MEDITATIA: CÂTEVA REPERE PRACTICE
„Meditaţia este calea regală ce conduce la desăvârşire, la eliberare (MOKSHA).
Ea elimină orice suferinţă, orice mâhnire. Meditaţia conferă viziunea Unităţii
şi percepţia directă a Unicităţii.“ Swami Sivananda
In zilele noastre, multi oameni sunt atraşi de practica meditaţiei, însă puţini sunt cei care ajung să mediteze cu adevărat şi să se bucure de roadele ei. Aceasta se produce pentru că foarte puţini sunt cei care înţeleg care este adevărata semnificaţie a meditaţiei şi subtilele ei mecanisme care sunt puse în mişcare. În ciuda numeroaselor tehnici apărute în reviste sau cărţi, există încă multe neînţelegeri legate chiar de bazele practicii meditaţiei.
Meditaţia nu este o activitate care să fie făcută la fel cum ne realizăm treburile zilnice sau activităţile profesionale. Majoritatea acţiunilor pe care viaţa de zi cu zi le implică sunt asemănătoare unor ”funcţii” care sunt îndeplinite de individualitatea sau personalitatea noastră şi care, prin urmare, par cel mai adesea a fi într-o mare măsură exterioare propriei noastre naturi, propriei noastre fiinţe.
Această diferenţiere pe care o sesizăm între ceea ce pare exterior şi ceea ce pare a ne fi interior face ca munca sau acţiunile pe care le realizam să ne obosească dacă nu ne plac sau nu ne interesează, sau dimpotrivă, să ne susţină şi să ne bucure atunci când ne captivează şi ne pasionează. Foarte puţini ne bucurăm să spălăm vase timp de două ore şi cel mai adesea, dacă trebuie să o facem, ne simţim apoi obosiţi. În schimb, dacă trebuie să ne plimbăm sau să practicăm sportul favorit am putea să o facem un timp mult mai lung şi să ne simţim mult mai puţin obosiţi.
Diferenţa esenţială între cele două genuri de „oboseală“ care apar este faptul că primul este o oboseală care pare să ne golească interior, pe când cel de al doilea ne lasă „împliniţi“ şi gata oricând să o luăm de la început în acelaşi sens. Majoritatea activităţilor noastre care ţin de aceste „funcţii“ se sfârşesc totuşi cu un gen de „oboseală“, fie că este plăcută sau nu.
Meditaţia însă nu este o astfel de „funcţie“, fiind foarte diferită de activităţile cu care suntem obişnuiţi. Dacă meditaţia ne oboseşte, concluzia pe care o putem desprinde este că, de fapt, ne-am angajat într-un alt gen de activitate pe care am denumit-o meditaţie, deşi în realitate nu este vorba despre aceasta.
A medita este în primul rând un mod de „a fi”
În general, putem să fim obosiţi de muncă, dar nu putem fi obosiţi de noi înşine. Concluzia firească care se desprinde de aici este că atunci când suntem obosiţi de o anumită acţiune, aceasta se produce pentru că ea nu face parte din propria noastră natură, fiind ceva exterior. Dacă meditaţia este percepută ca o „activitate“ a fiinţei noastre şi nu este un mod de a fi, ea devine ceva exterior şi într-o zi ne vom simţi obosiţi de atâta „meditaţie”, sau chiar o vom respinge pentru că vom avea senzaţia că ea se impune ca un element străin peste propria noastră fiinţă sau propria noastră natură lăuntrică.
Meditaţia este o culme a practicii yoghine şi o împlinire a strădaniei spirituale. Însă puţini dintre noi înţelegem cu adevărat semnificaţia sa reală, iar esenţialul se pierde adeseori, datorită confuziei care apare între practica meditativă şi un gen de muncă sau activitate a minţii. Datorită acestui fapt, mulţi dintre noi considerăm că este ceva dificil să rămânem pentru mult timp în meditaţie şi suntem copleşiţi fie de somn, fie de o oboseală generală a sistemului psiho-fizic, fie de o senzaţie de discomfort.
