nu îşi poate alege singur rolul pe care îl va juca în cadrul Naturii. Toate acestea par a fi aranjate şi programate de o singură Fiinţă inteligentă, care este Dumnezeu.

Ateii vor dovezi despre existenţa lui Dumnezeu. Pot însă ei să dovedească inexistenţa lui Dumnezeu? Nimeni până acum nu a reuşit să demonstreze că Dumnezeu nu există.

Orice om care a primit o educaţie materialistă şi atee poate să spună că Dumnezeu nu există, că totul în această lume se desfăşoară şi evoluează pe baza unor legi bine stabilite. Însă aceste legi au apărut singure? Ar putea o lege să apară din nimic? Cu siguranţă că trebuie să existe o cauză ultimă şi aceasta este Dumnezeu. Aceasta este Brahman sau Absolutul. El este omnipotent, omniscient şi plin de bunătate.

Noţiunea de Dumnezeu implică o fiinţă absolut perfectă. O fiinţă absolut perfectă trebuie să aibă toate calităţile şi inclusiv cea de a exista. De aceea Dumnezeu trebuie să existe.

Credinţa în Dumnezeu şi cunoaşterea lui Dumnezeu ne vor dărui pacea supremă. În această pace supremă se topesc toate durerile şi suferinţele. Nu vom mai fi niciodată tulburaţi. Vom fi eliberaţi de înlănţuirea creată de acţiune. Vom deveni nemuritori. Vom obţine Înţelepciunea divină şi eternă. Vom ajunge într-un loc din care nu mai există întoarcere în această lume a suferinţei, păcatele noastre fiind arse de Înţelepciunea Divină. Mintea noastră va fi mereu echilibrată. Nu ne vom mai bucura obţinând ceea ce este plăcut şi nici nu ne vom mai întrista când vom trăi evenimente neplăcute. Vom trăi starea de detaşare. Vom fi stabiliţi pentru totdeauna în Conştiinţa Divină. Vom deveni una cu Dumnezeu trăind beatitudinea eternă, infinită şi supremă. Vom dobândi Akshaya Sukha, Fericirea care nu scade niciodată şi Atindriya Sukha, Fericirea de dincolo de simţuri.

Fericirea şi Pacea Supremă pot fi atinse numai în Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care aspiranţii sensibili şi inteligenţi urmăresc să-l cunoască.  Cunoaşterea lui Dumnezeu poate pune capăt roţii naşterii şi morţii, dăruind suprema fericire. Această lume este cu adevărat numai un vis foarte, foarte lung. Ea este într-adevăr numai o iluzie produsă de Maya. Cele cinci simţuri creează iluzia clipă de clipă. Deschideţi-vă ochii şi învăţaţi discriminarea. Înţelegeţi misterele Lui. Simţiţi Prezenţa Lui peste tot şi de asemeni apropierea Lui. El îşi are reşedinţa în cea mai secretă cameră a inimii voastre. El este martorul tăcut al minţii voastre. Căutaţi-l în inimă şi obţine-ţi graţia Lui. Numai atunci vă veţi trăi cu adevărat viaţa. Numai atunci veţi fi cu adevărat oameni. Numai atunci sunteţi cu adevărat înţelepţi. Nu există nici un minut de pierdut, nici o clipă de întârziere. Acum este momentul, sau nu va mai fi niciodată.

CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii crestine – Ep.3

Sfântul Ioan al Crucii

1542-1591

Motto: “Trăieşte ca şi cum n-ar exista în această lume decât Dumnezeu şi cu tine”

Juan de Yepes Alvarez (Sfântul Ioan al Crucii), născut în 1542 în Spania, este sfinţit preot în 1567. Devine apoi director spiritual al mănăstirii din Avila, a cărei maica superioară este Tereza (viitoarea sfântă Tereza de Avila).

Iata in continuare cateva din învăţăturile sfântului Ioan către discipolii săi. Parcurgând versurile pline de har, sufletul se înalţă şi se luminează, se hrăneşte direct din Dumnezeu şi se minunează de atâta puritate, austeritate şi iubire.

X

Pentru a ajunge să ai totul

Să nu doreşti nici un lucru.

Pentru a ajunge să fii totul

Să nu doreşti să fii nimic.

Pentru a ajunge să cunoşti totul

Să nu doreşti să ştii absolut nimic.

X

Şi tot aşa, o, Dumnezeul meu şi desfătarea mea,

În aceste cuvinte de lumină şi iubire de Tine,

Sufletul meu a vrut

Să se dăruie unei opere

Din dragoste pentru Tine.

De aceea aceste cuvinte

Vor fi de înţelepciune pentru a urma drumul către Tine,

De lumină pentru drum

Şi de iubire de-a lungul drumului.

Să rămână departe, în urmă, flecărelile

Şi elocvenţa stearpă

A înţelepciunii omeneşti

Inconsistentă, dar dibace,

Care niciodată nu ţi-a fost pe plac

Şi să spunem inimii

Vorbe scăldate în blândeţe

Şi iubire,

Care atât de mult îţi plac.

X

Mai bine să fii împovărat în preajma celui tare

Decât alinat în preajma celui slab.

X

Atunci când răbdarea este pusă la grea încercare

Virtutea şi forţa sufletului

Cresc şi se împlinesc.

X

Mai mult iubeşte Dumnezeu în tine

Cel mai mic grăunte de puritate a conştiinţei

Decât toate lucrările pe care le poţi săvârşi.

X

Neagă-ţi dorinţele

Şi vei găsi ceea ce doreşte inima ta.

X

O, prea dulce iubire de Dumnezeu,

Atât de puţin cunoscută !

Cine i-a aflat izvorul,

Acela şi-a găsit odihna.

X

Mai mult îi place lui Dumnezeu lucrul,

Fie el cât de mic,

Făptuit în taină, fără voinţa ca oamenii să-l ştie,

Căci cel ce făptuieşte pentru Dumnezeu

Cu o iubire foarte curată,

Nu numai că nu doreşte ca oamenii să-i afle faptele,

Dar nu făptuieşte nici măcar pentru ca Dumnezeu să ştie aceasta.

Chiar dacă El nu ar afla niciodată

Nu ar înceta să-l slujească la fel,

Cu aceeaşi bucurie şi neîntinare a dragostei.

X

Lucrarea neprihănită,

Săvârşită pentru Dumnezeu într-un suflet pur

Este o adevărată împărăţie

Pentru cel ce o înfăptuieşte.

X

Rugăciunea unui suflet îndrăgostit

Doamne, Dumnezeul meu, Iubitul meu!

[…] dacă aştepţi de la mine fapte,

Ca astfel, prin ele, să-mi împlineşti ruga,

Dă-mi-le Tu, Doamne, şi făptuieşte-mi-le,

Cu toate suferinţele pe care ai vrea să le îndur,

Şi facă-se astfel voia Ta.

Şi dacă nu aştepţi faptele mele,

Ce aştepţi oare, milostive Doamne,

De ce întârzii?

X

Al meu este cerul şi al meu este pământul

Ale mele sunt toate seminţiile.

Cei drepţi sunt ai mei şi ai mei cei păcătoşi,

Îngerii sunt ai mei

Şi Maica Domnului

Şi toate lucrurile sunt ale mele,

Şi chiar Dumnezeu este al meu şi pentru mine.

Atunci ce mai aştepţi şi ce mai cauţi, sufletul meu?

X

Spiritul foarte pur

Nu se amestecă nici cu sfaturi străine

Nici cu gânduri prea omeneşti.

Ci dimpotrivă: solitar

În singurătatea tuturor formelor

În atât de savuroasa lăuntrică pace,

Comunică direct cu Dumnezeu, căci cunoaşterea sa

Este în tăcerea divină.

X

Sufletul îndrăgostit

Este un suflet tandru,

Blând,

Umil

Şi răbdător.

X

Nu Te cunoşteam,

Pe Tine, o, Dumnezeul meu!

Căci vroiam încă

Să ştiu şi să gust

Lucrurile.

X

Fie să se schimbe toate

Într-un ceas bun, Doamne Dumnezeul meu,

Pentru ca să ne odihnim în Tine.

X

Ceea ce ceri

Şi doreşti mai mult

N-ai să dobândeşti

Prin propria ta putere,

Nici prin profunda meditaţie asupra lumii,

Ci prin adâncă umilinţă

Şi prin dăruirea inimii.

X

Nu te osteni: nu vei intra

În savoarea şi suavitatea

Spiritului,

Dacă nu eşti gata oricând să jertfeşti

Tot ceea ce doreşti.

X

Fericit cel care, lăsând la o parte

Gustul şi înclinaţiile sale,

Priveşte lucrurile

Cu înţelegere şi dreptate

Pentru a le săvârşi.

X

Într-adevăr,

Acela a învins toate lucrurile,

Pe care nici gustul acestor lucruri

Nu-l bucură,

Nici dezgustul de ele

Nu-l întristează.

X

Umblând peste tot, Dumnezeul meu,

Cu Tine,

Peste tot va fi pentru mine

Aşa cum doresc eu să fie pentru Tine.

X

Seara, vei fi întrebat despre iubire.

Învaţă să iubeşti

Aşa cum vrea Dumnezeu să fie iubit

Şi renunţă la firea ta omenească.

X

Ai grijă să nu te întristezi dintr-o dată

De răutăţile lumii,

Căci nu ştii

Binele pe care îl aduc ele,

Hotărât de judecata lui Dumnezeu

Pentru bucuria veşnică

A celor aleşi.

X

Fără trudă

Îi vei domina pe oameni

Şi lucrurile ţi se vor supune

Dacă vei uita de ele

Şi vei uita de tine însuţi.

X

Aminteşte-ţi că nu domneşte Dumnezeu

Decât în sufletul blând

Şi dezinteresat.

X

Bucură-te zi de zi

Întru Dumnezeu,

Care este izbăvirea ta

Şi aminteşte-ţi că bun lucru este

Să suferim în toate chipurile

Pentru Cel care este Bun.

Să iubeşti mult încercările la care eşti supus

Şi să nu faci caz de ele

Pentru a-i fi pe plac Mirelui

Care nu a şovăit

Să moară pentru tine.

X

Sufletul pe care dragostea îl călăuzeşte

Nici nu osteneşte pe alţii,

Nici nu este ostenit.

X

Şi sufletul care este despuiat

De dorinţele sale,

De vrerile sale

Şi de cele nevroite,

Dumnezeu îl va înveşmânta

Cu puritatea sa,

Cu bucuria sa,

Şi cu voinţa sa.

X

Un singur cuvânt a spus Tatăl

Şi acesta a fost Fiul,

Şi el vorbeşte încă

În tăcerea cea veşnică.

Şi în tăcere

Trebuie să-l asculte

Sufletul.

X

Părul pe care-l piepteni des

Va fi strălucitor;

Şi sufletul care deseori

Îşi va cerceta gândurile,

Cuvintele,

Şi faptele

Care sunt pletele sale,

Săvârşind orice lucru din dragoste pentru Dumnezeu,

Va avea părul foarte luminos,

Şi atunci Mirele va privi grumazul său

Şi se va îndrăgosti de el

Şi va fi rănit de una din privirile sale,

Care este însăşi puritatea intuiţiei cu care

Sufletul înfăptuieşte orice lucru.

Părul, dacă vrem să strălucească,

Trebuie să începem să-l pieptănăm

Chiar din vârful creştetului;

Toate câte le înfăptuim

Trebuie începute

Pe culmea cea mai înaltă a iubirii de Dumnezeu,

Dacă vrem ca lucrările noastre să fie

Pure şi luminoase.

X

Iubire nu înseamnă

Să simţi lucruri mari,

Ci să trăieşti în mare sărăcie

Şi să suferi pentru Cel Iubit.

X

Semnele reculegerii lăuntrice

Sunt trei:

Primul, dacă sufletului nu-i plac

Lucrurile trecătoare;

Al doilea, dacă-i plac

Singurătatea şi tăcerea

Şi dacă se grăbeşte să se îndrepte spre

Ceea ce înseamnă desăvârşire;

Al treilea, dacă lucrurile ce-i erau de obicei de folos

I-au devenit lanţuri,

Cum ar fi gândurile,

Şi meditaţiile,

Şi faptele,

Sufletul păstrându-şi drept unic reazem

Pentru rugăciune

Credinţa

Şi mila.

X

Dacă un suflet are mai multă răbdare

În a suferi

Şi mai multă îngăduinţă

În a se lipsi de mulţumirile lumeşti,

Acesta este semnul

Că înaintează

Pe calea virtuţii.

X

Caracteristicile unei păsări solitare sint cinci:

Prima, că ea zboară până în cele mai mari înălţimi;

A doua, că ea nu suferă după companie, nici măcar după vreuna din semenele ei;

A treia, că ea îşi aţinteşte ciocul spre tăriile cerului;

A patra, că nu are o culoare definită;

A cincea, că ea cântă foarte duios.

X

O! Cât de dulce îmi va fi mie

Prezenţa Ta,

Tu care eşti Binele Suprem!

Mă voi apropia în tăcere de Tine

Şi-Ţi voi dezgoli picioarele

Pentru ca Tu să doreşti

Să mă uneşti cu Tine prin căsătorie

Şi nu voi găsi odihna

Până nu mă voi bucura în braţele Tale.

X

De sufletul care este unit cu Dumnezeu

Diavolul se teme

Ca de însuşi Dumnezeu.

X

Sufletul care vrea ca  Dumnezeu

Să i se dăruie cu totul

Trebuie să se dăruiască tot,

Fără a-şi păstra nimic pentru sine.

Stă în firea spiritelor alese

A sufletelor generoase,

A inimilor darnice

Să dea înainte de a primi,

Până la dăruirea de sine,

Căci pentru ele este mai grea povara

De a-şi aparţine lor însele

Decât de a fi supuse altora.

Într-adevăr, mai mult aparţinem

Acestui Bine Infinit

Decât ne aparţinem nouă.

X

Decât

Să privim mai mult

La bunurile lui Dumnezeu,

Mai bine este

Să ne rugăm

Întru Dumnezeu.

X

Trăieşte ca şi cum nu ar exista în această lume

Decât Dumnezeu şi cu tine,

Astfel încât inima ta să nu poată fi

Captivă vreunui lucru omenesc.

X

Nu refuza nimic

Chiar dacă ţi s-ar părea

Că nu poţi să faci un anume lucru,

Ca toţi să găsească la tine

Milă şi înţelegere.

X

Nu contrazice

În nici un fel,

Nu spune vorbe

Care să nu fie limpezi;

Ceea ce vei spune

Să fie astfel

Încât să nu rănească pe nimeni.

X

Niciodată să nu iei ca exemplu un om

În ceea ce ai de făcut,

Oricât de sfânt ar fi el,

Căci diavolul îţi va arăta

Imperfecţiunile lui,

Ci urmează-L pe Cristos

Şi niciodată nu vei rătăci calea cea bună.

X

Cum se poate cădea în extaz:

Negându-ţi voinţa

Şi urmând voia lui Dumnezeu,

Căci extazul nu este altceva

Decât evadarea sufletului din tine însuţi

Şi pierderea lui în Dumnezeu.

X

Îndepărtează-te de ceea ce este rău,

Fă binele

Şi caută pacea.

X

Blând este

Cel care ştie să-şi suporte aproapele

Şi să se suporte

Pe sine însuşi.

X

Să nu faci nici un lucru

Şi să nu spui nici un cuvânt, demn de a fi reţinut,

Pe care să nu-l poată spune sau face

Cristos,

Dacă s-ar afla în împrejurarea în care te afli

Şi dacă ar avea vârsta şi sănătatea pe care le ai tu.

X

Să te doară tare

Fiecare clipă pierdută

Sau petrecută

Fără a-l iubi pe Dumnezeu.

X

Întotdeauna aminteşte-ţi

Că tot ce ţi se petrece

Bun sau potrivnic,

Vine de la Dumnezeu.

X

Aminteşte-ţi întotdeauna

Că ai venit aici, pe pământ

Doar pentru a fi un sfânt

Şi astfel, nu accepta să domnească în sufletul tău

Nici un lucru care să nu te călăuzească

Spre sfinţire.

X

“Arată-te, Tu, cel ascuns atât de aproape,

Chiar dacă Faţa Ta mai presus de orice frumuseţe

M-ar nimici.”

 

Aşa L-a căutat pe Dumnezeu sfântul Ioan al Crucii; cu fervoare, cu curaj, cu forţă, depăşind dificultăţile unei ascensiuni spirituale rapide; şi din lumina sfinţeniei la care a ajuns a lăsat mărturie scrisă despre etapele purificatoare ale simţurilor şi spiritului prin care trece sufletul aflat în căutarea naturii sale divine.

CUVINTE DIN LUMINA – Nestemate ale misticii crestine -Ep.2

MONSENIORUL GHIKA

Motto: ” Există oare lucruri mari şi mici atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu şi numai pentru El?”

Un suflet de foc. Astfel a fost simţit Monseniorul Ghika de contemporanii săi. Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol, Vladimir Ghika este descendent dintr-o familie greco-bizantină care a dat numeroase personalităţi în domeniul diplomatic şi artistic. El a fost încă din tinereţe în serviciul celor sărmani; a fost un erou al acţiunilor caritabile; era preot şi despre felul în care participa la serviciile religioase pe care le ţinea se spunea: “un preot bun îşi zice bine slujba; un preot fervent o trăieşte; dar abatele Ghika o murea”. Avea capacitatea extraordinară de a vedea prezenţa lui Dumnezeu peste tot şi de a urmări să facă şi pe alţii s-o simtă. El se dăruia acestui Dumnezeu prezent în toate, şi de aici credinţa sa în necesitatea unei rugăciuni permanente. Numai astfel se ajunge la o prezenţă familiară a lui Dumnezeu şi numai prin experienţa trăită şi prin dragostea fără sfârşit pentru Dumnezeu se învaţă drumul către binele săvârşit permanent. O mare parte a vieţii sale a dăruit-o acţiunilor de binefacere în favoarea săracilor, bolnavilor, victimelor, oropsiţilor soartei pentru a le alina suferinţele trupeşti şi sufleteşti.

Pentru aceasta, el nu s-a sustras de la nici un sacrificiu şi nu a refuzat nici un ajutor, mobilizând toate resursele materiale şi financiare de care dispunea, depăşind cu stoicism şi speranţă toate dificultăţile. Sfinţenia lui era făcută din eroismul virtuţilor, exemplu viu adus creştinilor, o sfinţenie de zi cu zi, aceea a carităţii trăite, a credinţei supuse tuturor probelor, a acceptării premeditate a suferinţelor de care natura umană se teme, al încrederii în harul divin pentru a le îndura, când ceasul încercării a sosit. Orice om pe care-l întâlnea Monseniorul Ghika, pe stradă, într-un salon, la patul unde era ţintuit de boală, în faţa morţii iminente, devenea aproapele său. Această voinţă de a se substitui altuia care suferă, acest ecran pe care-l făcea din sine însuşi, plasându-se între răul iminent şi cel care urma să-i fie victimă, constituie acte religioase izvorâte dintr-o inimă plină de dragoste. În prezenţa lui aveai impresia că te-ai apropiat de sfinţenie; întreaga sa fiinţă impregnată de o imensă bunătate trăda o disponibilitate continuă: “- Nu uitaţi, spunea el, că zilele cele mai frumoase nu sunt la fel de frumoase pentru toţi.”

Monseniorul Ghika a fost un apostol. Ardea de dorinţa de a aduce mărturie. El voia să răspândească lumina pe care o primise şi harul în care trăia. Participanţii la slujba sa religioasă erau străbătuţi de intensitatea rugăciunii care se înălţa de pe buzele preotului; ei aveau cu adevărat conştiinţa că Dumnezeu cobora acolo în timpul slujbei. Monseniorul Ghika semăna cu sfinţii din iconografia bizantină: figură austeră, înalt spiritualizată, în care amprentele vieţii obişnuite s-au stins pentru ca figura lui să restituie doar lumina adâncă din care s-a hrănit. Era frumos, de o mare distincţie, atitudinile şi gesturile sale erau totdeauna pline de nobleţe şi armonie la modul cel mai natural. O privire care pătrundea până-n străfundul sufletului interlocutorilor, o privire plină de bunătate, de gingăşie, de tandreţe, de afecţiune îi lumina faţa încadrată de o mare barbă albă. Avea o sensibilitate delicată, bunătate, devotament fără limite pentru toţi, gingăşie cu rafinamente de neuitat.