Este chiar curios cum ceva care ar trebui să fie chiar centrul vieţii noastre spirituale poate să devină o cauză de oboseală, frustrare sau uneori repulsie. Adeseori vrem să cunoaştem secretele meditaţiei datorită insatisfacţiei create de evenimentele vieţii obişnuite şi a senzaţiei că există ceva care lipseşte în existenţa noastră. Dar dacă chiar şi acest remediu ajunge să creeze sentimentul unei alte lipse, al unui neajuns sau al unei insatisfacţii, şi dacă există anumiţi factori care ne pot împinge către o stare de saturaţie în care să spunem „Ajunge!“ meditaţiei, făcându-ne să ne orientăm către alte activităţi pentru a uita de aceasta, trebuie să tragem de aici concluzia că nu am înţeles deloc ce este meditaţia, si deci, ca nu stim inca sa meditam.
Dacă vom căuta să înţelegem cu atenţie şi intuitiv meditaţia, privită ca un exerciţiu spiritual, ne vom afla în faţa unor adevăruri tulburătoare referitoare la viaţă şi la Univers văzute ca un întreg. Înainte de a începe orice acţiune, este necesar să ne creăm o imagine cât mai clară despre ea pentru ca să nu apară o confuzie între ceea ce trebuie să facem şi ceea ce noi doar presupunem că avem de făcut.
O întrebare fundamentală
De unde ştim că meditaţia este remediul neîmplinirilor vieţii? Răspunsul la această întrebare ar necesita să ştim ce este ceea ce cu adevărat ne lipseşte în viaţă. În linii mari vorbind, sentimentul de insatisfacţie apare în momentul în care, după ce am trăit un anumit număr de ani, ajungem la concluzia că:
– dorinţele omeneşti par să nu aibă nici un sfârşit;
– cu cât oamenii posedă mai multe lucruri, cu atât vor mai multe;
– obiectele simţurilor nu fac altceva decât să ne iluzioneze în loc să ne elibereze de tensiuni, anxietăţi şi dorinţe.
– dorinţa de fericire depăşeşte puterea imaginaţiei şi nu poate fi împlinită de nimic din ceea ce există în această lume, datorită faptului că atât timp cât mai rămâne ceva în afara fiinţei noastre, acel ceva reprezintă potenţial fie un obiect al dorinţei noastre, fie o sursă a suferinţei;
– aşa-numitele plăceri ale vieţii par de cele mai multe ori să ţină de o anumită excitaţie nervoasă, sau o supunere faţă de anumite impulsuri involuntare şi o sclavie faţă de instinctele primare, mai degrabă decât de trăirea adevăratei libertăţi şi fericiri care este, în cele din urmă, ţelul către care orice om aspiră.
Dacă acestea sau altele, pe care nu le-am putut cuprinde în aceste câteva idei, sunt neajunsurile vieţii, ne putem întreba cum ar putea fi ele remediate prin meditaţie? Mai întâi meditaţia ar trebui să devina o atitudine continuă a fiintei noastre şi nu o simplă tehnică pe care o exersăm doar atât timp cât suntem în locul pe care l-am dedicat exerciţiilor spirituale. O analiză atentă a naturii meditaţiei deschide poarta către o realitate mai profundă decât cea care este revelată de procesele mentale obişnuite, cum ar fi raţionamentul, înţelegerea şi senzaţia. Meditaţia este într-adevăr mai mult o efervescenţă a sufletului care isi cauta reintregirea decât o simplă funcţie a minţii.
Noi suntem inainte de toate spirit
Sufletul nu este decât rareori activ în circumstanţele vieţii obişnuite. Diferenţa dintre funcţiile pe care personalitatea omenească obişnuită le îndeplineşte şi acţiunile realizate cu sufletul este faptul că, în primul caz, o singură funcţie este activă în timp ce celelalte sunt ignorate sau suprimate; în cel de al doilea caz, întreaga noastră fiinţă în aspectul său esenţial se trezeşte la momentul potrivit pentru acţiune şi nimic nu este exclus din aceasta. Foarte rar noi acţionăm cu sufletul trezit, însă atunci când acţionăm astfel, chiar şi într-o formă mai atenuată, trăim o fericire incomparabilă.
Cele mai superficiale manifestări ale sufletului prin canalele personalităţii umane pot fi percepute, de exemplu, în entuziasmul extatic trăit în artă. În astfel de trăiri, noi uităm de propria noastră fiinţă şi devenim una cu obiectul experienţei noastre. Acesta este motivul pentru care arta poate să focalizeze atenţia atât de intens, făcându-ne să uităm de orice altceva pe timpul cât acea manifestare artistică se desfăşoară sau ne captează atenţia.