Viaţa lui plină de contradicţii, tentaţii şi înfrângeri ale tentaţiilor, de împătimită devoţiune şi reculegere spirituală constituie o mărturie a acţiunii lui Dumnezeu în lume.

Chiar sfârşitul vieţii sale, trăind în România anilor 1950, a fost un sacrificiu din iubire; deşi a fost avertizat de pericolul de a fi arestat, el a preferat să rămână în ţară pentru a se afla alături de fraţii săi, urmărind să le atenueze spaima. Arestat în 1952, parcurge un an de interogatorii, torturi, umilinţe. Tribunalul Militar înscenează un proces la care pedepsele erau dinainte stabilite de securitate. Martori oculari relatează de la proces: “Monseniorul Ghika era în sutană, fără guler. Nu avea cămaşă. Cu barba şi părul său alb părea un profet ieşit din mormânt. Întreaga asistenţă era pietrificată.”

A murit la Jilava într-o celulă comună (peste 40 de deţinuţi); ceilalţi vorbeau despre el ca despre un sfânt; cel care a zăcut ultimele zile ale vieţii la infirmeria închisorii, sleit de puteri, dar cu ochii vii, iluminaţi de o flacără lăuntrică şi de o credinţă mai presus de umilinţele zilnice la care fusese supus, era un prinţ prin naştere, dar mai cu seamă prin sufletul său.

Dăruit cu totul în acţiuni plăcute lui Dumnezeu, răspunzând oricărui apel de ajutor printr-un spirit de sacrificiu excepţional, Monseniorul Ghika a avut prea puţin timp pentru a lăsa mărturii scrise; redăm în continuare câteva cugetări ale acestui “suflet de foc”.

Cuvinte din lumina

Pentru cel care îl vede pe Dumnezeu departe, aproapele nu va fi niciodată aproape; pentru cel care nu vede aproapele destul de aproape, Dumnezeu va rămâne totdeauna departe.

X

Progresul sufletului constă în a face din dragoste ceea ce ar trebui făcut din datorie.

X

Dacă ştii să pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, Îl vei regăsi în tot ceea ce ţi se petrece.

X

Pentru a fi perfect trebuie ca rugăciunile tale să devină veritabile acţiuni şi acţiunile veritabile rugăciuni.

X

Cerul întreg este drumul aripilor.

X

Rugăciunea ta trebuie să circule în totul, ascunsă, puternică şi vie, precum sângele.

X

Florile ajung să parfumeze până şi mâinile celui care le striveşte.

X

Dacă tu îl cauţi pe Dumnezeu, este pentru că Dumnezeu te-a căutat; şi nu te mira dacă, Dumnezeu fiind, El te găseşte înainte ca tu să-L fi găsit.

X

Un nume pentru Dumnezeu: Cel care nu uită.

X

Ziua nu este cu adevărat zi, dacă nu ai amintirea stelelor, iar noaptea nu este cu adevărat noapte, dacă nu-ţi aminteşti soarele.

X

Anumite flori nu cresc decât acolo unde au căzut lacrimi.

X

Smerenia, care aşează lucrurile la scara lui Dumnezeu, este de asemenea scara care ne permite să urcăm la Dumnezeu.

X

Suntem, chiar şi în imperfecţiunile noastre, o dovadă a lui Dumnezeu.

X

În pofida aparenţelor, nimic din ceea ce este nu se contrazice; totul se completează.

X

La drept vorbind, Dumnezeu nu prevede nimic. El vede, iar noi suntem cei care vedem cu întârziere.

X

Preceptele lui Dumnezeu apasă pe umerii noştri, dar e o greutate de aripi.

X

Curajul este, şi el, o singurătate.

X

Doamne, binecuvântează-mă cu mâna şi din inima săracilor tăi!

Doamne, susţine-mă în privirea săracilor tăi!

Doamne, primeşte-mă într-o zi în compania săracilor tăi!

X

Cel care se despoaie pentru ceilalţi, se îmbracă cu Cristos.

X

Nimic nu ni-L apropie mai mult pe Dumnezeu decât aproapele.

X

Să nu uiţi niciodată că cele mai frumoase zile nu sunt niciodată frumoase pentru toţi!

X

Când fratele tău te obideşte pe nedrept, ar trebui să suferi mai mult pentru el decât pentru tine.

X

Ieşi în întâmpinarea celui ce te evită, dăruieşte celui care nu-ţi cere, iubeşte-l pe cel care te respinge.

X

A consola este putinţa noastră de a da celuilalt ceva care să fie mai adevărat decât durerea sa. A consola înseamnă să-l faci pe deznădăjduit să trăiască în speranţă. A consola înseamnă a permite celui ce suferă să vadă în noi iubirea lui Dumnezeu pentru el.

X

Universul devine mai sărac prin uitarea rugăciunii.  Să ne trăim rugăciunea şi să ne rugăm viaţa.

X

Simţim adesea nevoia să ne rugăm chiar în picioare fiind şi să gândim în genunchi.

X

Setea rădăcinilor este mai mare decât setea frunzelor.

X

Nu trebuie să ne mirăm, nici să ne plângem de nerecunoştinţa semenilor. Recunoştinţa este mai rară decât binefacerea şi mai presus de ea.

X

Când cineva ne dovedeşte recunoştinţa el ne dăruieşte mai mult decât i-am dat.

X

Cel ce nu ştie să respecte, nu va învăţa nici să se sacrifice.

X

Începi să devii om doar atunci când ai învăţat să-ţi comanzi tu însuţi ca şi cum ai fi altul, şi când, mai bine chiar decât altul, ai învăţat să asculţi tu însuţi de tine.

X

Printre cei ce se declară creştini, sunt prea mulţi care în loc să-L servească pe Dumnezeu, vor mai curând să se servească de El.

X

Mâinile celor care trudesc văd mai bine decât ochii celor care dorm.

X

Direcţia îndurării Divine în Eternitate se cheamă viitor.

X

Cel care iubeşte mai mult este cel care iubeşte mai bine, iar cel care iubeşte mai bine este, într-un fel şi de fapt, cel care iubeşte mai mult.

X

Biruinţele sufletului lasă în urma lor cuvintele vieţii care vor dăinui.

X

Singurătatea e bună şi sfântă doar după ce a fost eliberată de Eu.

X

O ispită a descurajării: „La ce mai pot fi bun?” Răspunsul: „în orice caz, pentru a fi mai bun”.

X

Poate cel mai bun mijloc de a ne cunoaşte e să ne privim ascultând.

X

Oricare ar fi întâlnirea providenţială care aşează o trebuinţă în calea noastră, ea este o vizită a lui Dumnezeu care ne apare.

X

Calcă spre cer e strâmtă, dar e mult mai uşor să nu te abaţi din drum mergând pe o cărare decât pe o câmpie.

X

Când mergem spre lumină, umbra ne urmează; când ne îndepărtăm de ea, umbra ne precede.

X

Pentru a fi perfecte, rugăciunile tale trebuie să devină adevărate fapte, iar faptele tale – adevărate rugăciuni.

X

Inimile curate care îl vor vedea pe Dumnezeu sunt singurele care deja în această lume văd cu adevărat lucrurile acestei lumi.

X

Sunt sigur de Tine, nu sunt sigur de mine. Singurul meu mod de a fi sigur de mine este să fiu destul de sigur de Tine.

X

Fie ca rugăciunea ta să circule în toate, ascunsă, puternică şi vie, ca sângele.

X

Cerul nu face umbră pământului.

X

Adevărurile sunt crude precum chirurgii.

X

Nu există noroi care să poată astupa strălucirea iubirii.

X

Calea spre Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci.

X

Să dorim sfinţenia nu pentru a ne plăcea nouă înşine, ci pentru a plăcea lui Dumnezeu.

X

Importanţă are nu atât ceea ce facem, ci felul în care facem ceva, nu atât ceea ce ni se întâmplă, cât felul cum întâmpinăm ceea ce ni se întâmplă.

X

Dacă socoteşti că ţi-ai sfârşit viaţa, înseamnă că nici nu ţi-ai început-o încă.

X

Nu încerca să faci din tine o capodoperă, ci un instrument al fericirii.

X

Dumnezeu este singurul care nu uită să iubească nici în mânia sa.

X

Libertatea creaturilor e un fel de răbdare a Eternităţii.

X

Faptele de azi nu sunt decât ideile de ieri.

X

Cel ce-şi aduce aminte de Dumnezeu învaţă să nu uite pe nimeni.

X

Unele flori cresc numai acolo unde au căzut lacrimi.

X

Soarelui îi pare oare rău de razele sale?

X

În ceea ce priveşte iubirea de Dumnezeu, e singura iubire care nu risca să fie oarbă.

X

Orgoliul cel mai greu de smuls din rădăcini este acela al oamenilor care cred că nu-l au.

X

Există un om mai sărac decât cel îngâmfat?

X

A vorbi de rău despre oameni ne deprinde să-L defăimăm pe Dumnezeu.

X

A ne ignora unii pe alţii e o mare greşeală; a ne ascunde unii de alţii e un mare păcat; a ne despărţi unii pe alţii e o crimă.

X

Tristeţea privirii noastre în noi şi în jurul nostru: văzând cât de bine se face răul şi cât de rău se face binele.

X

Există oare lucruri mari şi mici atunci când faci totul din iubire pentru Dumnezeu şi numai pentru El?

X

Fă cu mărinimie cele mai mici lucruri şi cu umilinţă lucrurile mari.

X

Orice suflet cu adevărat umil poate să iubească uşor. El şi-a pierdut aproape toate motivele de indiferenţă şi de aversiune.

X

Numai Dumnezeu poate face ceva cu lacrimile omeneşti fără să le profaneze.

X

A-L iubi pe Dumnezeu e totodată şi una din modalităţile de a învăţa să nu ne temem de nimic.

X

Ce ar fi dacă, pe neaşteptate, conştiinţa ta ar începe să vorbească cu voce tare şi în faţa tuturor?

X

Lumina e tăcută, sunetul nu se vede. Totuşi, numai lumina permite să recunoşti într-o mulţime pe cel care vorbeşte.

X

A avea pentru sine sau a fi pentru EI? Aceste două întrebări puse retoric şi atât de tranşant cuprind în sine şi definiţiile a două atitudini de viaţă diametral opuse.

X

E mai grav să nu ai ce oferi cu inima şi mintea decât să ai mâinile goale.

X

La urma urmei, bunătatea nu e decât forma cea mai subtilă şi cea mai suplă a dreptăţii.

X

Dacă suferi pe nedrept – mulţumeşte lui Dumnezeu, atât pentru nedreptate cât şi pentru suferinţă… Ai prefera oare să ai de suferit pe bună dreptate?

X

Cele patru etape:

cu Dumnezeu, pentru Dumnezeu, la Dumnezeu, în Dumnezeu.

X

Nu cum calcă un om pe cale contează, ci cum o parcurge.

X

Nu mergeţi spre Iubire pe calea ascultării, ci spre ascultare pe calea iubirii.

X

Nu vom fi niciodată nici judecaţi, nici condamnaţi decât de Iubire, în numele Iubirii şi pe temeiul iubirii noastre.

X

Adevărata iubire nu vorbeşte despre sine, adevărata iubire este cea care nu are nevoie să fie numită pentru a fi recunoscută.

X

Nu-L iubim pe Dumnezeu aşa cum se cuvine dacă, iubindu-L, nu ştim să-L facem iubit.

X

Doamne, dacă îţi cer uneori o dovadă sensibilă a harului tău, n-o fac pentru a fi mai sigur de tine, ci pentru a fi mai sigur de mine.

X

Poţi tot ce vrei când vrei ceea ce vrea Dumnezeu.

X

Când nu mai ai nimic de dat, poţi să dăruieşti încă ceva ce-i mai presus de toate: o rugăciune.

X

Cu cât un drum este mai bun, cu atât mai puţin păstrează urma paşilor ce trec.

X

Dumnezeu nu se schimbă, dar într-o lume unde totul se schimbă El consimte, la nevoile şi la rugăciunile noastre, să schimbe totul.

X

Eternitatea înseamnă deja de pe acum timpul prezent.

X

Nu putem şti dacă suntem vrednici de iubire sau de ură. Ştim doar atât, că, vrednici sau nu, Dumnezeu ne iubeşte.

X

Oamenii au ştiut să răstignească Cuvântul … Ce fac cu tăcerea lui Dumnezeu?

X

Tăcerea lui Dumnezeu e, înainte de toate, o tăcere a iubirii …

X

A fi supus numai lui Dumnezeu… Nu poate exista o libertate mai absolută decât aceasta.

X

DUMNEZEU ESTE UNUL

Cristina spune in urma postarii articolului „Acelasi Dumnezeu se uneste cu acelasi Dumnezeu”:

„Acesta este punctul de vedere al celor care imbratiseaza religia hindusa. Crestinii ar trebui sa fuga de ea ca de foc.”

Raspuns:

Uite Cristina,

Fiindca ai “imbratisat” religia crestina iti propun sa plecam de la cateva premize, unele dintre ele deja citate in scripturi. Ele sunt totodata si de bun simt:

Dumnezeu este cel Atotputernic si Atotcunoscator; este fara inceput si fara sfarsit.

In Geneza se afirma ca El a creat lumea in 7 zile. Omul face parte din creatia Sa.

Omul a aparut pe aceasta planeta care a fost si ea creata de Dumnezeu acum sute de mii de ani.

Crestinismul a aparut acum doua mii de ani.

Acum trebuie sa te gandesti foarte serios la urmatoarele intrebari? Numai cei care au “imbratisat” religia crestina sunt ai lui Dumnezeu? Restul (de altfel mult mai multi) care au trait zeci de mii de ani fara adevarul religiei crestine, ce sunt? Rebuturile lui Dumnezeu? Din capul locului Dumnezeu i-a creat si i-a lasat fara adevarul crestin, sa rataceasca in suferinta si intuneric? Noii veniti, “alesii” sortii, (crestinii) sunt ei cei mai buni, si mereu cu Dumnezeu, iar ceilalti (sarmanii de ei) sunt fara Dumnezeu? Cum iti explici faptul ca in numele lui Dumnezeu a curs si continua sa curga cel mai mult sange pe aceasta planeta? Si in numele carui Dumnezeu? Sunt mai multi? …Si lista intrebarilor s-ar putea lungi. De ce? Pentru ca o viziune incoerenta si neunitara, lipsita de bun simt, o viziune marcata de litera moarta, duce la confuzie, dogma, negatie, ipocrizie religioasa, si toate celelalte care invrajbesc oamenii intre ei sa lupte pentru Dumnezeul “lor”, pentru religia “lor”, pentru farama lor de “adevar”.

Nu vreau sa ma extind. Fac apel acum la bunul simt natural. Ce-ar fi daca ai admite ca toti oamenii suntem ai Lui? Si ca noi toti suntem chiar fii Lui. Si El este unicul nostru TATA. Hermes Trismegistos a lasat inscris pe Placutele de Smarald: “Ceea ce este sus este precum ceea ce este jos iar ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, spre a implini Miracolul Totului”. Acum voi recurge la un exemplu care sa te ajute sa intelegi mai bine acest aforism al intelepciunii antice (treci cu vederea ca nu a fost crestin asa cum multi alti maestrii spirituali realizati nu au fost). Un om foarte erudit, bogat si puternic a calatorit prin multe tari si a trait pana la adanci batraneti. El a avut mai multi copii care s-au nascut in locuri diferite. Pe toti insa i-a iubit si a avut grija, fiind bun, sa aiba tot ce le trebuia, chiar daca nu era mereu fizic prezent in preajma lor. Ei, copii au crescut ingrijiti mai mult de mamele lor. Si fiecare dintre ei il chema si ii vorbea tatalui in limba materna, dar tatal stia ca el era cel numit sau chemat. Acesti copii nu stiau unii de altii. Dar toti vorbeau despre tatal lor ca fiind cel mai bun si mai iubitor tata. Dar unul ii spunea pe nume intr-un fel, altul intr-un fel si tot asa. Acesti copii au crescut si au ramas in tara lor. Tatal, ajuns acum la batranete s-a stabilit la copilul mezin. Acestuia, fiind mai mic i-a acordat si ultimele sfaturi de viata. El acest copil credea la randul sau ca este unicul fiu. Toti acei copii, ajunsi acum oameni in toata firea, stiau fiecare in parte de tatal lor cel bun si iubitor, dar nu mai stiau de ceilalti frati. Toti vorbeau pe limba lor si in felul lor despre parintele lor cel bun si iubitor care ii ajuta de la distanta.

Intamplarea a facut ca unii dintre ei sa se intalneasca si sa vorbeasca despre tatal lor. Desi s-au inteles greu, caci fiecare vorbea o alta limba, fiecare exprima faptul ca tatal lor pe nume X,Y,Z,etc., era un tata bun si plin de dragoste care i-a crescut frumos. Dar fiecare credea ca de fapt tatal lui este cel mai bun si cel mai grozav (asa cum se intampla si astazi). Nu mai continui pentru ca sper ca ai inteles. Toti vorbeau si desemnau in Realitate aceeasi prezenta a Tatalui. Dar fiecare credea ca Tatal era numai al lui. Si ca ei sunt singurii care aveau dreptate caci numai ei il cunoscusera pe Tatal.

Si de aici, au degenerat lucrurile. Mai tarziu urmasii lor uitand, se certau pentru a impune imaginea obarsiei lor inalte, acel om bun si iubitor, bogat si puternic -bunicul – tatal tatalui lor care era cel mai grozav. Si uite asa, pana in zilele noastre.
Si aici, exemplul nostru analogic se incheie. El poate sa nu corespunda in totalitate realitatii divine. Este folosit doar ca mod de a sugera anumite aspecte.

Dumnezeu este Cel ce Este. El este Unic si fara Secund – afirma Upanishadele.
Toti marii invatatori sau maestrii spirituali spun acelasi lucru: Dumnezeu, Tatal Ceresc este UNUL.
Felul insa in care iL chemam si ne raportam la El este diferit. Si Chiar Dumnezeu a lasat aceasta libertate omului – Fiului sau, sa-i spuna pe limba lui, Tata. Nici o religie nu este superioara Adevarului. Caci numai Adevarul, care este Dumnezeu, mantuieste si elibereaza.

Scopul articolului este de a exprima faptul ca viziunea cu privire la Dumnezeu, la spirit, la realizare, eliberare, mantuire, spune-i cum vrei, este aceeasi, si la marii sfinti crestini si la maestrii spirituali ai Orientului. Avand cunostinte despre acest lucru si intuind caracterul universal al invataturilor care desemneaza aceeasi Unica Realitate Divina, integrand personal metode specifice de trezire spirituala specifice cailor Occidentale si Orientale am putut realiza o scurta sinteza cu privire la aceste aspecte. Poate in alte articole voi mai relua aceasta tema.
Vei vedea de altfel in articolele viitoare faptul ca adeseori invatatura crestina a marilor parinti, este aceeasi cu a marilor maestrii spirituali ai Orientului. Si exprimarea este aproape cu aceleasi cuvinte. Si aceasta a fost randuit de Dumnezeu. Caci Inteleptii au o lume comuna. Cea a Realitatii Dumnezeiesti.

Eu sunt crestin, dar am urmarit sa practic unele metode care vizau transformarea, printr-un proces al cunoasterii de sine care sa ma ajute sa obiectivez totodata, efectele si rezultatele obtinute. Asa incat am putut sa inteleg si sa realizez, de exemplu, ca meditatia de tip yoghin, duce la aceeasi pace si centrare in Dumnezeu, ca si rugaciunea crestina.

Pentru mine, orice invatatura care ma face sa fiu mai bun, mai compasiv, mai deschis si iubitor, mai tolerant si iertator, mai credincios, este o invatatura buna. Si primind-o, sufletul se inalta. Nu pot decat sa fiu recunoscator lui Dumnezeu ca m-a ajutat sa ma apropii de intelegerea acestui spirit al Unitatii Totului si al Unitatii in Diversitate.

Ca metoda de transformare, YOGA, a transgresat spatiul religiei hinduse caci ea, in esenta, nu este o religie. Yoga este un sistem filozofic si practic de viata care produce, atunci cand este asumat ca demers constient si disciplinat, aceea conditie a regasirii de Sine, a regasirii lui Dumnezeu in propria fiinta precum si in afara sa. La ora actuala sunt si calugari crestini care au vorbit despre Yoga (vezi Parintele Dechanet :”Yoga Crestina”). Poate putini stiu ca marii mistici ai Orientului care au trait in sec. XIX si XX au integrat ca adevar invatatura crestina. Swami Ramakrishna, Swami Shivanada, Paramahamsa Yogananda, Ma Ananda Moy, etc.