Sufletul ni se trezeşte uneori în viaţa de zi cu zi
Şi în viaţa de zi cu zi există unele momente în care sufletul se trezeşte. Acestea sunt momentele în care trăim emoţii foarte intense. Atunci, întreaga noastră fiinţă este pusă la unison în acţiunea respectivă, şi în aceste cazuri logica impusă de intelect şi etichetele generate de lume şi prejudecăţi nu mai valorează nimic. Este adevărat că, cel mai adesea, aceste momente trec neobservate, pentru că imediat după ce acel moment de împlinire şi de pură manifestare a Existenţei, apare uitarea care ne determină să ne orientăm din nou către exterior.
Această trăire de culme este de multe ori foarte scurtă şi foarte puţin conştientizată, dar ne poate permite, atunci când suntem atenţi, să trecem dincolo de conjunctura efemeră care a generat-o şi să pătrundem în realitatea profundă a esenţei sufletului nostru – Sinele Divin.
Alchimia trezirii sufletului
Toate aceste elemente legate de modul de a trăi evenimentele existenţei de zi cu zi au în comun dualitatea dintre suferinţă, oboseală, saturaţie pe de o parte şi fericire, împlinire, energie nesfârşită, efervescenţă, de cealaltă parte. Cel care face această diferenţă este sufletul care atunci când este adormit face ca fiinţa să experimenteze neajunsurile vieţii de zi cu zi, iar atunci când este trezit şi activ transformă alchimic toate aceste aparente neajunsuri, în stările opuse lor.
Motivul este foarte simplu: atunci când acţiunea porneşte din suflet, chiar dacă este realizată prin simţuri, minte sau corp, care sunt expresiile lui distorsionate, unitatea pe care o generează este irezistibilă, pentru că sufletul se hraneste din insasi esenţa întregii noastre fiinţe şi numai exprima doar o anumită capacitate, facultate sau funcţie a personalităţii. Cât timp există o manifestare parţială, ceea ce este ignorat, ceea ce rămâne deoparte va fi o sursă de neîmplinire şi nefericire. Când însă totul este cuprins într-o manifestare armonioasă şi dătătoare de împlinire, apare transformarea plenară a existenţei noastre într-o existenţă divină, pentru că aceea scânteie de dumnezeire a cărei expresie este sufletul îşi regăseşte prezenţa în tot ceea ce o înconjoară. Dispare atunci însăşi sursa suferinţei şi neîmplinirii care este dualitatea.
Starea de bucurie extatică pătrunde totul
Concluzia acestor idei expuse până acum este faptul că atunci când sufletul este cel care acţionează, „iluminat” de constiinta Sinelui, nu mai există conştiinţa a ceva exterior, nici măcar a propriei noastre personalităţi, şi de aceea bucuria experimentată este o stare plină de încântare şi de farmec care cuprinde în ea totul. Putem, de asemenea, să observăm că meditaţia este o manifestare a sufletului trezit şi nu o funcţie a minţii. Aceasta explică de ce meditaţia ajunge sa fie, atunci când este corect practicată, o sursă de fericire şi nu o cauza de oboseală şi plictiseală.
Meditaţia poate fi învăţată şi apoi practicata spontan sau intr-o maniera formala, efectele ei urmând după aceea să se manifeste din ce in ce mai mult şi în viaţa de zi cu zi. În meditaţie, sufletul nu se manifestă prin intermediul simţurilor, minţii sau al corpului, deşi impactul acţiunii sale poate fi resimţit şi în aceste structuri. De aceea, meditaţia trebuie să pornească întotdeauna mai întâi dintr-o centrare în suflet, în acea senzaţie intimă de A FI care caracterizează existenţa fiinţei conştiente.
Deşi acest A FI cuprinde omul privit ca un întreg, cu toate structurile sale grosiere sau subtile, el are întotdeauna un centru care poate fi localizat în zona pieptului. Deşi starea de conştienţă pare a fi legată mai mult de cap şi de activitatea mentală, sentimentul de A FI se centrează mereu în inimă, care este atât motorul vieţii fizice, cât şi centrul vieţii spirituale. Iata de ce consider ca este necesara o Yoga a trezirii Inimii Spirituale, o Yoga care porneste din inima, este practicata cu inima si sfarseste in inima.
Amintește-ți de Sine! 