Toti Invatatorii Occidentului si Orientului afirma ca realizarea de Sine, cunoasterea lui Dumnezeu, mantuirea, Nirvana, Eliberarea, se poate produce odata cu aceasta revelare a adevarului propriei fiinte, si anume ca Dumnezeu este in fiinta lor si ca fiinta lor este in Dumnezeu. In sensul acesta trebuie inteles titlul curajos al articolului. Ramakrisna spunea foarte frumos: „Dumnezeu este cu adevarat in toti oamenii, dar nu toti oamenii  realizeaza ca sunt in Dumnezeu.” Si de aici nepriceperea lor in viata.

Iti doresc din tot sufletul sa iesi din spiritul dogmatic care simt ca te caracterizeaza in aceasta privinta, si sa patrunzi mai mult esenta practica a unei cai, oricare ar fi ea. Si atunci adevarul ti se va revela ca si cunoastere directa. Nu te supara; doar incearca o perioada de timp sa faci constant acel lucru care spui ca te mantuieste, te pacifica, te elibereaza si te bucura in spiritul credintei tale. Si nu uita ca una dintre cele mai frumoase virtuti crestine este TOLERANTA. Deci nu indemna oamenii sa fuga ca de foc unii de altii prin faptul ca ei isi traiesc propria credinta, poate mult mai veche decat cea crestina.
Cu drag, Liviu

ACELASI DUMNEZEU SE UNESTE CU ACELASI DUMNEZEU

Nestemate ale misticii orientale

„Cu toţii trăim măcar o clipă din viaţă în zona cea mai înaltă a existenţei noastre de pură conştiinţă. Atunci simţim o armonie interioară lipsită de orice urmă de agitaţie sau tensiune. În acele momente sufletul este cuprins de solemnitate, probabil o stare asemănătoare de dincolo de moarte. Este fericirea, aşa cum o înţeleg orientalii, fericirea pusnicului eliberat de dorinţe şi conflicte, care pur şi simplu adoră Divinul, în plenitudinea extazului. Nu există cuvinte care să exprime această experienţă, pentru că limbajul poate să descrie doar anumite condiţii de viaţă; el nu are cuvinte pentru a exprima această contemplare tăcută, această linişte paradisiacă, acest ocean de pace care reflectă paradisurile de deasupra şi este în acelaşi timp stăpânul propriei sale adâncimi nemărginite. Lucrurile se întorc la principiul iniţial, în timp ce amintirile devin visuri ale amintirilor. Sufletul devine atunci pura existenţă şi nu mai simte separarea de întreaga universală existenţă. Este conştient de viaţa universală, şi în acel moment devine un centru al comuniunii cu Dumnezeu. Nu are nimic şi nu-i lipseşte nimic. Marii yoghini ai Indiei au cunoscut în profunzimea sa această condiţie a fericirii simple care se îmbină în bucuria existenţei şi non existenţei care nu este nici reflexie nici dorinţă, şi care este dincolo de viaţa morală şi intelectuală: o întoarcere la unicitate, la plenitudinea lucrurilor.” Amiel

Acest mod de a percepe existenţa este perceperea lui BRAHMAN. Din experienţe similare cu cele descrise de Amiel, dar desigur infinit mai măreţe, provin poemele sfântului Ioan al Crucii ce sunt unele din cele mai frumoase poezii spirituale ale tuturor timpurilor. În aforismele sale el spune: ” Pentru a fi Totul, nu-ţi dori să fi nimic. Pentru a şti totul, nu-ţi dori să ştii nimic. Pentru a găsi bucuria totală, nu-ţi dori să te bucuri de nimic.”

A fi, a şti, şi a găsi fericirea corespund lui SAT (pura existenta), CIT (pura constiinta) şi ANANDA (pura beatitudine) din UPANISHADE. Marea problemă a sufletului uman ar putea fi atunci exprimată prin cuvintele lui Hamlet care, aşa cum deseori se întâmplă la Shakespeare, transcend cu mult contextul în care apar: („A fi sau a nu fi?” – aceasta este întrebarea.)

Deşi JNANA, cunoaşterea şi lumina lui Dumnezeu este cea mai înaltă temă din Bhagavad Gita descoperim că în cazul marilor maeştri yoghini BHAKTI, dragostea, este cea care face cu adevărat legătura între om şi Dumnezeu, şi prin urmare şi între oameni. Putem citi în GITA cuvinte asemănătoare celor pe care le-a spus Iisus: „Căci aceasta este făgăduinţa mea, că cel care mă iubeşte nu va pieri. ” (BG.9. 31) „Acela care în unicitatea dragostei, mă iubeşte pe mine în tot ceea ce vede, oriunde ar trăi acest om, el trăieşte într-adevăr în mine. ” Bhagavad Gita nu afirmă că Divinul poate fi atins prin JNANA, pentru că JNANA este însăşi Dumnezeu; dar ea spune iarăşi şi iarăşi că dragostea este mijlocul de a ajunge la Dumnezeu, în care lumina şi dragostea sunt unul şi acelaşi lucru.

„Prin dragoste el mă cunoaşte cu adevărat, cine sunt şi ce sunt.” (BG.18.55), şi „Numai prin dragoste oamenii pot să mă vadă şi să mă cunoască şi să vină la mine. ” (BG.2. 54)

Socrate ne spune că dragostea este mesagerul între zei şi oameni, iar sfântul Ioan al Crucii ne spune că: „Numai dragostea este cea care uneşte sufletul cu Dumnezeu”. Sfânta Tereza, în felul său simplu spune: „Ceea ce contează este să nu gândeşti mult, ci să iubeşti mult”, şi ea adaugă faptul că: „Dragostea pentru Dumnezeu nu trebuie construită în imaginaţie, ci trebuie încercată prin fapt.” Aceste minunate idei şi multe altele scrise şi trăite de mari mistici creştini, idei pe care le voi mai dezvolta și în viitori sunt totodată recunoscute ca fiind perfect integrate în spiritul Upanishadelor sau al BhagavadGitei. Viziunea lui Dumnezeu reprezintă graţia divină; dar graţia divină este răsplata pentru dragostea omenească.

Descoperim deci luînd contact cu filozofia şi spiritualitatea indiană care a făcut din Yoga o cale de cunoaştere şi comuniune cu Dumnezeu că dragostea se îmbrăţişează cu lumina, dragostea este puterea care mişcă universul, zâna vieţii, noaptea morţii şi noua zi de după moarte. Pulsaţia acestui univers ne trimite un mesaj de dragoste, şi ne spune că întreaga creaţie provine din iubire, că iubirea stimulează evoluţia şi că la sfârşitul timpurilor dragostea va întoarce lucrurile înapoi spre eternitate. Aşa cum mintea raţională poate vedea că întreaga materie este energie, spiritul poate vedea că întreaga energie este dragoste, şi că orice lucru din creaţie poate fi o ecuaţie matematică pentru minte şi un cântec de dragoste pentru suflet. Iubirea ne conduce către Lumină: BHAKTI (calea iubirii si devotiunii) ne conduce către JNANA (calea cunoasterii si inelepciunii), iar JNANA este bucuria lui BRAHMAN-DUMNEZEU, bucuria infinitului.

Ceea ce este finit tânjeşte după infinit, şi înlăuntrul nostru simţim regretul lucrurilor trecătoare; dar dincolo de lacrimile omeneşti este curcubeul bucuriei. Putem iubi infinitul în tot şi deci putem găsi bucurie în orice, după cum a fost exprimat atât de frumos în Brihad-Araniaka Upanishad: „Nu pentru dragostea de soţ ne este drag soţul; ci din dragostea sinelui din soţ ne este drag soţul. Nu pentru dragostea de soţie ne este dragă soţia, ci din dragostea sinelui din soţie ne este dragă soţia. Nu pentru dragostea de copii, ne sunt copii dragi; ci din dragostea sinelui din copii ne sunt copii dragi. Nu pentru dragostea de tot ne este drag totul; ci din dragostea sufletului din toate ne este totul drag.”

Ascultând şi trăind în spiritul Yogăi descoperim o viaţă a Luminii şi Dragostei. Ascultând învăţăturile marilor maeştri ai Indiei ni se revelează măreţia întregului univers; dar aşa cum minunăţia stelelor de pe cer este revelată doar în liniştea nopţii, frumuseţea înţelepciunii lor se reflectă numai în liniştea sufletului. Putem începe încă din copilărie să simţim frumuseţea şi minunea acestui univers la care participăm fiecare prin acţiune şi aceasta conduce la una dintre cele mai sublime concepţii omeneşti. Întreaga viaţă este acţiune, dar fiecare acţiune măruntă şi limitată este o dizolvare în Infinit; după cum inspiraţia se asemănă cu primirea darului vieţii, iar expiraţia cu dizolvarea în Viaţa Infinită. Fiecare acţiune măruntă pe care o facem în timpul vieţii, oricât de umilă, poate deveni un act de creaţie şi prin urmare un mijloc de eliberare, pentru că în orice creaţie autentică se îmbină finitul cu Infinitul, simţit în bucuria creaţiei. Când viziunea este pură şi când creaţia este pură, atunci apare totdeauna bucuria. Descoperim că ne putem apropia de Dumnezeu fiind la rândul nostru ca nişte mici dumnezei care ne creem pe noi înşine creind totodată şi universul existenţial pe care ni-l merităm. Trăind în felul acesta, viaţa noastră este presărată cu noi şi noi miracole şi la un moment dat simţim nevoia să vorbim direct cu Dumnnezeu şi să îi cerem precum îi cere Arjuna lui Krishna: „Vorbeşte-mi din nou despre puterea şi gloria ta, pentru că eu niciodată nu mă satur, niciodată, să îţi ascult aceste cuvinte despre viaţă.” (BG10.18)

Care este esenţa învăţăturilor acestor maeştri spirituali ai Indiei pe care i-am ales pentru a ne bucura şi înălţa sufletul? Ca şi în primul articol din ”Nestemate ale misticii crestine” această esenţă este viziunea lui Dumnezeu manifestat în întreaga creaţie, şi a întregii creaţii în Dumnezeu.

Aceasta este viziunea lui ARJUNA în Bhagavad Gita: “Dacă lumina a o mie de sori ar răsări pe cer, splendoarea aceea ar putea fi comparată cu strălucirea Spiritului Suprem.”(BG 2,12)

Adevăratul progres al omului pe pământ este progresul viziunii interioare. Există un progres în ştiinţă, dar este el în armonie cu progresul spiritual? Ne dorim un progres ştiinţific, dar oare ne dorim şi un progres moral? Nu este de ajuns să avem mai mult, nici să ştim mai mult, ci să trăim în spirit cât mai mult, şi dacă vrem să trăim la modul spiritual trebuie să descoperim iubirea. Dragostea este ca „o comoară ascunsă pe un câmp” şi acest câmp, spun toate cărţile şi învăţăturile sacre, îl reprezintă propriul nostru suflet. Aici se găseşte comoara pentru a cărei descoperire fiecare dintre noi poate să abandoneze fără nici o părere de rău toată bogăţia efemeră a acestei lumi

Viziunile spirituale ale omului se confirmă şi se luminează una pe cealaltă. Avem măreţia cosmică a hinduismului, originile orale ale lui Zarathrustra, fericirea în adevărurile lui Buddha, victoria spirituală a Jainismului, iubirea simplă a lui Tao, înţelepciunea lui Confucius, poezia Shintoismului, Dumnezeul lui Israel, strălucirea izbăvitoare a Iubirii Creştine, gloria Dumnezeului islamic, armonia Sikhisilor. Toate viziunile spirituale ale omului provin în totalitate din Lumina Unică. În ele se găsesc flăcări ce ard pentru gloria lui Dumnezeu.

Ceea ce este finit în om tânjeşte după Infinit. Dragostea care mişcă stelele mişcă şi inima omului, şi o lege a gravitaţiei spirituale îi conduce sufletul către Sufletul întregului univers. Omul vede soarele prin intermediul luminii sale şi vede Spiritul prin lumina propriului său spirit lăuntric. Radiaţia frumuseţii eterne străluceşte peste acest vast univers, şi în momentele de contemplaţie putem vedea Eternul în lucruri trecătoare. Acesta este mesajul tuturor marilor maeştri şi învăţători spirituali şi întreaga poezie şi artă şi frumuseţe sunt numai o variaţie infinită a acestui mesaj.

Dacă citim scripturile şi cărţile înţelepciunii din lumea întreagă, dacă considerăm multiplele experienţe spirituale înregistrate în scrierile trecutului, găsim o singură credinţă spirituală, şi această credinţă este bazată pe o viziune a Adevărului. Nu adevărul legilor naturii descoperite de mintea oamenilor în mod gradat, ci ADEVĂRUL EXISTENŢEI noastre.

Deci vă propun să parcurgem într-o stare meditativă şi postarile de articole ale acestei a doua categorii (”Cuvinte din Lumina – Nestemate ale misticii orientale”) culese din mistica indiană şi yoghină. Vom regăsi în cazul tuturor maeştrilor aceeaşi credinţă aş putea spune cutremurătoare, o credinţă bazată pe viziunea şi realizarea spirituală supremă. În această viziune descoperim Lumina. O vom întrezări oare întrucâtva şi noi? Aceste cuvinte ne cheamă la Dragoste şi Viaţă. Oare le vom auzi?

Fiecare moment al vieţii noastre poate fi începutul unor lucruri mari.

DE CE RETRAGERE SPIRITUALA?

Comentariul Cristinei la ultimul post despre rugaciune m-a indemnat sa dau un raspuns ceva mai amplu care reprezinta opinia mea cu privire la anumite aspecte legate de viata spirituala.

Cristina spune: Te poti darui neconditionat lui Dumnezeu si in mijlocul New-York-ului. Sihastria = viata spirituala nu este un concept biblic, ci unul imprumutat de la filozofii antici, care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu.

RASPUNS:

Sunt complet de acord cu tine, Cristina, ca te poti darui lui Dumnezeu oriunde (in orice loc din lumea asta), pentru ca oriunde ai fi, esti cu Dumnezeu si oriunde ai fi, esti liber sa te darui neconditionat.

Sa nu uitam insa, ca la inceput, unii dintre acei „Parinti a desertului” care au si lasat posteritatii primele invataturi ale renuntarii, abandonului si trairii in Dumnezeu, au raspuns indemnului cristic de a-L urma si de a trai precum Iisus o facea. Aminteste-ti de Sf. Arsenie. De el se leaga inceputul isihasmului. Pentru ca nu gasea leac la starea sa de neimplinire sufleteasca, Arsenie iL implora adeseori in rugaciunile sale pe Iisus: “Ce trebuie sa fac Doamne, spre a fi mantuit?” Iisus i-ar fi raspuns in trei cuvinte: “Fuge, Tace, Quiesce” (fugi sau retrage-te, ramai tacut si odihneste-te). Aceste cuvinte, la fel ca cele din Scripturi pot fi intelese la diferite niveluri; mai intai in sens literal, apoi in sens psihologic si mai apoi in sensul lor profund spiritual. Nu este aici locul sa dezvolt aceasta tema.


Aminteste-ti si de Sf. Francisc. Si ca el, multi altii L-au ascultat pe Iisus chiar si dupa secole, asa cum au facut si primii apostoli. Acestia lasasera totul: munca, averea, familia, felul vechi de a trai, si se retrasesera cu El pentru un mod de viata cu totul diferit. Desigur, a lasa totul si a-L urma pe Iisus nu inseamna numai a lua ad-literam indemnul cristic, ci inseamna a-L urma in spirit si a trai in primul rand in inima, aceasta comuniune.


A “fugi” de ceva care te conditioneaza, a te “retrage” din ceva care nu te ajuta sau chiar te blocheaza in scopul pe care ti-l propui, pare un indemn corect, si din acest motiv este asumat cu bun simt chiar si in ziua de astazi. Cand insa transpunem acest indemn in viata spirituala, in el se subintelege ca nu intotdeauna conditia lumeasca obisnuita te poate ajuta sa patrunzi si sa realizezi esenta si realitatea care esti. Si exact precum unui om mai slabit, anemic sau chiar bolnav ii poti intelege dorinta sa de a se retrage pentru moment din activitatea curenta, tocmai pentru a se reintrema si a relua in bune conditii activitatea, asa putem intelege ca este necesar, din cand in cand, sa-ti asumi retragerea din mediul care te slabeste din punct de vedere interior si care te duce la acea Uitare de Sine, Uitare de Dumnezeu. Nu poti continua exteriorizarea si identificarea cu agitatia lumii care te-a dus la o stare de neimplinire si sa speri in mod naiv ca ceva, candva se va transforma.

Daca nu intuia ca ceva nu este in regula cu viata sa, si daca nu vedea si un alt mod de viata si anume cel al lui Iisus, nu se apropia de El omul cel bogat, sa-L intrebe: “Bunule Invatator, ce bine sa fac ca sa am viata vesnica?”(Matei 19,16). Raspunsul lui Iisus nu a fost:”Pazeste doar poruncile (sa nu ucizi, sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, etc.) si ramai in lume, in aceeasi conditie si continua sa faci ceea ce faceai si pana acum, si anume, sa agonisesti pentru a fi si mai bogat”. Iisus i-a zis dimpotriva: “Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea vino si urmeaza-Mi”, sugerand astfel o “iesire”, o “retragere” din felul de a trai de pana acum si totodata o “intrare” intr-o alta conditie care poate asigura acea implinire si desavarsire a vietii, prin indemnul de a-L urma. Auzind acestea,  „tanarul a plecat  intristat, caci avea multe bogatii. (Matei, 19,22). Aceasta iL face pe Iisus sa le dea o invatatura discipolilor sai: „Adevarat zic voua, ca un bogat cu greu va intra in Imparatia Cerurilor” (Matei 19,23).  Cu alte cuvinte, este greu sa intri intr-o noua conditie atata timp cat esti atasat de cea veche. Bogatiile acestei lumi ne atrag si fac sa ne fie greu sa ne retragem din ea, pentru a obtine acele bogatii neperisabile si eterne ale spiritului.   Daca aceasta lume si bogatiile ei ar fi condus la implinirea cautarii si la intelepciune, fiti sigur ca Iisus ar fi spus: „Tu ai deja viata vesnica si esti desavarsit. Nu trebuie sa ma urmezi. Ramai in lume, caci lumea te-a mantuit.”


Prin urmare, “a te retrage din” trece din dimensiunea negarii si a neputintei de a mai accepta ceva care nu-ti mai prieste, la faza pozitiva de “a fugi spre”, ” a te retrage pentru” a-ti gasi sau regasi adapostul, pacea, fericirea, plenitudinea, sensul, scopul, mantuirea, eliberarea. Sau, mai pe scurt, a-L regasi pe Dumnezeu in tine insuti si in ceilalti.

“Fuga din/de lume” nu este o fuga dintr-o lume in care Dumnezeu este mereu si mereu regasit. Fuga este din acea lume in care pare ca Dumnezeu este absent. Spun “pare” pentru ca aici este vorba de propria ta uitare care te face sa crezi asta. Si asa au stat lucrurile si in vechime.

Trebuie sa recunoastem ca toti oamenii simt adesori imboldul de “a fugi din lume”, de “a parasi” pentru moment lumea, de “a se izola” undeva, dincolo de ochii si influentele ei. Atunci ne simtim parca obositi de zgomotul acestei lumi si nu-l mai putem tolera. Uneori, parca vrem sa fugim chiar de noi insine si ajunsi aici, ne dam seama ca nu prea stim ce ar trebui facut. Intelegem ca de noi insine nu putem fugi, nu ne putem ascunde. Mesajul pozitiv transmis de aceasta stare este ca atunci, noi vrem “sa ne retragem” sau “sa ne izolam” fata de o parte din fiinta noastra care nu ne mai satisface, care nu ne mai place. Recunoastem ceva existent in noi care trebuie sa fie transformat si fuga aceasta de noi (cel vechi) este impulsionata de indemnul puternic din noi (cel nou) care da curs chemarii perfectionarii, reinnorii, retrezirii la o viata ma buna, mai inalta.
Exact fragilitatea si neputinta noastra ne aduc din nou si din nou in preajma Celui Vesnic Viu si Atotputernic.

Despre aceasta vorbesc acei mari cautatori ai luminii din pustia desertului. “Fuga” lor de lume nu este nici pe departe atitudinea unui las care fuge din fata greutatilor intalnite in lume. Este mai degraba o marturisire vie, plina de credinta, a cautarii vietii celei vesnice, este vorba de un act profund pozitiv de “a fugi spre” acel spatiu, acea dimensiune sau conditie care le-ar asigura aflarea libertatii de “A FI” cu Dumnezeu, in Dumnezeu, pentru Dumnezeu. Este afirmarea curajoasa a Transcendentei. Este afirmarea prin insasi viata lor, a vietii vesnice care se afla in afara lumii acesteia.

Chiar traind in aceasta lume, toti marii mistici (nu numai ai lumii crestine) au afirmat ca lumea nu-si are vreun sens si o finalitate prin ea insasi, si din aceasta pespectiva, trebuie inteles actul lor de a ramane “liberi fata de lume” asumandu-si, de ce nu, “retragerile”.

A opta constient pentru o retragere dintr-o stare care te conditioneaza si ingreuneaza pe moment mentinerea acestei comuniuni cu Dumnezeu, si a alege sa patrunzi intr-o alta care ajuta, favorizandu-ti viata spirituala, este dovada “trezirii”. Este ceea ce au facut multi cautatori spirituali indiferent de calea pe care se aflau. Cel putin la inceputul caii lor. Asa ca, pentru multi, sihastria (in sensul asumarii unei perioade de viata care sa faciliteze comuniunea in spirit cu Divinul) a reprezentat si reprezinta o conditie necesara pentru aceasta.

Sunt de acord ca nu este si suficienta doar o asa-zisa retragere din lume pentru a obtine o realizarea autentica din punct de vedere spiritual. Sunt exemple de oameni care au schimbat doar locul si hainele retragandu-se in manastiri, dar vechile naravuri ba. Pe de alta parte, sunt multe exemple de oameni din timpurile moderne care au trait in inima lor comuniunea cu Dumnezeu si Iisus Christos ramanand in lume, hranindu-L, imbracandu-L si ingrijindu-L pe Iisus aflat in fiecare din oameni, cum a fost Sf. Tereza.

Unii dintre acei filozofi antici despre care amintesti fugeau din lume pentru ca nu gasisera inca si nu vazusera in lume decat o conditionare a carui sfarsit era moartea. Si tocmai pentru ca in sufletele lor se nastea firav simtamantul ca nu se nascusera doar spre a muri, dadeau curs acelei intuitii care le spunea ca undeva, exista acel Spatiu vesnic, o alta lume, “in trup sau in afara trupului?” care ii astepta. Desertul fizic se afla pentru ei, cei de atunci, la hotarul spatiului si al timpului. Acolo nu exista nimic care sa le conditioneze starea. Acolo, atunci, erau doar ei cu ei insisi. In mod obiectiv, urma sa se produca ceva care sa le aduca semn dinspre acel Spatiu paradisiac despre care miturile vorbeau. Ei credeau in mod sincer ca vor afla adevarata Lumina care naste Spatiul, si chiar aceasta credinta a produs mutatia interioara pe fondul careia s-a produs Revelatia in inima unora dintre ei.

Poate ca numai facand un pas in spate, din fata lumii, ne vom da seama cat de multa lume este in noi si ce fire puternice ne-au tesut in valurile acestei lumi, facandu-ne sa uitam de noi insine si de Dumnezeul din inima noastra. Din acest motiv incurajez oamenii sa-si asume perioade de “retragere spirituala” pentru a se “odihni” in si “hrani” din pacea inimii lor purtatoare de Lumina si Iubire. Fie ca este vorba de meditatie, post, rugaciune, etc., toate acestea aduc la lumina, OMUL CEL NOU.


RUGACIUNEA INIMII – Ep.2

Isihasmul ca şcoală spirituală se dezvoltă în sihăstriile Sinaiului şi are ca întemeietor pe Sfântul Ioan Scărarul; el se adresează celor care vizau perfecţiunea în pustnicie, în marea izolare unde aspirantul se simte singur cu Dumnezeu. Ea impune o detaşare atât de mare faţă de tot ceea ce este lumesc încât omul ajuns în acest stadiu poate trăi chiar fără hrană trupească, asemenea îngerilor. Această stare presupune dezrădăcinarea din minte şi suflet a oricăror idei sau gânduri şi scufundarea în pacea adusă de tăcerea sufletului, ideal suprem de spiritualitate şi paradis coborât în inimă.

Isihasmul, sub orice formă istorică, este cultul înflăcărat al numelui lui Iisus. Omul aflat în rugăciune nu e în stare singur să biruie închipuirile fanteziei şi mai ales ideile ce-i năvălesc în minte. Şi de aceea e nevoie de invocarea numelui lui Iisus; numele acesta “mai dulce decât raza mierii” străluceşte ca soarele şi e focarul în jurul căruia se organizează întreagă această spiritualitate.

Numele lui Iisus rostit necontenit înăuntrul sufletului, “ţinut în inimă”, are darul de a distruge “vrăjmaşii duhovniceşti” şi de a iradia lumina divină. “Căci nu există în cer sau pe pământ o armă mai puternică” spune Ioan Scărarul. “Precum apa singură mişcă roata şi piatra morii, aşa şi prea dulcele nume al lui Iisus, împreună cu amintirea lui Dumnezeu care trăieşte întreagă în Iisus, mişcă mintea în rugăciune.” Astfel prezenţa lui în suflet are  darul de a izgoni ultimele frânturi de ganduri pertubatoare şi totodată de a spori flacăra rugăciunii. Numele Lui este un har adăugat puterilor omeneşti în rugăciunea însoţită de atenţie focalizată.

Textul rugăciunii este scurt: “Doamne Iisuse, miluieşte-mă !” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !”; rugăciunea lui Iisus trebuie rostită fără încetare, adică trebuie repetată la infinit pentru a-şi arăta roadele miraculoase. Pare o imposibilitate pentru un începător, dar rugăciunea neîncetată e poruncită de Iisus: „Privegheaţi şi vă rugaţi !” şi repetată de Apostoli: „Rugaţi-vă neîncetat!” Căci rugăciunea nu e altceva decât menţinerea sufletului în prezenţa lui Dumnezeu. În privinţa efortului şi tenacităţii necesare pentru a realiza ceva atât de greu, Sf. Ioan Scărarul are o vorbă admirabilă: „E cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu cel care face tot binele pe care îl poate; dar e şi mai mare în ochii Săi cel care, cu sinceră umilinţă, se trudeşte să facă mai mult decât poate.” După o practică îndelungată, rugăciunea lui Iisus ajunge ca o a doua natură a noastră sau ca respiraţia. Călugării sinaiţi recomandă chiar să fie inspirată odată cu suflul de aer tras în plămâni. Ea va ajunge astfel să se repete de la sine şi în timpul somnului, adeverind versetul din Cântarea Cântărilor: „eu dorm, dar inima mea veghează.”

Rugăciunea lui Iisus se poate face prin monologare rostită – şi atunci seamănă cu psalmodia, prin monologare în gând – şi atunci e o meditaţie, sau în stadiul cel mai înalt, ea curge de la sine şi atunci e Duhul Sfânt care se roagă în noi. Ea începe de regulă în meditaţie şi se sfârşeşte în contemplaţie. Sf. Ioan Scărarul spune: „pentru a merita acest mare dar, ai grijă să lepezi toate distragerile cu mare curaj când începi rugăciunea, continuă apoi aplecând cu putere spiritul la meditarea cuvintelor din care e alcătuită, în sfârşit s-o duci la capăt printr-o sfântă răpire în Dumnezeu.” Efectele ultime ale rugăciunii lui Iisus sunt, după Sf. Ioan Scărarul, o lumină infinită pe care o vedem cu ochii minţii în „văzduhul inimii”; noi înşine ne vedem străvezii în toate amănuntele alcătuirii noastre, prin această lumină şi tot prin ea contemplăm adâncul misterelor divine; paradisul ceresc ne apare astfel oglindit în profunzimile sufletului ca soarele în fundul apei. În această răpire, dragostea lui Hristos ne ridică până la perfecţiunea serafimilor, căci rugăciunea îndeplineşte în suflet slujba îngerilor, după cum spune Sf. Ioan Scărarul. Practicantul rugăciunii îşi vede propriul corp transfigurat în lumina dumnezeiască, datorită conştiinţei harului care îl face să simtă că trupul său este templu al Duhului Sfânt.

Una dintre cele mai frumoase şi vii mărturii despre transformările lăuntrice survenite în timpul rugăciunii inimii o găsim în  lucrarea „Pelerinul rus”. Un autor neidentificat descrie lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus în inima lui; cu simplitate şi iubire arată cum a aflat de această rugăciune, cum i-a devenit dragă şi a început să-l lumineze:

„Auzisem la biserică şi citisem în Biblie că trebuie să ne rugăm neîncetat, totdeauna şi oriunde, nu numai când lucrăm sau când veghem, dar chiar şi în somn. […] Nu pot pricepe în ce fel aş putea ajunge acolo. Dorul meu e nestăpânit ca şi setea de a cunoaşte: zi şi noapte nu pot uita. Am umblat la biserici, am ascultat predici, am citit şi mi-am frământat mintea, dar, cu toate acestea, n-am putut găsi ceea ce îmi trebuia, rămânând astfel în nelinişte şi în îndoială. Cum poate duhul nostru să fie totdeauna aţintit numai spre Dumnezeu, să nu se dezlipească niciodată de El şi să se roage cu statornicie?”

Bătrânul care îl învaţă pe căutătorul pelerin, se bucură că are un elev dornic de cunoaştere: „Mulţumesc lui Dumnezeu, frate mult iubit, că ai putut deştepta în tine acest dor măreţ de a cunoaşte rugăciunea lăuntrică! Să vezi în asta chemarea lui Dumnezeu !

Rugăciunea lăuntrică neîntreruptă către Iisus este o chemare cu buzele, statornică şi fără odihnă, a dumnezeiescului Nume al lui Iisus Hristos, în duh şi în inimă; este încredinţarea neclintitei Sale prezenţe şi cererea cu umilinţă a harului în timpul oricărei lucrări, în toată vremea, în tot locul, până şi în somn. […] Stai singur şi liniştit, pleacă-ţi capul, închide-ţi ochii, răsuflă uşor şi închipuie-ţi că priveşti în propria-ţi inimă. Adună în inimă toate gândurile din sufletul tău. Răsuflă şi zi: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Fă rugăciunea mişcând uşor buzele, sau rosteşte-o în minte. Urmăreşte să alungi de la tine toate celelalte gânduri. Fii liniştit, fii răbdător şi repet-o cât poţi de des.” Aflând acestea, pelerinul se angajează paznic la o grădină, locuieşte într-o baracă de paie şi începe rugăciunea:

„La început îmi părea că merge bine, dar, încetul cu încetul, începui să simt o mare greutate. Mă cuprinsese oboseala şi somnul şi un nor gros de gânduri străine mă învăluia.”

Speriat, pelerinul se întoarce la bătrân să afle ce se petrece cu el şi de ce se simte astfel. Răspunsul a fost:

„Dragă frate, este războiul lumii întunericului care se dă în tine: acestei lumi infernale nimic nu-i e mai groaznic decât curăţenia inimii tale; ea încearcă să te întoarcă şi să te împiedice de a învăţa rugăciunea.[…] Iată mătăniile mele. Ia-le şi zi rugăciunea de 3000 de ori pe zi. Repet-o încet, fără grabă, dar exact de 3000 de ori pe zi.”

Pelerinul notează apoi experienţa: „timp de 2 zile mi-a fost neînchipuit de greu. Apoi, îndată ce mă opream, îmi revenea nevoia de a mă ruga, şi iar a mă ruga, îmi venea imediat şi o făceam liber şi voios, fără nici o sforţare.”

Bătrânul îl sfătuieşte acum să se roage de 6000 de ori pe zi, apoi de 12000 de ori.

„La început, această repetare neîncetată a rugăciunii îmi aducea oarecare oboseală; limba şi fălcile îmi păreau ca paralizate; simţeam o jenă în gât şi la pumnul mâinii stângi cu care îmi învârteam mătăniile. Era foarte neplăcut; eu totuşi mă sileam să mă rog în continuu. […] Apoi, obişnuindu-mă din ce în ce mai mult, căpătam voia cea bună şi plăcerea. Într-o dimineaţă mi s-a petrecut să fiu ca şi deşteptat de rugăciunea mea. Am voit să rostesc rugăciunile obişnuite ale dimineţii, dar limba se îndărătnicea să le pronunţe; toate dorinţele mele se strânseseră într-una singură: aceea de a rosti rugăciunea lui Iisus. De îndată ce o reluam, mă simţeam vesel şi uşurat. Buzele şi limba pronunţau singure cuvintele, fără ajutorul meu. Toată ziua am petrecut-o în cea mai mare mulţumire, mă simţeam dezlipit de orice alt lucru, trăiam ca într-o altă lume.”

Întors la bătrân chiar înainte de moartea acestuia, pelerinul primeşte ultimele îndrumări verbale:

„E o stare cu neputinţă de descris, iar dobândirea acestei reculegeri mistice este o prevestire pe pământ a fericirii cereşti. O asemenea fericire este păstrată acelora care caută pe Dumnezeu în simplitatea inimii iubitoare. Acum îţi dau îngăduinţa să repeţi rugăciunea cât vei vrea şi cât vei putea.” Pelerinul notează:

„Am petrecut toată vara în neîncetata rugăciune a lui Iisus Hristos şi resimţeam în suflet o pace adâncă. Visam uneori că mă lăsam în voia rugăciunii. Când întâlneam pe cineva, toţi oamenii fără deosebire îmi erau dragi ca şi când mi-ar fi fost rudele cele mai apropiate. […] Durerile simţurilor au încetat de la sine; nu cugetam la nimic altceva decât la rugăciunea mea, pe care duhul meu începea s-o asculte şi căreia inima îi împărtăşea uneori o căldură plăcută. […] Coliba mea singuratică era ca o sală de sărbătoare şi nu ştiam cum să mai mulţumesc lui Dumnezeu de a fi trimis o călăuză şi un stăpân atât de slăvit unui păcătos ca mine.[…] Lumea toată era bună cu mine; mi se părea că toţi mă iubesc.”

„Merg câteodată 70 de km pe zi şi nu-mi dau seama că am mers; simt numai că m-am rugat. Când frigul ascuţit îmi îngheaţă oasele, repet rugăciunea cu mai mult foc şi mă simt din nou încălzit. Când începe să mă chinuie foamea, chem mai adesea Numele lui Iisus Hristos şi uit că mi-e foame. Când mă îmbolnăvesc şi mă dor spatele, picioarele, mâinile, ascult cuvintele rugăciunii şi nu mai simt dureri. […] Singurul lucru pe care-l doresc este să mă rog fără odihnă şi, când mă rog, inima mi-e plină de dulceaţă. Am pribegit multă vreme şi prin multe locuri, în tovărăşia rugăciunii lui Iisus, care mă întărea şi mă mângâia pretutindeni, în toate nenorocirile.”

“După o bucată de vreme am simţit că rugăciunea se coborâse, de la sine, de pe buze în inimă; mi se părea, cu alte cuvinte, că inima, în fiecare zvâcnitură, repeta singură cuvintele rugăciunii: 1 Doamne, 2 Iisuse, 3 Hristoase… etc. Încetai să mai pronunţ rugăciunea cu buzele şi nu făceam altceva decât să ascult cu băgare de seamă ceea ce spunea inima. Mi se părea că ochii mi se cufundau înlăuntrul ei şi mă gândeam la vorbele bătrânului răposat care îmi descrisese acest sentiment de fericire.

Mai la urmă am simţit în inimă ca o uşoară durere şi în suflet o dragoste atât de mare pentru Iisus Hristos încât mi se părea că dacă L-aş vedea numai, I-aş cădea la picioare, I le-aş cuprinde în braţe, Le-aş săruta de mii de ori şi, cu şiroaie de lacrimi, I-aş mulţumi că mi-a dăruit dragostea şi harul Său, o asemenea mângâiere, mie, nevrednica Sa zidire. Simţeam după aceea în inimă şi în piept o căldură binefăcătoare, ce nu se poate spune.”

Într-o seară pelerinul a fost atacat şi jefuit, singurele lui comori, Biblia şi Filocalia fiindu-i luate odată cu straiţa. El a plâns, dar nu de durerea fizică (pentru că jefuitorii îl loviseră la cap), ci de pierderea învăţăturilor scrise: “O! nenorocit este cel ce şi-a pierdut cea dintâi şi cea de pe urmă comoară, fără să fi avut timpul să se întărească deplin!” Apoi îl visează pe bătrânul sfătuitor: “E o învăţătură pentru tine! Nu trebuie să te legi de lucrurile pământeşti; ca să mergi la cer trebuie să fii liber. Dumnezeu vrea să renunţi la toate poftele şi la toate vrerile, pentru ca să te supui în întregime voii Sale. Aşa că mângâie-te şi crede că nici o ispită nu va veni, care să fie peste puterea omenească! Odată cu ispita, Dumnezeu face albie ispitei, dându-vă putinţa de a răbda.”

Prin voia lui Dumnezeu în curând pelerinul îşi regăseşte cărţile. Apoi notează:

“Când, în sfârşit, mă rugam în intima reculegere a inimii, tot ce mă înconjura mi se părea plin de încântare şi de uimire: arborii, iarba, păsările, pământul, aerul, lumina toate păreau că se roagă lui Dumnezeu şi îi oferă laudele şi închinarea lor.” După îndelungi căutări, pelerinul găseşte adăpost şi linişte într-un bordei, în pădure şi notează: “Cum aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile Sale? Ceea ce mă atrăgea, ceea ce doream cu atâta ardoare, toate se înfăptuiau într-un chip neaşteptat.” “Cu ochii închişi, concentrând toate puterile închipuirii, îndreptam spre inimă privirea spirituală. (…) La început simţeam cum mă cuprinde un fel de zăpăceală. Puţin câte puţin însă, după o vreme, am putut să-mi dau seama de inimă şi de mişcările ei, şi, cu ajutorul răsuflării, puteam să introduc în ea şi să scot rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne învaţă sfinţii: Grigorie, Calist şi Ignatie. Trăgând aerul, priveam cu duhul în inimă şi ziceam: Doamne Iisuse Hristoase, dându-l afară, ziceam: miluieşte-mă. O făceam mai întâi timp de un ceas, apoi câteva ceasuri şi către sfârşit, aproape toată ziua. (…) “După aproape 3 săptămâni am simţit în inimă o oarecare durere, întovărăşită în acelaşi timp de o căldură şi de o bucurie neînchipuit de plăcute. Aceasta îmi da, încă şi mai mult, dorinţă şi îndemn spre rugăciune; toate gândurile îmi erau împăcate, trăiam sentimentul unei mari bucurii şi al unei mari descătuşări de orice greutate, eram transfigurat ca şi în vis. Simţeam o dragoste arzătoare pentru Iisus Hristos şi pentru toate făpturile lui Dumnezeu. Ochii mi se înecau în lacrimi de recunoştinţă către Dumnezeu. Judecata mea cea slabă atât de mult se luminase, că puteam să contemplu şi să înţeleg lucrurile la care mai înainte nici nu îndrăzneam să visez. Uneori străbătea întreaga mea fiinţă senzaţia unei adevărate şi fericite călduri şi în cugetare simţeam că Dumnezeu e pretutindeni. La simpla chemare a numelui lui Iisus mă simţeam copleşit de fericire. Înţelegeam acum ce vor să zică cuvintele “Împărăţia lui Dumnezeu e în voi”. Mă obişnuisem pe deplin cu rugăciunea; o simţeam vibrând necontenit de la sine înlăuntrul inimii mele, nu numai când eram treaz, dar chiar şi în somn, fără întrerupere, nici măcar pentru o clipă, orice aş fi făcut şi orice aş fi gândit să fac. Sufletul meu aducea necontenit laude lui Dumnezeu şi inima mi se pierdea într-o bucurie fără de margini.”

În acea vreme pelerinul primea învăţături în vis şi le nota: “Învăţătorul trebuie uneori să rabde ocări şi să sufere pentru ucenicii săi. (…) Acei ce se roagă mult, vor fi cercetaţi de cele mai groaznice şi mai crude ispite. (…) Voi, copiii mei, voi aţi învins (ispitele), fiindcă cel ce locuieşte în voi, e mai tare decât cel ce locuieşte în lume.” Sau: “rugăciunea lăuntrică, înţelegerea prin contemplaţie, precum şi toate celelalte mijloace de înălţare a sufletului, nu trebuie să le păstrăm doar în mintea noastră, ci să le avem scrise, să le povestim şi altora prin viu grai, din dragoste pentru toţi şi pentru mântuirea tuturor.” “Trebuie numai să faci tot ce e cu putinţă ca să te fereşti de deşertăciune şi să iei bine seama să nu semeni în vânt învăţătura dumnezeiască.”

În continuare, pelerinul se roagă, dar îi şi învaţă pe cei dornici de rugăciune. Roadele strădaniei sale lăuntrice se arată mereu: “Rugăciunea mă umplea din ce în ce mai mult de fericire; o dragoste neţărmuită pentru Iisus Hristos îmi inunda inima; şiroaie de viaţă nouă se revărsau de sus şi treceau prin toate mădularele mele. Chipul lui Iisus atât de mult mi se întipărise în duhul meu, încât mi se părea că văd, cu propriile-mi priviri, toate faptele din Evanghelie, şi aceasta mă mişca şi mă bucura nespus de mult.” Povestind discuţia cu nişte oameni iubitori de Dumnezeu, pelerinul scrie: “În vreme ce vorbeam astfel, simţii înlăuntrul meu o puternică cutremurare: rugăciunea se aprinsese cu văpăi în inimă (…) De odată mi se păru că văd scânteind înainte-mi ceva asemănător chipului duhovnicului meu. (…) În acelaşi timp simţeam ca şi cum duhul duhovnicului meu era în mine şi mă lumina. O nouă lumină se aprinsese în sufletul meu. (…) Uneori mă simţeam atât de uşor, încât nu-mi mai observam trupul. Nu mergeam, ci pluteam în văzduhuri.”

După ce a început să-i înveţe pe alţii, pelerinul a fost mai greu încercat şi rezumă astfel experienţa: “După o bucată de vreme am încercat în inimă un asemenea fior, o asemenea teamă, ca de ameninţarea unei mari nenorociri; gânduri negre mă năpădeau şi mi-am adus aminte de cuvintele Sf. Ioan Carpatinul: “Învăţătorul este adesea supus păcatului şi nevoit să suporte nenorocirile şi ispitele, pentru acei pentru care el a fost folositor duhovniceşte.” Luptam împotriva acestor gânduri rele şi îmi dublam dorul de rugăciune.” Pelerinul se întâlneşte apoi cu un tânăr care dobândise rugăciunea într-o noapte de spaimă cumplită, prin inspiraţie divină:

“În depărtare se auzea urletul unor lupi care îmi insuflau o teamă atât de mare încât mi-era părul măciucă. Cu cât mă afundam mai mult în codrul sălbatic, cu atât toate lucrurile din jur mi se păreau mai înfiorătoare. Atunci am căzut în genunchi, mi-am făcut cruce şi am strigat din toate puterile mele: “Doamne Iisuse Hristoase , miluieşte-mă!”. De îndată ce am rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a uşurat în aşa măsură încât ai fi zis că nici o tristeţe n-a umbrit vreodată inima mea, care acum se simţea aşa de bine încât mi se părea că luasem zborul spre înălţimea cerului… De bucurie am început să rostesc neîncetat această rugăciune; nu ştiu cum a trecut noaptea; când mi-am revenit din nou în simţiri am văzut că se făcuse ziuă, iar eu stăteam mereu în genunchi, în acelaşi loc.” Tânărul îi mărturiseşte pelerinului că rugăciunea i-a deveni nelipsită, dar stările lăuntrice alternează, întunecate sau luminoase: “simt uneori o mare bucurie, iar alteori sunt cuprins de greutate, plicitiseală şi deznădejde.” Pelerinul îl învaţă că toate aceste stări sunt folositoare dacă apar în rugăciune: “uşurinţa, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru nevoinţa rugăciunii, iar greutatea, întunecimea, uscăciunea dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul, iar prin această folositoare răbdare, îl mântuie, pregătindu-l cu toată smerenia să guste viitoarea dulceaţă harică.”

Într-o altă discuţie la care participă pelerinul, se lămuresc 5 prejudecăţi care împiedică pe oameni să se roage.

1. Nu mă rog pentru că nu am timp sau nu merg la biserică.

În legătură cu depăşirea acestei false piedici, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “nimeni nu trebuie să se înfăţişeze cu răspunsul că cel ce este ocupat cu grijile vieţii nu se poate ruga întotdeauna, aşa cum nu se poate ruga nici cel care nu are putinţa de a veni la biserică. Pretutindeni, oriunde te-ai afla, poţi să ridici un jertfelnic lui Dumnezeu în mintea ta prin mijlocirea rugăciunii. În acest chip, e potrivit să te rogi şi în piaţă, şi în călătorie, şi lângă tarabă, şi în atelier. Oriunde, în orice loc, poţi să te rogi.”

2. Nu mă rog continuu pentru că am îndeletniciri intelectuale care îmi ocupă mintea în întregime.

“În timpul îndeletnicirilor trupeşti e cu putinţă să se săvârşească rugăciunea neîncetată, căci nu cere o adâncire încordată, nici multă luare aminte şi de aceea mintea mea poate în vremea lucrului să se cufunde în rugăciune neîncetată, iar gura să o urmeze în rostirea ei. Dar când trebuie să mă îndeletnicesc cu ceva ce este în legătură numai cu puterea minţii, cum e cititul, cugetarea adâncă, compunerea, cum mă mai pot ruga cu mintea şi cu gura? Fiindcă rugăciunea este o lucrare ce ţine de minte, atunci cum i-aş putea da aceleiaşi minţi două îndeletniciri diferite?”

Răspunsul la această întrebare presupune mai întâi clarificarea esenţei rugăciunii, care se află dincolo de cuvintele care o compun. Taina rugăciunii este astfel revelată în Filocalia: „A te ruga cu adevărat înseamnă să-ţi îndrepţi mintea şi memoria către Dumnezeu, să umbli ca şi cum Dumnezeu ar fi în faţă în orice loc; adevărata rugăciune trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi inima curate, cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă smerenie.” Iată de ce rugăciunea adevărată este şi trăirea intensă a simţământului că te afli în prezenţa lui Dumnezeu, atenta reamintire plină de sfinţenie, lumină, pace că Dumnezeu este cu tine în orice clipă. Astfel e rugăciunea fără cuvinte a celui care are îndeletniciri intelectuale. Acest adevăr poate fi ilustrat prin următoarea pildă: imaginează-ţi că viaţa ta se află în mâinile unui împărat atotputernic, ce îţi porunceşte să dezlegi o cugetare în legătură cu o problemă dificilă, dar să faci aceasta la picioarele tronului său, fiind şi el de faţă. Sunt încredinţat că, oricât ai fi de adâncit în cugetarea ta, totuşi gândul că împăratul e de faţă, că în mâinile lui se află viaţa ta şi că el te stăpâneşte întru totul, nu-ţi va îngădui să uiţi că judeci nu undeva într-o singurătate, ci într-un loc care îţi solicită bunăvoinţă, supunere, stimă. Tocmai acest simţământ viu, de nemijlocită apropiere cu Împăratul, reprezintă adevărata rugăciune fără cuvinte, ce trebuie practicată în timpul cât lucrăm cu mintea.

Cât despre cei avansaţi în rugăciunea lui Iisus, care au dobândit acest har prin îndelungată deprindere şi mila lui Dumnezeu, aceştia nu-şi întrerup rugăciunea neîncetată nici în timpul somnului, nu numai în timpul unei cugetări adânci. La cei desăvârşiţi, lucrarea inimii capătă o putere atât de mare în chemarea lui Iisus, încât sufletul se află într-o necurmată revărsare de rugăciune fără să ţină seama de îndeletnicirea trupească sau mentală.

3. Nu încep să practic rugăciunea lui Iisus pentru că nu simt nimic când o rostesc; e doar ceva mecanic, steril care nu are cum să-mi aducă foloase.

Sfinţii părinţi în Filocalia arată că rugăciunea făcută în numele lui Isus Hristos are putere “de sine lucrătoare”, adică repetarea ei chiar mecanică, fără simţire lăuntrică, un timp suficient de lung, zilnic, aduce treptat trezirea inimii şi a minţii. “Cei care gândesc astfel nu cunosc taina care se descoperă până la urmă mulţumită acestei practici mecanice. Ei nu pot cunoaşte cum acest strigăt făcut cu gura, dar des, se preface pe nesimţite într-un adevărat strigăt pornit din inimă care pătrunde adânc înăuntru  devenind viu şi plăcut; se produce parcă ceva firesc pentru suflet, îl luminează, îl hrăneşte şi îl duce la unirea cu Dumnezeu. Tâlcul acestei rugăciuni făcută cu gura, repetată des şi neîncetat printr-o rostire timp îndelungat, înalţă pe om spre cele cereşti şi uşurează unirea minţii cu Dumnezeu. Şi tocmai această deprindere se preface într-un fel de temelie, în sensul că mintea începe să asculte lucrarea pe care gura o face mecanic, iar mai apoi mintea devine izvor de dulceaţă şi adevărată rugăciune coborâtă în inimă. „

Aici trebuie menţionat că nu orice rugăciune are eficienţă dacă e rostită la început fără atenţie sau simţire interioară; rugăciunea isihastă are specificul ei cu totul aparte care îi conferă eficienţă chiar şi în asemenea condiţii. Nu este de dorit să ne tolerăm lipsa de focalizare sau lenea mentală bazându-ne pe această particularitate; ea a fost menţionată doar pentru situaţiile de excepţie (minte agitată, inimă împietrită) şi numai în fazele de început. Prin puterea lui Dumnezeu, datorită chemării noastre stăruitoare, gândul se va focaliza, iar inima se va umple de iubire.

4. Nu încep să practic rugăciunea inimii pentru că mă tem de propria înşelare şi amăgire, deşi calea rugăciunii mă atrage.

Sfinţii părinţi ne învaţă ca atunci când Îl chemăm pe Dumnezeu trebuie să credem şi să avem curaj. Chiar dacă unii au căzut într-o proprie înşelare sau nebunie, asta a fost din pricina mândriei şi a lipsei de îndrumare. Dar, chiar dacă s-ar petrece o astfel de ispită, asta aduce îmbogăţirea experienţei şi ne apropie încununarea; căci, în timp ce îngăduie ispita, Dumnezeu ne acoperă grabnic cu ajutorul Său. Frica de a urmări cu atenţie şi a participa la viaţa noastră lăuntrică este zadarnică şi înşelătoare, oprindu-ne tocmai de la apropierea de Dumnezeu adică lipsindu-ne de perceperea lucrării lui Dumnezeu în inima noastră. În acest sens, sfântul Filotei Sinaitul spune: “mulţi dintre călugări nu-şi înţeleg înşelăciunea minţii lor pe care o suportă de la demoni; adică ei se nevoiesc cu stăruinţă numai într-o singură lucrare (în faptele bune din afară), iar când e vorba de viaţa sufletului, adică de contemplarea lăuntrică, nu se îngrijesc, ca unii ce sunt neluminaţi şi necunoscători. Şi chiar de vor auzi despre alţii că lucrează într-înşii harul în chip lăuntric, vor socoti acest lucru drept o înşelare, din pricina invidiei.” Iar sfântul Grigore Sinaitul spune în Filocalia că “lucrarea inimii nu poate fi înşelătoare, aşa cum poate fi lucrarea minţii”.

5. Sunt prea păcătos ca să mă rog.

Deznădejdea este cel mai ucigător păcat, este arma de căpetenie mânuită de lumea întunericului împotriva noastră. Preacuviosul Nichita Stetatos spune că dacă ai cădea chiar în adâncul răutăţii iadului, nici atunci să nu deznădăjduieşti, ci să te întorci de îndată către Dumnezeu şi El va reface repede inima ta căzută în păcat şi-ţi va da o putere mai mare ca înainte. Prin urmare, după orice cădere şi după orice rănire săvârşită în inimă de păcat, trebuie să ne înfăţişăm numaidecât în faţa lui Dumnezeu (adică să ne rugăm) ca să fim vindecaţi şi curăţiţi.

Sfinţii Părinţi, plini de experienţă şi înţelepciune, cunoscând slăbiciunea firii omeneşti, arată că în vremea rugăciunii se ivesc trăiri lăuntrice pline de dulceaţă, plăcute sufletului nostru şi acestea nimicesc lenea şi neglijenţa întru rugăciune (aşa cum fac medicii care amestecă în leacul amar diferite siropuri). Aceste simţiri sunt descrise astfel: dulceaţa care izvorăşte din inimă, căldura plăcută şi lumina care se revarsă înăuntru, încântarea negrăită, bucuria, pacea, liniştea adâncă, fericirea cerească. Prin lucrarea rugăciunii, sufletul slab şi rece se încălzeşte, se întăreşte, prinde curaj şi este momit către practicarea rugăciunii. Cum spune Sfântul Isaac Sirul: “momeala pentru suflet este bucuria care vine din nădejde şi care înfloreşte în inimă” sau cuviosul Isihie: “atunci când ne ridicăm, noi suntem gata şi dorim să petrecem multă vreme în tăcerea inimii, nu din altă pricină decât tocmai pentru simţirea dulce şi veselă ce o trăim în suflet.” În Filocalia se arată că este bine să ne amintim mereu bucuriile ce răsar din rugăciune, mai ales în perioadele grele când trebuie depăşite inerţia şi uscăciunea.

Înţeleptul Făcător al Firii – arată Sfinţii Părinţi – a sădit în firea omului însuşirea iubirii de Sine întocmai ca o momeală care are menirea să atragă şi să ridice fiinţa umană spre o înaltă unire.

Apare acum întrebarea dacă o astfel de fire nu-l va duce pe omul lipsit de experienţă la o “iubire de plăceri duhovniceşti” – acea pornire a sufletului care însetează după mângâieri fără măsură. Ba da. Este o etapă firească în care apare ataşamentul faţă de darurile primite în timpul rugăciunii; este o tentaţie, dar una superioară, de dorit pentru majoritatea oamenilor; ea se depăşeşte gradat, uneori printr-o experienţă dureroasă, când eşti privat un timp de aceste daruri, alteori prin preaplinul darurilor care îţi înnobilează atât de mult sufletul încât doreşti doar să dărui, adică să te dărui necondiţionat lui Dumnezeu.


RUGACIUNEA INIMII – Ep.1

Pacea inimii este o aspirație comună tuturor dar rămâne de cele mai multe ori experiența cea mai puțin comună. Am fost de mai multe ori rugat să prezint modalități practice pentru a ajunge la această trăire.

Din punct de vedere personal, consider că practica meditației și/sau a rugăciunii într-o manieră sistematică poate conduce sufletul către pacea sa originară. Desigur că orice alt demers care unifică din interior ființa, și o face să trăiască în iubire și libertate duce tot într-acolo. Aici însă, se cuvine făcută o precizare: tehnicile contemplative, metodele de meditație și practica rugăciunii nu pot reprezenta niciodată un scop în sine. Ele sunt și trebuie să rămână mijloacele necesare parcurgerii căii. Importanța precum și validarea reală a eficacității lor rezidă, în ultimă instanță, în felul în care permit celui care face uz de ele, să treacă gradat de la nivelul lui ”a face” ceva (meditație, rugăciune, etc.) la nivelul lui ”a fi” care inseamna trăire, experiență directă, realizare.

Întrucât contextul ultimului post face adeseori trimitere la rugăciune și deoarece am fost solicitat să dezvolt această temă vă prezint aici maniera personală de integrare a Rugăciunii Inimii în viața spirituală.

CLICK PENTRU CONTINUARE

CUVINTE DIN LUMINA -Ep.1 – MONSENIORUL JOSEMARIA DE BALAQUER

“O, Dumnezeul meu şi desfătarea mea,

[…]

Sufletul meu a vrut

Să se dăruie unei opere

Din dragoste pentru Tine

De aceea aceste cuvinte

Vor fi de înţelepciune pentru

a urma drumul către Tine

De lumină pentru drum

Şi de iubire de-a lungul drumului.”

Sfântul Ioan al Crucii

SĂRBĂTOAREA COSMICĂ

Într-o lume în care fericirea este căutată de toţi dar este găsită de foarte puţini, în aceste timpuri în care oamenii se grăbesc să simtă viaţa mai mult decât să cunoască direct şi profund realităţile divine ale vieţii, este pe deplin justificat orice demers de reamintire si de reincalzire a sufletului, de cuprindere si de odihna in orizontul mereu impacat  al crezurilor si al viziunilor spirituale a celor care au iubit si care au fost cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Ei ne vor aminti despre viaţă, despre iubire şi înţelepciune, ne vor vorbi despre noi insine si despre mijloacele pe care le avem pentru a le atinge.

Dacă vom reflecta mai adânc observand vietile acestor mari mistici crestini putem recunoaste, ca in cazul lor,  iubirea  şi înţelepciunea au reprezentat atât scopul cât şi mijloacele pentru a putea cu adevărat trăi bucuria şi extazul unei  existenţe pure trăite sub semnul sfinteniei si al prezenţei divine.

Iubirea de semeni şi iubirea de Dumnezeu a fost, este şi va fi, pe calea rapidă a înaltei perfecţiuni morale şi spirituale marea comoară demnă de a fi protejată şi din ce în ce mai mult şi mai profund venerată. Ea nu este numai izvorul vieţii fiinţei umane realizate spiritual ci şi culmea acesteia, deoarece Dumnezeu este iubire, iar adorarea sa îşi găseşte desăvârşirea în însăşi Voinţa divină care mişcă sufletul omului şi îl înalţă în Împărăţia sa.

Totul începe printr-o privire plină de iubire a lui Dumnezeu, în interiorul său lipsit de limite, mişcarea de iubire care emană din El întorcându-se în final tot la El. În acest sens, iubirea este un dar al graţiei: Dumnezeu ia iniţiativa şi trezeşte sufletele în căutarea iubirii.

El revelează astfel prezenţa Sa plină de viaţă, lumină şi conştiinţă în inima fiinţei umane, iar aceasta astfel solicitată răspunde graţiei Lui printr-un elan spontan al întregii făpturi dacă graţia este intensă, sau mai lent, absorbindu-se gradat, plin de iubire, în ea, dacă chemarea este mai blândă.

Pentru unii oameni, descrierea unor asemenea stări de extaz, de topire in iubire, poate să trezească neîncredere sau derută, în cazul în care respectivele fiinţe nu au avut nici măcar o clipă în viaţă mintea oprită de bucurie. Ca să ne apropiem măcar intuitiv de un strop din oceanul de beatitudine în care trăiesc sfinţii, să ne amintim sau să ne imaginăm cum, mergând pe munte la asfinţit, la curba unei carari ce urca ni se deschide brusc în faţa ochilor un peisaj la care nu ne aşteptam şi care ne răpeşte sufletul într-o clipă; de exemplu, mergem printr-o pădure deasă şi întunecată, iar la capătul serpentinei, pe neaşteptate se deschide o privelişte largă cât cuprinzi cu ochii, un cer luminos cu nuanţe sublime strălucind în pacea apusului de soare. Atunci mintea se opreşte brusc şi aerul inspirat rămâne în plămâni pentru câteva clipe, timp în care uităm de noi, de pădurea întunecată, de timpul în care trăim, şi există doar bucuria nestăvilită a luminii, ca o sărbătoare sfântă, măreaţă, uluitoare, care nu lasă loc nici unui gând, nici unei desfăşurări în timp. După ce ne „dezmeticim” şi ne amintim că noi privim un apus de soare, dacă vrem să ştim ce s-a petrecut cu noi în acele clipe de oprire, putem spune doar că a fost o bucurie copleşitoare în care am uitat tot ceea ce ştiam despre orice, şi am fost în atingere cu o imensitate sfântă, atotcuprinzătoare. Orice am spune nu descrie decât vag ceea ce am trăit, şi aceasta doar pentru cei care deja au avut şi ei momente de uluire extaziantă. De aceea, citind cele scrise despre sfinţi, sau chiar cuvintele de învăţătură scrise de ei, vom putea doar să ne deschidem inima spre soarele sfinţeniei, să ne facem o vagă idee despre ceea ce cu adevărat înseamnă o cale spirituală; căci misterul căilor prin care Dumnezeu ne cheamă şi ne desăvârşeşte nu-l putem citi nicăieri, nu-l putem afla de la nimeni, îl putem doar experimenta.

Aime Michel spunea: “A cere misticilor să ne dovedească ceea ce spun este o contradicţie, căci e ca şi cum i-ai cere soarelui să nu mai lumineze ca să-l poţi vedea. Dar dacă el nu mai luminează, ce poţi vedea atunci? Iar dacă străluceşte, atunci nu-l mai poţi privi. Dacă misticii dovedesc ceva, atunci acel lucru nu este chiar obiectul experienţei lor. Acel obiect ni se refuză prin însăşi natura lui în aceeaşi măsură în care ni se oferă; El este transcendenţă.” Am spune chiar că este impropriu spus “obiect” al cunoaşterii sau al experienţei mistice, pentru că de fapt, în experienţele autentice, Dumnezeu se revelează Lui însuşi în inima omului copleşit de extaz, astfel încât nu există obiect al cunoaşterii Supreme, ci doar subiectivitatea care se vede pe Ea însăşi, adică Dumnezeu. Este impropriu spus “să-L cunoşti pe Dumnezeu” pentru că doar ceva infinit şi etern poate să cunoască ceva infinit şi etern, astfel încât El este cel care se descoperă şi se priveşte extaziat pe El însuşi, atunci când un sfânt se află în cea mai înaltă unire cu Dumnezeu.

Aime Michel mai spune: “Ceea ce nu putem cunoaşte, putem cel puţin să iubim. Doar infinitul cunoaşte infinitul, deoarece a cunoaşte înseamnă a îmbrăţişa. Nu cunoaştem ceva decât atunci când am făcut înconjurul lui. Iubirea nu presupune însă această exigenţă: pentru a se înflăcăra îi este de ajuns să creadă în existenţa fiinţei iubite. Iubim din primul moment. Care este limita acestui avânt atunci când “obiectul” iubirii (revelat prin credinţă) este infinit? Nu există limită. Această iubire epuizează, pur şi simplu, orice putere. Oricine se umple de iubire pentru Dumnezeu nu are altă soartă decât să ardă în rugăciune până la ultimul atom, cum face focul de artificii.”

Să ne lăsăm, deci, înflăcăraţi de iubirea divină, să ne lăsăm mintea luminată de pacea şi înţelepciunea fiinţelor alese de Dumnezeu. Iar în afară de acest sublim abandon, să înteţim focul fervorii noastre spirituale deschizandu-ne complet inima.

Voi reda acum cateva din gandurile celui care a fost

MONSENIORUL JOSEMARIA DE BALAQUER

“Fă tot ce faci, din Iubire. Şi aşa, totul va fi mare. Chiar fapta măruntă.

Stăruinţa în faptele mărunte, din Dragoste, înseamnă Eroism.”

Monseniorul Josemaria Escriva de Balaquer s-a născut în Spania, în 1902; a studiat dreptul, teologia, filosofia şi literele. El a trăit o profundă experienţă creştină şi a urmărit să trezească în ascultători dorinţa de sfinţire laică (în mijlocul lumii) acolo unde ei trăiesc, muncesc şi se bucură, indiferent de circumstanţă, vârstă sau ocupaţie:

„Ceea ce te minunează, cred că are într-adevăr acest dar. Dumnezeu te-a căutat în exerciţiul profesiei tale ? Tot aşa a căutat pe cei dintâi: pe Petru, pe Andrei, pe Ion şi pe Iacob, aproape de plasele lor de pescari; pe Matei aşezat pe banca perceptorilor. Asuma-ti datoria să te sfinţeşti şi tu. Cine se gândeşte că aceasta e munca exclusivă a preoţilor şi călugărilor ? Tuturor fără excepţie le-a spus Domnul: “Fiţi perfecţi, aşa precum Tatăl meu ceresc este”.

Ca preot, Monseniorul aducea în parohiile unde slujea speranţa Împărăţiei cereşti pentru orice suflet omenesc, arătând că drumurile pământului pot fi drumuri de sfinţire şi lumină.

Redau în continuare o parte din cugetările sale care va invita sa va confruntati cu voi insiva într-un examen de conştiinţă care să redea sufletului pace, bucurie şi curaj, purtându-l uşor spre rugăciune, spre un contact mai intim cu Dumnezeu, învăţându-l să primească harul şi să răspundă cu o hotărâre clară şi generoasă.

Aminteşte-ţi

Nu-ţi voi povesti nimic nou.

Îţi voi răscoli amintirile,

pentru ca din mijlocul lor să răsară vreun gând

care să te rănească:

şi astfel să-ţi îndrepţi viaţa,

să păşeşti pe drumuri de rugăciune

şi de Dragoste.

Şi să sfârşeşti prin a fi un suflet ales.

X

Să nu-ţi fie viaţa stearpă. Fii de folos. Lasă urmă cu lumina credinţei tale şi a dragostei tale.

Şterge, cu viaţa ta de apostol, dâra vâscoasă şi murdară pe care au lăsat-o semănătorii de ură. Şi aprinde toate drumurile pământului cu focul lui Christos pe care-L porţi în inimă.

X

Fie ca purtarea şi vorbirea ta să fie astfel încât oricine te va vedea sau te va asculta vorbind, să poată spune: omul acesta cunoaşte viaţa lui Iisus Christos.

X

Nu fii mic. Măreşte-ţi inima. Fă-o universală. Nu zbura ca păsările de curte, când te poţi înălţa ca vulturii.

X

Seninătate! De ce să te mânii, dacă mâniindu-te superi pe Dumnezeu, plictiseşti pe aproapele tău şi petreci tu însuţi un moment greu… pentru ca, până la urmă, să-ţi treacă ?

X

Nu-ţi risipi timpul şi energia, care sunt de la Dumnezeu, azvârlind cu pietre în câinii care te latră pe drum.

X

Eşti oare un om de duzină ? Tu… cu grămada? Între noi nu încap călduţii. Umileşte-te şi Christos te va aprinde din nou cu focul Dragostei.

X

Te loveşti de caracterul unuia sau al altuia… Este firesc să fie aşa: tu nu eşti o monedă de aur ca să poţi place tuturor. Şi apoi, fără aceste ciocniri cu aproapele, cum ai putea netezi colţurile, vârfurile, asperităţile, imperfecţiuni şi defecte ale caracterului tău ? Cum ai putea dobândi forma desăvârşită, ordonată, puternică şi suavă a Dragostei, a perfecţiunii ?

X

Dacă firea ta şi a celor din jurul tău sunt dulcege şi moi ca frişca, nu te poţi sfinţi.

X

Fii energic. Fii bărbat. Fii om. Şi apoi… fii înger.

X

Nu discuta. Din discuţie nu răsare lumina, pentru că o stinge patima.

X

Nu vei putea fi un conducător dacă tu vezi în mulţime doar o treaptă pentru a te ridica. Vei fi conducător adevărat numai dacă ai năzuinţa de a salva toate sufletele.

X

Nu te teme de adevăr, chiar dacă ar trebui să te coste viaţa.

X

Adoptă în purtare curtenia pe care dragostea creştinească şi societatea în care trăieşti, o cer de la tine. Şi apoi, înainte! înainte spre culmi, cu o sfântă îndrăzneală, fără să te opreşti, până când vei urca toată coasta grea a împlinirii datoriei.

X

Pentru ce te dor şoaptele false despre tine ?

Dacă Dumnezeu n-ar fi cu tine, ai face şi tu la fel sau şi mai rău. Perseverează în a face bine şi ridică din umeri la şoapte.

X

Eşti curios, plin de întrebări şi de ascunzişuri, totdeauna la pândă. Nu-ţi este ruşine ca până şi în defecte să fii atât de puţin viril? Fii bărbat: aceste dorinţe de a cunoaşte istoriile altora schimbă-le în dorinţa şi în realitatea de a te cunoaşte pe tine însuţi.

X

Caută să fii cât mai aproape de Sfântul Duh – Acela care trebuie să te sfinţească. Nu uita că eşti templul lui Dumnezeu. Mângâietorul trăieşte în inima ta: ascultă-L şi fii supus inspiraţiilor lui.

X

Despre rugăciune

Fără rugăciune, acţiunea nu are nici o valoare. Rugăciunea este baza edificiului spiritual. Rugăciunea este atotputernică.

X

Nu ştii să te rogi ? Pune-te în prezenţa lui Dumnezeu şi din clipa în care vei spune: ”Doamne, nu ştiu să mă rog !”, fii sigur că ai şi început să o faci.

X

A te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu. Dar, despre ce ?… Despre El, despre tine: bucurii, tristeţe, succese, înfrângeri, ambiţii nobile, preocupări zilnice, slăbiciuni… Mulţumiri, recunoştinţă şi cereri: iubire şi ispăşire. În două cuvinte: să-L cunoşti şi să te cunoşti, adică: sfântă intimitate.

X

Şi în meditaţie se aprinde focul. Pentru asta te rogi: ca să devii rug, flacără vie, care să dea căldură şi lumină. Şi atunci când simţi că nu mai ştii să mergi înainte, când simţi că te stingi şi că nu mai poţi da focului trunchiuri parfumate, oferă atunci ramurile şi frunzele micilor tale rugăciuni, scurte şi fierbinţi, care vor întreţine flăcările rugului.

X

Iisus a spus: “Şi eu vă spun vouă: cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.” Roagă-te.

X

Când te duci să te rogi, du-te cu această hotărâre: să nu-ţi prelungeşti rugăciunea numai pentru că te simţi  mângâiat şi nici să  n-o scurtezi pentru că te simţi pustiu.

X

Nu-i spune lui Iisus că doreşti, în rugăciune, doar mângâiere. Dacă îţi acordă aceste mângâieri, mulţumeşte-I. Spune-I însă, întotdeauna, că doreşti stăruinţă în credinţă.

X

Stăruie în rugăciune ! Stăruie, chiar dacă osteneala ta ţi se pare stearpă. Rugăciunea dă întotdeauna roade.

Despre puritate

Sfânta puritate o dăruieşte Dumnezeu când se cere cu umilinţă.

X

Ce frumoasă e sfânta puritate! Dar nu e nici sfântă, nici plăcută lui Dumnezeu, dacă-i lipseşte Dragostea.

X

Mulţi trăiesc ca îngerii în mijlocul lumii.

– Şi tu… de ce nu?

X

Sfinţii nu au fost fiinţe anormale, cazuri interesante, materie de studiu pentru medicii moderni. Au fost şi sunt normali… din carne şi oase ca şi tine. Şi au învins!

X

Pentru a-şi apăra puritatea, Sfântul Francisc din Assisi s-a tăvălit în zăpadă, Sfântul Benedict s-a azvârlit într-un tufiş de mărăcini, Sfântul Bernard s-a aruncat într-un lac îngheţat.

– Tu, ce-ai făcut?

X

Iisus nu se mulţumeşte cu o parte: vrea tot.

X

Nu răsturna rânduiala lucrurilor: dacă Dumnezeu însuşi ţi se dăruieşte, la ce bun această înclinare a ta în primul rând pentru fiinţe?

X

Eşti slab şi de aceea cauţi un punct de sprijin pe pământ.

– Bine; dar ai grijă pentru a nu cădea, ca acest sprijin pe care-l apuci, să nu se transforme într-o greutate care să te târască, sau  într-un lanţ care să te robească.

X

Te zdrobeşte durerea pentru că o primeşti cu laşitate.   Primeşte-o curajos, cu spirit creştin şi o vei preţui ca pe o comoară purificatoare.

Sfaturi pentru perioadele dificile

Nu spune: „Această persoană mă plictiseşte”.

Gândeşte-te: „Această persoană mă sfinţeşte”.

X

Nici un ideal nu devine realitate fără sacrificiu. Leapădă-te de tine însuţi.

X

Mâhnire. Copleşeală. Nu mă miră. E norul de praf ridicat de căderea ta. Dar ajunge! Suflarea harului nu a risipit acest nor? Apoi, mâhnirea ta, dacă nu o înlături, s-ar putea să fie scoarţa orgoliului tău. Te credeai oare, desăvârşit, fără păcat?

X

Nu te descuraja. Te-am văzut luptând,… înfrângerea ta de azi este antrenament pentru victoria definitivă de mâine.

X

Nu lua nici o hotărâre înainte de a o considera în prezenţa lui Dumnezeu.

X

Dacă trebuie să slujeşti pe Dumnezeu cu inteligenţa ta, atunci a studia reprezintă pentru tine o îndatorire foarte serioasă.

X

Nu fii pesimist.

Nu ştii că tot ceea ce se petrece este spre bine?

X

Optimismul tău este urmarea logică a credinţei tale.

X

Ai pierdut ?

– Te rog gândeşte-te mai bine. Noi nu pierdem niciodată.

– Ţi-ai pus toată încrederea în Dumnezeu. Şi pe deasupra, ai întrebuinţat toate mijloacele omeneşti. Şi ai pierdut… Convinge-te de acest adevăr: succesul tău – acum şi în această încercare – era tocmai de a pierde. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu şi reîncepe.

X

Ce ai pierdut? – Tu nu poţi  pierde. Fii convins de aceasta.  Tu n-ai pierdut, ai câştigat o experienţă. Înainte !

X

Recurge la Îngerul tău păzitor în ceasul încercării. El te va apăra împotriva diavolului şi-ţi va da sfinte inspiraţii.

X

Trăirea interioară înseamnă tocmai asta: să începi… şi să reîncepi.

X

Să râzi de ceea ce este de râs. Dispreţuieşte gura lumii. Simte şi vezi pe Dumnezeu în tine însuţi şi în tot ceea ce te înconjoară.

Aşa vei sfârşi prin a dobândi sfânta îndrăzneală de care ai nevoie ca să trăieşti cu adevărata sensibilitate a unui creştin.

X

Şi dacă ai această sfântă îndrăzneală, nu te mai interesează “ce s-a spus” sau “ce se va spune”.

X

Un om nehotărât condamnă din nou pe Iisus la moarte.

X

Nu cere lui Iisus iertare numai pentru păcatele tale. Nu-L iubi numai cu inima ta… iubeşte-L cu toată puterea tuturor inimilor ale tuturor oamenilor care L-au iubit mai mult decât oricine.

X

Nu există altă iubire decât Iubirea de Dumnezeu !

X

Ce puţin lucru este o viaţă pentru a o oferi lui Dumnezeu !

X

Doamne, Dumnezeul meu. Te iubesc, dar învaţă-mă să iubesc!

X

Ştiu cât de mult mă iubeşti, Doamne… şi nu mi-am pierdut minţile!

X

Doamne, dă-mi măsură în toate…, în afară de Iubire!

X

Dacă Iubirea, chiar iubirea omenească, ne mângâie aici atâta, cât de mare va fi mângâierea Iubirii în Ceruri?

X

Nu uita că durerea este piatra de încercare a Iubirii.

X

Te doare lipsa de iubire creştinească a aproapelui pentru tine. Cât trebuie să-l doară pe Dumnezeu lipsa ta de iubire pentru El!

X

Nu critica: dacă nu poţi lăuda, mai bine taci.

X

Constrânge-te de este nevoie, ca să ierţi întotdeauna, din prima clipă, pe acel ce te insultă, oricât de mare ar fi răul sau ofensa care ţi se face, căci mult mai mult ţi-a iertat Dumnezeu.

X

Când te vei dărui lui Dumnezeu nu va exista nici o greutate care să nu poată fi învinsă de optimismul tău.

Bucurie

Dacă lucrurile merg bine, să ne bucurăm binecuvântând pe Dumnezeu care le ajută să înflorească.

Merg prost? Să ne bucurăm, binecuvântând pe Dumnezeu care ne face părtaşi la purtarea Crucii Lui.

X

Nu simţi bucurie? Gândeşte-te atunci: există o piedică între Dumnezeu şi mine.

– Aproape întotdeauna este aşa.

– Bucură-se inima celor ce caută pe Dumnezeu.

Virtuţi

Iisus… tăcea. – Tu de ce vorbeşti: pentru a te mângâia sau pentru a te dezvinovăţi?

– Taci. Găseşte bucurie în ocările ce ţi se aduc: vor fi totdeauna mai puţine decât meriţi!

X

Toate lucrurile de pe această lume nu sunt decât ţărână. Pune-le grămadă sub picioarele tale şi vei fi mai aproape de cer.

X

Te necăjeşti şi te întristezi pentru că te simţi rece şi sterp când te cumineci.

– Spune-mi, când te duci la împărtăşanie te cauţi pe tine însuţi, sau îl cauţi pe Iisus? Dacă te cauţi pe tine, ai motive de întristare…

X

O, Doamne! Pe zi ce trece mă simt mai puţin sigur de mine, dar mai sigur de Tine!

X

Ai încredere în Dumnezeu. El nu pierde nici o bătălie.

X

Bucuria şi pacea – sunt rodul lăsării tale în voia Domnului.

X

Trepte: resemnare în Voinţa lui Dumnezeu, acceptarea Voinţei lui Dumnezeu, iubirea Voinţei lui Dumnezeu.

X

Doamne, dacă aceasta este Voia Ta, fă din sărmanul meu trup, o Cruce.

X

Nimic să nu te lege de acest pământ, afară de dorinţa dumnezeiască de a preamări pe Dumnezeu.

X

Mică este iubirea ta dacă nu simţi îndemnul de a salva toate sufletele. Săracă îţi este iubirea dacă nu arzi de dorinţa de a insufla şi altor apostoli nebunia ta.

Fapte mărunte

Fă tot ce faci, din Iubire. – Şi aşa, totul va fi mare. Chiar fapta măruntă. Stăruinţa în faptele mărunte, din Dragoste, înseamnă Eroism.

X

Vrei, într-adevăr, să fii sfânt? Împlineşte-ţi micile îndatoriri de fiecare clipă: fă ceea ce trebuie şi fii în ceea ce faci.

X

Există oare, mai mare nebunie decât aceea de a împrăştia, cu mâini pline, grâul aurit pe pământ pentru ca de multe ori să putrezească?

Şi totuşi, fără această darnică risipă, n-am avea seceriş.

Fiule: care-ţi este dărnicia?

A fi copil

A fi mic: Îndrăznelile mari sunt întotdeauna ale copiilor. – Cine cere… luna? – Cine nu se uită la primejdii pentru a obţine ceea ce doreşte?

X

Fii copil al lui Dumnezeu şi bărbat în celelalte.

Nu dori să fii mare.

Când un copil se împiedică şi cade, nimeni nu e surprins… iar tatăl lui se grăbeşte să-l ridice. Rămâi copil şi când te vei împiedica, te va ridica mâna Tatălui Ceresc.

X

Rugăciunea voastră să fie bărbătească. A fi copil nu înseamnă a fi dulceag.

X

Ce bine e să fii copil! Când cel ce solicită o favoare e un copil, e de ajuns să spună: eu sunt fiul lui cutare.

Eu sunt… un fiu al lui Dumnezeu.

X

Ai văzut vreodată cum mulţumesc copiii? Imită-i, spunând, cum spun şi ei, lui Iisus, şi la bine şi la rău: “Ce bun eşti! Ce bun…”

X

Iisuse, chiar de ar fi să mor din iubire pentru Tine, niciodată    nu-Ţi voi putea răsplăti harul pe care L-ai risipit pentru a mă face mic.

X

Doamne, dă-ne acea nebunie molipsitoare, cu care să câştigăm pe cei mulţi.

X

Porţi Cruce pe piept?… Bine. Dar… Poartă Crucea pe umerii tăi, în carnea ta, în inteligenţa ta: numai astfel vei fi apostol.

X

Trebuie să fii un “om al lui Dumnezeu”, om de viaţă interioară, om de rugăciune şi de sacrificiu. Apostolatul tău trebuie să fie o revărsare de viaţă “pe dinăuntru”.

Stăruinţă

Oricine poate începe; numai sfinţii stăruiesc!

X

Stăruinţa ta să nu fie urmarea oarbă a primului tău impuls, un fruct al inerţiei: să fie o stăruinţă gândită.

X

Care este secretul stăruinţei? Iubirea. Iubeşte-L şi nu-L vei mai părăsi niciodată.

X

Stăruie. Ca un copil care bate la uşă. Bate… şi bate încă… şi bate tare şi îndelung, fără ruşine. Şi cel ce iese să deschidă înfuriat se îmbunează în faţa nevinovăţiei făpturii inoportune…

Aşa trebuie să fii înaintea lui Dumnezeu!

X

URCAREA PE MUNTE

Am urcat din nou pe Munte. De astă dată am urcat și cu oameni care veniseră pentru prima oară în România. Canadieni, francezi, nemți, americani au văzut pentru prima oară cerul și pământul românesc, de aici, de sus, de unde dorul te cheamă spre Obârșie, de unde frumusețea și orizontul cresc aripi sufletului însetat de spațiu, de lumină, de nemurire. Am urcat mulți în tăcere, trăind solitudinea Muntelui și totodata bucuria împărtașirii cu Omul. Metafora urcării pe Munte era trăită acum și fizic iar ființa parcă se metamorfozase gigantic spre a putea cuprinde de aici, nesfârsirea Cerului Tată și a Pământului Mamă. Între Cer si Pamânt Dumnezeu a pus Omul. Eram noi; era Muntele. Același OM. În mitul reîntoarcerii omului la origini, al urcării Muntelui, al căutării nemuririi ne-am regăsit și noi în aceste câteva zile petrecute în spațiul sacru al Munților Bucegi.


Am urmărit să refacem, pe cât posibil atât interior cât și exterior ritualul urcării pe Muntele Sacru. Acest ritual corespundea în tradiția geto-dacă celor 3 trepte ale inițierii, corespunzând celor 3 niveluri ale structurii acestui grandios templu natural care este Muntele Sacru al dacilor -Kogaionon, și anume: Peștera lui Zamolxe, Platoul Sfinxului și zona Vârfului Om (cf. cerc. C. Pănculescu – ”Taina Kogaiononului – Muntele Sacru al dacilor”). Ne-am propus să realizăm un ansamblu de practici spirituale care să ne permită să ne deschidem față de realitatea spațiului mitic geto-dac și am făcut meditație în Peștera Ialomiței și apoi în Grota mică.


Am urcat la Sfinx unde am realizat de asemenea un șir de meditații de identificare și integrare a câmpului informațional-energetic al acestui atât de învăluit de mister simulacru megalitic. Apoi am urcat către Vf. Om și apoi pe Vârful Ocolit unde am și realizat o meditație în grup, de identificare cu această suis generis piramidă naturală (așa cum arată acest pisc văzut dinspre Vf. Om, pe direcția nord-sud).


Câteva din prelegerile susținute în această perioadă le puteți asculta aici:

CUM SA POSTIM?

Cum sa postim?


Intrarea în post

Mulţi oameni, când vine vremea să intre în post, par că stomacul lor va fi sub împresurare îndelungată. De aceea au grijă să-l încarce cât se poate cu mâncare şi băutură.” Sfântul Ioan Gură de Aur

Seara, înainte de intrarea în post, se recomandă să se mănânce foarte uşor: lapte, salate, fructe Yang, pentru ca stomacul să nu fie încărcat în timpul nopţii şi organismul să se poată odihni bine. Dacă se mănâncă târziu, în cantitate mare, dimineaţa apare starea de oboseală, de amorţeală, limba este încărcată şi se simte un gust neplăcut în gură. Procesul de eliminare a toxinelor se realizează mai mult timp şi, în loc să ne bucurăm pe întreaga durată a zilei de post de prospeţimea şi uşurinţa corpului, vom resimţi, mai ales la începutul zilei, senzaţiile de disconfort, mai ales în zona abdominală, greutate în mişcări, lentoare în gândire etc. În plus, hrănirea copioasă şi cu poftă în seara dinaintea postului conduce la o impregnare mentală (mai mult sau mai puţin conştientă) a momentelor din ziua următoare cu o atitudine de „fiinţă înfometată”, ceea ce va îngreuna mult integrarea spirituală a repausului alimentar. Dimpotrivă, atunci când seara mâncăm uşor, dimineaţa corpul este vioi, sprinten, mişcările sunt mai rapide şi mai precise, gândurile mai uşor de controlat şi ne vom realiza toate activităţile în forţă, siguri pe noi, cu o stare de bună dispoziţie molipsitoare.

Reguli pentru ziua de post:

  • durata postului este de 24 de ore, de la ora 0 la ora 24.

  • pe parcursul acestui post se poate consuma doar apă (nici un alt aliment). Pentru a beneficia de efectele acestui post (şi nu ale altei cure) este exclusă folosirea oricăror alte adaosuri cum ar fi: sucurile de fructe, infuziile îndulcite, cafelele amare ori alte stimulente, etc.

  • cu excepţia persoanelor cu ţesut adipos foarte abundent ori cu retenţie de apă în ţesuturi, este necesar să se bea minim 1 litru de apă în ziua de post. În zonele urbane unde apa este de o calitate îndoielnică este de preferat folosirea apei de izvor, a apei minerale naturale (plată sau carbogazoasă) sau, şi mai bine, a apei distilate. Înainte de a fi consumată, apa poate fi energizată prin folosirea cănilor magnetice, a piramidei sau prin simpla expunere la soare. Se bea încet, în linişte, înghiţitură cu înghiţitură, căutând să remarcăm valenţele ei vitalizante şi purificatoare.

  • cei care ţin pentru prima oară post negru trebuie să se menajeze, fără a face eforturi fizice prea mari sau bruşte, fără a se expune la frig sau la căldură excesivă vreme îndelungată.

  • în timpul zilei de post este strict contraindicată menţinerea unei stări de letargie, somnolenţă ori angoasă cauzată de foamea care ar putea apărea sau care deja a apărut. Găsirea unor activităţi care să capteze atenţia şi să canalizeze creator resursele lăuntrice este cea mai bună soluţie de a „rezista” micilor rigori ale acestei forme de post.

Reguli la ieşirea din post:

Unii oameni, când ies din post, par că au petrecut o perioadă foarte îndelungată de foame de la care de-abia s-au salvat. De aceea se îndreaptă fără nici o măsură spre mese şi mâncare, par că vor să piardă, prin mâncarea fără saţ, tot ce au câştigat prin post”. Sfântul Ioan Gură de Aur

Respectarea corectă a alimentaţiei în perioada de revenire după post are o foarte mare importanţă, deoarece, de cele mai multe ori, cele mai spectaculoase rezultate de vindecare apar abia atunci. Dacă în această perioadă de ieşire din post se comit abuzuri sau erori, este posibil ca rezultatele să nu mai apară.

  • Mai ales în cazul în care realizaţi pentru prima oară un astfel de post sau sunteţi la început în utilizarea acestei metode, este bine ca prima masă să fie constituită din legume proaspete consumate de preferinţă sub formă de salată. Cele mai indicate legume în această direcţie sunt varza şi morcovii. Se poate realiza din acestea o salată la care se poate adăuga puţină zeamă de lămâie. În cazurile persoanelor care realizează frecvent perioade de post, beneficiind de o structură fizică mult mai pură poate fi acceptabilă consumarea la ieşirea din post a unei salate din fructe proaspete îndulcite cu puţină miere.

  • la jumătate de oră după ingerarea salatei se poate consuma şi alt fel de hrană cu excepţia: cărnii şi a preparatelor din carne, alcoolului, cafelei şi produselor cu cofeină (cum ar fi băuturile de tip cola), prăjelilor, margarinei, conservelor, mâncărurilor complicate, grele.

  • alimentele care nu sunt strict contraindicate, dar care ar fi bine să fie evitate sunt: zahărul, băuturile şi dulciurile cu conservanţi, coloranţi, aromatizanţi, corectori de gust sintetici, supele “instant”.

  • laptele, untul, arahidele, alunele, nucile, susanul, ouăle şi alte alimente vitalizante şi nutritive vor fi consumate numai începând cu a doua masă.

  • se revine la regimul de alimentaţie normal în două zile.

După post, mesele vor fi regulate, îndestulătoare, şi în acelaşi timp vor fi atent dozate. Un regim alimentar foarte bogat în calorii care urmează unui post în care s-a produs o scădere rapidă în greutate, este dăunător pentru organism atât sub aspectul formei, cât şi al stării de sănătate.

Pe de altă parte, în această perioadă se vor evita schemele rigide de realimentare, ele fiind individualizate după starea bolnavului şi durata postului.

Cui îi este recomandat postul complet de o zi?

Această formă de post mai este numită şi repausul alimentar complet. Este indicată în primul rând celor care simt nevoia de dezintoxicare, care vor să-şi menţină mintea în stare de veghe, care urmăresc continuu transformarea şi purificarea, pentru păstrarea şi amplificarea disponibilităţilor afective, mentale, volitive, creatoare. El este indicat şi pentru cei care au tendinţe de îngrăşare, de pierdere a supleţei şi a agilităţii. De la o anumită vârstă, această formă de post este un remediu excelent pentru a menţine supleţea corpului şi flexibilitatea gândirii.

Un mijloc simplu pentru a ne da seama cât de necesar ne este postul complet este acela de observa noi înşine câteva simptome. De exemplu, dacă reziduurile eliminate de intestine şi prin transpiraţie au un miros neplăcut puternic, putem fi siguri că suntem sau vom fi bolnavi, chiar dacă boala nu s-a manifestat încă, fizic sau psihic. Mai ales atunci este indicat să postim. Mirosul corporal depinde foarte mult de hrana pe care o consumăm, dar şi de stările psihice prin care trecem. Dacă vom urmări cu atenţie, vom observa că atunci când suntem anxioşi sau supăraţi, furioşi sau geloşi, mirosul corporal se schimbă în mod neplăcut. Postul complet nu numai că va conduce la purificare fizică accelerată, dar, prin menţinerea unei atitudini interioare corespunzătoare, va armoniza şi starea lăuntrică pe termen lung. În general, oamenii nu înţeleg importanţa purificării şi atunci corpul este obligat să o facă singur, folosind mecanismele de urgenţă. Apare uneori ca din senin febră, ne curge nasul sau avem erupţii pe piele, dureri de cap, palpitaţii, senzaţie de leşin, dar toate acestea nu sunt altceva decât mijloace naturale de purificare la care organismul apelează atunci când este forţat de împrejurări (adică atunci când este urgentă nevoie). Aceste fenomene neplăcute nu dovedesc altceva decât prezenţa unei mari încărcări cu impurităţi, de care astfel scăpăm. Nimeni nu a murit pentru că a postit din când în când, dar foarte mulţi oameni au murit şi continuă să moară datorită lăcomiei şi supraalimentării. Pentru că este ceva nou, poate fi la început ceva deranjant pentru organism, dar acesta este un semn bun. Dacă putem suporta puţină neplăcere şi ne continuăm cu încredere postul, vom vedea că în scurt timp tulburările interne fac loc unei liniştiri extraordinare.

Nu trebuie aşadar să judecăm postul după primele sale efecte neplăcute, pentru că dacă suntem prudenţi, nu va exista nici un pericol; dimpotrivă, oamenii care se simt tulburaţi atunci când postesc, sunt exact aceia care au cea mai mare nevoie de post: tulburarea este dată de cantitatea însemnată de reziduuri vărsate brusc în sânge şi apoi eliminate. Oamenii ignoranţi îşi imaginează că postul îi va slăbi şi le va da un aspect nesănătos şi neplăcut. Acest lucru poate fi adevărat la început, dar apoi totul se schimbă: ne mişcăm mult mai uşor, pielea devine mai strălucitoare şi devenim mult mai plăcuţi la privire. Dacă nu cunoaştem limbajul Naturii, ne putem speria de moarte la cel mai mic disconfort. Putem gândi că aceste efecte sunt semnele unui grav pericol şi începem să mâncăm, după care totul devine ca la început. Cum perturbările dispar mai mult sau mai puţin atunci când începem să mâncăm, tragem concluzia că am avut dreptate în întreruperea postului, dar în realitate nu este deloc aşa. Este bine să avem încredere şi răbdare şi să realizăm că, de-a lungul a mii de ani, nenumăraţi oameni de pe tot globul au postit măcar o zi pe săptămână întreaga viaţă şi nu au păţit nimic rău, dimpotrivă au beneficiat imens. Numai frica şi ignoranţa împiedică oamenii să postească şi să se regenereze astfel cu rapiditate.

Dacă suntem serios interesaţi de purificarea fiinţei noastre, trebuie să învăţăm să gândim altfel decât până acum. Dacă nu ne simţim în formă într-o primă perioadă, nu trebuie să ne îngrijorăm, ci să continuăm până când încetează tulburările, lucru care se petrece de cele mai multe ori în scurt timp. Tulburările însoţesc în mod firesc acţiunea naturală de eliminare a impurităţilor din organism, iar cel mai bun lucru este să aşteptăm liniştiţi până când se realizează aceasta, focalizându-ne preponderent şi plini de încredere asupra transformărilor binefăcătoare pe care le va aduce postul în fiinţa noastră.

Refuzând să aşteptăm, facem aceeaşi greşeală ca oamenii care iau pastile pentru a-şi opri febra. Aceasta îi poate face să se simtă mai bine pe moment, dar a coborî febra în mod nenatural nu face decât să ascundă simptomele şi pregăteşte calea pentru o boală mult mai serioasă. Este mai bine să lăsăm organismul să acţioneze singur: când este supraîncărcat, el reacţionează făcând tot ce poate pentru a elimina cât mai repede reziduurile.

Cui îi este contraindicat postul complet de o zi?

În general puţine sunt persoanele care să nu reziste la un post de 24 de ore pe săptămână. Postul este contraindicat persoanelor cu o vitalitate extrem de redusă, cu o glicemie scăzută, în convalescenţă. În cazul gastritei hiperacide, această cură, de la caz la caz, poate produce neplăceri, dar se poate dovedi şi extrem de benefică.

Câteva secrete ale acestei metode

  • cele mai bune rezultate cu acest post se ating prin includerea sa în regimul de viaţă, o dată pe săptămână (este preferabil să se menţină aceeaşi zi, de exemplu vinerea), ca o obişnuinţă

  • o ieşire din post gradată, respectând fiecare etapă este o metodă sigură de control a apetitului

  • urmaţi exemplul animalelor – atunci când sunt bolnave nu mănâncă, ci îşi direcţionează toată energia spre vindecare. În cazul unor boli cu manifestări acute cum ar fi gripele, cistitele, infecţiile de toate felurile, ţineţi o zi de post în care să vă administraţi remediile naturale prescrise de terapeut şi veţi vedea că perioada de boală va fi scurtată spectaculos.

BENEFICII ŞI AVANTAJE ALE POSTULUI COMPLET DE O ZI

  • este accesibil marii majorităţi a oamenilor, chiar şi celor ce nu sunt într-o foarte bună formă din punct de vedere al vitalităţii

  • datorită faptului că efectele de purificare şi dezintoxicare a organismului sunt cumulative, în condiţiile realizării unui post complet de o zi pe săptămână, reuşim ca într-un an să beneficiem de avantajele excepţionale a 52 de zile de post

  • postul complet de o zi ne pregăteşte organismul pentru a putea realiza posturi cu durată mai mare (de 3,5,7,10 sau mai multe zile)

  • în condiţiile unei alimentaţii lacto-vegetariene echilibrate, adecvată din punct de vedere cantitativ şi calitativ constituţiei noastre, postul complet de o zi pe săptămână prezintă avantaje de excepţie în menţinerea tonusului, a vigorii şi tinereţii. Dacă suplimentar se realizează şi alte cure de purificare sau 3-4 posturi mai lungi de-a lungul anului putem fi siguri că se vor declanşa procese ample de vindecare şi chiar reîntinerire a organismului

  • postul de o zi realizat cu consecvenţă, săptămânal, ne poate prelungi viaţa. Procesele de îmbătrânire sunt mult încetinite datorită unei constante detoxifieri a organismului.

  • tenul devine curat şi capătă un aspect strălucitor

  • eventualele mirosuri corporale neplăcute (transpiraţia, mirosul respiraţiei etc.) sunt îndepărtate gradat (aceste procese sunt mult mai pregnante în cazul postului de mai multe zile)

  • Unele afecţiuni aflate în stare incipientă (în categoria cărora cele mai frecvente sunt gripele, răcelile, afecţiunile febrile, afecţiuni ale pielii, diferite tipuri de alergii alimentare sau la factori din mediu etc.) pot fi diminuate şi chiar complet eliminate

  • vederea se îmbunătăţeşte şi privirea devine mai clară şi mai strălucitoare

  • simţurile sunt activate considerabil ceea ce permite o trăire mult mai plenară a senzaţiilor ce provin din mediul exterior în special prin gust şi miros, dar şi prin văz, auz şi chiar pipăit.

  • Apetitul devine gradat mult mai echilibrat; apare o selectivitate benefică în ceea ce priveşte alegerea hranei pe care o vom consuma în afara perioadei de post. Se constată astfel că alegem firesc alimente care sunt adecvate constituţiei noastre; vom tinde să ne orientăm spontan către o hrană tot mai naturală şi mai pură (mai puţin prelucrată şi fără adaosuri de substanţe chimice).

  • Metabolismul va tinde de asemenea să se regleze astfel încât vom putea constata cu bucurie că greutatea corporală se va modifica într-un sens armonios. Astfel, cei care au tendinţe spre îngrăşare sau obezitate vor constata o reducere gradată a greutăţii în timp ce persoanele cu un fizic mai slăbuţ şi o greutate corporală mai redusă vor constata amplificarea poftei de mâncare, a vitalităţii şi chiar a greutăţii corporale. Aceasta este una dintre acţiunile profund reglatoare pe care postul le determină datorită reintegrării gradate a fiinţei într-o armonie superioară, în armonia Naturii.

  • În perioada postului mintea se menţine clară şi liniştită; este o ocazie foarte bună pentru a studia şi a învăţa (excepţia e constituită de perioadele de adaptare la post, în care pot să mai apară turbulenţe mentale simultan cu procesele mai intense de eliminare a toxinelor)

  • Trăirile psihice negative, gândurile sau preocupările obsedante care pot adesea să acapareze o mare parte din energia noastră psihică vor dispărea gradat odată cu eliminarea focarelor de rezonanţă din corp (acumulările nocive, toxinele depuse pe diferite nivele). Postul devine astfel o ocazie extraordinară de înălţare interioară, în care putem experimenta stări de pace profundă, euforie, afectivitate intensă, trezirea aspiraţiei către idealuri înălţătoare, dorinţa de transformare a propriei fiinţe într-un sens benefic, rugăciune ardentă, apropiere de Dumnezeu.

12 MOTIVE PENTRU A POSTI

12 MOTIVE PENTRU CARE ESTE EXCELENT SĂ

INTEGRĂM POSTUL ÎN VIAŢA NOASTRĂ


1. Postul ne ajută să ne reglăm greutatea corporală. Pentru cei supraponderali este o adevărată ocazie de profundă refacere a organismului şi eliminare a substanţelor ce împovărează fiinţa. Pentru cei ce nu reuşesc să se împlinească din punct de vedere corporal, redă atunci când este realizat cu inteligenţă, apetitul, restabileşte asimilaţia şi determină astfel dorita reglare ponderală.

2. Postul ne permite să ne adaptăm mult mai uşor la condiţiile de mediu. Rezistenţa, atât în situaţiile de căldură foarte mare cât şi la temperaturi scăzute este mult îmbunătăţită prin realizarea consecventă a postului; “termostatul” natural este făcut să funcţioneze optim.

3. Postul conferă claritate şi putere minţii. Eficienţa acţiunilor noastre este astfel crescută în mod semnificativ.

4. Postul purifică psihicul şi ne ajută să ne eliberăm de emoţiile negative. Mânia, ura, lăcomia, poftele şi dorinţele inferioare, ataşamentul, gelozia, invidia, frica, slăbiciunea sunt înlocuite gradat de trăiri stenice, bucurie, afectivitate, înţelegere, bunăvoinţă şi detaşare.

5. Postul vindecă. “Punctele slabe” ale organismului nostru, zone perturbate de acumularea substanţelor nocive provenind din alimentaţia greşită, sunt purificate şi întărite. Un mare număr de afecţiuni, manifestate sau în curs de manifestare pot fi ameliorate şi chiar complet vindecate prin post, în acest sens existând nenumărate mărturii ale celor ce au reuşit să transforme cu ajutorul postului boala într-o adevărată “trambulină” pentru transformarea lăuntrică. Postul devine astfel cea mai ieftină, accesibilă şi profundă modalitate de vindecare pe care Natura ne-a pus-o la dispoziţie.

6. Postind putem înţelege că omul mănâncă pentru a trăi şi nu trăieşte pentru a mânca. O perioadă de post ne permite să reevaluăm importanţa unei alimentaţii echilibrate pentru întreaga noastră viaţă.

7. Prin post întregul corp este regenerat. Organele digestive, rinichii, pielea, plămânii, inima şi întregul sistem circulator beneficiază din plin în urma repaosului alimentar care le conferă timpul necesar pentru a-şi reface ritmurile naturale armonioase îmbunătăţindu-şi astfel funcţionarea foarte mult.

8. Postul este un remediu contra îmbătrânirii. S-a constatat în cazul celor ce postesc în mod constant pentru anumite perioade de timp, încetinirea semnificativă a proceselor de degenerare corporală şi a îmbătrânirii. Trupul îşi menţine astfel supleţea şi întregul sistem nervos este menţinut într-o stare foarte bună de funcţionare până la vârste înaintate.

9. Postul ne apropie de aspectele profunde ale fiinţei noastre. Fiinţele spirituale, sfinţii şi înţelepţii din toate timpurile au postit, considerând aceasta ca o modalitate necesară care împreună cu aspiraţia intensă spre Dumnezeu ajută la regăsirea în propria fiinţă a luminii spirituale esenţiale. În perioada postului cei care aspiră către Dumnezeu descoperă cu uimire şi încântare un nou mod de hrănire, sublimă, prin energiile pure şi armonioase ale Naturii.

10. Postul poate fi realizat de oricine – cu condiţia să fie în mod înţelept adaptat necesităţilor şi disponibilităţilor individuale. O zi de post pe săptămână este în majoritatea cazurilor uşor de realizat şi profund benefică.

11. Postul ne conferă timp liber – putem descoperi astfel că timpul acordat altfel procurării şi preparării hranei devine disponibil pe întreaga perioadă a postului, permiţându-ne să realizăm activităţi la care aspiram poate de mult timp.

12. Postul amplifică voinţa, fermitatea interioară şi bucuria de a trăi. Imaginea comună formată despre post este aceea a fiinţei care respinge cu îndârjire hrana, printr-un uriaş efort al voinţei, care îi aspreşte şi “usucă” fiinţa. Cu toate acestea, postind în mod înţelept putem descoperi, din contră, o mai mare savoare, satisfacţie şi bucurie în întreaga noastră viaţă.

POSTUL COMPLET DE O ZI

Timp de şase zile hrăniţi-vă trupul cu darurile Naturii, dar în a şaptea zi sfinţiţi-vă trupul pentru Tatăl vostru divin Ceresc. Şi în a şaptea zi nu mâncaţi mâncare pământească, ci trăiţi numai din cuvintele şi gândurile lui Dumnezeu. Şi fiţi toată ziua cu îngerii Domnului, în Împărăţia Tatălui Ceresc. În această a şaptea zi, lăsaţi îngerii lui Dumnezeu să clădească Împărăţia divină a Cerurilor în trupul vostru, aşa cum voi munciţi şase zile în Împărăţia Mamei Divine a Naturii. În timpul celei de a şaptea zile, nu lăsaţi deloc mâncarea să tulbure munca îngerilor în trupul vostru, ci beţi numai apă curată, iar Dumnezeu vă va da viaţă lungă şi fericită pe pământ şi veţi ajunge să aveţi viaţă lungă în Împărăţia Cerurilor.”                      Evanghelia Păcii după Ioan

Majoritatea oamenilor au credinţa greşită şi chiar absurdă, că dacă omit o masă li se va petrece ceva foarte rău. Ei uită că în organismul lor sunt depozitate rezerve pentru cazuri de nevoie şi că acestea ar putea să le întreţină viaţa fără hrană din afară pe toată durata unei boli obişnuite. Unii cercetători renumiţi afirmă chiar, în urma studiilor efectuate, că omul are posibilitatea de a rezista fără hrană până la 100 de zile. Sunt nenumărate exemplele celor care au ţinut post negru timp de 40 de zile, pentru a se vindeca astfel de boli foarte grave sau pentru a se apropia de Dumnezeu. Chiar şi atunci când este pură, hrana lasă în organism unele reziduuri şi de aceea se recomandă să fie practicat periodic repausul alimentar complet sau altfel spus postul negru, în care nu se mănâncă nimic şi se bea doar apă, un anumit interval de timp – 24 de ore de exemplu – ceea ce are ca efect purificarea eficientă a întregii noastre fiinţe. În majoritatea cazurilor, frecvenţa optimă cu care trebuie practicat postul negru este o dată pe săptămână. În funcţie de tipul constituţional pot să existe însă anumite variaţii. În general, o persoană cu o  constituţie şi armonioasă din punct de vedere corporal, poate să ţină chiar şi 2-3 zile de post complet pe săptămână, continuu sau cu pauze; unei persoane active si energice se indică numai 1-2 zile de post, iar unei fiinţe cu o constitutie mai „fragila”, nu i se recomandă mai mult de o zi de post săptămânal (cu condiţia să bea suficientă apă).

Este deci foarte bine ca în mod regulat să fie ţinută o zi de post, prin abţinerea de la orice fel de hrană (cu excepţia apei simple, din care este bine să bem cam 1,5 l în ziua respectivă) timp de o zi (24 de ore). În postul creştin, se mănâncă în general la apusul soarelui, dar în postul complet abţinerea de la hrană se face până a doua zi dimineaţă. Acest principiu este recomandat de toate terapiile, cu rezultate deosebite. Zilele de post au rol de punere în repaus a întregului tub digestiv, de eliminare a reziduurilor metabolice şi de purificare a întregii noastre fiinţe.

DESPRE VIRTUTILE POSTULUI

POSTUL COMPLET

– O străveche modalitate de transformare a fiinţei –

POSTUL COMPLET (NEGRU)

Postul este medicament. Şi dacă medicamentul este de mii de ori folositor, adeseori se face inutil sau chiar păgubitor datorită lipsei de experienţă a celui care îl foloseşte. Trebuie să ştim şi timpul în care îl folosim, şi cantitatea medicamentului, şi natura trupului acelora care îl vor primi, şi anotimpul anului, şi dieta corespunzătoare şi multe altele, dintre care, dacă omitem ceva, aceasta strică pe toate celelalte.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Terapia prin post – o practică veche de peste o mie de ani la români

Tipurile de post cunoscute de religia creştin-ortodoxă sunt destul de numeroase şi sunt o expresie a unei înalte cunoaşteri a necesităţilor umane. Există o gradare evidentă a lor; astfel, se începe cu cea mai uşoară formă şi se ajunge la cea mai dificilă. Trecând în revistă formele de post, putem distinge 7 nivele:

  1. hrană fără carne

  2. hrană fără carne, lactate şi ouă

  3. hrană fără carne, lactate, ouă şi untdelemn

  4. hrană constituită din pâine şi apă

  5. fără nici un fel de hrană şi cu apă timp de o zi

  6. fără nici un fel de hrană şi fără apă timp de o zi

  7. fără nici un fel de hrană, dar cu apă timp de mai multe zile (până la 40 de zile sau chiar mai mult) .

Aceste forme de post, dintre care unele pot părea dure pentru omul contemporan, au fost ţinute secole de-a rândul de marea majoritate a românilor creştin-ortodocşi. Izvoare autohtone şi occidentale menţionează chiar neobişnuita rigurozitate cu care ţineau postul oamenii din popor.

Aceste forme de post sunt într-un acord perfect cu regimurile naturiste recomandate în medicina actuală. Sunt cunoscute tot mai multe cazuri de oameni care s-au vindecat de boli grele (şi cel mai bun exemplu este cancerul) prin alimentaţie compusă exclusiv din legume şi fructe crude, sau chiar prin post negru (cu apă distilată), uneori de o durată neobişnuit de lungă (până la 40 – 60 de zile).

În general, postul este conceput ca o alimentaţie din care a fost exclusă carnea sau produsele de origine animală. Din acest punct de vedere, posturile creştine sunt inspirat structurate anual. Astfel, după o iarnă în care se presupune că fiinţa umană s-a alimentat preponderent cu carne şi produse în carne, urmează Postul Paştelui (Păresimile sau Postul Mare, care începe cu şapte săptămâni înainte de Paşti), prin care se urmăreşte un dublu scop: pe de o parte, pregătirea spirituală adecvată pentru marea sărbătoare creştină care urmează, iar pe de altă parte, purificarea structurii fizice şi bioenergetice a omului, ieşit oarecum “încărcat” şi obosit după modul de alimentare din timpul iernii, slăbit şi nepregătit în faţa noilor forţe ale primăverii. Este precum o renaştere la o condiţie mai pură, aşa cum natura renaşte la viaţa noului anotimp. În timpul verii sunt rânduite două posturi: cel al Sfinţilor Apostoli (sau Postul Sânpetrului) şi Postul Adormirii Maicii Domnului (sau Postul Sfintei Maria, 1-14 august). Aceste perioade de post ajută la echilibrarea organismului pe timpul verii, în care o alimentaţie vegetariană este cea mai potrivită. În sfârşit, Postul Crăciunului, 15 noiembrie – 24 decembrie, pregăteşte fiinţa umană pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului, purificându-l înainte de perioada mai grea a iernii.

Este important de menţionat că sfinţii părinţi afirmă că de la formele mai dure de post sunt excluşi “cei slabi şi lipsiţi de putere”. Astfel, trebuie avută în vedere constituţia naturală a fiecăruia, iar postul să fie ţinut în limitele posibilităţilor fiecăruia, atât fizice, cât şi psihice. Oricine poate adopta o dietă lacto-vegetariană, chiar toată viaţa, însă mai puţini îşi pot permite un post cu apă şi pâine de 10 zile sau un post negru de 40 zile.

Ne propunem în continuare să detaliem caracteristicile postului complet, ţinut doar cu apă. Principala lui acţiune este cea de purificare, de odihnă a anumitor organe din corp, de facilitare a unor procese şi schimburi interne, fiind, de asemenea, lipsit de orice adaosuri sau constituienţi exteriori, deci perfect natural. Deoarece mulţi oameni ţin asemenea zile de post total, numai cu apă, în scop curativ sau spiritual, vom prezenta în continuare câteva din tainele acestuia.

Despre scopul postului complet

Scopul postului, în tradiţiile spirituale străvechi, dar şi în medicină, este armonizarea fiinţei umane din punct de vedere fizic, psihic, mental şi spiritual. El nu are în nici un caz rolul de a lipsi de cele necesare organismul şi nici de a chinui psihicul cu dorinţe nesatisfăcute. Postul constituie un act firesc, natural, care necesită o treaptă superioară de înţelegere şi conştientizare a propriei fiinţe. Iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog în acest sens:

Într-adevăr, postul, acest doctor al sufletelor noastre, are puterea, la unii, să reprime înfierbântările trupului, la unii să domolească mânia, la alţii să alunge somnul, la unii să stimuleze dorinţa pentru fapta bună, în altă parte să curăţească mintea şi să-l elibereze pe om de gândurile viclene, în altă parte să domesticească limba cea neîmblânzită şi să o împiedice să spună cuvinte fără de folos şi rele. Altora le acoperă în chip nevăzut ochii şi nu-i lasă să se rotească încoace şi încolo, ci face pe fiecare să ia aminte la sine însuşi şi-l învaţă să-şi amintească păcatele şi lipsurile sale”.

Valenţele terapeutice ale postului complet

Postul negru este unul din tratamentele cele mai vechi şi mai eficiente din câte există. El înseamnă în primul rând curăţire, purificare. S-a observat de mult, prin experienţă, că un post mai îndelungat depăşeşte ca putere de vindecare toate celelalte procedee cunoscute. Cine are temperatură, are aproape automat tendinţa de a posti şi de a consuma lichide. Postul negru purifică chiar mai repede şi mai radical decât crudităţile. Prin post pot fi evitate de multe ori chiar operaţiile chirurgicale. Din păcate, medicii nu amintesc pacienţilor lor nimic despre post, fie din ignoranţă, fie din motive materiale. Aceasta cu toate că postul negru este recomandat şi de medicina alopată sub numele de “repaus alimentar total” pentru dezintoxicare, pentru a da răgaz organismului să se refacă. Postul este recomandat şi în cazul bolilor infecţioase în fazele acute, deoarece energiile organismului, nemaifiind orientate către procesul de digestie (care canalizează o mare parte din acestea) sunt folosite în procesul de apărare contra microorganismelor.

Iată părerea dr. Ernst Schneider despre postul complet în procesul vindecării: “Cura de post este măsura cea mai drastică. Dar şi cea mai eficace în orice boală. (…) Postul terapeutic curăţă nu numai zgura corporală, ci şi pe cea spirituală, sufletească”.

Posturile alimentare terapeutice, de scurtă durată, efectuate în scopul purificării organismului sau în scop preventiv, sau mai îndelungate, efectuate în scop curativ, sunt extrem de utile ca ajutătoare ale altor metode terapeutice naturiste. Utilizarea în scop curativ a postului complet cuprinde un spectru foarte vast de boli. El poate fi aplicat practic în orice stadiu de evoluţie al bolii, rezultatele variind în funcţie caracteristicile individuale ale pacientului, de credinţa acestuia, precum şi de tipul şi durata postului.

Fiecare bolnav, înainte de a se hotărî să ţină un post de lungă durată, chiar dacă a mai experimentat anterior altele pe perioade mai scurte, trebuie să fie bine edificat în privinţa modului de desfăşurare al acestuia, să cunoască eventualele reacţii ce s-ar putea produce în timpul postului, modul în care el poate fi întrerupt şi comportarea în perioada imediat următoare, de la reînceperea alimentaţiei până la reintrarea în normal. Este bine să fie menţinută legătura cu un medic naturist sau o persoană cu experienţă în ţinerea posturilor.

În unele cazuri se recomandă, în scopul grăbirii procesului de vindecare, înlocuirea apei cu ceaiuri medicinale, cu anumite sucuri de legume şi fructe, cu zeamă de legume, în funcţie de natura bolii şi caracteristicile pacientului.

În general, durata posturilor complete în vindecarea bolilor grave este mare, putând ajunge până la 45-60 de zile. În mod obişnuit, nu sunt necesare repetări ale postului, cu condiţia folosirii unei alimentaţii corespunzătoare în perioada de stingere a postului şi a eliminării greşelilor care au condus la instalarea bolii tratate. De multe ori, adevărata vindecare apare abia în perioada de stingere. La noi în ţară, posturile recomandate de dl. Valeriu Popa au dat rezultate foarte bune în numeroase cazuri de boli grave.

În mod curent, la aceste posturi se recomandă şi folosirea unor procedee auxiliare: clismele, purgativele naturale, automasajul, reflexologia, băile de soare, de apă sau aer, homeopatia, procedeele pentru curăţarea limbii, a gurii, a pielii. Pentru amplificarea procesului de purificare se recomandă realizarea în mod regulat a procedeului eliminării acumulărilor nocive prin vomă terapeutică (Vamana Dhauti, procedeu descris în anexă).

Importanţa spirituală a postului complet

Postul stimulează intuiţia, atât cea referitoare la lumea înconjurătoare, cât şi cea interioară, presimţirea şi viziunea. Acesta este motivul cel mai adânc pentru care religiile au recomandat postul” (Dr. Hfun)

Înţelepţii recomandă tuturor fiinţelor o zi de post complet pe săptămână pentru “a-şi limpezi mintea şi emoţiile”. Postul era frecvent întâlnit în trecut la conducătorii diferitelor popoare. Aceştia aveau asemenea zile de post complet şi de reculegere, în care se puteau concentra cel mai uşor asupra procesului de auto-desăvârşire. În Evul Mediu, unii cavaleri posteau înaintea luptei pentru a-şi purifica spiritul. În satele din România, exista obiceiul ca mirii să postească şi să reflecteze asupra propriei existenţe cu o zi înainte de cununie.

„Aşa poţi să-ţi supui simţurile. Aşa ţi se trezeşte mintea. Aşa se îmblânzesc patimile trupului. Aşa vin gânduri blânde, înalte şi subtile. Aşa vin mişcări luminoase în minte. Aşa vine sârguinţa spre lucrarea virtuţii. Aşa izvorăsc lacrimi de dor şi aducerea aminte de moarte. Aşa se curăţă şi înţelepciunea, şi se depărtează de orice nălucire care ispiteşte mintea. Aşa primeşte omul o vedere pătrunzătoare, chiar pentru lucruri depărtate. Aşa primeşte şi înţelegerea cea mai adâncă a tainelor pe care le cuprinde mintea prin puterea cuvintelor celor dumnezeieşti, şi mişcările cele lăuntrice, care se pornesc de la suflet, şi puterea de a desluşi şi de a deosebi puterile sfinte de puterile cele duhovniceşti, şi vedeniile adevărate de nălucirile zadarnice. Aşa se taie lenevirea şi negrija. Aşa vine şi flacăra râvnei, care calcă peste orice primejdie şi trece prin orice îngrozire. Aşa vine adevărata libertate a omului şi bucuria sufletului” (Sfântul Isaac Sirul)

Raţiunile postului sunt totuşi mult mai profunde decât par la prima vedere. Omul îşi atrage nenorocirile asupra sa din cauza încălcării conştiente sau nu a legilor universale ale firii. Fiecare greşeală pe care am făcut-o şi-a lăsat urma în noi, sub forma aşa numitelor păcate – reziduuri destinice (sau, cum sunt cunoscute în tradiţia orientală, karma-ice). Postind, aceste impurităţi se elimină gradat şi lumina lăuntrică se va manifesta din ce în ce mai pregnant în noi. Astfel vom deveni mult mai uşori şi mai fericiţi. Din acest motiv, toate căile spirituale autentice recomandă unanim postul alimentar.

Într-un pasaj dintr-un text apocrif – “Evanghelia Păcii după discipolul Ioan” Iisus afirma:

Vă spun cu adevărat, mari şi multe sunt păcatele voastre, mulţi ani v-aţi supus farmecelor Satanei, aţi fost lacomi, beţivi şi desfrânaţi, şi tocmai de aceea datoriile voastre trecute s-au înmulţit. Şi acum trebuie să le plătiţi şi plata este foarte grea. De aceea, nu fiţi deja nerăbdători, după a treia zi (de post n.n.), ca fiul risipitor, ci aşteptaţi răbdători şi umili a şaptea zi, care este sfinţită de Dumnezeu şi apoi mergeţi cu inima umilă şi supusă în faţa Tatălui divin Ceresc, pentru ca El, în imensa Lui compasiune, să vă ierte toate păcatele şi toate datoriile trecute. Tatăl Ceresc vă iubeşte nesfârşit de mult, pentru că, iată, acum El vă dă voie să plătiţi în numai şapte zile datoriile a şapte ani. .Aceia care datorează păcatele şi bolile a şapte ani, dar plătesc cinstit şi stăruiesc până în a şaptea zi, le va ierta Tatăl nostru divin Ceresc toate datoriile tuturor celor şapte ani”

Postul este, aşadar, o modalitate foarte simplă şi la îndemâna fiecăruia dintre noi, de a redeveni uşori şi luminoşi, de a ne redobândi sau a ne păstra puritatea şi libertatea. Ca urmare a abţinerii de la hrana fizică, vom putea mai apoi să ne abţinem cu uşurinţă şi de la sentimente şi gânduri negative. În loc să vrem să absorbim, să înghiţim, să acumulăm, să luăm cu lăcomie prea mult din toate, învăţăm astfel să renunţăm şi să fim detaşaţi, pentru că înţelegem că exact această tendinţă instinctuală şi permanentă de a acumula este în realitate faptul care ne împiedică să fim cu adevărat fericiţi şi mulţumiţi.

Postul complet creează o „stare de realitate non-comună” (folosind cuvintele lui C. Castaneda), care generează un fel de viziune nouă, reală asupra ta însuţi şi o adevărată deschidere asupra realităţii înconjurătoare. Căci faptul de a te strădui să nu cedezi tentaţiei de a mânca şi abstinenţa însăşi aduc o stare de vigilenţă, de atenţie. În timpul postului se amplifică voinţa, devenim conştienţi de impurităţile care se elimină, cu alte cuvinte apare un nivel superior de conştiinţă.

În lume au existat aproape întotdeauna fiinţe al căror rol a fost tocmai acela de a arăta că omul nu depinde la modul fundamental de hrană ci el este înainte de toate spirit, scânteie din Dumnezeu Tatăl.